Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Revederea (12)

de Helia Rimoga

Cerul e ca o călimară de cerneală. Nina și Mama s-au sculat în zori, înainte ca soarele să răsară. Recepționera se uită urât la ele când le vede ieșind la o oră așa matinală. Nina se freacă la ochi, somnoroasă. Aventura însă abia începe.
La scurt timp după ce ies în șosea, o mașină neagră se vede sosind. Unchiul Oti face oficiile de gazdă și le invită în mașină. Hanne este pe post de copilot, cu harta desfășurată peste bord și îmbrăcată în pantaloni scurți. Mama și Nina iau loc în spate lângă verișorul Hans.
Mai întâi o iau spre sud, intră și ies din Mangalia, ajung la un pod peste ceea ce pare un ochi de mare, apoi ajung într-un sat tătăresc, unde văd niște scăfârlii uscate de cal puse în parii de la gard. Primul popas este într-un loc ciudat unde în plină câmpie de află gura unei peșteri, pe care abia dacă o zărești. O femeie care a ieșit cu vacile dis de dimineață le spune că peștera (Limanu se numește) are galerii lungi și întortocheate care ajung departe și unde dacă te rătăcești nu mai ai șanse de întoarcere.
După ce unchiul Oti le face niște poze în fața intrării cu un aparat special din care poza iese imediat – ca o carte poștală, se îmbarcă din nou și o pornesc către inima podișului dobrogean. Șoseaua șerpuiește printre canarale, acele văi domoale și stâncose rămase de la munții hercinici, după cum explică Mama. Păsările zboară la câțiva metri înaintea mașinii, într-un dans fascinant, de parcă le arată drumul. Sunt lăstuni și alte păsări care-și au sălașul în mici scobituri în calcar. Câmpul și văile sunt pline de lumânărică și ciulini galbeni. Centaurea, își zice Mama în gând, surprinsă că încă mai ține minte denumirea științifică a acestei plante și înciudată că i-l aducea în memorie pe cel care i-a spus-o cândva.
Trec minutele, trec orele. Mașina rulează. Nina cântă un cântecel. La un moment dat ajung undeva la marginea podișului și traversează o cale ferată și o șosea mai mare. Se văd niște maluri de pământ și un fel de canal fără apă care pare un șantier părăsit. Nina recunoaște că pe aici au venit cu trenul când au sosit la mare. Unchiul Hans conduce înainte și o iau din nou pe o șosea îngustă care trece prin sate cu coșuri de fum unde și-au făcut berzele cuib. Câte o barză stă într-un picior. Se opresc într-un sat și mănâncă la un mic restaurant numit „Birt” ciorbă de pește. După altă oră de mers ies cumva prin spatele Mamaiei și fac la stânga, pe acum pe un drum paralel cu țărmul și cu marea, după care cotesc din nou și ajung la un loc care se cheamă Histria. Acolo este o cetate veche, în ruine, unde sapă niște studenți cu profesorul lor. Au scos din pământ o grămadă de monezi având gravat pe una din fețe un vultur cu peștele-n gheare. Copiii sunt impresionați și părinții lor le dau voie să meargă înainte cu profesorul care face pe ghidul dând cu un băț în pietre ca să sperie șerpii și șopârlele. Nina e uimită când, după ce trec de zidul de apărare, li se explică unde au fost vechile cartiere – unde era biserica, unde erau locuințele celor avuți și așa mai departe. E o întreagă istorie care s-a păstrat în pietrele astea de mii de ani. Mama a rămas în urmă cu familia Helmans și discută în germană. Se apoi face timpul să se întoarcă, căci soarele e deja deasupra capului.
- Hans mi-a zis că vrea să se facă arhitect. Eu i-am spus că o să mă fac doctoriță, anunță Nina în gura mare când grupul se reunește din nou la ieșirea din complex. Dacă o să mă lase Mama, adaugă, cu mai puțin aplomb, când privirea i se petrece cu cea a Mamei.
Până s-au întors la poarta cetății Nina a mai aflat că Hans locuiește într-un oraș unde se află o biserică dărâmată care a rămas așa de la război (arată mult mai rău ca ruinele astea!), și că are acolo un unchi și o mătușă care sunt rude de sânge cu bunicul Vili de la Craiova, cel pe care Nina nu prea îl iubește. Unchiul este aproape orb și fără o ureche și se numește Carl, iar mătușa Helga, cea pomenită de Mama ieri, e ca o a doua, în fine, ca o a treia mamă pentru Hans.
- Mătușa Helga a luptat în război, completează Hans cu mândrie. A primit și decorație.
„Mamă!”, gândește Nina cu admirație, mătușa Helga e un fel de Ecaterina Teodoroiu. Dar un gând perfid se interpune între ea și subiectul admirației. Nu cumva ... ? Nina a învățat la școală despre niște indivizi răi numiți „hitleriști”, care purtau pe cap căști ca oalele de noapte și veneau pe motociclete și mitraliau lumea prin sate. Își mai aduce aminte și ce exemplu a dat o fetiță din clasă, la lecția despre sinonime: că „hitlerist” era sinonim cu neamț sau german. Tovarășa-Mama a combătut-o și a spus că nu toți nemții erau hitleriști după cum nici toți cei care au luptat de partea hitleriștilor nu erau de naționalitate germană. Totuși, îndrăznește să întrebe, timid:
- Mătușa a luptat de partea hitleriștilor?
Unchiul Oti și Mama simt că se află într-o mare încurcătură și Mama e gata să-i dea o replică ironic-usturătoare fiicei sale, când Hans salvează ingenuu situația.
- Tante Helga a luptat împotriva imperialiștilor, răspunde el sigur pe sine. Trăgea cu tunul în avioanele lor – bum, bum, bum – arată demonstrativ spre cer cu două degete ridicate – și le dădea jos.
- Deci era antihitleristă, conchide Nina mulțumită.
Ca orice pionieră silitoare, știe că la 23 August sărbătorim insurecția națională antihitleristă și antiimperialistă. Cele două chestii sunt legate. Nina se simte mândră că are așa o mătușă undeva într-o țară îndepărtată. Pe undeva, i se pare că seamănă cu Florența.
- Câți ani are mătușa Helga? întreabă curioasă să și-o închipuie ca înfățișare.
- Păi, dacă avea 16 ani în 1945 ... încearcă să calculeze unchiul Oti.
Mama prinde din zbor ideea și lansează o provocare:
- Câți ani are mătușa Helga? Hai, problemă de matematică. Cine răspunde mai repede?
Nina calculează prompt și vine prima cu răspunsul: mătușa Helga are patruzeci de ani!
- Bravooo!
Mama surâde, gâdilată în orgoliu. Ar fi fost în stare s-o bată pe Nina dacă greșea. Hans a fost pe locul doi. Părinții lui nu par însă supărați, dimpotrivă, râd amuzați. Unchiul Oti e bucuros și pe undeva surprins că fetița asta a reușit să-l scoată pe Hans din muțenie, și l-a tras de limbă cu îndemânare, căci Hans e deobicei un copil ursuz, stângaci și uneori de-a dreptul „sălbatic”. E mulțumit și că deși – așa cum adeseori se întâmplă cu copiii, că divulgă lucruri care ar trebui să rămână nespuse – incidentul nu se soldase (de data asta) cu urmări. Va trebui însă să-i mai atragă o dată atenția lui Hans că acasă la ei nu toți copiii erau așa inofensivi ca verișoara Nina. Cel puțin până când viața lor va căpăta un nou curs, ceea ce el trăgea nădejde că va fi cât mai curând.
După încă vreo oră de mers sunt înapoi în Mamaia. Sunt cu toții osteniți, dar fericiți de această ultimă dimineață petrecută împreună. Nu mai e timp ca șoferul să tragă un pui de somn pe cinste. Mama și Nina se dau jos iar unchiul Oti dispare un timp în hotel. La 11 jumătate trebuie să predea cheia.
Reapare și spune: - Am plătit, și recepționera a spus unui angajat să ne care bagajele până în parcare. Apoi unchiul dispare într-un mic magazin de la parterul hotelului. Pe geamul magazinului scrie „Shop”. Unchiul Oti e darnic. Cumpără pentru Mama o ie superbă, brodată, pe care s-o păstreze ca amintire, o sticlă în formă de amforă pe care scrie „Șliboviță” ca dar pentru Tata la București iar pentru Nina o poșetuță din catifea neagră care se strânge ca o pungă, împodobită cu mărgelușe și paiete strălucitoare ce aruncă flăcări și raze. Se supără când Mama îl întreabă cât costă în lei și se oferă să-i plătească contravaloarea.
- Tată, spune Hans deodată tam-nisam, să știi că o să mă însor cu Nina când o să mă fac mare.
Unchiul Oti începe să râdă, și râd și Hanne și Mama, iar Nina s-a înroșit toată.
- Măi, Casanova, zice Unchiul Oti, Nina e verișoara ta. Dar îmi place când un bărbat e așa hotărât. De obicei, știi, noi ăștia mari nu ne hotărâm așa de repede.
Între timp apare și hamalul cu geamantanele pe care le încarcă în portbagaj iar unchiul îi dă bacșis. Rulota este acum cuplată la mașină. Iar rudele sunt gata de plecare. Hanne o sărută pe Nina și-i dăruiește un disc pe care este fotografia ei. Hans o pupă și el pe obraz.
- Să dea Dumnezeu să ne vedem cândva sănătoși, în "fatărlant", cu toții, spune unchiul Oti în timp ce o îmbrățișează îndelung pe Mama. Să nu ne mai despărțim niciodată.
După care Helmans-ii se urcă cu toții în mașină. Mașina demarează, scoțând un nor de fum.
Nina încă mai face cu mâna către Wartburg-ul negru care trage după el o rulotă, deși nu se mai vede decât ca o cutie de chibrit pe șoseaua ce strălucește în soarele dimineții. Mama are lacrimi în ochi.
- Mami, ce înseamnă "fatărlant"? RDG?
- Înseamnă țara unde s-au născut străbunii cuiva. De ce?
Nina răspunde fâstâcită: - Păi, ca să știu ce să-i spun Florenței când o să-i trimit vederea. Mama se întoarce către ea furioasă: - Ia nu-i mai povesti Florenței toate prostiile!

*

La mai bine de un an de la această vacanță, Vera se află pe un peron pustiu undeva într-o gară din Oltenia într-un târg din apropiere de Craiova. Târgul ei natal. Pricina nu e nicidecum una fericită. Mama Carolina părăsise această lume după – cum se spune în anunțurile mortuare – o scurtă și grea suferință, despre care fiica ei nu știuse nimic.
„Vino urgent, mă-ta moartă” fusese telegrama de la Puica, care o scosese pe Vera din minți, de parcă Mama Carolina nu fusese în egală măsură și mama ei de suflet. Dar nimic nu putea s-o pregătească pentru descoperirea pe care-o făsuse în ultima zi a priveghiului, iar scena de deosebită violență care urmase o lăsase secătuită de furie. Rămăsese acum doar amărărciunea. Și mai ales hotărârea de a nu ceda în fața viperei care-i era în acte soră vitregă. „N-am să-l las nici pe tata singur cu ea, pentru că nu-i pasă de fapt nici de el și, chiar dacă mă cert mai rău ca niciodată cu Lulache, îl aduc la noi acasă. Sper că tatei îi va trece supărarea pe mine când va înțelege cum stau lucrurile”.
Gândul la casă și la necazurile vieții ei o fac să-și compună în minte un fel de bilanț. Ce a realizat până acum și ceea ce nu, se leagă în primul rând de copilele ei.
Pe Nina o scosese oarecum la liman. Nina e acum clasa a cincea și s-a adaptat relativ ușor la tecerea către regimul cu mai mulți profesori. Se felicită că – în ciuda tuturor criticilor – o luase la ea în clasă la ciclul primar și reușise s-o învețe carte fără indulgențe și compromisuri.
Nina e bună la limba română, are chiar talent (ce folos?), iar gramatica o știe perfect – nu greșește ortogramele, scrie corect după dictare și din capul ei, se exprimă frumos și cursiv. Îi place să citească și a făcut toată lectura suplimentară în ultima parte a vacanței de vară.
Pe partea matematicii, Nina știe temeinic cele patru operații, nu greșește la fracțiile ordinare și zecimale și și-a însușit la perfecție formulele de transformare ale unităților de măsură și cele de calcul ale ariei și perimetrului la figurile geometrice. În general, fiica ei cea mare a asimilat tot ceea ce se încadra în scheme și șabloane. Din păcate, raționamentul scârțâie și Mama nu-și face iluzii că vreun miracol s-ar mai putea produce.
Îndată ce se va încheia perioada de recapitulare îi va pune meditator pentru materia nouă. Îi va cere să facă în avans cu ea toate tipurile posibile de probleme. Nina are memorie foarte bună și pe asta se bazează Mama în strategia ei de a o vedea pe Nina ingineră. Ca mulți părinți ai acelor vremuri, nu merge cu imaginația mai departe de intrarea la facultate (oricum se știa că cine intră nu exista să nu termine). Întrebări de genul ce va face în viața de serviciu o ingineră fără aptitudini și fără vocație nu încap în optica ei. Poate și fiindcă, asemenea oricărui cadru didactic, are o deschidere enormă în a-și face relații și cunoștințe și nu se îndoiește că prin ele îi va aranja Ninei un post călduț într-un birou la o fabrică (natural, din București) și o muncă de funcționar, unde nu se cere mare inteligență.
E hotărâtă să-i învinețească fiicei ei obrajii dacă nu se va conforma la această disciplină care hotărâse că va urma. Cât mai puțină joacă și cât mai mult studiu. Și să nu mai audă de fumurile alea cu medicina. O să-i scoată ea din cap prostiile.
Dacă în privința Ninei Mama se simte cu cugetul împăcat și chiar e încrezătoare, nu același lucru se poate spune în privința Crinei. Natural, o luase și pe Crina la ea în clasă, acum când începuse o serie nouă. Ce bine că erau exact patru ani între ele.
Dar vai, Crina! Mama sperase că ciudățeniile ei se vor atenua în colectivitate și că obiceiul de a se ascunde (la început amuzant, acum îngrijorător de-a dreptul) va dispărea. În pauze Crina se ascunde sub catedră sau în vestiar. Nina n-a făcut asta niciodată. Ce-i drept, Nina e bleagă la superlativ când e rost de ceartă sau de bătaie între copii, și renunță ușor la opiniile ei chiar când e o polemică fără pericol de violență. Dar cel puțin Nina e un copil sociabil, nu se teme și nu fuge de ceilalți. Leagă ușor (poate prea ușor) prietenii și nu se sfiește de necunoscuți. Crina nu numai că n-are nicio prietenă după trei săptămâni de școală, dar nici n-a vorbit cu vreun copil decât dacă a fost întrebată. Mama își aminintește că așa era și Bogdan Simu, colegul Ninei cel deștept la matematică, dar mai târziu s-a deschis și s-a dat pe brazdă.
Dar nu e numai asta. Crina nu se poate concentra. Primele cincisprezece-douăzeci de minute ascultă cu atenție, apoi cade într-un fel de lume a ei, când privește ca prin tine ca prin sticlă, fără să te vadă. Ce-i drept, nu deranjează și nu face rele ca alți copii care se scoală și o pornesc prin clasă, sau încep să se joace cu creioanele sau să mâzgălească banca. E cuminte, dar e absentă.
Iar veștile circulă. Într-o zi a prins-o pe femeia de serviciu, o unguroaică blondă și grasă, tanti Eliza pe numele ei, că discută cu niște mămici zicând că „fata cea mică a învățătoarei Postolache e 'eligofrena'”. Mama a repezit-o imediat, amenințând-o că dacă mai colportează o să se trezescă mutată disciplinar.
Mama a discutat în secret cu psihologul de la policlinică, cel care de altfel înainte de înscrierea în clasa I o evaluase pe Crina ca fiind normal dezvoltată ca intelect.
„Sunt copii care au o lume a lor. Se deschid însă odată cu vârsta. În nicun caz copilul nu trebuie bruscat” a spus psihologul.
Mama nu a bătut-o niciodată pe Crina oricum (nu că pe Nina ar fi omorât-o cu bătaia când era foarte mică). Dar cu Crina era ceva diferit. Crina semăna așa mult cu Mama în pozele copilăriei încât ar fi fost ca și cum Mama s-ar fi bătut pe ea însăși. Din cauza Crinei însă era nevoită să fie îngăduitoare și cu ceilalți copii și asta era contrar firii ei. Făcea eforturi prea mari să se stăpânească.
Poate că ar trebui să o trimită pe Crina în tabere – împreună cu ea bineînțeles, să se mai obișnuiască cu colectivitatea. Până acum Mama nu se gândise la asta în ceea ce-o privea pe Nina, de frica microbilor și a păduchilor.
Mama se uită la ceas. Trenul ăsta care nu mai sosește! Gândurile i se întorc la prezent și la problema moștenirii. Există însă și o parte bună a lucrurilor – dacă se mai poate numi așa. Puica nu mai poate acum pretinde ca Tata Vili să-i facă act pe casă. Pentru că prin moartea Mamei Carolina el deține acum doar o jumătate. Un sfert e al Puicăi dar Vera are și ea un sfert și ea nu va consimți niciodată să-l cedeze. Niciodată!
Era vorba de dreptate nu de avariție. Fetele vor putea veni într-o zi aici. Moștenirea le aparținea și lor. Fulgerător îi trece prin minte vărul Oti. Nina întreabă mereu de el și de Hans, iar ea nu îndrăznește să-i spună că nu-i va mai revedea niciodată. Pentru că Oti vrea să fugă în Germania cea liberă. Nici nu poate fi de acord ca Oti să-i facă ei chemare și ea să rămână acolo sperând că într-o zi se va reuni cu fetele ei. Deși, tentația nu i-ar lipsi.
Deodată, se simte rău. I se face rău de dor. De parcă trenul ăsta de București s-ar încăpățâna s-o țină departe de familia ei, de casa ei. Îl vede, s-a oprit la semnal și nu mai vrea să plece. Fără să știe de ce e tulburată, fără să știe de ce inima îi bate mai repede. Un funcționar de la biroul mișcare se uită la ea pe fereastră. Vântul înfioară perdele.
Vera vede un copil pe care-l știe, ieșind pe peron. Băiatul i se adresează. „Doamna Vera, un domn în costum cu o mașină neagră vă roagă să veniți puțin în spatele gării”.
Intrigată, Vera merge cu el. De pe partea cealaltă a stației CFR, vede funcționarul acționând un fel de pârghie. Trenul sună scurt din goarnă și se pune în mișcare, intrând în gară.

Helia Rimoga (RiMoGa) | Scriitori Români

motto: Nihil sine Deo

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro