proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Cât? iubire poate imploda într-un om, când printre apele limpezi ale gândirii f?r? gânduri, acea gândire în inim? ascuns? apoi transformat? în scânteile dorului de a fi, mi?c? r?spântiile r?scrucile pân? când, cumin?i, se al?tur?, niciodat? nu se aliniaz? decât încerc?rilor, reinventând arealul de via?? fireasc? al acelei fiin?e.
Câte domenii poate reinventa un om pentru ca v?ile prin care gândurile se perind? s?lbatice s?-?i întâlneasc? sensurile profunde într-un punct aflat anume între piatra de lun? strâns? în pumnul sufletului ?i piatra filosofal? strâns? în pumnii spiritului.
?i aici îl voi întreba pe Victor, clovnul din mine, când vor r?s?ri dintre ramurile copacilor vie?ii coiful lui ascu?it ?i ochii aceia cu nuan?ele albastrului ?i verdelui existen?ei mele infinit? chemare spre a-mi fi iubire, uitare, iertare, în?elepciune a p?s?rilor când î?i desprind ghearele de stânca înaltului ?i pornesc nev?zute spre alt ?i alt infinit l?sând în urm? palura fricilor acumulate în toate vie?ile p?mântene.
Nu cred în zei. Cred în Dumnezeu, acel Dumnezeu al iubirii nem?rginite, pe care îl simt ?i prin tr?ire profund? îl chem s?-mi taie cordoanele, lan?urile ?i s? spulbere coliviile gândirii limitate.
Uneori este bine s? fii în?elept înainte de erori, pentru a nu obosi fiin?ele umane cu gre?elile tale. Din p?cate sau din fericire -nu ?tiu dac? o fiin?? poate fi restaurat? a?a cum monumentele istorice pot fi restaurate pentru a putea reg?si esen?a aceea a ei, a fiin?ei peste care s-au a?ternut atâtea m??ti încât culorile vechi au fugit r?sturnând armonia p?mântului. De asta cred c? apar dureri nesfâr?ite, de asta se nasc erorile ?i toate celelalte ale vie?ii. Restaur?rile repetate distrug. Poate c? dac? ar exista un altfel de me?te?ug prin care s? intri subtil în straturile str?vechi ale fiin?ei tale, poate c? descoperirile ar uimi soarele, luna ?i toate astrele uria?e prin care ai trecut odat? demult prea curat s? fi ars, prea iubitor s? înghe?i, prea sfânt s? fii prins în coarnele nescinstitului.

***
S? renun?i într-un anumit moment la iluziile iubirii p?mântene, pentru c? totul este iluzie în aceast? iubire, ?i asta mi-o explic? foarte clar o viziune veche bine determinat? de care sunt convins? c? ?tiu mul?i, nu este u?or dar nici greu pentru c? sim?i aproape imediat u?urare ?i cred c? abia atunci începi s? te cuno?ti, s? te apropii de tine însu?i/îns??i, a?a cum lentilele unui microscop pot apropia extrem de mult ?i reface claritatea a ceea ce studiaz? un cercet?tor pasionat de munca lui.
Mai întâi sim?i cum e?ti învelit în ghea??. Nu te zba?i s? ie?i din ea. Prive?ti în jur uimit de cât de mult ai transformat în ani de zile totul în momentul în care erai în plin? îndr?gostire, apoi cum transformai totul când c?utai s? obligi pe cel a?a zis iubit s?-?i mai reverse asupra ta energia iubirii, tu absorbind-o tot mai mult ?i mai mult pân? când acea fiin??, secat? fiind c?uta s? se întoarc? la sursa suprem?, la iubirea cerului pentru a-?i reveni. Iar tu, abia pornit sau abia repornit la atac voiai iar ?i iar s?-l seci de energie ?i te transformai într-un mic sau uria? vampir care nu mai c?uta frumuse?ea leg?turii fire?ti ci dominarea celuilalt prin tot felul de tertipuri pur umane jenante.
Parc? e mai bine a?a. Iubesc oamenii cu toat? fiin?a mea, dar din p?cate sau din fericire, nu am g?sit niciodat? acel complex de reflexii ?i refrac?ii ale luminii a dou? fiin?e într-un cuplu care armonizeaz? energiile în ambele entit??i. Mai pe "p?mântene?te" spus, nu am g?sit bucuria deplin? a unei iubiri vorbitoare blând în t?cerea ei, a unei iubiri care ?tie s? cânte domol ca apele izvorului cunoa?terii când abia r?s?rit, soarele îi s?rut? genunchiul fragil în plin? rug? a vadului de a-l p?stra lin, str?lucitor ?i alb între bra?ele lui ?erpuitoare.
Nu m-am îndep?rtat de oameni ?i nu o voi face. Abia acum cred c? pot s?-i v?d a?a cum sunt în toat? splendoarea ?i-n acela?i timp în toat? micimea lor c?utând, c?utându-se neîncetat mai ales în areale mult prea strâmte pentru ceea ce viseaz? s? le cuprind? sufletele, în plin salt spre cer sau h?u, dup? alegerea fiec?ruia.

Sunt la fel ca ei to?i, pentru c? celulele mele danseaz? la fel ca ale lor. Uneori devin pinguinul aiurit care d? cu nasul de podea, schimbând ritmul dansului dup? tr?irile pe care le am, alteori îmi închipui c? sunt în acel punct în care vreau s? ajung, undeva, în centrul centrului sinelui din care m? privesc ?i privesc ascultând pocnetul unei singure palme r?sunând în timpanele vie?ii ?i ale mor?ii deopotriv?, pentru a le determina s? se întâlneasc? înainte ca una din ele s?-mi r?peasc? sub velin?a ei înghe?at? trupul, mintea ?i inima fizic?, l?sând în urm? o cruce care r?ne?te p?mântul cu talpa sa goal? prinzând r?d?cini de piatr? cenu?ie care ar vrea s? zboare tot printre colivii.
Nu am renun?at ?i nu voi putea renun?a la iluziile p?mântene cât tr?iesc, oricât de departe a? pleca l?sând pe banca gândurilor un rest de izbând? trec?toare ?i p?l?ria metaforelor mi?când frunzele toamnelor vie?ii în care m? nasc ?i mor ?i iar m? nasc r?nind geometria aerului a cerului atunci când uit ruga într-un buzunar zdren?uit plin cu versuri nescrise.

***
Cineva îmi spunea s? fiu “ femeia c?reia îi danseaz? sufletul, ori de câte ori…” simt în inim?, în tr?iri, în gânduri, “r?s?ritul unei noi clipe de iubire pur?...”
Totu?i cum poate fi iubirea pur? prins? între dou? planuri ale existen?ei: cel material, orizontala crucii, care mereu prin ardere las? în urm? lesturi ori de fericire, ori de suferin?? din cauza orgoliului care define?te umanul oricât de stins ar fi el manifestat ?i cel spiritual, verticala acelei cruci pe care o purt?m vrând nevrând evoluând sau involuând, crescând sc?zând mereu spre a ne întoarce în pozi?ia fetusului din pântecul p?mântului din care am venit dup? un îndelung praznic pe trupul lui?
M? simt de fapt ca o corabie sau mai degrab? ca un rest de r?d?cin? într-o imagine r?t?cit? între a fi ?i a stagna în poala timpului r?sucit de tr?iri, de emo?ii, multe dintre ele nedefinite, c?utându-m? într-o incertitudine dureros de frumoas?, care m? sperie uneori, alteori m? readuce pe f?ga?ul firesc al evolu?iei.. Totu?i simt cât? iubire exist? în mine ?i uneori explodeaz? din aiurea c?tre niciunde. Cineva tot prinde o scânteie ?i o dezvolt?. Sper. R?spunsurile vin odat? ?i-odat?. Acum m? gândesc dac? mai conteaz? forma lor sau doar acel impuls subtil al c?ldurii degajate de ele.
Acela?i om îmi amintea s? nu uit c?… “atunci când vrei s? se vindece o ran?, înfa?-o în uitare....”
Pentru acea clip? i-am spus c? a? înf??a cuvintele care o definesc, pentru c? între mine ?i uitare pasul e scurt drumul lung ?i metaforele cad din buzunarul zdren?uit ca firimiturile de azim? din ciocul p?s?rilor gândului. ?tiu demult c? de iubit nu e lesne, iar de în?eles de ce iubirea... este ?i mai greu. De ce-l/o iubim pe el/ea iar??i, devine firul de nisip care ridic? un castel întreg de iluzii ?i atunci, s?rut uitarea pe frunte, devin eu îns?mi pas?re a gândului, deschid aripile inimii ?i tr?iesc.
Un acum vioi îmi taie r?suflarea ?i peste toate durerile adie acel gând de a m? l?sa iubit? de mine îns?mi odat? apoi poate c? nu voi mai putea opri avalan?a ?i voi alege s? m? joc naiv cu z?pada pe care o voi cuprinde în bra?ele goale acum ?i mereu s? ridic oameni de z?pad?, sau p?s?ri de z?pad?, sau ce-mi va na?te gândul prin iarba jocului acelui copil pe care cred c? l-am p?r?sit proste?te privind prea mult spre lume, spre exterior.

Anne Marie Bejliu, 21 noiembrie 2016