Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Revederea (13)

de Helia Rimoga

3. Mama Puica

Mama nu s-a mai întors niciodată de la înmormântarea Bunicii Carolina. Au trecut zile, nopți și săptămâni. Nina și familia ei au sperat în zadar că li se va da un semn, iar când după atâta timp n-au aflat nimic, Tata s-a dus la Miliție și a cerut să fie căutată soția lui. A fost răpită de vreun criminal? A avut un accident? Zace la vreun spital? O fi venit în București noaptea și o fi căzut în vreun canal?
După un timp i s-a comunicat că Vera Postolache nu fusese găsită nicăieri, nici la morgă, nici la spital. Nici nu se semnalase vreun cadavru neidentificat în Dâmbovița sau aiurea.
Tata a venit acasă cătrănit și a hotărât, în disperare de cauză, să se adreseze Bunicului Vili. Cum Tata e la cuțite cu bâtrânul, nu s-a dus la el personal ci i-a trimis o scrisoare în care i-a cerut să-i spună dacă știe ceva. Răspunsul, laconic a venit numaidecât, dar nu de la el. „N-am știut că nu știți. O să vin la București. Puica”.
Tata n-a pus geană pe geană în noaptea aceea. Tanti Puica a venit cu trenul iar Nina și Tata au așteptat-o la gară.
Tanti Puica a scos din poșetă un plic. A desfăcut plicul și din el a ieșit la iveală o scrisoare. Nina a recunoscut scrisul mărunt și egal, aplecat spre dreapta al Mamei și inima i s-a accelerat pe dată. A citit, pe lângă brațul Tatei: „Puicuțo, nu mai vreau să-l văd niciodată. Cred că înțelegi ce s-a petrecut, n-am putere să-ți scriu mai multe. Dar cu un asemenea faun scârbavnic și ticălos eu nu mai pot face casă. O să plec de-aici, o să plec departe, unde să nu-l mai văd și să nu-mi mai amintesc de el. Îmi pare un pic rău de copii, dar n-am ce face. Fiecare e dator să-și vadă de viața lui. Vera.”
Tata i-a cerut scrisoarea lui Tanti Puica și ea s-a învoit să i-o dea. Tata le-a arătat-o și Bunicilor iar Nina a tras de pe un raft al bibliotecii Dicționarul Explicativ al Limbii Române, gros cât o cărămidă și a căutat cuvântul „faun”. A găsit că înseamnă „zeu al fecundității” în mitologia romană. Apoi a căutat cuvântul „fecunditate” și a văzut că este o capacitate a plantelor și a animalelor de a avea urmași. Va să zică Mamei nu i-a plăcut la Tata că a futat-o și că i-a făcut copii. De altfel, a și spus că îi pare „un pic rău” de ea și de Crina. Doar un pic. De ce Mamă? Cu ce ți-am greșit așa rău? Am fost atât de rele, atât de obraznice? Am învățat așa de prost? Ninei îi curg lacrimile pe obraz. O idee i s-a întipărit în minte, și ea își trage rădăcinile din acea vacanță când i-au întânit pe verișorul Hans, pe unchiul Oti și pe Hannelore. Ce fericită a fost Mama la acel bar de noapte! Și cum i-a cerut să nu spună nimănui. Nina intuiește ce s-a întâmplat la înmormântarea Bunicii Carolina. Mama și-a arătat pulpele la un neamț din „fatărlant” (invitat de bunicul piază-rea Vili) care se poartă frumos și n-o 'futează', și care a luat-o cu el în țara lui.
Într-un moment de tulburare și-a trădat promisiunea și i-a spus Bunicii bănuielile ei.

Nina stă cu ochii deschiși în pat și nu poate să doarmă. A închis lumina, ca sora ei să poată dormi. Ea e prea mică să înțeleagă. Ea nu tresare de câte ori cineva sună la ușă, ca Nina care se duce să deschidă val-vârtej, crezând, fericită, pentru o clipă, că Mama s-a întors. Asta deși la școală, după ce iese de la ore și se duce să o ia pe Crina care nu pleacă niciodată singură, și o vede pe doamna Reli în locul Mamei, Nina e mereu trezită la realitate: Mama n-o să se mai întoarcă niciodată.
Cum stă pe pat, Nina își rumegă amintirile întocmai ca o văcuță iarba pe o pajiște. Treptat, a înțeles că plecarea Mamei nu venea ca o lovitură de trăsnet; erau semne demult că ceva scârțâie. Ultima excursie din vacanța care tocmai s-a încheiat și-a petrecut-o numai cu Tata și cu Crina. Mama i-a zis Tatei furioasă: Na, să simți și tu cum e să ai copii. Nu să fii ca un musafir în toate cele. Mama de altfel învăța pentru „gradul doi”, ceva ce însemna o treaptă superioară în ierarhia cadrelor didactice și oricum n-ar fi avut timp de călătorie le explicase stingherit, Tata, care se rugase de Mama cu cerul și pământul.
Așa au purces toți trei, Tata cu ele două undeva într-o stațiune lângă Brăila, numită Lacul Sărat, un loc unde se făceau băi și tratamente pentru cei bolnavi. A fost îngrozitor, pentru că Tata nu era obișnuit să-i ducă olița Crinei și se strâmba cu scârbă de câte ori trebuia s-o verse la veceu și apoi s-o curețe. Nina e fată mare și știe să se servească singură, dar Crina, dacă o pui pe scaunul de porțelan, cade în el cu totul, cât e de mică și de bleagă. Tata a fost agitat și nelalocul lui (a pocnit-o pentru prima dată pe Crina), și au fost tot felul de lucruri rău prevestitoare pe care Nina nu le-a uitat. Mai întâi coabea de recepționeră le-a pus fetițelor tot felul de întrebări cu glas mieros. Cel mai adesea o interesa de mama lor: și unde e mămica? Mămica nu stă cu voi? E cumva bolnavă? Crina, laconică i-a retezat-o scurt: Mama stă cu noi și nu e bolnavă. Ea l-a privit lung și cu subînțeles pe Tata în timp ce-i restituia buletinul.
În seara aceea Tata a făcut o criză din senin. I s-a făcut rău, s-a înroșit apoi a început să tremure și să se albească. O să mor, le-a spus fetelor, iar Nina l-a crezut și a făcut pipi pe ea. Crina s-a uitat către ușa încuiată, de parcă ar fi fost cu toții prizonieri acolo. Să strigați, a spus Tata. Cu cât strigați mai tare, cu atât mai bine, o să vină cineva să vă ia de aici.
Dar Tata n-a murit. Și-a revenit încet-încet. S-au întors la București după o săptămână și Mama i-a așteptat la gară și le-a pupat pe fete. Pe Tata nu l-a pupat.
Lacrimile îi picură Ninei din ochi. Știe că Mama nu se va mai întoarce. Crina simte ceva fierbinte pe pernă și se întoarce pe partea cealaltă.


De la un timp, de parcă n-ar fi de ajuns necazul că Mama a plecat de tot, Nina are de furcă cu o vecină bătrâioară, văduvă, pe numele ei doamna Ioanițoaia, care stă deasupra lor. Într-o zi a admonestat-o în mod cu totul neașteptat, ea care înainte se purta amabil și chiar prietenos.
Tata ducea un carton cu ouă și o pâine sub braț, Nina o ținea de mână pe Crina. Doamna s-a repezit ca un uliu:
- Mai ajută-l și tu pe taică-tu, mă Nina, că ești ditamai măgărița. Poți să te mai duci și tu singură să faci cumpărături, nu mai lăsați totul, tu și cu soră-ta, pe bietul omul ăsta.
Altă dată, a văzut-o pe Nina în brațe cu Roxana, în timp ce Tata o luase înainte pe scări și n-a ratat momentul:
- Tot te mai joci, dragă, cu păpușile? Ar trebui să fii acum gospodina casei, să faci mâncare, să deretici, acuma că ați rămas fără mamă.
Pe Nina o supără faptul că vecina o admonestează de câte ori o vede, dar nu observă că o face doar când e și Tata de față. Când o vede singură și Nina pune capul în pământ după ce spune respectuos Sărut-mâna, așteptând să-și primească papara, doamna trece înainte indiferentă. Abia peste ani Nina avea să-și dea seama că vecina îl plăcea pe Tăticul, așa ca recepționera de la Lacul Sărat. Și că, posesoare a unui pervers instinct de femeie, sesizase că nimic nu-l gâdila mai tare pe Tata decât să fie căinat pentru situația lui. Dar Tata nu observă simpatia cucoanei, sau se face că nu observă. Nu-l interesează o femeie mai în vârstă ca el cu atâția ani.
Persecuția doamnei Ioanițoaia nu rămâne însă fără urmări. Tata a băgat la cap, și o idee fixă nu-i dă pace și într-o zi când fetele sunt la școală, sună la fabrică și-l roagă pe inginer să-l mute pe schimbul de noapte, apoi scoate un sac mare din debara și pune ideea în aplicare. După care îi mai vin și alte idei, și mai scoate încă un sac, și încă unul. În aceeași zi, Nina vine de la școală cu Crina de mână, ca de obicei. Îndată ce termină cu spălatul mâinilor și intră în camera lor, Nina aproape că are un șoc. Bărbia îi tremură și pleoapele i se zbat peste ochi incontrolabil. Colțul păpușilor a dispărut. Pătuțurile cu Elena și Violeta au dispărut împreună cu ele, fără urmă. Roxana a dispărut. Cutia cu păpușile mici a dispărut. În loc este covorul, o pată seacă de culoare, proaspăt aspirat. Nina intră în camera Tatei și îl găsește întins pe pat. Atâta mai are putere să spună:
- Tăticule, ce-ai făcut?
- Futuțipaștelemătii, sare Tăticul ca ars, pentru că nimic nu-l intimidează mai mult decât ochii plini de reproș și de lacrimi ai fiicei sale, ce vrei să fac, nu mai am putere să te slugăresc pe tine și pe păpușile tale, să fac ca prostu’ curat și să șterg prafu’ de pe ele. Futuțipaștelemătii, repetă, pentru că la fel de intimidat se simțise toată viața și în fața curvei care-l părăsise ca pe un idiot și-l lăsate pe cap cu răsfățatele astea.
- Tăticule, unde le-ai dus?
- La consignația, auzi, urlă Tata, de parcă Nina ar fi surdă. Ai auzit? La consignația, ți le-am vândut!
- Dar puteai să le duci la Bunicul, replică Nina cu glas stins.
Tata o pleznește numaidecât.
- Te rog, te rog, Tati, adu-mi-o înapoi măcar pe Roxana, te rog, te rooog!
Tata îi mai dă câteva palme, dar Nina continuă cu plânsul și cu implorările.
Până la urmă Tata, exasperat, văzând că n-o scoate la capăt, o ia de mână pe Nina și pe sora ei, care se ține scai și merge cu ele la consignația unde lăsase păpușile. Poate că or avea norocul să nu se fi vândut încă. Bărbatul care e vânzător acolo se miră vâzând așa o trupă că intră în magazinul lui, un tată cu o fetiță care-și tot suflă nasul și una și mai mică de fusta soră-sii: trupa lu’ Baboi, își zice amuzat. Pe tată îl recunoaște și-i strigă chiar din prag – hei omule, bine ca-i venit să-ți iei banii, jucăriile ți s-au vândut toate.
Va să zică totul e pierdut. Tata speră că nu va urma partea a doua la criza de plâns a Ninei. Dar Nina nu mai plânge. Atenția îi este atrasă de altceva: pe un umeraș, într-un colț, se leagănă o haină de blană albă, din iepure. Nina dă un țipăt și se repede spre ea și își ascunde fața între faldurile moi.
- Mama, mama, începe ea să plângă abia acum, nu, Tati, te rog!
Va să zică Tata a dus și hainele Mamei acolo, și Nina zărește și pantofii ei puțin mai încolo. Tata a dus acolo toată copilăria Ninei și tot ce-i mai lega de trecut.
Vânzătorul, care înainte privise totul detașat, ca la circ, începe să simtă milă pentru fetița care îmbrățișa haina de blană.
- Nevastă-mea m-a părăsit, tovarășe, explică stingherit Tata, ce era să fac?
Crina vine lângă Nina și-și lipește obrazul de al ei. Când Nina refuză să mai plece de acolo, Tata îi mai dă o palmă și Nina începe iar să plângă.
- Draga de ea, zice vânzătorul, în timp ce Tata o smucește peste prag pe Nina, iar Crina vine în urmă ca un cățel.
- Draga? face Tata, supărat. Draca de ea!
După care își bagă arginții în portfofel, ca Iuda. Are un chef grozav să-i azvârle în patru vânturi, nu-i trebuiesc, bine că a reușit să scape de tot trecutul. Viitorul i se pare însă întunecat și sumbru.

Nina simte că furia e de acum o prezență permanentă în casă. La fel ca și absența Mamei, a lucrurilor ei și a păpușilor. Furia Tatei e o permanență. Căci furia nu se simte numai prin vorbe, prin cât de dure sau apăsate sunt. Se simte în orice poate constitui un limbaj al omului, o actiune asupra a tot ceea ce atinge, a ceea ce se află în jur. Podeaua duruie sub pașii lui furioși și precipitați, ori de câte ori se pregătește să intre în camera fetelor; clanța ușii geme smucită sub furia mâinilor. Ninei îi vine mereu să facă pipi de frică, în timp ce Crina pune mereu o față tâmpă și impasibilă. Și fața asta a Crinei e tot timpul o ațâțare a furiei lui Tata. Crina nu e ca sora ei mai mare, care începe să țipe și să plângă de la prima palmă, sau chiar dinainte. În Crina poți să dai și nu știi când să te oprești. Cu ea n-ai nicio satisfacție; copilul ăsta liniștit e atât de enervant încât Tatei îi vine adeseori s-o omoare. Unde mai pui că și seamănă picătură cu mă-sa.
Tata e brutal și cu Bunica, care vine sâmbăta și le face mâncare pentru toată săptămâna, o repede și o bruftuluiește. Nina nu se mai simte în siguranță decât la atelier, cu Buni și Bunica, duminica. În cursul săptămânii, singura ei bucurie e când dimineața citește ce i-a scris Flori. Florența învață acum după masa, și prin coincidență, în aceeași sală de clasă ca și Nina, ba chiar în aceeași bancă. Flori e destul de înaltă, dar are norocul ca pe tot rândul din spatele ei să stea numai băieți care o depășesc cu puțin. Nina consideră că e de fapt norocul ei, că pot coresponda. Corespondența se face prin răvașe pe care și le lasă una alteia în pupitru. Ar folosi chiar banca, pe care creionul se prinde excelent și nu se șterge, dacă nu s-ar teme de priviri indiscrete.
Flori o sfătuiește pe Nina să aibă răbdare. Mama ei are o vorbă când tata pleacă pe mare supărat: „Timpul le drege pe toate”.

De câtva timp, mătușa lor de la țară (pe care Bunica a poreclit-o „grasa”) a început să vină pe la ei regulat. Nina o studiază în timp ce șade în fotoliul cel mare din sufragerie și discută cu Tata.
Tanti Puica nu este propriu-zis grasă, e doar lată în totul. Are șoldurile late, mijlocul lat, umerii lați și fața lată ca o lună. Privită din profil, este însă la fel de subțire ca Mama. Nu are abdomenul revărsat, nici fața buhăită și nici gușă. Doar sânii îi are mai mari ca Mama, bombați ca niște pepeni. Ninei nu-i place de ea, așa cum nu i-a plăcut nici când a vâzut-o prima dată, atunci când era foarte mică. Are ochii ca de viezure, sau de bursuc, Nina nu-și dă seamă prea bine cu ce animal de la grădina zoologică seamănă. Poate de vulpe? Nu-i place când spune: cumnate, lasă-mă să-ți deretic prin casă, că stai aici într-o împuțenie de nedescris. În casă nu e nicio „împuțenie”, pentru că Bunica atunci când vine și le face mâncare dă și cu aspiratorul.
Tata se poartă însă politicos cu Tanti Puica și se pare chiar că vizitele ei îi fac plăcere. Chiar – i se pare Ninei – a devenit ceva mai calm, mai puțin revoltat pe soartă. Tata o întreabă într-o zi pe tanti dacă ea crede că Mama se va mai întoarce vreodată. „Păi cumnate, cum să se mai întoarcă pentru tine dacă nici măcar pentru avere nu s-a mai întors? Am deschis succesiunea după mămica și am dat, crede-mă, anunț în toate ziarele, cum scrie la lege. M-am gândit că i-o fi venit mintea la cap, da de unde! Nu te mai amăgi.”.
Nina află totuși ceva care o bucură. Că bunicul Vili nu e un bunic adevărat. Și nici Tanti Puica nu-i e de fapt mătușă. Păcat însă că atunci nici Hans, nici unchiul Oti nu erau rude adevărate, și nici mătușa Helga-eroina sau unchiul Carl cel fără o ureche. De ei cel puțin se lega ultima ei vară fericită.

Bunica traversa într-o zi Parcul Circului, aflându-se în zonă cu oarece treburi, ce implicau cumpărarea de la un samsar a unor accesorii de metal pentru genți și pantofi. În față are surpriza să-și vadă fiul, pe Lulache, cu copilele și cu cumnată-sa, în plimbare duminicală, ca o familie în toată legea. „Va să zică de asta Lulache a zis că astăzi nu lasă fetele la noi, că vezi-doamne are un program”, gândește Bunica. Ăsta era programul.
„Puica stă pentru câteva zile la noi, trebuie să rezolve niște treburi pentru fostul meu socru”, decretase senin Lucian de câteva ori, când maică-sa, venind să deretice și să-și vadă nepoatele, dăduse cu ochii de grasă. Asta se întâmplase de două ori în ultima lună. Totuși, nu credea că lucrurile ajunseseră atât de departe. Acum se pare că cei patru aveau bilete la Circ, căci într-acolo se duceau. Curioasă, Bunica se ține după ei. Nu aude ce vorbesc, dar o aude pe grasă râzând.
La un moment dat o vede pe Crina că se opintește ca un măgar încăpățânat, care refuză să mai înainteze. Taică-su o trage de mână. Apoi în mod incredibil, grasa se apropie de ea și-i dă o palmă. Inima Bunicii tresare de durere, ca și cum palma ar fi primit-o ea. Aproape că simte ură pentru băiatul ei care – departe de o certa pe grasă – pare a țipa tot la Crina. Bunica grăbește pasul, ar avea un chef grozav să-i întoarcă palma lui fii-su ca atunci când era copil, că lasă o străină să-i bată fiica. Dar e prea bătrână și nu-i poate ajunge din urmă. Au ajuns la intrare și dispar în cortul uriaș de beton dinspre care se aude muzică și larmă de animale.

Săptămâna asta mătușa Puica a venit din nou. Nina îi percepe prezența ca pe un corp străin. Nu că înainte ar fi plăcut-o, dar de când a bătut-o pe Crina, n-o mai poate suferi. Are o presimțire sumbră de ceva timp. Că de mătușa Puica n-au să mai scape niciodată, ca de o boală incurabilă. Vizitele ei sunt din ce în ce mai dese și mai lungi.
Astăzi fiind sâmbătă, Crina a ieșit ca de obicei mai devreme. Bunica a venit s-o ia. Nina vine deci singură de la școală. Când e Tanti Puica la ei, Tata nu-i dă voie Ninei să-și petreacă duminica la Bunici. Și Nina ar vrea atât de mult să se ducă la atelier!
O gheară îi strânge inima dureros. Poate că însă își face griji degeaba, poate că Tanti Puica a și plecat. Speră din tot sufletul să n-o mai găsească acasă. Un moment, când descuie și nu-i vede pantofii la ușă, chiar crede că a plecat. Dar iluziile i se spulberă o secundă mai târziu, când femeia scoate capul pe ușa din bucătărie să vadă cine a venit. După ce Nina, cu inima strânsă, o salută respectos și ușa de la bucătărie se trântește la loc, Nina intră tiptil în debara. Pantofii femeii sunt acolo, unde stăteau cândva pantofii Mamei. Speranțele Ninei se năruie. Presimțirea cea sumbră pare că e aproape de împlinire. Femeia asta n-o să mai plece niciodată. A venit ca să rămână.
Seara, înainte să se culce, Nina are intuiția să vadă dacă nu cumva femeia și-a luat în primire și locul Mamei din patul din dormitor. Mai întâi vede că în sufragerie, unde dormea de obicei, nu este. Apoi la ușa dormitorului părinților, aude foșnete și icnete înfundate. Aude glasul gros al femeii: - Poți să-i dai drumul fără grijă, am trompele legate.
Nina înțelege ce se petrece fără să mai fie nevoie să se uite pe gaura cheii. Mai înțelege și că încep cu toții o nouă epocă a vieții lor. Restul rămăsese pe altă pagină de memorie.
Luni dimineață îi lasă lui Flori un bilet în bancă: „Tata a futat-o pe tanti Puica”.

Helia Rimoga (RiMoGa) | Scriitori Români

motto: Nihil sine Deo

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro