Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Sonia cu accent grav ?i hiat (16)

de Daniela Luminita Teleoaca

... ?i acum, cu „episodul Moscova”, tare bine i-ar mai fi prins un dram de rus?, dar „rusa ei” fusese predestinat? a r?mâne mai degrab? un idiom de sertar, scuturându-se, m?car par?ial, de mirosul de naftalin? ?i de obr?znicia moliilor insistente doar gra?ie unui Dostoievski, Tolstoi, Pu?kin, Cehov ?.a.m.dep., autori transpu?i în român? de acei temerari f?r? voca?ia sertarelor. Cândva se putea l?uda, totu?i, cu un nivel acceptabil al cuno?tin?elor de limba rus?, anume acelea dobândite în gimnaziu. Î?i aminte?te ?i acum prima or? de rus?... Что это такое? Это книга… Это девушка,... Это мальчик… Это учитель… Nu era chiar a?a de greu… „Это” acela era un fel de „iat?”, учитель începea la fel ca ucenic (de-abia mai târziu avea s? afle c? cele dou? cuvinte f?ceau parte din aceea?i familie etimologic?!), девушка avea primele trei litere identice cu ale vb. devia (tot mai târziu avea s? în?eleag? c? apropierea respectiv? era doar una „dup? ureche”, o simpl? „etimologie popular?”)... ?i apoi ?i Mama ?i Tata terminaser? Român?–Rus? cândva, a?adar un fel de memorie afectiv? slav? trebuie s? se fi p?strat m?car pu?in ?i în sângele nelini?tit, atât de latin al Soniei… Nu a uitat nici acum micu?ele dic?ionare bilingve, unde, pe prima pagin?, literele zvelte ale Mamei compuneau prenumele Tania ?i, cu el, o întreag? lume perindându-se pe scena imens?, când cu idealuri albastre, când în renun??ri cenu?ii, pierzându-se în cele din urm?, resemnat? sau doar în?eleapt?, în ni?te culise special amenajate... Când începuse primele ore de rus?, se culegeau viile, a?a c? rusa nu a putut decât s? miroas? foarte pregnant ?i pentru totdeauna a struguri care mai de care, de la blanc la ?asla, de la gras? de Cotnari pân? la feteasc? regal? ?i chiar de la ciomeag? pân? la razachie... Ea avea o coard?. Una cu mânere roz. Coarda „cea de treab?”. Care nu o lovea mai exact niciodat?, nici m?car din gre?eal?. Spre deosebire de cealalt?. Cu capetele ro?ii-vi?inii. Din partea c?reia, oricât de atent? ar fi fost, mereu se trezea cu câte o ?fichiuitur?... O sim?ea chiar ?i prin pantaloni. Ca pe pielea goal?. ?i por?iunea cimentuit? din fa?a por?ii mari cu ghirlande din bronz era mai mult decât generoas?... A ?tiut de atunci. Era una dintre zilele ce aveau s? se impregneze adânc în sufletul ei, s? ocupe locul cuvenit în antologia afectiv?... S?rea ?i repeta cuvintele. Lovit? sau nu... Sonia a fost mereu hora?ian?: pentru ea nu a existat niciodat? un „util pur”, nici un „pl?cut pur”. Autodidact? înn?scut?, pasional? convins?, nu a acceptat „trecerea” decât cu un anume pre?: a) s? înve?e zilnic câte ceva, oricât de pu?in ?i b) s? se bucure zilnic, s? tr?iasc? zilnic încântarea ca pe stare de gra?ie absolut?. Dac? ar fi fost dup? ea, l-ar fi corectat pu?in pe Hora?iu ?i, în loc de docere et delectare, ar fi instituit, totu?i, un docere et gaudere, pentru c?, de fapt, Bucuria ?i numai ea este starea suprem? a Fericirii, iar Fericirea nu este deloc un concept arid, o abstrac?iune, ci culmea vizibil? cu „ochiul acela”, tangibil? omene?te în anumite condi?ii, pe care Ziditorul i le-a descoperit celui receptiv la detalii aparent insignifiante (‘Delectarea’ are în ea ceva nu neap?rat negativ, dar, într-un anume fel, superficial ?i... neconving?tor, cel pu?in din punctul ei de vedere, a?a c? un Strikethrough ar fi salutar... S? nu se supere nimeni!)... Mama venise cu un bra? de gutui...; книга, девушка, мальчик, учитель ?i restul c?p?taser? instantaneu un gust ?i mai aparte... în veci inconfundabil... Teascurile erau suple. Deveniser? neînc?p?toare. Mâinile Bunicului, mai hot?râte ca niciodat?. Albine be?ivance î?i revendicau dreptul. P?mântul mirosea a must. Privirile miroseau a must. Ner?bdarea noastr? avea aroma mustului, graba lui de a trece în sângele Domnului. Pentru asta era nevoie de îndelung?-r?bdare, condi?ie sine qua non a dobândirii pietrei filosofale, a în?elepciunii ritualice, vindec?toare a R?nii prin efect euharistic... Ea doar intuia... Sim?ea îns? adev?rul acestei necesit??i în toat? amploarea lui neostentativ?, doar fireasc?... Când a înv??at genul substantivelor ?i cazurile... în mare [se mai poticnea la prepozi?ional ?i la instrumental], mustul deja nu mai era must. C?zuse bruma. J?raticul îndemna la pove?ti. Plugul tractoarelor deschidea f?r? mil? burta p?mântului. Ie?eau cioburi. Râme. Coropi?ni?e pe jum?tate înghe?ate. Ochiul iscoditor al Soniei crea cadre ?i rosturi. Pentru fiecare în parte. Mirosea a vin fiert. ?i a tuf?nic?. Bunica adusese ulcele de p?mânt ornate cu romburi vi?inii din care se ondulau aburi spre tavan. Sonia luase primul zece la rus?. Atunci a degustat pentru prima dat? vinul fiert cu zah?r ?i scor?i?oar?... Toamna era în trecere... Cel?lalt anotimp deja nu mai avea r?bdare...

***

Profesorul de rus?, dirigintele de la Vianu, nu le ceruse niciodat? declin?ri, conjug?ri, nici alte chestii plictisitoare de genul ?sta... Vrei 10?? Cite?te Dostoievski, Tolstoi, Cehov... sau m?car pe unul dintre ei!! Dar ci-te?-te! Adic?... nu-mi veni cu „prefabricate”, rezumate, comentarii, caracteriz?ri de personaje luate de pe cine ?tie unde... Pentru c?, evident, oricine s-ar fi prins de... , dar?mite Dirigintele... ?i ci-team, ci-team, ci-team! Adic?, nu ne ju-cam! ?i nu ne-a p?rut r?u, c?ci la Muzeul Armurilor de la Kremlin, în Pia?a Ro?ie, pe râul Moscova, la semafor, în aglomera?ie... mai po?i face uz ?i de alte coduri lingvistice cu excep?ia rusei, dar lui Dostoievski, lui Pu?kin etc. nu prea le po?i g?si... substitu?i / substitute... A?a am aflat ?i am meditat mai apoi la ‘liberul-arbitru’, la ce poate însemna aia o... ‘vin?... colectiv?’ (?i asta, nu neap?rat pentru c?, la un moment dat, ne-am fi c?utat scuze propriei la?it??i ?i am fi adus... „argumentul Dostoievski”!), cât de mult poate ‘ra?ionalismul’ înclina balan?a înspre plus, cât înspre polul opus ?i muuuulte altele! Într-un fel, Dirigintele ne ajuta s? în?elegem mai bine mesajul orelor de filosofie care, la început, ne speriaser? îngrozitor pe to?i, mai ales c? Profesoara era o unguroaic? blond? care fuma ca un turc. Avea toate degetele ocupate cu câte un inel-dou?, br???ri multicolore ?i z?ng?nitoare intimidant, ochi de ?arpe cu imense cozi rimelate, buze prea sidefate, pome?i prea înro?i?i, o feminitate sui-generis altoit? pe un debit verbal n?ucitor enun?ând verdicte la modul cel mai firesc... Am ie?it mai hot?râ?i, mai nu prea din „pe?tera lui Platon”. Am stat strâmb. Unii mai înclina?i spre stânga, al?ii mai spre polul plus... Am încercat s? judec?m cât de cât drept... Pe dou?-trei ?iruri indiene, ne-am asumat închisoarea exterioar?, experimentând pe din?untru din ce în ce mai pregnant un fel de Eliberare... Umbrele ne jucau pe fe?e, mimau iluminarea... Dirigintele nostru era miraculos!! ?tia s? ne provoace s? g?sim Esen?ialul, s? nu-i mai d?m drumul... Mai degrab? scund, se îmbr?ca în mod regulat oficial... „la costum ?i cravat?”, ceea ce nu prea era pe gustul Soniei, o refractar? ?i jum?tate la cli?ee, conven?ii, costume ?.a. Dar Profesorul era semn de ap?! Din acelea de prim?var?! La fel ca Bunicul! Din partea Mamei! A?adar, nu putea fi decât un om foarte bun. O man? cereasc? pentru cine îl avea prin preajm?! Avea ochii alba?tri-alba?tri ?i zâmbea tot timpul. Chiar ?i în diminea?a aceea înnoptat?, în care un anume eveniment ne adunase pe to?i s? compunem un fel de convoi... Cea?a ne dislocase chipurile. Ne recuno?team mai mult dup? voci. Cum nimeni nu avea o dispozi?ie remarcabil? de a se exprima verbal, interac?iunile noastre s-au pierdut în derizoriul unui bal mascat cel pu?in prost regizat. Sau poate c?, în astfel de momente, resursele ne sunt anihilate ?i suntem redu?i la condi?ia unor marionete care nu pot face mare lucru una pentru cealalt?... A?a c? se ciocnesc una de alta, se încurc? reciproc, î?i m?nânc? oxigenul, î?i fur? proiectele, î?i argumenteaz? în serie propria nimicnicie. Atmosfera aceea de ireal, de fantomatic era însp?imânt?toare. Pentru c? sinele adev?rat era devorat din sine, pus, în cel mai bun caz, pe tu??, în locu-i era adus un „ceva”, care putea fi la fel de bine un câine amor?it, cu?ca de câine, balansoarul generator de vertij gratuit sau premisele schizoide ale acestuia.... Culmea!! „Irealul ?sta” era „Realitatea”! Sau poate doar a?a a perceput Sonia „evenimentul”...??!! A doua zi, la ?coal?, toat? lumea se comporta ca ?i cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic grav... To?i aveau o veselie, mai exact o dezinvoltur? tupeist? aproape stranie, cumva blasfemiatoare..., de neîn?eles pentru ea... Nimeni nu pomenea de „ziua precedent?”... ca ?i cum... Atunci, Sonia s-a gândit: a) oamenii ??tia sunt r?i / egoi?ti ?i superficiali; b) oamenii ??tia sunt incon?tien?i ?i imaturi; c) oamenii ??tia nu au sentimentul „întâmplatului”; d) oamenii ??tia nu prea sunt oameni ?i e) (mai grav decât orice!!) ea era „intrusa”, „ciudata”, „incapabila” de a tr?i în uniformul atât de „echilibrant” al celorlal?i care treceau, ?tiau s? treac? mai departe... Care va s? zic?..., oamenii tre-ceau... Sonia se po-tic-nea! Sonia se o-prea! Sonia nu mai tre-cea! Sonia ar fi urlat chiar ?i la timp s? se opreasc? odat?, s? se opreasc?!! Sonia ar fi vrut ca actul reculegerii s? se prelungeasc? m?car o zi, cel pu?in la trezirea memoriei afective în anumite circumstan?e... Cu o s?pt?mân? înainte, Profesorul de biologie (pe care ea, azi, în gând, îl numise... „mortul... viu”, „mortul care se pref?cuse c? a murit”, „mortul care înscenase un convoi în toat? regula (de ce oare?!)”) – înalt ?i ambiguu, cu o figur? ŕ la Einstein – le vorbise despre unitatea func?ional? ?i structural? a creierului, neuronul sau neurocitul, despre cele trei regiuni (receptoare, conductoare ?i efectoare), despre sinapse, neurotransmi??tori, mielin?, teaca miraculoas? care se opunea cu înd?r?tnicie scurt-circuitelor între c?ile nervoase..., despre contribu?ia românului Gheorghe Marinescu la cunoa?terea celulei nervoase etc. etc. etc. EL, PROFESORUL A?A DE VIU..., AZI NU MAI ERA!! Iar „ceilal?i” se comportau ca ?i cum... [!!!???!!???!!!????.....!!!???:::!!!????...]. Profesorul de biologie adresase o întrebare... Promisese un zece pentru un r?spuns corect. Sonia intuise r?spunsul. Dar s-a codit. Pur ?i simplu pentru faptul c? r?spunsul i se p?ruse a fi a?a de banal, încât provocarea Profesorului nu putea fi decât o capcan?... ?i nu voia s? pice în ea! Î?i aminte?te ?i azi, era ceva legat de substan?a cenu?ie, substan?a aia caraghioas? care nu g?sise de cuviin?? s? se cuib?reasc? în trunchiul cerebral decât în forma literei H (sau tot omul intervenise cu imagina?ia lui bogat-deformant? ?i... v?zuse un.. H, în loc de cine ?tie ce altceva?!). A regretat mai apoi pentru c? Profesorul îi luase cuvintele din gur?, înainte ca ea s? se decid?, totu?i, s?-?i asume riscul de a c?dea în capcan?! A regretat mai ales c? azi nu mai avea cum s?-i împ?rt??easc? celuilalt „secretul”... O mân? nev?zut? amprenta împrejurimile cu un nep?s?tor sau doar necesar ?i firesc „Via?a merge înainte!”... Mai multe zile consecutiv, Sonia ?i-a repetat mecanic acest enun?, doar-doar s-o prinde ?i de ea în?elesul ce-i sc?pase printre degete...

***

E mult? singur?tate. ?i cea??. În loc de lumin?. Ni?te stâlpi firavi surdo-mu?i. În loc de oameni. În loc de sufletul lor. Cu ochii obi?nui?i r?t?cim. Suferim angoase, depresii, depersonaliz?ri... Ne trezim în înc?perea aceea alb? în care toate reperele au disp?rut... Poate ne maturiz?m... Poate este o repeti?ie pentru moarte... Ca s? o a?tept?m lini?ti?i într-un pat de spital sau în dormitorul de acas? devenit salonul aseptic, pe banca verde din Kiseleff cu jurnalul de ieri pe genunchi, la r?scrucea aceea unde cunoscu?ii î?i vor lua la revedere f?r? s? b?nuiasc? nimic... ?i asta, în loc s? r?cnim descul?i ?i dezumaniza?i la Dumnezeu, oferind spectacole horror?! Poate înv???m s? murim?! Adic?, deprindem trecerea lin?, ca o intrare din living în dormitor??!! Poate chiar... murim?! Chiar nu vom mai ?ti / vedea / sim?i / putea / în?elege............ nimic „de acum înainte”? Nici m?car durerea, nici dezn?dejdea?? Nici „trecerea”?!

Am ajuns ?i eu în înc?perea aceea... Cel mai greu a fost când am în?eles c? uitasem cuvintele (le rosteam, f?r? s?-mi spun? nimic), iar lucrurile... lucrurile disp?ruser?... nu m? puteam lega de niciun referent ca s? încerc s?-i ghicesc semnificantul... Nici nu ?tii dac? e?ti trist... Nici nu ?tii dac? e?ti disperat... De fapt, la început este disperarea f?r? margini, dezn?dejdea mai exact. Asta înseamn? c? înc? e?ti viu... Încerci ?i o mic? revolt?. Pe întuneric. Pe lipsa de generozitate a destinului. Pe abera?iile celuilalt premiat cu nemiluita... În spa?iul acela al vidului Dumnezeu a murit de mult ?i nimic nu arat? c? a zice ?i a se face vor mai merge înc? o dat? / vreodat? mân? în mân?... Dar nu, nu, nu ?sta este sentimentul cel mai atroce ?i cel mai aproape de (i)realitatea pe care o experimentezi interminabil... „acolo”... Deodat? te descoperi unicul reprezentant al unei specii care are cu totul ?i cu totul alt cod, alte norme, alte pl?ceri, alte aspira?ii... NIMENI NU MAI ESTE CA TINE! TU E?TI COMPLET DIFERIT DE RESTUL! Degeaba ar veni chiar ?i Mama... nimeni, absolut nimeni nu te mai poate smulge din acea IZOLARE absolut?... De fapt, acolo, chiar ?i prezente, obiectele ?i persoanele se îmbrac? într-un strat gros de „necunoscut”, de „scufundare”, de „gol”... Nimeni nu ar b?nui c? odat?, acolo, a fost ?i altceva... În virtutea propriei meniri (devenit? blestem, ne?ans? pentru altul), eventualul trec?tor... va trece,... nimic mai mult... pentru c? nu va exista acel indiciu minor al falsit??ii aparen?ei... Degeaba,... degeaba... Cineva trebuia s? conceap? în timp util un remediu. M?car o profilaxie... Altfel, nu po?i miza decât pe noroc(ul chior)! Sau poate c? „norocul ?sta” nu este – cel pu?in uneori – decât masca acelei c?in?e adev?rate care, în suferin?a depersonalizant?, te absolvea pu?in câte pu?in f?r? ca tu s? î?i dai propriu-zis seama?! Când vidul îmi dislocase mai mult de trei sferturi din sine, pacea-rug?ciune mi-a ridicat încet bra?ele... Am sim?it cum m? recompuneam... Omul, lep?dându-se de moloz, cre?tea asemenea copacului ale c?rui r?d?cini fuseser? z?g?zuite. De spaim?. De dezn?dejde. Eram... Noi. Ne ?ineam strâns de mân?. Parfumul meu de iasomie s?lbatic? î?i inunda r?suflarea. Nu ne v?zuser?m niciodat?. Inima î?i tropotea. R?suna în sala cu acustic? high-definition din pieptul meu. Nu vorbiser?m nici m?car o singur? dat?. Dar tre-ceam. Tre-ceam îm-pre-u-n?. Într-un fel, ne sa-lvam. Unul pe cel?lalt. Unul prin cel?lalt. ?i ne cunoa?team mai bine decât oricine. Altfel cum eu a? fi renun?at la mine, tu la tine?! ?i nu ?i-a fost fric? de „albul” meu, de masca mea de femeie f?r? chip, ciudata, intrusa la modul absolut în obi?nuitul a?a de firesc al celorlal?i. Cândva, eu m? îndr?gostisem de Nimeni. Am renun?at la mine, mi-am ?ters ini?ialele, mai mult de jum?tate din amintiri..., am acceptat anonimatul, ?i-am acoperit goliciunea ca unui nou-n?scut. Prin ochii t?i am privit mai apoi restul... Mi-ai prins o floare. Una de sânzian?. [Cu ea, o întreag? gr?din?.] Undeva, în spa?iul acela unde nesemnificatul se converte?te în minune, pentru c? semnele se prind de concepte, conceptele de referen?i ?i chiar un enun? monosilabic muste?te de sens! Pentru c? Întâmplarea a tot ocolit. A gre?it de multe ori direc?ia. Sensul. Apoi, a resim?it un fel de invidie. Când îngerul a plâns a doua oar?, oamenii au început s? se certe. Pu?in altfel. Cu un ochi c?tre cer, dincolo de ??rân?. Având m?sura propriilor vorbe, propriilor gesturi, propriilor (re)sentimente. ?i Cineva a l?sat s? cad? gr?untele de lumin?. Atât de necesar. Întâmplarea s-a codit. De form?. A dat buzna în inimile noastre. N-am avut încotro. Ne-am luat de mân?. Nu ne-am mai dat drumul. ?i am început s? trecem, g?sind duminici chiar ?i în calendarele care nu le-au con?inut niciodat?. Galbenul sânzienei se scutur? în melancolii albastre. Nu doare. Doar acoper?. Pe umeri, povara blând? a Cerului. Îmi acorzi tot creditul din lume. ... ?i nu mai pun doar trei puncte de suspensie, pun un rând întreg, rânduri întregi, pagini întregi... Nu-mi mai este team? de starea aceea de suspendare. ?i nu trebuie s? revenim asupra frazelor. Ele curg... Cum ?i Dun?rea curge. Frumoas? fat? b?trân?. Resemnat? într-un fel anume. Devenit? în?eleapt?. Printr-un destin. El face apele s? se zbuciume ca bolnave de moarte, s? ezite, s? aib? remu?c?ri, s? accepte, în cele din urm?, lini?tea ca pe o concesie f?cut? timpului obosit sau ca pe un premiu pe care, cu modestie nef??arnic?, îl primesc. Un hele?teu imens, loc de trecere c?tre. Aici pe?tii se las? purta?i de luciul solzilor în palate de cle?tar. Prin?esele au crinoline cât casa. P??esc mândre. Fac din tandre?e veste ?i m?nu?i pentru prin?ii lor, poduri gigantice de traversat. F?r? spaime. F?r? ezit?ri... ?i m? v?d lini?tit?, într-o stare de calm imperturbabil, îndeplinind cu supunere ?i bun?voin?? maxim? chiar ?i cea mai dificil? dintre corvezi... Împreun?, deschidem paranteze, punem note de subsol, accept?m chiar ?i hiaturi, atunci când trebuie; dup? mun?ii ??tia care au acoperit respira?iile, uite, se arat? câmpia... Nu ne-am v?zut niciodat?. Nici m?car nu ne-am vorbit. Ne ?inem strâns de mân?. ?i trecem...........................................................................

***

„File de jurnal afectiv”... pagina 31... de-abia... Cam cât cânt?resc toate aceste foi într-o via?? de om?! Cât de mult dor literele ca s? nasc? Semnifica?ia?! Cât de suportabil? este ap?sarea pe miocard a amintirii ce vrea, de fapt trebuie, s? se înst?pâneasc??! Dumnezeul mic ?i catifelat d? click: un screen-saver 99 %; a?a trecerea se va face mai lin..., în discre?ie, ferit? de ochiul veninos al ?arpelui... Sonia este obosit?... A-?i aminti nu este un moft! Iar a scrie despre nu este chiar un fleac... Î?i trebuie curaj ?i hot?râre, renun?area la o parte din intimitatea ta f?r? teama, nici complexul c? „ceilal?i” te vor descoperi ?i vei deveni (?i) mai vulnerabil... A te „compl?cea” în amintire înseamn? a-?i asuma tr?irea sut? la sut? în suflet! Iar sufletul nu poate fi bagatelizat... Sonia î?i ia o mic? vacan??... ca s? continue...




Daniela Luminita Teleoaca (Danaia) | Scriitori Români

motto: NIHIL SINE DEO!

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro