Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Făptura de dincolo de timp

de Zburlea Ariana

,,O umbră minunată pătrunse în miezul singurătății mele. Aproape că îl uitasem pe craiul cu luminițe stinse pe sub pleoape… Atunci fuse ziua – atunci avea să vină.
De ce nu m-ar încînta fruntea lui lată, ca o tavă de argint, peste care broboane de smirnă varsă Zeii, iar podoaba caldă, castanie, de pe umeri mîndri, care se răsfrînge cu dor de fugă disperată în văzduh, făcînd îngerii să simtă vanitate și gelozie?
Privirea sa moale, cu genele foșnind, întîlni un chip sfiit, avînd gura întredeschisă. Voința arzătoare a unei copile slabe ca mine nu era aceea de a-l înspăimînta prin exuberanța palorii, a gravei priviri, ci de a aduce măcar compătimire în sufletul lui, facîndu-l să rămînă, precum un salcîm mlădios în fața furtunii ori un abate cu brațele spiritului peste umerii vreunei văduvite.
Și se iviră pașii lui de om cuminte peste pragul camerei de care mi-era rușine. Doream în acele momente ca materialitatea locului în care suspinurile noastre se îmbăiau reciproc, să fie confuză, o amintire inconștientă și bizară pentru el. Arăta mizerabil - distrusă de melancolie, neaerisită de bună vreme, colbul negru horcăind în canturile dușumelei, pufnind și el cîteodată, dimpreună cu spirite vechi pe care le încătușasem pentru propria plăcere amară – doar să nu rămîn singură vreo clipă.
Îl invitasem să se așeze pe cel mai curat scaun, unul înalt, cu tapiserie veche, însă revenită la viață mulțumită mîinilor sîrguincioase și uleiurilor parfumate alese cu perfecționism delirant. Firul de aur parcă, cusut în felurite forme de flori și valuri cu spume, strălucea cu încîntătoarea-i unicitate de departe, pe un fond verzui ca algele îmbăiate în prospețime la finele țărmului. Dar el ar fi vrut să ia loc pe brațul de canapea cîrpită – un alt spirit ce zăcea îmbuibat de amintiri și timp care trecea prea greu.
Nici eu nu mai am vlagă… Cuvinte care se lăsau pline de eros peste urechile mele, în vreme ce capitulam dezamăgită. Atît puteam să-i ofer și eu, un loc nobil frumos lustruit, iar acest om m-a refuzat, nu a îndurat încă un pas pînă la piedestalul pe care, dacă s-ar fi așezat, l-aș fi adorat pe vecie – un tablou cu înger prins în trup omenesc și n-ar fi știut vreodată cîtă pasiune maternă, și-n același timp feciorească, coboram asupra lui din adîncul inimii.
Pregătisem dintotdeauna cuvintele perfecte, gîndurile mari, dar firave, pe care le-aș fi putut deșira în fața existenței sale atît de mature. Aș fi vrut să împărtășim aceleași curiozități – motive solide ale unor zîmbete sincere. Dar nimicnicia mea fuse atît de obositoare, încît tăcerea a luat pînă și locul morții. Părea veșnică… Adîncimea de nedescris, încleștată, putea bîntui în infinit atmosfera camerei.
Timpul sorbea vinul din pahare, mîncarea atunci aburindă se răcise de îndată.
Uitaserăm orice fel de politețuri, simțul penibilului devenind o noțiune abstractă. Oare părea penibil? Ce însemna aceasta? Păru-i devenea, parcă, din ce în ce mai negru, ochii – din ce în ce mai limpezi. Chipul său portretiza, desăvîrșit, sila unui intelectual, dar îndura orbirea ce-mi blestemase întreaga ființă. Realizam cît de mică puteam să par pentru el. Îi întinsesem o floare – albăstreaua cîmpiilor – ce-și lăsa în urmă tot parfumul petalelor sălbatice, chiar peste oscioarele degetelor sale modeste. Și acea mîngîiere părea să nu aibă sfîrșit, citind prin ochii Timpului. Nu eram conștientă că pot simți ceva anume în acele ceasuri, cînd, deodată, un val se porni să curgă pe dinăuntrul prezenței mele, o clipire străină ce sugruma sinele tot mai mult în matca abisului. Scuturasem din cap ca un răspuns negativ la gîndurile prostești care se iveau mereu… și simțisem răcimea obrajilor – lacrimile calde se desprindeau fericite de obrajii pătați cu rușine. Îl priveam pentru o clipă; singurătatea își pierdea sensul, din nou.
Pleoapele i se apropiau atunci, pomeții erau deja ridicați, iar buzele… Închise pentru totdeauna, parcă, într-un zîmbet complice. Nu se simțea urmă de vinovăție în postura lui, demnă, înfiptă în dușumeaua înghețată cu tălpile dezgolite ca ale unui fals Mîntuitor. Chiar atunci, cîntecul păsărilor de noapte din fața ferestrei începu să răsune tot mai gol și adînc, precum ceasul cu pendul – un cor cu care se delectau lumînările aprinse în fiece noapte, necontenit priveghiind biblioteca.
A venit timpul să-mi iau rămas bun. Întinde mîna… Mi-ar fi părut rău că mă părăsește, dacă nu credeam că un astfel de timp nici nu se agonisea să existe. El nu se afla acolo, nu fusese niciodată, nici măcar nu se născuse. Poate era fiul meu? Reprezenta, oare, Singurătatea întrupată? Poate era vreun ideal nestrămutat, pe care-l uitasem odată cu amorul de sine? Totul, absolut totul se creiona precum o șaradă în zadar. Picăturile de apă se izbeau de lemnul rece, coborînd dintre crăpăturile tavanului, și întreaga casă deveni deodată moale, opacă, înecîndu-se în umiditate, și prindea viață, o conștiință de sine. O asemuiam vietăților mării, care se simt atinse de Divin cu fiece broboană rece și sărată.
La un moment dat, cînd întinsesem mîna, cîntecul corbilor încetase de ceva vreme. Ori, poate nu erau corbi, ci doar mendrele tristeții, neasemuite, care se confundau totuși, cîteodată, cînd îmi imaginam cum cineva îmi calcă pragul, cu sonate pure, animalice… sau omenești… Dar nu am fost singură. Înțelegeam. O pată de cerneală, ovală, perfectă, rămăsese înțeleaptă, sa plîngă, ca o stigmată în mijlocul palmei.”

Zburlea Ariana (crepuscul) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro