Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Povestea castelului și a ploii

de Baltag Ionuț

Lovitura de spadă pe scutul oțelit suna ca un clopot de înmormântare. Suna din ce în ce mai lin și mai trist. Castelul înverzea în ruină. Bestiile au pus cu mult timp în urmă stăpânire pe el. L-au învăluit și cucerit. L-au distrus. Fântânile îi sunt secate iar porțile de lemn au căzut pradă putregaiului. Până și pietrele au putrezit. Copacii cresc, dar negri și fără frunze – încă așteaptă ziua când vor pipăi razele soarelui. Doar ceața mai luminează tronul.
– Așa de mult am vrut să treacă timpul încât am uitat să-l trăiesc. Uite-mă acum... fără griji.
– Nu vorbi...
– Dar ce minuni să fac dacă nu pot nici să vorbesc? Să m-arunc pe-un... pe-un nor și să-ncep a zbura? Pune-mi perna peste gură și ține-o acolo dacă vrei să tac.
– Măi.
– Măi, ce? Că doar nu așa mă cheamă, în caz că ai uitat!
Au trecut sute de ani de la primul strop de otravă. De atunci chiar și ploaia este otrăvită. De aceea sunt negri copacii. A venit odată cu bestiile – otrava. Așa este și normal. Dar bestiile au venit singure. Otrava cine a adus-o? Cine a fost omul care a conceput această mișelească faptă, care a dus la nopți în zi și void în noapte? Otrava a căpătat toate culorile dar acum sunt moarte și ele. Totul este gri. Curând nu vor mai fi nici măcar atât.
– Ce-i cu gustul ăsta ciudat? Ce mi-ai dat?
– Este ceva să te facă să te simți mai bine.
– Să mă facă să simt ceva, da. Dar sigur nu să mă facă să mă simt mai bine. Îți arde-a glumi?
Erau odată cavaleri, eroi, care apărau castelul de asemenea bestii, care purtau armuri de argint ce străluceau la lumina lunii, care mânuiau săbii și iatagane din diamant, care călăreau armăsari de cea mai rară rasă, care înălțau steaguri și le scăldau în rafale. Acum cavalerii sunt morminte, armurile rugină, săbiile cioburi, armăsarii amintiri iar steagurile doar cârpe.
– Tu la ce-ai venit?
– Să te văd.
– Uite-mă!
– Te văd, nu striga!
Tot în acest castel era odată o cameră specială. Această cameră era specială pentru că era secretă. Numai două ființe îi respirau aerul închis. Acolo au plâns și au râs, au dansat și au povestit, s-au ținut în brațe, și-au spus vorbe promițătoare și s-au iubit un prinț și o prințesă. Prințesa a plecat nu cu multe ierni în urmă. Prințul a murit – atârnat de-un ștreang ales de propia-i mână. Nu l-au găsit nici bestiile când au pus stăpânire pe zidurile castelului. Acum nu mai atârnă, ci este praf într-o cameră cu aer închis.
– Știu că mă vezi. Dar vreau să nu mă uiți.
– N-am să te uit! Știu și știi asta!
– Da, știu. Dar ai să mă uiți. Timpul îmi va șterge chipul și vocea.
– Nu am să te uit.
– Am să rămân o urmă de creion pe-o foaie ștearsă cu radiera.
Plouă iarăși peste zidurile castelului. Pentru prima oară, după atâția ani, nu plouă cu otravă. Plouă cu stropi de ploaie. Plouă peste bestiile care își dezmorțesc oasele și încep a pleca. Plouă iar fântânile poartă apă o ultimă oară.
– Ai să mă uiți, dar voi rămâne cu tine pentru totdeauna. Voi fi lângă tine. Atunci când mă vei uita. Atunci te vei îndrăgosti de altcineva. Atunci când vei începe să porți o verighetă. Atunci când vei deveni mamă. Atunci când vei zâmbi și-atunci când vei fi tristă. Atunci când vei deveni bunică. Atunci când vei râde și-atunci când poate nu. Voi fi lângă tine și-atunci când nimeni nu va fi.
– Vei fi?
– Da. Dar vreau să fiu lângă tine și-acum. Nu vreau să mor.
Plouă iar clopotele nu mai bat. Plouă peste copacii înmuguriți. Plouă prin acoperișul crăpat al camerei cu aer închis. Plouă peste culorile acum vii, peste armuri strălucitoare, peste călăreți cu săbii și steaguri și zâmbete pe buze. Plouă peste părul stins al prințesei cu obraji roșii, acum la poarta castelului. Plouă cu lacrimi. De durere, tristețe și bucurie.
– Nu vreau să mor.
Plouă cu lacrimi de moarte. Plouă o ploaie care nu va muri.

Baltag Ionuț (Jonathan) | Scriitori Români

motto: Maktub.

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro