Acest site este un atelier literar deschis oricćrui scriitor, amator sau profesionist. Reveniži īn cāteva zile pentru mai multe informažii.
Conžinut disponibil īn format RSS/XML ŗi varianta wap
Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si īn continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinānd cont de anumite reguli.
Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim īmpreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, īnsa cele īntālnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. Īn functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.
Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. Īn definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o īntreprind. Noi speram sa fiti īn numar cāt mai mare.
de Tudose Dragos
Dintr-o dat?, absolut pe nea?teptate, a venit prim?vara. Asta era probabil explica?ia veseliei proste?ti ce m? cuprinsese subit. Pe de alt? parte, chiar nu cred c? e ceva cu totul normal s? te treze?ti dintr-o dat? vesel, a?a cum nu-mi mai amintesc s? fi fost vreodat?, ?i asta doar pentru o simpl? schimbare climateric?. Am auzit de dureri produse de sc?derea presiunii atmosferice, de īnr?ut??irea st?rii de s?n?tate a bolnavilor de reumatism īn zilele ploioase, dar s? te apuce a?a, subit, o veselie aproape nebun?, nu putea s? fie decīt semnul unei boli, una probabil foarte grav?.
Cred c? la fel gīndiser? ?i ei cīnd, īn toiul nop?ii, mi-au b?tut la u??. Era trecut de 12 noaptea, dar eu nu adormisem īnc?. St?team īn pat, nu puteam s? adorm. Priveam luminile reclamelor din strad? care, nu se ?tie cum, se reflectau pe tavanul camerei mele.
Le-am deschis zīmbind. Deja erau dou? lucruri pe care mi se īntīmpl? foarte rar s? le fac. Primul este acela c? nu prea deschid u?a mea la nimeni, asta, de fapt, pentru c? niciodat? nu vine nimeni la mine, nu m? caut? nimeni, de ce ar face-o? Al doilea este acela c? zīmbeam, zīmbeam cu toat? fa?a, cu toat? fiin?a mea, iar ?sta e un lucru la fel de rar ca ?i primul ?i are o explica?ie la fel de logic? ?i anume c?, īn general, nu prea am motive suficient de bune pentru a face asta.
Zīmbeam proste?te ?i a?teptam s? spun? ce vor de la mine. Ei m? priveau cu r?ceal?, ca pe un exponat ciudat, nu spuneau nimic. Īn definitiv, ar fi trebuit s?-mi dau seama despre ce e vorba. Era, probabil, tot efectul bolii necunoscute de care sufeream, c?ci orice om normal īn?elege, atunci cīnd vede doi infirmieri īmbr?ca?i īn hainele lor specifice ?i care se prezint? la u?a lui cu un c?rucior cu rotile, orice om normal, cred eu, īn?elege despre ce e vorba. Eu īns? st?team īn pragul u?ii ?i zīmbeam proste?te astfel īncīt ei au fost nevoi?i s? m? ia de bra?e ?i s? m? a?eze u?urel īn scaunul cu rotile.
Se purtau frumos, erau foarte aten?i cu mine, a?a c?, dup? ce m-am f?cut comod, le-am mul?umit. Nu ?tiam nici eu pentru ce, dar le-am mul?umit. Ei au īng?imat un cu pl?cere ?i am luat-o din loc. B?rbatul īmpingea c?ruciorul, īn timp ce femeia ?op?ia pe līng? noi. Mergeam, probabil, prea repede, iar tocurile ei scoteau un sunet care sem?na, m? gīndeam eu, cu zgomotul pe care-l f?ceau vechile ma?ini de scris. Era un fel de ?ac-pac, fiecare liter? avea un fel al ei de a lovi banda de indigo, fiecare avea un sunet specific, aproape c?-mi venea s? o īntreb dac? scrie ceva. Nu cred c? mi-ar fi r?spuns.
Īn rest, ce pot s? spun? Impresia mea ini?ial? a fost c? cei doi infirmieri ai mei sunt mu?i. Se īn?elegeau din semne, nu aveau nevoie s?-?i vorbeasc?. Iar cu mine... cu bolnavii chiar nu prea ai ce s? vorbe?ti. M? gīndesc c? ?i eu, dac? a? fi infirmier...
Eu eram īns? vesel, chiar nu ?tiu de ce, m? gīndeam la ni?te lucruri de care nu-mi mai amintesc acum, iar toate astea erau, evident, semnul unei boli grave, devastatoare. Abia dup? ce m-am urcat īn ambulan??, infirmiera mi-a vorbit.De fapt, ?sta e un fel de a spune, c?ci vorbele ei era monotone, mereu acelea?i, aveam senza?ia c? le are īnregistrate pe un suport oarecare, iar acum nu face altceva decīt s? apese pe butonul de Play. Ca s? fiu foarte exact, din cīnd īn cīnd, la intervale aproape regulate, m? mīngīia pe mīna stīng? ?i-mi ?optea, f?r? s? m? priveasc? īn ochi, c? e bine, c? totul o s? fie bine. O s? vezi, totul o s? fie bine.
Eu zīmbeam ?i m? dureau obrajii de la zīmbetul ?sta ce-mi schimonosea fa?a, atīta doar c? el venea de undeva din interiorul meu, nu puteam defel s?-l opresc. ?tiam c? ar fi trebuit s? fac ?i eu un efort, s? cooperez cumva, s? opresc cumva zīmbetul ?sta, s?-l ucid īnainte de a urca din piept, s?-l sufoc īnc? īnainte de a ie?i din gīt, s?-i cr?p capul cu o piatr? īnc? īnainte de a mi se lipi de fa??. Nu f?ceam nimic din toate astea, zīmbeam ?i priveam ochii alba?tri ai infirmierei. Nu era frumoas?, de fapt, dac? m? gīndesc mai bine, era urīt? de-a binelea, dar avea ni?te ochi alba?tri, frumo?i, migdala?i, ca de chinezoaic?. P?reau ochii altcuiva, lipi?i, din gre?eal? pe fa?a ei. Tocmai de aceea, īmi spuneam eu, pentru ochii ei alba?tri, pentru ochii ei, atunci cīnd m? voi face bine, o voi cere de nevast?. Ideea asta m? amuza ?i mai tare ?i agrava probabil zīmbetul ?i, implicit, boala mea, ceea ce o f?cea pe infirmier? s? fie tot mai īngrijorat? ?i s? repete tot mai des cuvintele acelea ce p?reau un descīntec sau o vraj?. O s? vezi, totul o s? fie bine.
Īn rest, drumul pīn? la spital nu a r?mas īn mintea mea decīt legat de ochii aceia alba?tri, de chinezoaic?, ?i, poate, de virajele luate īn vitez? ?i, din cauza c?rora, trebuia s? m? prind, cīt puteam de tare, de mīnerul de plastic din stīnga mea. Ba nu. Mai era ceva: sirena ce urla īn noapte, doar c? mie mi se p?rea c? o aud de foarte departe, ca un ?ip?t al unei p?s?ri r?nite, prelung, nesfīr?it.
Apoi, spitalul mi s-a p?rut complet necunoscut, dar asta nu avea cum s? m? mire. Īn primul rīnd c?, avīnd īn vedere īnsingurarea īn care m? īnchisesem ca un melc ce-?i construie?te o plato?? īmpotriva tututor lucrurilor exterioare, era normal ca multe lucruri din afar? s? mi se par? complet str?ine, iar, pe de alt? parte, īntunericul face ca lucrurile s? capete contururi noi. De fapt, ar fi trebuit s? spun altfel, ?i anume c? bezna face s? se topeasc? contuturile lucrurilor, s? se dizolve, s? pluteasc? īntr-o cea?? a posibilit??ii ?i a nedefinitului, astfel īncīt nu ar fi nimic de mirare, cred eu, dac? īn bezna asta nu mi-a? mai recunoa?te propria mīn? sau propriul chip.
Apoi lucrurile s-au precipitat pu?in, c?ci am pornit īntr-o goan? nebun? prin labirintul coridoarelor pustii. O lumin? l?ptoas? acoperea totul cu o pulbere str?lucitoare, p?rea c? neoanele din tavan chiar plou? lumin? īn bobi?e mici, iar acestea, ca ni?te mici cristale, sunt r?spīndite peste tot. Era o imagine aproape poetic?. M-am gīndit atunci c? poate, tot din cauza bolii vedeam a?a ?i, Doamne fere?te, puteam s? fiu atins, din cauza bolii, ?i de fiorul poeziei. Era ciudat totu?i. Lumina asta, poetic? sau nu, avea puterea de a modifica lucrurile, c?ci te f?cea s? te īndoie?ti de consisten?a lucrurilor din jur.
Eu st?team comod īn scaunul cu rotile ?i īncercam s? privesc lucrurile cu o anumit? deta?are, ca ?i cīnd toate astea nu ar fi avut nici o leg?tur? cu mine, infirmierul trop?ia īn spatele c?ruciorului, gīfīia, mai avem pu?in, zicea el, nu īl vedeam , privirea aluneca peste faian?a alb? ce acoperea pere?ii, neoanele ?i podeaua de beton finisat? cu buc??i inegale de marmur?, lini?tea ?i pustiul din jur. P?rea un spital p?r?sit, abandonat, doar noi, alergīnd inutil pe culoarele ce-?i modificau forma ?i consisten?a ca o gelatin? alb?, p?stoas?, chiar am vrut s?-i spun asta infirmierului meu, uneori aveam senza?ia c? ne-am r?t?cit, am pierdut drumul, ajungeam īntr-o fund?tur?, ne īntorceam, o luam pe alte culoare, mereu īn vitez?, eu stīnd comod īn scaunul cu rotile, de ce ne gr?bim a?a, voiam s?-l īntreb, huruitul ro?ilor pe podeaua placat? cu buc??i de marmur? mi-ar fi acoperit vorbele, nu avea nici un rost s?-l īntreb nici m?car īncotro, c?tre ce, nici o īntrebare nu-?i mai avea rostul, culoarul care uneori se īngusta foarte mult īncetase s? mai aib? forma corect?, cea pe care o ?tim cu to?ii, devenea aproape cilindric, ca un tub lung, sau ca intestinul unui animal monstruos, tot felul de gīnduri ciudate īmi treceau prin minte, din nou ajungeam īntr-o fund?tur?, din nou trebuia s? ne īntoarcem, aveam senza?ia c? nu vom ajunge niciodat?, niciodat?, niciodat?, atunci m-am īntors pe jum?tate īn scaun, fa?a infirmierului, asudat?, era obosit, s?racul, mie ce-mi p?sa, comod, īn scaunul cu rotile, īn timp ce el fugea, īmpingīnd, m? gīndeam din nou la ochii alba?tri ai infirmierei īn timp ce priveam fa?a aceea asudat?, apoi am v?zut c? avea ?i mīinile ocupate, hai c? asta era prea mult, un fel de teatru comic-absurd, īn mīna stīng? avea un ghem de sfoar? albastr? pe care-l de?ira īn timp ce īmpingea cu burta ?i cu mīna dreapt? scaunul meu cu rotile, asta-i bun?, probabil a?a-i aici procedura, īn spitalul ?sta, peste tot sunt reguli ?i proceduri, cīnd ajungeam īntr-o fund?tur? trebuia s? īn?ire sfoara la loc īn ghemul albastru, era destul de ridicol? treaba asta, dar probabil c? eu, un profan, nu īn?elegeam, nu aveam cum s? īn?eleg, ?i, īn definitiv, a?a cum st?team, pe jum?tate īntors īn scaunul meu cu rotile, deja sim?eam ?i eu o parte din oboseala lui, īncercam s? particip ?i eu, s?-l ajut, dac-a? fi putut, m-a? fi f?cut mai u?or, sau altceva, nu ?tiu ce, m? sim?eam aproape vinovat.
motto:
Ne puteži contacta prin email la adresa contact@agonia.net.
Traficul internet este asigurat cu gražie de etp.ro