Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Consilierul (fragment)

de Ioan Suciu

Venisem în acest palat fiindcă am fost rugat; altfel nu mai băteam atâta drum. Ca poziție geografică nu știam prea bine unde se situează, ca anotimp părea a fi ceva între toamnă și primăvară, ca peisaj era ceva neclar, poate munți, poate doar dealuri împădurite, învăluite mereu în ceață. Era curios faptul că o mulțime de oameni se afla mereu la ușa mea întrebându-mă ce au de făcut. ”Să șterg praful?” ”Să pun sarmalele la fiert? ” ”Să curățăm coșurile?” Să cumpăr banane?”. Le spuneam să facă exact ceea ce le era scris. ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!” mă maimuțări o femeie bătrână și grasă, o servitoare probabil. Îmi plăcea sala de mese. Era o încăpere imensă ca o gară de oraș mare, cu bolți înalte și candelabre din cristale scumpe. Ferestrele erau mari și foarte înalte, acoperite de perdele din dantelă decorată fin cu modelul florii de crin. Pe jos erau plăcuțe mari de gresie, albe și negre, ca tabla de șah. Erau multe mese, foarte multe, care stăteau goale. Aveau fețe de mese imaculate și un pitic trecea printre ele și ștergea mereu paharele; abia i se vedea capul și mâinile ca de copil mișcându-se printre mobile. Scaunele erau tapisate și cu spătar înalt, spaniol. Pereții erau acoperiți de tablouri foarte mari, cu rame aurite, cu scene de război sau de vânătoare; și mai erau oglinzi venețiene cu rame frumos lucrate. Câțiva stâlpi groși coborau din tavanul boltit până-n podea, stricând într-un fel armonia spațiului; era clar că ar fi fost mai bine fără ei, dar poate că utilitatea lor era încontestabilă fiindcă deasupra tavanului sălii mai erau vreo patru cinci etaje cu greutate mare, având în vedere că palatul era construit din piatră. M-am așezat într-un colț în dreptul unei oglinzi, nu departe de una din ferestre. Afară se vedeau niște vălătuci de fum ca de la o locomotivă cu aburi, cu deosebirea că aceștia erau albi, foarte albi. Am tras cu ochiul la imaginea mea din oglindă; pot să spun că mă prezentam ca un bărbat frumos, cu sprâncene arcuite și păr bogat, poate cu urechile puțin alungite ca la elfi. O fată îmbrăcată ca o subretă în negru cu șorțuleț alb, se apropie călcând veselă pe tocuri și aducându-mi meniul. Mi-l puse pe masă și-și lăsă ușor mânuța peste mâna mea păroasă, zâmbindu-mi galeș. N-am apucat să mănânc nimic din felurile care mi s-au pus pe masă; un bărbat într-un costum impecabil mi-a spus că sunt chemat până la bucătărie. Am străbătut împreună o scurtă galerie ca un tunel – avea tavanul foarte jos – și am coborât vreo cinci trepte, ca într-un uriaș bazin fără apă. Mașini uriașe învârteau niște roți imese cu spițe, și în aer pulsau jeturi de aburi ca de locomotivă; locul părea o uzină în care se fabricau niște piese pentru mecanisme complexe, poate ceva pentru tancuri sau submarine; foarte mulți lucrători se învârteau printre aparate, îmbrăcați în haine albe; pe cap purtau un fel de turban, fie că erau bărbați sau femei.
- Vrem să vă întrebăm ce să facem cu sângele! îmi zise însoțitorul meu, scoțând dintr-un buzunar un carnet și-un creion.
- Care sânge? am întrebat uimit. Omul mi-a arătat un jgeab metalic prin care curgea un șuvoi roșu de lichid gros. Um miros dezgustător se degaja de acolo.
- Să facem sângerete sau să-l punem la borcane?
- La borcane? am repetat ultimele lui cuvinte, fără să mă gândesc la ce spun.De fapt, n-am răspuns la întrebare, dar cu toate astea bărbatul și-a notat ceva în carnețelul lui. Am văzut cum pe culoarul dintre ciudatele mașinării se apropie fata nurlie care mă întâmpinase dimineața în sala de mese.
- Vi se răcește ceaiul! îmi zise ea și se-ntoarse pe călcâie, luând drumul de întoarcere.Am dat să merg după ea, dar bărbatul m-a luat ușurel de spate și mi-a indicat direcția contrară. Niște femei stăteau în cerc iar pe jos, pe ciment, se afla o găină legată de picioare. De cum am apărut în dreptul lor, lucrătoarele m-au înconjurat și m-au întrebat în cor: ”Ce facem?”. Bărbatul se uita și el la mine cu o figură foarte curioasă, de parcă aștepta să anunț vreo descoperire științifică epocală. N-am zis nimic. De undeva a apărut un pitic, cred că era același pe care-l văzusem ștergând pahare în sala de mese, și a strivit capul găinii cu tocul cizmei lui; m-a uimit cum de reușise să facă acest lucru fără ca orătania să se zbată, dar gestul lui fusese fulgerător. Una dintre femei prinse găina care sărea bezmetică de colo-colo, și-i scurse sângele în jgeabul cu lichid roșu și vâscos din apropiere.
- Vreți să fumați? m-a întrebat însoțitorul.
- Nu prea fumez pe nemâncate! am zis.
Pe cărarea dintre instalațiile din sală se stârni o rumoare; un bărbat mărunțel și solid venea val vârtej spre noi, cu o figură schimonosită de furie (bărbatul aducea cu Dani de Vito) și se repezi la însoțitorul meu, lovidu-l cu ambele mâini în piept. Mărunțelul strigă la el:”Nu ți-e rușine? Cum îl lași pe dânsul nemâncat de dimineață? Marș de aici!”. Bărbatul elegant care mă orientase până atunci prin imensa bucătărie plecă grăbit pe aleea dintre jgheaburi și roți uriașe, fără să protesteze niciun pic. Lângă mine apăruse subreta cu o tavă cu mai multe bunătățuri, sendvișuri cu icre roșii, felii de ghiudem, patru ouă ochiuri, salată de roșii și castraveți, ceai, lapte și cafea. Era de mare mirare cum de putea să țină în brațe acel platou care numai ușor nu era, mai ales că îl poziționase ridicat astfel ca eu să ajung la mâncare ușor, chiar stând în picioare. Am înghițit eu ceva din mâncare puțin cam jenat, asistat de bărbatul mărunțel care am observat că era și el foarte spilcuit, purtând un costum închis la culoare, avea cămașă albă și papion negru la gât, iar din buzunarul de la piept îi ieșea o frumoasă batistă de mătase roșie ca trandafirul. Deodată mi-a rămas mâncarea în gât, fu cât p-aci să o vomit; tipul care mă asista acum mă îndreptă ușurel din umeri astfel încât să pot vedea o ciudată mașinărie, un fel de mașină de tocat carne de dimensiuni cât casa, în a cărei pâlnie se aruncau tot felul de animale: porci, iepuri, șobolani, găini, curcani.
- Credeți că e bine să punem și sconcși? m-a întrebat mărunțelul, scoțând și el un carnețel pentru a nota ”genialele” mele eventuale răspunsuri; dar eu am avut o tresărire din tot corpul împingând la o parte tava din fața mea și pe fata care o susținea, punându-mi o mână pe burtă și cu alta astupându-mi gura să nu-mi țâșnească mâncarea afară. Tânăra femeie s-a retras după ce-mi pusese un șervet în brațe iar mărunțelul m-a susținut de spate așa cum faci cu un prieten căruia i s-a făcut rău pe stradă. M-a împins pe o pasarelă ca o trambulină și ne-am trezit pe marginea unui bazin cât o piscină mijlocie, numai bună pentru înot și relaxare, dar în care se zbenguiau fel de fel de pești, mai mari sau mai mici, diferit colorați; am mai văzut și sepii pulsând prin apa limpede precum cristalul, caracatițe și pe fund mișunau homari cu clești mari și mustăți lungi ca niște nuiele.
- Prinde-l pe ăla! zise deodată bărbatul mărunțel, care se pare că era înnebunit după pești. Se replie imediat din atitudinea imperativă, își aranjă ținuta și-și îndreptă papionul de la gât care alunecase aproape spre ceafă, și zise:
- Mă scuzați! Credeți că e bine să prindem crăpceanul acela gras pentru prânz?
- Pentru prânz? am întrebat eu. Dar omul părea cuprins din nou de un impuls de nestăpânit, se lăsase pe vine urmărind mișcările peștilor din acel acvariu și salivând vizibil.
- Uite-l, uite-l! Apucați-l, veniți cu minciogul!
Niște lucrători în salopete din cauciuc se repeziră pe lângă noi aruncând niște plase în bazin.
- Nu pe ăla dobitocule, pe celălalt mai că-i mai umflat! urlă bărbatul mărunțel apucând și el de mânerul unui minciog. Se produse o învălmășeală în jurul meu și-am fost împins în apă. Am ajuns imediat la fund, căzând ca un tip pedepsit de mafie cu înecul. Am simțit cleștii crustaceelor apucându-mă de pantaloni; pești reci și scârboși îmi frecau obrajii. M-am zbătut ca un disperat și niște mâini vânjoase m-au scos afară. Am fost depus pe un fel de bandă ca un pat de campanie și peste mine se urcase un individ ca un munte cu niște mustăți stufoase, care începu să mă sărute cu mare hotărâre. Îmi făcea respirație gură la gură, dat eu n-aveam nevoie de așa ceva și-am început să mă zbat dând din mâini și din picioare; omul a coborât de pe mine și banda a început să se pună în mișcare, ne apropiam de un fel de ghilotină care-și lăsa lama îngrozitoare până la nvelul suportului pe care mă aflam, la intervale regulate. S-au auzit strigăte de groază. Cu o fracțiune de secundă înainte de intra sub tăișul necruțător, am fost salvat și dus pe o targă într-o cameră ca de spital. Au apărut niște femei îmbrăcate în straie de călugărițe (poate că erau chiar de la vreo mânăstire) și s-au apucat să mă dezbrace fără menajamente; mi-au dat jos haina, cămașa, pantalonii și când au ajuns la chiloți, am crezut că se vor opri; dar mi-i smulseră ca pe o cârpă de aruncat și m-au întins pe pat în pielea goală; abia am reușit să mă uit la aceste femei – călugărițe, erau trei și foarte vânjoase, foarte puternice; aduceau mai mult cu niște bărbați dar aveau sâni mari și bogați, cu care mă atinseseră de câteva ori în timp ce trăgeau de mine să mă dezbrace; parcă erau aerbaguri; după ce m-au lăsat complet gol, au început să mă șteargă cu niște prosoape aspre, îndepărtându-mi cu brutalitate mâinile pe care mi le tot puneam peste organele genitale și mi-au dat și cu talc ca la copiii mici, ridicându-mă de fund și plesnindu-mă ușurel, cu drăgălășenie. Una dintre ele îmi puse o pereche de izmene albe, curate și apretate, aplecându-se și dezmierdându-mă puțin ca pe un bebeluș în cărucior: ”Giugulucu! Giugulucu!”. Apoi mi-au turnat pe gât un ceai fierbinte de parcă mi-ar fi aplicat vreo tortură medievală de introducere în gură de metal topit și imediat am adormit. Am fost trezit în plină noapte de tipul mărunțel care avea o făclie în mână ce aducea cu flacăra olimpică.
- Șeful întreabă dacă se poate duce la WC !
- Poftim? am făcu eu. De ce?
- Fiindcă nu se mai poate ține!
- A... am zis și omul a plecat val vârtej.
Era întuneric și am adormit din nou. Dimineața am găsit lângă scaunul de la capătul patului un rând de haine noi și curate. Abia îmi terminasem toaleta de dimineață că mărunțelul băgă capul pe ușă:
- Vă invită șeful, vă aștept afară!
Omul m-a condus pe niște culoare întortocheate și înguste până-n dormitorul șefului. Acesta stătea în pijama pe marginea patului, și de fapt își îmbrăcase cămașa numai cu o mânecă, privind năuc în jur. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu un nas coroiat și părul căzut pe ochi, aducând cu o pasăre fiindcă avea niște ochi foarte mari.
- Vă rog să mă scuzați...
Însoțitorul meu dispăruse, după ce mă vârâse pe ușă la șeful.
- Nu, vino, nu te sfii, eu te-am chemat! Mai întâi se pune mâneca dreaptă sau cea stângă?
- Cred că aceea din drepta! am zis simțind că trebuie să dau un răspuns, arătând chiar cu degetul spre cămașa lui de noapte. El își dezbrăcă repede pijamaua (avea un maiou alb imaculat dedesubt) și-și băgă mâna pe cealaltă mânecă.
- Păi nu, am zis, mă refeream la cea din dreapta cum stăteam eu; la dumneavoastră e din stânga!
- Aha! zise el și-și dădu jos cămașa, înfigându-și mâna în mâneca așa cum era mai înainte.
- Foarte bine! Și mâna cealaltă?
- Ce-i cu ea?
- N-o îmbrăcați?
Omul se concentră pe mâneca dreaptă, dar devenise puțin cam nervos fiindcă își eliberase brațul din mâneca stângă. Vîzând rezultatul începu să pufnească pe nas într-un mod ciudat, ca un motan care s-a înecat cu un dumicat de mâncare. Aruncă pijamaua cât colo și spuse:
- Mulțumesc foarte mult! O să mă descurc eu, vă promit! Ne vedem în sala de mese!
L-am așteptat în imensul salon ca de restaurant, în care numai era nimeni. Dar a trecut destul de mult timp și șeful n-a venit. Intendentul cel mărunțel (apropo, nu știam care era funcția lui, așa că am să-i zic intendent) a apărut la un moment dat în sala de mese, proaspăt și parfumat, cu același papion la gât, și mi-a zis să-l scuz pe șeful, dar pe moment nu vine. ”De ce ?” am întrebat. ”Fiindcă nu poate veni desculț!” sună răspunsul.”Păi să se încalțe!” ”Asta-i problema, nu știe cu care picior să se încalțe mai întâi. Apropo, mi-a zis să vă întreb pe dumneavoastră!”. ”Păi ce importanță are? Cu stângul, poftim!” am spus. Omul o luă la goană. Se întoarse foarte repede, răsuflând greu și căutând să-și vină în fire după efortul făcut.” Șeful vă roagă să vă mai gândiți; e o vorbă din bătrâni care spune că nu e bine să pornești cu stângul!” ”Care bătrâni?” am zis eu. ”Cu părul alb!” zise intendentul. ”Atunci să înceapă cu dreptul” am zis, simțind un gol în stomac; mi se făcuse foame. Mărunțelul s-a întors din nou, lac de transpirație. ” Șeful spune că nu poate să mai înceapă cu piciorul drept, fiindcă deja și-a ratat demersul cu stângul. Doar dacă s-ar culca din nou și s-ar preface așa ca trezit abia acum, dar lui nu-i plac prefăcătoriile. Vă roagă să-l scuzați că întârzie, dar încearcă să sară în pantofi cu ambele tălpi deodată, și până acum a căzut de două ori și s-a lovit la cap de colțul noptierei”. ”Și?” am făcut eu.”Nu știu, mă duc să-ntreb!” și omul dispăru din nou. Fata care servea a venit și a adus mâncare: o cană de ceai fierbinte de ieșea aburi din ea și o înghețată imensă, supraetajată. Am întins mâna dar fata mi-a zis că nu e bine să mânânc singur. Am rămas o clipă uimit, știam că eu sunt cel care dau sfaturi și indicații pe aici. Dar nu m-am atins de cele de pe masă. Între timp, sala a început să se aglomereze. Niște indivizi pe care nu-i văzusem în viața mea, veniseră pe la mese, mâncau și plecau. Am observat că erau serviți de o altă chelneriță decât cea pe care o știam, iar oamenii se așezaseră în cealaltă parte a restaurantului, ocolindu-mă de parcă eram ciumat. Mărunțelul a apărut după vreo două ore, în spume ca un cal de curse. Dacă tot trecuse atâta timp, n-am înțeles de ce s-a grăbit atât. ”Șeful a zis să începeți fără el!” îmi zise și făcu stânga împrejur. Ceaiul se răcise, înghețata se topise. Am molfăit o chiflă veche găsită într-un coș, așa ca să am ceva în stomac. M-am ridicat și-am plecat, trântind pe masă șervetul pe care-l ținusem două ore pe genunchi degeaba. Am luat-o printre mese spre ieșirea din sală, fără să am o destinație precisă. Am observat că oamenii se dădeau la o parte din calea mea, iar unii se ridicau de la mese și se lipeau de perete. Am ieșit într-un hol hexagonal, din care porneau mai multe uși; undeva am auzit o oarecare rumoare și am deschis o ușă din direcția în care venea zgomotul; înăuntru era un adevărat șantier; camera se zugrăvea; mai mulți lucrători în salopete murdare de fel de fel de pete de vopsea se aflau pe niște scări metalice de aluminiu și dădeau cu bidineaua pe pereți, împregnând o iritantă nuanță verde. Intendentul răsări lângă mine ca și cum ar fi căzut de undeva de sus, din tavan. Era îmbrăcat impecabil, cu un papion roz, haine bine călcate. ”Vă place culoarea asta?” zise el, arătând spre pereți. ”Deloc! Nu se potrivește cu un bărbat heterosexual!” am răspuns, privind spre papionul lui. ”O schimbăm!” zise el, ducându-și mâna la gât de parcă primise o lovitură în omușor. Făcu un semn cu mâna și toți lucrătorii coborâră de pe scări, pregătindu-și alte soluții în gălețile lor. ”Rozul ăsta!” am spus eu, și mărunțelul a alergat pe la fiecare muncitor spunându-i: ”Roz!”. Harnici și entuziaști ca niște furnici (probabil că erau foarte bine plătiți) oamenii au dat cu roz peste verdele dinainte. Totul s-a petrecut cu o viteză formidabilă, lăsându-mă cu gura căscată. ”Rozul ăsta e groaznic!” am spus. Intendentul se întoarse spre mine înmărmurit, cu o expresie de parcă împușcase pe cineva din greșeală. ”Păi n-ați spus dumneavoastră?” și neașteptând răspunsul meu dirijă toată echipa să schimbe culoarea; ”verde la loc!” urlă el și furnicile se puseră pe treabă ca niște roboți, fără să comenteze nimeni nimic.”Eu m-am referit la papion!” am zis. ”Vai de mine, îl schimb imediat!” a spus el și-a dispărut mișcându-și mai întâi picioarele alergând pe loc de parcă-ar fi fost pe gheață, apoi propulsându-și corpul undeva într-un colț al camerei în care dispăruse ca și cum ar fi fost absorbit de pereți. A reapărut la fel de rapid, purtând la gât un papion verde. I-am spus că verdele ăla se potrivește ca nuca-n perete. ”Roșuuu!” strigă el, și dădu fuga să se schimbe. Muncitorii și-au preparat imediat soluții roșii, iar când intendentul s-a întors era cât p-aci să cadă pe spate.Pereții erau roșii de parcă acolo avusese loc o baie de sânge, fuseseră executați zeci de oameni iar sângele fusese răspândit pe pereți. ”Măcar se asortează!” i-am spus eu, văzând că-și pusese un papion roșu.

Ioan Suciu (turnavitu) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro