proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

„În to?i anii în care am fost prigonit” – a?a începe una dintre c?r?ile semnate de Nicolae Adam, scriitor român, „evadat” din „gulagul” comunist în 1982. Stabilit în capitala francez?, Nicolae Adam retr?ie?te trecutul înfierându-l în pagina scris? ca ?i pe cei care „ne-au c?s?pit cu ciocanele lor îndelung preg?tite”. Într-o scrisoare m?rturisea c? nu i-i „str?in statutul de copil de de?inu?i politici”, c? „a tr?it direct acest experiment, incalificabil la scara valorilor umane protectoare”. „Judecata aceea” (Jurnal literar, Bucure?ti, 2004) e cartea copilului fugit din comunism, din copil?ria ?i tinere?ea sa, poate din sine.
Existen?a uman? înserat? în pagina unui formular: „Numele. Prenumele” (aici citeam cumva vierian „- Numele ?i prenumele? - Eu”, constatând acei topoi artistici produ?i de un trecut similar). Numele, identitatea este esen?a pe care o ?terge totalitarismul. Citim: „Cum ziceai c? te cheam?? 935”. A?a apare „cel f?r? nume” ?i „cei care i-au prescurtat numele în cifre”.
Comunismul are fa?? de ?ar? cu domiciliul obligatoriu, un penitenciar cu grani?e, imn ?i moned? proprie, cu „ziduri adânci” în sufletele oamenilor, unde „ajungi, dac? te înc?p??inezi s? nu mori”. În comunism e „revolu?ionat” ?i timpul, c?ci se tr?ie?te cu „un calendar f?r? Duminic?, f?r? Pa?te, f?r? sfin?i ?i f?r? Cr?ciun”. E o carte în care e ora dou? ?i paisprezece minute – e or? nocturn?, demonic?, desp?r?it? în cadranul orologiului prin dou?sprezece v?mi temporale de luminosul ?i simetricul 14:14.
O societate uniformizat?, f?r? clase ?i poate chiar sexe: „b?rba?i ?i femei în salopete ?i lozinci” veni?i în agora cea r?sturnat?, la „adun?rile cu lozinci” ?i discursuri infatuate. ?i al?ii, b?rba?i ?i femei despre care doar se ?tie în ?oapt? „c? lucreaz? la un canal”. Canalul este cel?lalt pol al „paradisului” lozincilor, acolo merg „ceilal?i”: „?i to?i cei care ?tiau s? scrie ?i s? citeasc? de-adev?ratelea se urcaser? gr?bi?i în tren”, a?a încât „?i scriitori ?i pictori ?i compozitori se urcaser? gr?bi?i în tren”, un tren al exodului în iad, iar „în locul lor cei noi se numeau pre?edin?i”, adic? nu aveau nume, „numai biserica nu avea pre?edinte”, ea avea un lac?t! Ace?ti „pre?edin?i” întrebau „unde-a ascuns tac-tu icoana”, chipul cela al trecutului în care se credea, iar credin?a este sâmbure de speran?? ?i perpetu? înnoire, imposibil? într-o societatea condus? de ?efii cartelelor de pâine, de salopete ?i bocanci, „oameni noi” odat? ?i pentru totdeauna.
O ?coal? în care „se educ? de vii”, se zide?te sau se pune la zid. E o ?coal? f?r? de carte, c?ci „la ce-?i folose?te cartea, î?i ia min?ile ?i devii du?man”. Scopul suprem al înv???rii este „s? fac? om din tine ?i din neamul t?u”, un om nou, „homo sovieticus”, demn de rânduri bulgacoviene, un Poligraf Poligrafovici ?aricov rezultat al chirurgiei ideologice, unul f?r? nume de botez ?i de neam. O ?coal? ce nu te formeaz?, te îndoctrineaz?. Astfel în comunism apar „doi” oameni, unul c?ruia i s-a ?ters numele ?i altul c?ruia nu i s-a dat, ultimul fiind lipsit ?i de amintiri, nici m?car mancurt, personaj din paginile scriitorului kârgâz Cinghiz Aitmatov. Apari?ia unui nou tip uman, un specimen ce populeaz? doar un areal dictatorial, cel care „întreab?”, c?ci „nu oricine pune întreb?ri, fiecare cu meseria lui”. Ace?tia, cu noua lor meserie „te-ar fi jupuit de viu, ca pe un câine, dar nu primise ordin de acolo”. Te-ar fi jupuit ?i pentru „harta veche care nu mai corespundea” timpului ?i geografiei celei noi. Copilul ie?it din aceast? „?coal?”, smuls din neam ?i p?rin?i, dintr-o lume abolit?, va supravie?ui spunând prin tot ce face el c? într-o societate totalitar? e definit de destinul fatal ?i nu de ascenden??.
Comunicarea omului cu om se face schimbând „vorbe f?r? sunet”, se spun tare, se ?ip? lozincile, cuvintele de sorginte demoniac?, care pun la îndoial? faptul c? „la început a fost cuvântul”. Poate de acolo vine acel laconism somptuos al scriiturii lui Nicolae Adam, c?r?ile lui nu multiplic? prin volum dimensiunea ideatic? a universului, maculaturizat? la imposibil de om, Nicolae Adam vine cun un „multum in parvo”, cu o rigoare aproape algebric? a exprimatului, cu o carte-stare, care con?ine mai degrab? t?ceri ?i intersti?ii decât lucruri spuse. Întrebarea-strig?t este îns? „CINE-I PUSESE LA CALE ?I DE CE?” Aici apare o imagine halucinant? a celor care au pus la cale ?i al acelui „de ce” istoric. Monstruosul are chip de n?lucire, faptele lui îns? sunt de cea mai durut? vizibilitate...
Apare ?i o alt? întrebare fireasc?, una cumva bogomilic? în privin?a elementului divin: „dac? el este în noi to?i, El este ?i în cei care pun întreb?ri”, interoga?ia este dus? mai departe: „Cum se face c? Dumnezeul din ei îl strive?te centimetru cu centimetru pe Dumnezeul din noi?” Întreb?ri retorice, c?ci divinitatea apar?ine altei categorii ?i nu poate fi cuantificat? procustian, o spune întreaga scriitur? a lui Nicolae Adam.
Astfel „Judecata aceea” e o „baz? de date” ale prezentului ?i ale memoriei. Uitarea nu e posibil?, doar încercarea de a l?sa „amintirile s? doarm?”. Recluziunea spiritului are limite, c?ci sufletul, ca ?i porumbelul Alba „zboar? ?i la lumina Lunii”, zboar? în amintiri cu acel „bor? de ?tevie de la Mama Saveta” dup? o iarn? „când aripile p?s?rilor înghe?aser?”. Mor?ii continu? s? tr?iasc? prin numele lor, cel pe care îl au în ceruri. Azi nu ne r?mâne decât „s? ne aducem aminte de cei c?zu?i f?r? nume” ?i de „b?iatul în pantaloni scur?i” ca ?i paradisiacul copil?riei lui, adus ca un personaj kafkian în fa?a „acelei judec??i”.
Primind cartea de la Paris, am realizat c? urmeaz? s? (des)compun acest text, s?-l tr?iesc, altfel nu era posibil a-l în?elege. Lectura hedonist?, în sensul divertismentului lectural, a fost anihilat? cu primul rând citit: „în to?i anii în care am fost prigonit”... A fost îns? o pl?cere a cititului în fa?a mânuirii cuvintelor ce exprim? t?cerea, o t?cere grea, a unei „fiiri” în sens heidegerian, a unei t?ceri care nu r?mâne în limitele comunismului românesc, e o stare silen?ioas? care trece de timp, de Ural, de Marele zid Chinezesc, ajunge în Caraibe ?i se întoarce mai la nord de Seul, de „?ara dimine?ilor lini?tite”, spre seri ro?ietice ?i apusuri umane. „Judecata aceea” este actual? pentru cititorul dintre Nistru ?i Prut, actual? ca niciodat?!
Centrarea pe uman a c?r?ii confer? textului ?i o calitate moral?, una de deontologie general-uman?, dac? omenia ar fi o profesie. În acest sens, Nicolae Adam practic? un scris responsabil, f?r? a c?dea în supersti?ioasa venera?ie a tot ce e vechi sau a tot ce e contemporan, tot ce e estic sau vestic. Cartea te cople?e?te ca ?i destinul mâinii care a scris, te cople?e?te prin persuasiune, acea înfior?toare for?? de convingere a unui co?mar. Nu am fost mereu de acord cu autorii pe care i-am citit ultimii 25 de ani de când citesc, dar mereu le-am sim?it farmecul scriiturii. Cu Nicolae Adam nu po?i s? cazi de acord ca ?i cum ai c?dea într-un p?cat; cu Nicolae Adam, acordul, învoiala pe text este una iminent? ca o respira?ie a inteligen?ei. Cartea te seduce prin lipsa de patetic, atât de prolific produs de spa?iul pe care îl populez, or, pateticul se ive?te de obicei în împrejur?ri m?runte, cum spunea Gibbon.
?tiind c? modul superlativ e o impruden??, vom constata cuminte ?i neexclamativ c? aceast? carte e un atom din chintesen?a istoriei noastre atât de complexe ?i durute. Istoricii literari l-au „sacrificat”, de cele mai multe ori, pe scriitorul disident spre mai marea glorie a celui r?mas acas?, chiar ?i dup? c?derea Cortinei de fier (fiare). Citindu-l pe Nicolae Adam, la finele c?r?ii am pronun?at: „Who touches this book, touches a man”, c?ci nu filonul epic, practic absent, conteaz? acolo, ci cumplita fabul? a istoriei noastre nu atât de dep?rtat? ?i imposibil? în viitor, istorie cu chip de om ?i fiare. Arborele unei genealogii umane, (P)omul cu roade vii – iat? adev?rata fa?? a scriiturii. A?adar, ecce homo! Omul adev?rat, nimic mai adev?rat ca cel evadat din gulag ?i dintr-o epoc? potrivnic?!