proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

În atelierul s?u elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini st?tea trântit într-un fotoliu, în fa?a unui tablou la care privea lung. P?rea fr?mântat, î?i lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum ni?te zeci de ani? Deh, m? credeam Leonardo da Vinci! C? tot abia mi se uscase cerneala pe fi?a de înscriere la Facultatea de Arte. ?i-o tem? mai u?oar? n-am g?sit, decât „Cina cea de Tain?”! M?car n-am terminat-o! Sau m?car s? fi uitat-o! Nici, nici. ?i nici nu-mi d? pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, c? de aia nu mai dorm nop?ile. Din cauza nenorocitului de Iuda, tr?d?tor împu?it! Nu-mi vine s? cred c?, nici pân? ast?zi, n-am reu?it s? g?sesc un model care s?-mi pozeze pentru Iuda. Începu s? se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauz?, se apropia, lua iar distan??, privea, pleca iar.
Nu prea în?elegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care z?cea de mult? vreme uitat? în mansard?, acoperit? de o pânz?. De ce tocmai azi se dusese la ea, d?duse cu frenezie pânza la o parte, hot?rât c? va lucra la ea. ?i ce dac? nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imagina?ie. N?! Nu ?ine! Lu? Evanghelia dup? Ioan ?i începu s? citeasc? a n-a oar? pasajul tr?d?rii. Zicând acestea, Iisus S’a tulburat cu duhul ?i a m?rturisit ?i a zis: „Adev?r, adev?r v? spun c? unul dintre voi M? va vinde. Atunci ucenicii se uitau unuii la al?ii, nepricepând despre cine vorbe?te. Iar unul din ucenicii S?i, cel pe care Iisus îl iubea, ?edea la mas? rezemat de pieptul lui Iisus. Deci Simon-Petru i-a f?cut acestuia semn ?i i-a zis: „Întreab?-L, cine este cel despre care vorbe?te?!” ?i aplecându-se acesta pe pieptul lui Iisus i-a zis: „Doamne, cine este?” Iisus i-a r?spuns: „Acela este, c?ruia Eu, întingând îmbuc?tura de pâine, i-o voi da.” ?i întingând îmbuc?tura de pâine, a luat-o ?i i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. ?i dup? îmbuc?tura de pâine, atunci a intrat satana într-însul. Iar Iisus i-a zis: „Ceea ce vrei s? faci, f? mai degrab?!...” dar nimeni dintre cei ce ?edeau la mas? n-a în?eles pentru ce i-a zis acestea; fiindc? unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau c? Iisus îi spune: „Cump?r? ceea ce ne trebuie la s?rb?toare!” sau s? dea ceva la s?raci. Deci, dup? ce a luat acela îmbuc?tura de pâine, îndat? a ie?it. ?i era noapte.”1)
„Iuda avea punga.” A?adar, Iuda avea pung?, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se a?teptau ca Iisus s?-i spun? s? fac? cump?r?turi sau s? dea s?racilor. Trebuie s? am grij? de acest am?nunt, când îl pictez. Nu trebuie s? par? un s?r?ntoc. Atunci de ce – Doamne iart?-m?! – L-a mai vândut, pentru nenoroci?ii ?ia de argin?i? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus ?i o ?inea Iuda, sau era o pung? comun?. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat fica?ii, Iuda, blestematule! Nu puteai s? nu ?ii tu punga aia, s? fiu ?i eu l?murit acum? ?i-apoi, eu, când surprind momentul pe pânz?, înainte sau dup? ce a luat înghi?itura? Satana a intrat într-însul dup? înghi?itura de pâine, a?adar. Deci, într-un fel ar?ta înainte, într-un fel - dup?. Nu! Am decis, înainte! Fix satan? îmi mai lipsea, s? n-am lini?te. Piei, satan?! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pung?, nu m? las? s? trec mai departe. Pentru cel care picteaz?, e important am?nuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai s? m? l?mure?ti ?i pe mine cu aspectul acesta? Dac? n-am un model real, trebuie s?-mi fie clar m?car portretul robot… va s? zic? modelul imaginar. Într-un fel arat? expresia omului bogat, dar care tr?deaz? din alte considerente (invidie, r?utate, etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucat? de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindc? nu se poate opri din agoniseli. Punga m?-sii! S? caut ?i în celelalte Evanghelii, s? v?d dac? apare am?nuntul acesta.

David se plimba agale, f?r? vreun scop precis, pe marele ?i atât de cântatul Champs Elysées. Plecase singur la Paris, cu oarecari afaceri, dar nu voise s? fie înso?it de nimeni, de data aceasta. ?i, contrar obiceiului, când î?i rezolva afacerile între dou? zboruri, acum î?i spusese c? vrea s? mai stea, s? fie ca un fel de vacan??, departe de vacarmul ame?itor al Bucure?tiului. Desigur, aici era un alt vacarm. Dar m?car acesta nu-l privea pe el. Prin toate locurile unde fusese, nu putea spune cu exactitate ce a v?zut. Re?inea cifre, nume, socoteli, dar uitase s? mai caute ?i s? se mai opreasc? o clip? în fa?a frumuse?ilor lumii. Uneori îi era dor de lini?tea din M?n?stire. Dar î?i alunga repede gândul. Via?a lui se desf??ura acum pe alte coordonate. ?i înv??ase c?, orice decizii ai lua, nu trebuie s? r?mâi ancorat în trecut. Nici dac? trecutul a fost bun, nici dac? a fost r?u. Nu se mai plimbase demult, a?a cum se plimb? oamenii. Mersul era doar o necesitate de deplasare dintr-un loc în altul. ?i, de cele mai multe ori, substituit de ma?in? ori avion. Acum se bucura ca un copil, încetinind pasul, atent la am?nunte. Încerca s? nu se gândeasc? la nimic, în timp ce descifra cu sârg numele firmelor aliniate de o parte ?i de alta a acestui magnific simbol parizian, str?juit la un cap?t de Place de la Concorde, iar la cel?lalt de celebrul Arc de Triomphe. Triumful cui?, se întreba. Când po?i afirma cu t?rie c? ai triumfat în via?a asta? Ridicând ochii din ni?te stampe, pe care vânz?torii ambulan?i le ofereau contra unei sume modice, un scris mare ?i drept îi atrase aten?ia: Claudiu Teodorinni – Studio de Peintre. De?i iner?ia îl determinase s? treac? mai departe, ceva i-a sunat prea cunoscut în minte, oprindu-i pa?ii în loc. Claudiu Teodorinni? S? fie vorba de acela?i Claudiu? Nu exist? decât o solu?ie de a afla.

Claudiu tocmai deschisese Evanghelia dup? Luca, dar n-a mai avut r?gaz s-o studieze, c? u?a atelierului s-a dat de perete, dup? o b?taie scurt? ce n-a mai a?teptat r?spuns. În prag, un domn bine îmbr?cat, la patru ace – costum, cravat? – mai lipsea floarea de la buzunar, lucru prea pu?in obi?nuit ziua, pe str?zile Parisului. ?i, dup? toate astea, l-a mai salutat ?i române?te. Oricum, capitala francez? era destul de cosmopolit?, a?a c? nu se mir? foarte tare, avusese doar o tres?rire când auzise acel „bun? ziua”, parc? ?i vocea purta un ecou cunoscut, asemeni unei amintiri vagi, venit? de undeva de peste timp. Tipul zâmbea fericit, dând s? se apropie, cu mâna întins?, de Claudiu. Apoi r?mase câteva clipe descump?nit, v?zându-l pe acesta f?r? vreo reac?ie. Dup? ce-l studie fugitiv, i se adres?, ca ?i când ar fi avut o revela?ie:
- Sta?i! Oricine-a?i fi – probabil vreun client cu mul?i bani venit s? cumpere un tablou – orice ve?i dori, nu spune?i nimic înainte de-a spune „Da”!
- Pardon! Sper c? n-am nimerit la Starea Civil?!
- Domnule, a?i nimerit în atelierul Pictorului Teodorinni, celebrul Teodorinni care-a rupt pisica prin occident. ?i gura târgului, cum se zice. Numai c?, vede?i, oricât de împlinit ?i de fericit ar considera al?ii c? sunt, eu n-am lini?te din cauza unui tr?d?tor ordinar…
- Ei, to?i avem tr?d?torii no?tri…
- Domnule, eu nu vorbesc de tr?d?tori, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însu?i tr?d?torul. Tr?-d?-to-rul! Pricepi?
- Nu. Chiar nu.
- Hmm… apropia?i-v?.
Îl duse în fa?a pânzei.
- Aceast? pictur? v? spune ceva?
- Da, desigur.
- ?i nu vi se pare c?-i lipse?te ceva? Sau cineva?
- Dac? m? uit atent, constat c? lipse?te un personaj. S? fie chiar Iuda? Aha, acum în?eleg. Tr?-d?-to-rul.
- Exact! Mai bine zis, a lipsit. C?ci dumneavoastr? mi l-a?i adus. De cum a?i intrat pe u??, am ?tiut c? l-am g?sit. Asta era! De când v? a?tept, de când v? a?tept! V-am spus s? zice?i „da”, s? nu m? refuza?i. V? dau ce dori?i, oricâte tablouri, numai s?-mi poza?i pentru el. S-a f?cut?
David r?mase înm?rmurit, f?r? a schi?a niciun gest. P?rea extrem de tulburat.
- Domnule, ierta?i-m? dac? v-am tulburat. ?tiu c? nu e pentru nimeni un compliment s? i se propun? a poza în Iuda, îns? am convingerea c? sunte?i om matur, nu v? mai l?sa?i sensibilizat de fleacuri. Îmi pare r?u…
- Nu, nu e asta…
Apoi, privind drept c?tre Claudiu:
- Claudiu, ce teatru-i acesta? Te ?tiam pictor, nicidecum actor. Chiar nu m? mai recuno?ti???
Venise rândul lui Claudiu s? par? înm?rmurit.
- Domnule, ne cunoa?tem? Ierta?i-m?, trebuie s? fie o confuzie. E-adev?rat, întâlnesc mult? lume, dar, dup? cum ?ti?i sau m?car presupune?i, pictorii au memoria chipurilor foarte bun?. E imposibil s? ne fi cunoscut cândva ?i s? nu-mi amintesc!
- P?i tocmai asta m? îngrijoreaz?. Mai ales c? nu ne-am v?zut doar o dat?, fugitiv. E drept, au mai trecut anii…
Se apropie iar de tablou:
- Spune-mi, cine ?i-a pozat pentru Iisus?
Un zâmbet lumineaz? fa?a lui Claudiu, ca de-o amintire drag?:
- O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai u?or de g?sit. Nu c? ar fi în general u?or de g?sit model pentru Iisus; dar am avut un prieten, pân? când eu am plecat din ?ar?. N-am mai p?strat de atunci leg?tura. El mi-a fost modelul. Privi?i-l! Ce figur? angelic?. Pictura aceasta am început-o înc? din anul I, eram plin de zel ?i de g?rg?uni. ?i totu?i, a continuat pân? azi s? m? obsedeze, chiar dac? între timp mi-am schimbat stilul ca, de altfel ?i „subiectele”, zise zâmbind ?i ar?tând c?tre un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors a?a cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinere?e, sau mai degrab? ca la marea dragoste neîmplinit?, aceea care-ar fi putut s? fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, a?a cum te întorci din marile metropole la ?ar?, unde abia a?tep?i s? iei o gur? de aer, nu doar în pl?mâni, ci ?i în suflet. În?elege?i? Nu pot renun?a la el. ?i, se-n?elege, nici n-am s?-l vând. Mi-e drag precum amintirea copil?riei. Îmi aminte?te de tinere?e, de suita de idealuri pe care le târam dup? noi, de prietenul meu, de frumuse?ea vocii lui, de iubirile noastre inocente…
- Înceteaz?! Înceteaz?, Claudiu! Tu chiar nu m? recuno?ti? Î?i mai aduci aminte cum se numea colegul din tinere?e?
- Ce-ntrebare! Bineîn?eles c?-mi aduc aminte. Îmi amintesc ?i c? avea o aluni?? dup? urechea dreapt?. Îl chema David. David Greceanu. Ce nume, David, parc? predestinat…
- Predestinat pe naiba! Înceteaz? sporov?iala! Ori e?ti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluni??!
Trase un pic de urechea dreapt? ?i-i arat? semnul.
- Eu!!! Eu sunt David Greceanu! Tu, Claudiu Teodorini, prietenul meu, cum ai putut s? arunci imaginea mea în podul cu vechituri?
Claudiu, vizibil ?ocat, ia o oglind?, i-o d? lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou:
- Acum c? mi-ai spus, îmi dau seama, dup? voce, c? e?ti tu. Dar uit?-te ?i tu în oglind? ?i-ai s?-n?elegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ?tiu?
David s-a l?sat într-un fotoliu, r?v??it. Dup? un timp, revenindu-?i, zise cu alt ton:
- Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lung?. Dar eu crezusem c? mi-a murit numai sufletul. Acum în?eleg c? nu doar el, ci ?i chipul meu a murit în lumea aceasta, transformându-se în altul, într-unul care nu-i seam?n?, dimpotriv?. E lung?, e lung? calea de la Hristos la Iuda. Dar ce lung? trebuie s? fie calea invers?!


1) Ioan (13, 21-30), trad. Î.P.S. Bartholomeu Anania