proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Dintr-o dat?, absolut pe nea?teptate, a venit prim?vara. Asta era probabil explica?ia veseliei proste?ti ce m? cuprinsese subit. Pe de alt? parte, chiar nu cred c? e ceva cu totul normal s? te treze?ti dintr-o dat? vesel, a?a cum nu-mi mai amintesc s? fi fost vreodat?, ?i asta doar pentru o simpl? schimbare climateric?. Am auzit de dureri produse de sc?derea presiunii atmosferice, de înr?ut??irea st?rii de s?n?tate a bolnavilor de reumatism în zilele ploioase, dar s? te apuce a?a, subit, o veselie aproape nebun?, nu putea s? fie decît semnul unei boli, una probabil foarte grav?.
Cred c? la fel gîndiser? ?i ei cînd, în toiul nop?ii, mi-au b?tut la u??. Era trecut de 12 noaptea, dar eu nu adormisem înc?. St?team în pat, nu puteam s? adorm. Priveam luminile reclamelor din strad? care, nu se ?tie cum, se reflectau pe tavanul camerei mele.
Le-am deschis zîmbind. Deja erau dou? lucruri pe care mi se întîmpl? foarte rar s? le fac. Primul este acela c? nu prea deschid u?a mea la nimeni, asta, de fapt, pentru c? niciodat? nu vine nimeni la mine, nu m? caut? nimeni, de ce ar face-o? Al doilea este acela c? zîmbeam, zîmbeam cu toat? fa?a, cu toat? fiin?a mea, iar ?sta e un lucru la fel de rar ca ?i primul ?i are o explica?ie la fel de logic? ?i anume c?, în general, nu prea am motive suficient de bune pentru a face asta.
Zîmbeam proste?te ?i a?teptam s? spun? ce vor de la mine. Ei m? priveau cu r?ceal?, ca pe un exponat ciudat, nu spuneau nimic. În definitiv, ar fi trebuit s?-mi dau seama despre ce e vorba. Era, probabil, tot efectul bolii necunoscute de care sufeream, c?ci orice om normal în?elege, atunci cînd vede doi infirmieri îmbr?ca?i în hainele lor specifice ?i care se prezint? la u?a lui cu un c?rucior cu rotile, orice om normal, cred eu, în?elege despre ce e vorba. Eu îns? st?team în pragul u?ii ?i zîmbeam proste?te astfel încît ei au fost nevoi?i s? m? ia de bra?e ?i s? m? a?eze u?urel în scaunul cu rotile.
Se purtau frumos, erau foarte aten?i cu mine, a?a c?, dup? ce m-am f?cut comod, le-am mul?umit. Nu ?tiam nici eu pentru ce, dar le-am mul?umit. Ei au îng?imat un cu pl?cere ?i am luat-o din loc. B?rbatul împingea c?ruciorul, în timp ce femeia ?op?ia pe lîng? noi. Mergeam, probabil, prea repede, iar tocurile ei scoteau un sunet care sem?na, m? gîndeam eu, cu zgomotul pe care-l f?ceau vechile ma?ini de scris. Era un fel de ?ac-pac, fiecare liter? avea un fel al ei de a lovi banda de indigo, fiecare avea un sunet specific, aproape c?-mi venea s? o întreb dac? scrie ceva. Nu cred c? mi-ar fi r?spuns.
În rest, ce pot s? spun? Impresia mea ini?ial? a fost c? cei doi infirmieri ai mei sunt mu?i. Se în?elegeau din semne, nu aveau nevoie s?-?i vorbeasc?. Iar cu mine... cu bolnavii chiar nu prea ai ce s? vorbe?ti. M? gîndesc c? ?i eu, dac? a? fi infirmier...
Eu eram îns? vesel, chiar nu ?tiu de ce, m? gîndeam la ni?te lucruri de care nu-mi mai amintesc acum, iar toate astea erau, evident, semnul unei boli grave, devastatoare. Abia dup? ce m-am urcat în ambulan??, infirmiera mi-a vorbit.De fapt, ?sta e un fel de a spune, c?ci vorbele ei era monotone, mereu acelea?i, aveam senza?ia c? le are înregistrate pe un suport oarecare, iar acum nu face altceva decît s? apese pe butonul de Play. Ca s? fiu foarte exact, din cînd în cînd, la intervale aproape regulate, m? mîngîia pe mîna stîng? ?i-mi ?optea, f?r? s? m? priveasc? în ochi, c? e bine, c? totul o s? fie bine. O s? vezi, totul o s? fie bine.
Eu zîmbeam ?i m? dureau obrajii de la zîmbetul ?sta ce-mi schimonosea fa?a, atîta doar c? el venea de undeva din interiorul meu, nu puteam defel s?-l opresc. ?tiam c? ar fi trebuit s? fac ?i eu un efort, s? cooperez cumva, s? opresc cumva zîmbetul ?sta, s?-l ucid înainte de a urca din piept, s?-l sufoc înc? înainte de a ie?i din gît, s?-i cr?p capul cu o piatr? înc? înainte de a mi se lipi de fa??. Nu f?ceam nimic din toate astea, zîmbeam ?i priveam ochii alba?tri ai infirmierei. Nu era frumoas?, de fapt, dac? m? gîndesc mai bine, era urît? de-a binelea, dar avea ni?te ochi alba?tri, frumo?i, migdala?i, ca de chinezoaic?. P?reau ochii altcuiva, lipi?i, din gre?eal? pe fa?a ei. Tocmai de aceea, îmi spuneam eu, pentru ochii ei alba?tri, pentru ochii ei, atunci cînd m? voi face bine, o voi cere de nevast?. Ideea asta m? amuza ?i mai tare ?i agrava probabil zîmbetul ?i, implicit, boala mea, ceea ce o f?cea pe infirmier? s? fie tot mai îngrijorat? ?i s? repete tot mai des cuvintele acelea ce p?reau un descîntec sau o vraj?. O s? vezi, totul o s? fie bine.
În rest, drumul pîn? la spital nu a r?mas în mintea mea decît legat de ochii aceia alba?tri, de chinezoaic?, ?i, poate, de virajele luate în vitez? ?i, din cauza c?rora, trebuia s? m? prind, cît puteam de tare, de mînerul de plastic din stînga mea. Ba nu. Mai era ceva: sirena ce urla în noapte, doar c? mie mi se p?rea c? o aud de foarte departe, ca un ?ip?t al unei p?s?ri r?nite, prelung, nesfîr?it.
Apoi, spitalul mi s-a p?rut complet necunoscut, dar asta nu avea cum s? m? mire. În primul rînd c?, avînd în vedere însingurarea în care m? închisesem ca un melc ce-?i construie?te o plato?? împotriva tututor lucrurilor exterioare, era normal ca multe lucruri din afar? s? mi se par? complet str?ine, iar, pe de alt? parte, întunericul face ca lucrurile s? capete contururi noi. De fapt, ar fi trebuit s? spun altfel, ?i anume c? bezna face s? se topeasc? contuturile lucrurilor, s? se dizolve, s? pluteasc? într-o cea?? a posibilit??ii ?i a nedefinitului, astfel încît nu ar fi nimic de mirare, cred eu, dac? în bezna asta nu mi-a? mai recunoa?te propria mîn? sau propriul chip.
Apoi lucrurile s-au precipitat pu?in, c?ci am pornit într-o goan? nebun? prin labirintul coridoarelor pustii. O lumin? l?ptoas? acoperea totul cu o pulbere str?lucitoare, p?rea c? neoanele din tavan chiar plou? lumin? în bobi?e mici, iar acestea, ca ni?te mici cristale, sunt r?spîndite peste tot. Era o imagine aproape poetic?. M-am gîndit atunci c? poate, tot din cauza bolii vedeam a?a ?i, Doamne fere?te, puteam s? fiu atins, din cauza bolii, ?i de fiorul poeziei. Era ciudat totu?i. Lumina asta, poetic? sau nu, avea puterea de a modifica lucrurile, c?ci te f?cea s? te îndoie?ti de consisten?a lucrurilor din jur.
Eu st?team comod în scaunul cu rotile ?i încercam s? privesc lucrurile cu o anumit? deta?are, ca ?i cînd toate astea nu ar fi avut nici o leg?tur? cu mine, infirmierul trop?ia în spatele c?ruciorului, gîfîia, mai avem pu?in, zicea el, nu îl vedeam , privirea aluneca peste faian?a alb? ce acoperea pere?ii, neoanele ?i podeaua de beton finisat? cu buc??i inegale de marmur?, lini?tea ?i pustiul din jur. P?rea un spital p?r?sit, abandonat, doar noi, alergînd inutil pe culoarele ce-?i modificau forma ?i consisten?a ca o gelatin? alb?, p?stoas?, chiar am vrut s?-i spun asta infirmierului meu, uneori aveam senza?ia c? ne-am r?t?cit, am pierdut drumul, ajungeam într-o fund?tur?, ne întorceam, o luam pe alte culoare, mereu în vitez?, eu stînd comod în scaunul cu rotile, de ce ne gr?bim a?a, voiam s?-l întreb, huruitul ro?ilor pe podeaua placat? cu buc??i de marmur? mi-ar fi acoperit vorbele, nu avea nici un rost s?-l întreb nici m?car încotro, c?tre ce, nici o întrebare nu-?i mai avea rostul, culoarul care uneori se îngusta foarte mult încetase s? mai aib? forma corect?, cea pe care o ?tim cu to?ii, devenea aproape cilindric, ca un tub lung, sau ca intestinul unui animal monstruos, tot felul de gînduri ciudate îmi treceau prin minte, din nou ajungeam într-o fund?tur?, din nou trebuia s? ne întoarcem, aveam senza?ia c? nu vom ajunge niciodat?, niciodat?, niciodat?, atunci m-am întors pe jum?tate în scaun, fa?a infirmierului, asudat?, era obosit, s?racul, mie ce-mi p?sa, comod, în scaunul cu rotile, în timp ce el fugea, împingînd, m? gîndeam din nou la ochii alba?tri ai infirmierei în timp ce priveam fa?a aceea asudat?, apoi am v?zut c? avea ?i mîinile ocupate, hai c? asta era prea mult, un fel de teatru comic-absurd, în mîna stîng? avea un ghem de sfoar? albastr? pe care-l de?ira în timp ce împingea cu burta ?i cu mîna dreapt? scaunul meu cu rotile, asta-i bun?, probabil a?a-i aici procedura, în spitalul ?sta, peste tot sunt reguli ?i proceduri, cînd ajungeam într-o fund?tur? trebuia s? în?ire sfoara la loc în ghemul albastru, era destul de ridicol? treaba asta, dar probabil c? eu, un profan, nu în?elegeam, nu aveam cum s? în?eleg, ?i, în definitiv, a?a cum st?team, pe jum?tate întors în scaunul meu cu rotile, deja sim?eam ?i eu o parte din oboseala lui, încercam s? particip ?i eu, s?-l ajut, dac-a? fi putut, m-a? fi f?cut mai u?or, sau altceva, nu ?tiu ce, m? sim?eam aproape vinovat.