proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Am depus actele pentru c?s?torie de îndat? ce eu mi-am luat diploma. Pe atunci c?s?toriile cu cet??eni str?ini trebuiau aprobate de Consiliul de Stat ?i în ultim? instan??, de Ceau?escu. Actele trebuiau depuse la Comitetul Central, era un birou special, care era deschis pentru public doar o dat? pe s?pt?mân?. Stând la coad?, am cunoscut o doamn? care era profesoar? de german?, cam la vreo treiezeci de ani ?i care voia s? se m?rite cu un austriac. Mi-a spus c? din momentul în care spusese asta la ?coala unde preda, nu mai fusese primit? la ore. M-am gândit c? fusese bine c? a?teptasem întâi s? termin cursurile. Diana, a?a se numea, mi-a zis s?-i spun pe nume, lucru care m-a stânjenit la început, mi-a dat num?rul ei de telefon ?i adresa ?i a zis c? dac? am nevoie de medita?ii la german?, pot s? vin la ea. Era unicul ei mijloc de între?inere.
A început apoi lunga a?teptare timp în care mi-am luat inima-n din?i ?i le-am spus alor mei. Spre surpinderea mea, n-am luat mardeala la care m? a?teptam doar c? m?mica a f?cut ochii mari când a auzit c? m? m?ritam cu Hans, nepotul ei vitreg. M-a descusut cum de venise el la mine ?i i-am explicat c? „tr?d?torul” care-i d?duse adresa era chiar propriul ei frate bun. M-a interogat apoi despre familia lui Hans din RFG, dar cum el nu-mi spusese mare lucru, i-am spus ?i eu c? nu ?tiu. Dup? care am continuat s? a?tept. În tot acest timp, coana Puica nu mi-a mai c?utat pricin?. Luase o atitudine conciliant? ?i chiar binevoitoare care mie una mi se p?rea extrem de suspect?, oricât ?tiam c? se bucur? c? sc?pa în sfâr?it de mine.
- Las?, f?, m? asigura plesc?ind în timp ce st?team cu to?ii la mas?, c? o s-ajungi o mare doamn? acolo, în RFG-ul ?la, c? alde neamu lui Oti e dat dracu, ambi?ios. Precis au f?cut o gr?mad? de bani, acolo, în Raih, cum spunea ?l b?trân, nea Vili, când vorbea de ?ara aia a lor.
De?i nici eu nu-l înghi?isem pe bunicul Vili, m? scârbea felul în care vorbea de taic?-su vitreg, cu un dispre? abia disimulat, ca ?i de ?ara lui.
Nea Costic? Dobo?, ca tot omul gospodar, se ar?ta îngrijorat ca nu cumva s? aib? ei doi de suferit din pricina plec?rii mele. Las?, bre, nu-?i mai face atâtea griji îl lini?tea grasa, ce doar n-ai ajuns s? crezi ce zic agitatorii ?ia prin târg, tot felu de gogo?i?
Eu t?ceam mâlc, ?tiind de povestea Dianei. Pe mine n-aveau de unde s? m? dea afar?, ?i pe coana Puica nici atât, dar dac? mergeau pe fir îl puteau da afar? de la CFR pe bietul nea Costic?, chiar dac? oficial nu-mi era niciun fel de rud?.
Le ascundeam ?i c? de la o vreme m? întâlneam cu Diana, ca s?-mi dea lec?ii de german?, ?i le spuneam lor c? m? duc s? fac injec?ii într-un bloc din Bucure?tii Noi.
Eu ?tiam în nem?e?te doar Guten Tag, Bitte schön ?i Nicht hinauslehnen – nu v? apleca?i în afar?, cum v?zusem în tren sub ferestre. Mai ?ineam minte vag câteva cuvinte din conversa?iile cu Hans din acele zile de demult. ?i bineîn?eles, Vaterland, cum spusese unchiul Oti când ne-am luat r?mas bun. Dac? Mama mai izbucnise vreodat? în limba tat?lui ei cu câte o fraz? sc?pat? la mânie, cuvintele îmi intraser? pe-o ureche ?i-mi ie?iser? pe alta. Habar n-am de ce nu ne-a înv??at pe mine sau pe Crina nicio boab? de german?. Poate c? era ceva pe care a vrut s?-l p?streze doar pentru sine, a?a ca pe un secret de dragoste.
Pe pre?ul a dou? injec?ii pe s?pt?mân?, Diana m-a ini?iat în germana uzual?, un minim necesar cât s? m? prezint onorabil la ambasad? ?i apoi în fa?a autorit??ilor din RFG.
Într-o sear?, când am ie?it de la ea (era iarn? ?i se întuneca devreme) m-am speriat într-adev?r. Ea m? conducea pân? la tramvai ?i am v?zut c? ne urm?rea, un individ cu p?l?rie ?i care ?inea un ziar în mân?. Am luat tramvaiul în cealalt? direc?ie ?i l-am plimbat tot ora?ul. S-a a?ezat la distan?? în spatele meu ?i s-a pref?cut c? cite?te. La o sta?ie din fa?a întreprinderii Suveica s-a urcat un puhoi de lume ?i profitând de femeile care s-au interpus între noi am coborât la prima ?i-am luat-o la fug? înapoi cât m-au ?inut picioarele. De atunci nu m-am mai v?zut cu Diana. Mi-a fost fric? s? continui.
În jur de 1 martie am primit aprobarea ?i i-am dat telefon lui Hans de la po?t? s? vin? în ?ar? ?i îndat? ce ne-au ie?it analizele medicale, ne-am c?s?torit civil. Prima parte din lunga a?teptare luase sfâr?it, în fapt nici nu fusese atât de lung?. Urma îns? acum partea cea mai grea, anume s? fie avizate ?i actele pentru cererea de emigrare pe temeiul urm?rii so?ului ?i s?-mi ias? pa?aportul. De la DSS n-aveam înc? nicio ?tire, nu fusesem convocat?.
În tot acest timp m-am v?zut cu Hans doar de câteva ori. Legal era so?ul meu, dar el nu putea primi viz? de intrare oricând dorea, pe lâng? c? avea obliga?ii stricte de serviciu ?i pu?in timp liber.
Când venea în ?ar? el s?tea la un hotel pentru str?ini din centru, nu cu mine. Iar eu nu eram primit? acolo. Ne vedeam în parc. Acolo, pe aleile din 23 August, m-a înv??at cu naivitate cum s? m? ap?r de „atacurile” lui Nea Costic? ?i s?-i ard ?uturi în testicule. Uite, dac? nu te rabd? inima s?-l la?i bo?orog, po?i s?-l ?ii la distan?? a?a – ?i m? înv??a cum s?-i pun piciorul în piept. Greutatea corporal? nu mai vine pe baza de su?inere ?i individul vine de-a berbeleacul oricât ar fi de mare, spunea el. Eu îl urm?ream cum gesticula cu piciorul ?i nu-ndr?zneam s?-i spun c? min?isem. Pe de alt? parte, lec?iile astea îmi mai descre?eau fruntea fiindc? mi-l aminteam pe Hans cel de la mare, Hans b?t?u?ul.
Într-una din d??ile când a venit în ?ar? am f?cut un drum la Craiova, mai bine zis în târgul acela de provincie unde copil?rise Mama. Ideea era s? facem rost de actele necesare c? s? ob?in cet??enia german?, odat? ajuns? în RFG. Am aflat cu surprindere c? prin c?s?toria cu un cet??ean german nu deveneam ?i eu automat la fel. Singurul document care era acceptat era cel prin care se proba jus sanguis, dreptul sângelui, adic? ascenden?a dintr-un p?rinte german. Odat? ce dovedeam c? Mama fusese înfiat? de Willi Helmans, iar eu eram fiica ei problema era rezolvat?. În acest scop, erau suficiente urm?toarele acte: certificatul meu de na?tere, certificatul de c?s?torie al p?rin?ilor mei, certificatul de înfiere al Mamei ?i pentru c? nem?ii erau foarte scrupulo?i ?i certificatul ei de na?tere original – nu cel ref?cut dup? înfiere. De restul s-ar fi ocupat familia lui Hans. Rest care consta în a dovedi c? Willi Helmans era la rândul s?u de origine german?.
Ne-am dus deci acolo la ?ar? ?i am luat leg?tura cu Nea Martin, neam?ul care era bun prieten cu r?posatul, de meserie ceasornicar. Am luat leg?tura ?i cu fratele Puic?i care ?inea acum cofet?ria. Dar actele nu le-am g?sit. Erau parc? intrate în p?mânt. Certificatul de înfiere era, dar nu ?i cel de na?tere. De altfel lucrurile se blocau ?i în alt punct. P?rin?ii mei fiind divor?a?i, certificatul de c?s?torie fusese oprit de tribunalul care pronun?ase senin?a de divor?. Nu rezulta din actul de divor? c? Mama se întoarce la numele de Helmans dinainte de c?s?torie. Era imposibil de probat c? Vera Postolache, mama de pe certificatul meu de na?tere era una ?i aceea?i cu Vera Helmans, fiica adoptiv? a lui Willi. Linia de sânge se întrerupea.
Neputând uza de jus sanguis, singura mea ?ans? s? ob?in cet??enia r?mânea în acest caz naturalizarea. Asta se întâmpla dup? câ?iva ani de trai acolo, mai ales dac? erai c?s?torit? ?i aveai copii. Ce drepturi urma s? am în ace?ti ani? m? întrebam îngrijorat?, dar Hans m? lini?tea mereu cu vocea lui calm?. O s? fie bine, ai s? vezi.

Coana Puica a b?tut toba în cartier cu m?riti?ul ?i plecarea mea ?i m-am trezit c? unii vecini îmi întorc spatele iar al?ii mai impruden?i din fire ?i mai nest?pâni?i în curiozitate au început s?-mi pun? tot felul de întreb?ri. Unii î?i manifestau abia disimulat invidia – ce-?i pas? ?ie, pleci, scapi de toate astea.
Începuse epoca cozilor ?i a frigului. Toat? iarna o f?cusem cu ni?te papuci gro?i de lân? ?i cu un halat la fel de gros, ca un palton, în buzunarele c?ruia îmi b?gam sticle cu ap? cald?. Îmi cump?rasem gheme cu lân? ?i-mi tricotasem câteva jerseuri, cum înv??asem de la Bunica, s? am ?i eu un trusou, dar ?i ca s?-mi alung gândurile rele.
Iar mie nu-mi p?sa de neajunsurile materiale, care erau moft în compara?ie cu tot ce îndurasem ?i a? fi continuat s? îndur dac? nu ar fi reap?rut Hans în via?a mea. La remarcile vecinilor mei r?spundeam c? plecam doar fiindc? m? îndr?gostisem ?i c? nu vedeam niciun neajuns în via?a de zi cu zi, de team? ca nu cumva s? fie provoc?ri. La fotograful la care mi-am f?cut pozele pentru pa?aport m-am speriat ?i mai tare când am aflat c? voi fi probabil interogat? de securitate în leg?tur? cu motivele plec?rii ?i c? eram în pericol s? fiu racolat? ca agent. Ai grij? ce spui, duduie, mi-a zis b?rbosul cu figur? de anarhist rus când îmi d?duse fotografiile ?i filmul developat (eram într-un gang prin centrul vechi), nu-i da înainte cu treaba cu îndr?gostirea mai bine spune c? e glasul sângelui la mijloc ?i dac? po?i f? pe proasta cât mai mult.
A început s? se înfiripe în mintea mea un întreg scenariu fatalist. Mi se p?rea c? sunt urm?rit? permanent. M? temeam s? nu vin? Mili?ia la noi ?i s? m? aresteze pentru cine ?tie ce pricin?. În fapt a ?i venit o dat?, dar numai pentru c? madam Ioani?oaia o reclamase pe coana Puica c? nu pl?tea între?inere pentru nea Costic?. M? temeam apoi c? „m?mica” o s? m? otr?veasc? acum când ?tia c? m? mai ap?ra nicio lege. Mi-a? fi permis s? m?nânc la restaurant (Hans îmi schimba m?rci de câteori venea ?i-mi d?dea leii), dar mi-era ru?ine s? m? duc, o femeie singur?. M? mai temeam ?i c? n-o s? ob?in pa?aportul niciodat? sau c? unchiul Oti o s? moar? între timp ?i c? Hans se va r?zgândi ?i va da divor? de mine.
În fine, a venit ?i ziua cea mare. Am fost chemat? s? semnez o declara?ie c? nu am nicio preten?ie de la statul român pentru munca prestat? (adic? pensie) – nu aveam, c? nu prestasem nicio munc?. C? mi-am vândut toate propriet??ile – nu aveam niciuna, c? eram în indiviziune cu „m?mica”. C? accept de bun? voie s? renun? la cet??enia român? – am semnat. Am fost întrebat? ironic dac? se terminaser? românii de a trebuit s?-mi aleg un neam?. Am spus c? eram ?i eu de sânge german, c? m-am sim?it nem?oaic? toat? via?a. Jucam un rol ?i asemenea arti?tilor naivi, jucam foarte bine. Jus sanguis, am ad?ugat, ridicând din umeri. Tipul s-a uitat la mine mirat ?i cu un vag dispre?. C?s?torie de convenien??, a conchis. Eu am spus din nou jus sanguis ?i am mai repetat de dou? ori, ca o cretin?. Dup? dou? s?pt?mâni am primit pa?aportul ?i am predat buletinul.

?i la ultimul examen m-am prezentat singur?. Examenul plec?rii. Cât a? fi vrut s? fie ?i Hans cu mine. Când mi-au desf?cut bagajul ?i mi-au r?scolit lucrurile, când mi-au fotocopiat hârtiile pe care le luasem cu mine din cealalt? via??: biletul de adio al Mamei ?i desenul Crinei cu antilopa ?i cu tigrul. Dar Hans m? a?tepta abia la Viena, unde f?ceam escal? ?i luam alt avion spre capitala RFG, de unde urma s? ne continu?m drumul, dup? ce eu îmi clarificam situa?ia cu autorit??ile federale, cu trenul pân? în ora?ul lui.
Am ajuns dup? toate verific?rile la u?a dinspre pist?, cea care era teoretic dincolo de grani??. M-am gândit c? de aici încolo era libertatea, dar tremuram înc? de fric?. Nu m-am sim?it în siguran?? pân? n-am ajuns în avion. Chiar ?i acolo, în lunga a?teptare pân? am decolat, m? tot a?teptam s? vin? cineva în ultima clip? ?i s? m? dea jos ?i s? m? aresteze.
Acel zbor, primul din via?a mea, mi-a r?mas întip?rit în minte pentru totdeauna. Era un avion mic, cum nu se mai folosesc ast?zi decât pe cursele interne, un Antonov cu elice în care te urcai numai prin spate ?i despre care cineva spunea c? e un fel de Trabant cu aripi. Avionul a mers încet pân? la pista de decolare. Acolo, s-a oprit la un anumit punct ?i mie mi-a venit s? vomit de fric?.
Dar el se oprise ca s?-?i adune for?ele pentru marea încercare de a sfida gravita?ia care urma. Elicele au prins s? se învârteasc? asurzitor, luându-mi aerul din timpane. Când învârtirea a atins punctul critic, avionul a pornit de data asta ca din pu?c?, a prins s? alerge pe pist? ca un tren rapid, dup? care s-a înclinat spre spate ?i am sim?it ?ocul desprinderii.
În sfâr?it eram desprins? de p?mântul României, eram în aer, eram pe noua mea cale, în drum spre noul meu destin ?i nu m? mai putea întoarce nimeni. M-am uitat pe lâng? arip?. Din avion n-ai senza?ia c? zbori cu sute de kilometri la or?, fiindc? distan?a estompeaz? fuga decorului. Ai doar impresia unei lente ?i maiestuoase plutiri. Am plutit ca printr-un peisaj arctic, printre câmpii de nori nesfâr?ite, din loc în loc rupte de ferestre prin care se vedea, nemi?cat, p?mântul. Cele dou? ore ?i jum?tate s-au scurs încet, extrem de încet. Apoi am sim?it în stomac ?ocul coborârii. Elicele s-au ambalat din nou. Peisajul s-a pus în mi?care ?i am început s? z?resc instala?iile aeroportului Schwechat al Vienei. Eram în lumea liber?. Liber? ?i necunoscut?. M-a luat cu frig pe ?ira spin?rii.


N-o s? povestesc despre tribula?ii, despre interogatorii ?i a?tept?ri pentru primirea actelor, a?a cum au f?cut-o al?i emigran?i mai pu?in noroco?i ca mine, care au venit aici pe alte c?i. De fapt, nici nu prea am ce povesti, în plus suferisem prea mult ca s? mai pun la socoteal? micile g?in?rii birocratice. Eram într-o lume nou?, cu reguli noi, iar ora?ul lui Hans m-a cucerit din primul moment în care l-am cunoscut. M-a uimit p?durea de catarge din port – erau zeci de iahturi acolo, ?i alte ambarca?iuni de agrement, cu pânze. Nimerisem perioada unui concurs la care-i spuneau regat?. Erau ?i cor?bii mari, ca cele de pe timpuri, ca în Toate pânzele sus. Erau ?i vapoare de pasageri masive, cum nu mai v?zusem niciodat?, lungi ?i înalte, cât blocurile noastre cu patru etaje de acas?, ni?te colo?i plutitori care veneau sau plecau în curs? c?tre ??ri îndep?rtate – Norvegia ?i Uniunea Sovietic?.
Un ora? sub zodia apei, cu inima str?b?tut? de lacuri ?i canale. Dar ?i un ora? vechi, frumos, cam cum fusese Bucure?tiul copil?riei mele, înainte s? înceap? era metroului ?i a marilor demol?ri. Cu cl?diri de c?r?mid? grena în form? de pr?jitur? Caraiman ?i tramvaie cu remorc?, ca pe timpuri. Am f?cut cu Hans un fel de Rundfarht, un tur de ora? cu ma?ina lui – ma?ina noastr?. Am fost încântat? ca un copil.
Dar nimic nu se compar? cu gustul primei cafele Alvorada pe care am b?ut-o cu M?tu?a Helga în aceast? lume liber?. Locuiam cu chirie la câteva case de casa ei ?i la ea a fost prima noastr? vizit?. În sfâr?it, o cuno?team pe eroina copil?riei mele, la care m? gândisem de atâtea ori. Judecând dup? faptele de arme cu care Hans m? impresionase atunci, de mult, mi-o închipuisem întotdeauna ca pe o femeie dur?, o femeie-soldat, impun?toare ca prezen?? ?i în orice caz, un fel de maestru de disciplin? în familia Helmans. Nimic mai fals. M?tu?a Helga era abia un pic mai înalt? ca mine, sub?ire ?i fragil? ?i cu o frumuse?e înc? prezent?, de fapt mai mult o fine?e nedefinit?, ca a unui bibelou. Avea fa?a foarte alb?, era blond?-c?runt? ?i avea ochii alba?tri-azurii. Aveam s?-i descop?r ?i inima, o inim? cald?, de mam?, a unei mame biologic ratate, care nu avusese niciodat? copiii ei proprii. Era o femeie tolerant? ?i în?eleapt? ?i avusese în educa?ia lui Hans un rol mai degrab? ocrotitor.
Nu ?tiam suficient de bine germana ca s? putem conversa altceva decât banalit??i, dar ea î?i mai aducea aminte ?i cuvinte române?ti ?i ?tia foarte bine rusa ?i franceza, pe care le f?cusem ?i eu la ?coal?, de?i programa de atunci nu prea te înv??a s? jonglezi cu vocabularul. Folosindu-ne îns? de cuvinte din amândou?, întocmai cum chinezii se folosesc de dou? be?e ca s? apunce firele de orez, am reu?it s? împletim, chiar când Hans nu era de fa?? ca s? traduc?, conversa?ii care au dep??it cu mult sfera complezen?ei.
L-am cunoscut în acea prim? vizit? ?i pe unchiul Karl, care nu mai era f?r? o ureche (purta o protez?) ?i nici aproape orb. Vederea i se îmbun????ise substan?ial de când venise aici, gra?ie unui medic de origine român?, un ardelean naturalizat aici imediat dup? r?zboi. Acest personaj, deocamdat? misterios pentru mine, pe nume doctorul Cetera?, un mare filantrop dup? câte spunea Hans, fusese geniul bun al familiei, contribuind la r?scump?rarea ei din ghearele Stassi-ului est german (adic? la mitele corespunz?toare). În cazul în care se complica situa?ia mea cu autorit??ile comuniste, spunea Hans, ar fi recurs la aceea?i metod? ?i pentru mine, ?i ar fi apelat tot la el.
Unchiul Karl avusese fa?a ars? (?i tot corpul) în r?zboi, nu mai avea nici gene nici sprâncene, nici p?r, ?i înainte s? încap? pe mâna doctorului Cetera?, ar?tase ca un monstru. Doctorul Cetera? conducea o clinic? interna?ional?, care î?i f?cuse o mare reputa?ie din opera?iile estetice ?i îi redase unchiului Karl, pe lâng? vedere, ?i o figur? de om.
Când i-am fost prezentat?, unchiul Karl (care era fratele vitreg al Helg?i) m-a privit ciudat, a venit mai aproape, mijindu-?i ochii ?i cânt?rindu-m? cu grij? ca pe o marf? cump?rat?, a spus, f?r? s? se sfiasc? s?-?i exprime, la sfâr?itul examin?rii, dezam?girea: „eh, ea e deci Nina, dac? i-a pl?cut lui Hans ...”
M-a timorat atitudinea lui, fire?te, dar privirea cald? a m?tu?ii Helga, care m-a luat pe dup? umeri a anulat pe dat? efectul. E un b?trân cusurgiu ?i cârcota?, m-a consolat. A trecut prin multe, trebuie s?-l ier?i, a mai ad?ugat, ?i avea s? nu treac? mult pân? s? aflu marea dram? a familiei, o dram? destul de obi?nuit? pentru timpurile care o generaser?.
Apoi, desigur l-am v?zut pe unchiul Oti – ?i m?rturisesc c? ?sta a fost motivul de care m-am temut cel mai mult. Era tot la Tante Helga acas?, ea îi era infirmier? în timpul liber (avea ?i una pl?tit?, în timpul dimine?ii). M-am aplecat ?i l-am s?rutat (avea fa?a plin? de pete vinete ?i buzele la fel) ?i el a scos o mân? usc??iv? de sub cearceaf ?i m-a îmbr??i?at. Faptul c? Hans înc?puse pe mâini bune ?i de încredere îi lumina via?a, atât? cât îi mai r?m?sese ?i-l f?cuse s? nu mai fie atât de revoltat pe destin. Tante Helga ?i Karl erau de-a dreptul îngrozi?i când îl apuca câte o criz? de acest fel, în care pronun?a blasfemii cumplite, c?ci Unchiul Oti nu-?i acceptase niciodat? senin soarta, nici pe a lui nici pe a lui Hannelore.


A fost interesant pentru mine s? aflu genealogia Helman?ilor, povestea de familie care lega destinele „filierei germane” cu cea din România.
Bunicul meu Willi ?i cu bunicul lui Hans, adic? tat?l lui Oti, erau fra?i. Helga era sora lor mai mic?, mult mai mic?. Se n?scuser? cu to?ii în România, tat?l lor fiind un sas transilv?nean care lucra ca maestru-cicolatier la bomboneria Palatului Regal. Mama lor era o nem?oaic? din Germania, care venise special s? se c?s?toreasc? cu el, printr-un aranjament între familii. Dar el era cu mul?i ani mai mare ?i ea nu l-a iubit niciodat?. Într-o zi, dup? vreo dou?zeci de ani de c?snicie nefericit?, nem?oaica s-a îndr?gostit de un alt neam?, doctor militar, în misiune la Bucure?ti ?i l-a urmat în Germania când misiunea i s-a terminat. În urma divor?ului, cei doi b?ie?i mari au r?mas cu tat?l, care, ab?tut ?i dezgustat, s-a pensionat ?i s-a retras cu fiii undeva în zona Craiovei, unde avea o sor? m?ritat? ?i unde s-a rec?s?torit ?i el în final cu o v?duv? b?trâioar?. Iar Helga i-a urmat pe mama ?i pe tat?l ei vitreg în patria lor. Acolo, mama ei a mai n?scut doi copii, pe unchiul Karl, ?i înc? o fat?. A venit apoi r?zboiul.
Doctorul o înfiase între timp pe Helga (care de aceea se numea Roth, nu Helmans). Tr?iau în ora?ul de ba?tin? al mamei ei, un ora? mare din sud. Helga era încântat? de noul ei tat?, care era jovial ?i cu spirit, spre deosebire de tat?l ei bun, un om tipicar ?i ve?nic ursuz (bunicul meu Willi îl mo?tenise). Era încântat? ?i de pozi?ia de sor? mai mare, ?i de faptul c? în fine avea ?i ea fra?i copii cu care se putea juca în voie. Pe fra?ii mai mari din Romania îi iubea, dar ei erau deja oameni mari ?i îi fuseser? mai degrab? ca ni?te unchi. În acea lume nou?, Helga î?i dezvoltase aptitudinile muzicale ?i sportive. La 16 ani era o organist? des?vâr?it? care cânta Bach ?i o partener? de n?dejde pentru tat?l ei la antrenamentele pentru vân?toarea de p?s?ri, mânuind un fel de catapult? care arunca farfurii în aer pe care doctorul le ?intea cu pu?ca ?i le dobora (?i rolurile se inversau uneori). Spera c? sfâr?itul r?zboiului i-l va reda viu ?i s?n?tos ?i c? vor mai face astfel de partide imaginare de vân?toare, dar n-a fost a?a: într-o zi au aflat c? doctorul a murit pe front. Asta a afectat-o pe Helga, dar n-a f?cut-o s? simt? o mare revolt?, c?ci era firesc pe undeva ca un soldat s? moar? la datorie.
Ceea ce era nefiresc avea s? urmeze. Ora?ul a fost bombardat ?i incendiat de alia?i, iar dup? primul raid din care familia ei sc?pase, Helga le-a propus s? fug?. Dar mama, fratele ?i sora ei au fost de neclintit: nu voiau s? ri?te. A?a c? au coborât într-un ad?post subteran, iar Helga, împins? de o stranie intui?ie, ?i-a luat bicicleta ?i a fugit cu ni?te vecini ?i s-au ascuns într-o p?dure, traversând fluviul care împ?r?ea în dou? ora?ul. Între timp, un pr?p?d ?i mai mare s-a ab?tut asupra acestuia, iar Helga a putut reveni abia dup? câteva zile când fl?c?rile se domoliser?, doar ca s? afle c? to?i cei din ad?postul unde intraser? ai ei fuseser? g?si?i sufoca?i.
Rudele din România, de acum trecut? de partea cealalt?, au auzit la radio de bombardament ?i au fost îngrozi?i de num?rul victimelor civile, socotind-o pe Helga pierdut?.
Dar Helga refuzase s? fie o victim?. Luase hot?rârea s? continue r?zboiul de una singur?. Mersese zeci de kilometri cu bicicleta, pe drumuri nesigure ?i neluminate, ascunzându-se de coloanele militare care se retr?geau.
Odat? ajuns? în capital?, se înrolase ca Flakhelferin, adic? servant? la o baterie de artilerie antiaerian? ?i fusese primit? cu entuziasm fiindc? în acele ultimele luni orice efort în sprijinul armatei ?i al ap?r?rii civile era extrem de necesar. Personal, Helga nu se-ndoia c? r?zboiul era practic pierdut dar se ruga s? mai ?in? atât c? s? apuce s?-?i r?zbune familia.
„E?ti poate ?ocat?, draga mea s? auzi lucrurile astea. În lag?rul comunist ?tiu cum se v?d lucrurile. Nazismul a fost criminal, germanii au fost criminali. Din punctul meu de vedere criminalii erau în cealalt? tab?r?. Am vrut s? fac dreptate, nu dup? în?elesul pe care-l d? istoria acum drept??ii, ci dup? în?elesul ?i dup? defini?ia mea”.
Dexteritatea ei de instrumentist?, dar ?i priceperea în a anticipa traiectoriile obiectelor în zbor au ajutat-o enorm în situa?iile când ?intirea nu se putea ghida automat. Helga prefera mai ales turele de noapte fiindc? atunci erau atacate cartierele civile. Arma ei de lupt? era un tun de 88 de milimetri, la care i se zicea opt-opt, adic? acht-acht. De fiecare dat? când se dobora un avion, pe ?eava tunului se desena cu vopsea un inel. În curând Helga a avut satisfac?ia s? vad? primul bombardier ochit de ea rostogolindu-se în fl?c?ri ?i echipajul lui de „terori?ti” murind la fel ca mama ?i fra?ii ei.
Inelele se tot înmul?eau pe ?eava acht-acht-ului, iar Helga ?i camaradele ei au fost decorate de Goebbels – ?i acesta este momentul când Bunicul Willi, auzindu-i numele la radio într-un buletin de ?tiri din patria st?bunilor, aflase c? Helga nu doar tr?ia, ci era ?i o eroin?.
Sfâr?itul r?zboiului ?i capitularea au prins-o la Berlin. Problema era acum cui s? se predea. Nu se îndoia ce soart? ar fi a?tepat-o predându-se la ru?i, a?a c? reu?ise – dup? alte peripe?ii incredibile s? ajung? pân? la liniile americanilor. Ace?tia, v?zând c? nu aveau de-a face cu o tân?r? nazist? îndoctrinat? ci doar cu un copil dornic s?-?i r?zbune familia, i-au redat libertatea curând. Dup? încheierea p?cii, Helga s-a angajat la un serviciu postal înfiin?at de autorit??ile de ocupa?ie, care tria miile de anun?uri prin care oamenii î?i c?utau rudele dispersate. A?a a aflat c? fratele ei Karl supravie?uise totu?i, fugind din ad?post dar c? suferise arsuri grave ?i c? o c?uta (prin intermediul celor de spitalul unde se afla). De?i nimeni n-ar fi g?sit ra?ional ceea ce f?cea, Helga s-a urcat în primul tren ?i s-a întors în ora?ul ei, care se afla în zona sovietic?. A?a ajunsese Helga s? tr?iasc? un al doilea calvar, când fusesese violat? de un grup de ru?i be?i, lucru care li se întâmplase de altfel la milioane femei din Germania de r?s?rit. Restul anilor pân? la momentul reîntoarcerii în Vest, Helga ?i-i petrecuse într-o trist? banalitate, munc?, supunere fa?? de autorit??ile comuniste ?i un constant sprijin pentru fratele s?u orb ?i desfigurat. Dac? Helga se resemnase între timp ?i ura pe anglo-americani îi disp?ruse odat? cu maturizarea, Karl nu-i iertase niciodat?. De zece ori pe zi le profe?ea fl?c?rile iadului drept r?splat?. În aceast? atmosfer? crescuse apoi Hans, cu pove?tile unchiului despre furtuni de foc ?i mun?i de cadavre, pove?ti care-i f?ceau p?rul m?ciuc? ?i-l umpleau de indignare, ?i cu blânde?ea ?i discre?ia Helg?i, care nu f?cea caz ?i nu povestea acela?i lucru de zeci de ori.
Era cumva o replic? pe care ea i-o d?dea lui Karl care devenea grotesc cu atâta ur?. Cât erau de diferi?i! ?i Karl suferise cumplit, dar el era egoist ?i dificil, ve?nic nemul?umit, ?i nep?s?tor la orice dep??ea propria persoan?, în timp ce via?a Helg?i fusese ?i era doar un continuu sacrificiu de sine în folosul altora. Nu se c?s?torise ?i n-avusese alt? familie decât pe fratele ?i pe nepo?ii ei.
Eu nu avusesem un model în adolescen??, cum au de obicei tinerele fete: pe cine s? fi luat eu de exemplu? Pe Mama, care ne p?r?sise? Pe coana Puica? M?tu?a Helga devenise pentru mine, cumva, un substitut de model, dar abia dup? ce am cunoscut-o personal modelul a c?p?tat substan??. Cred c? de aceea amprenta ei în sufletul meu este a?a de profund?.

Încet-încet, m-am obi?nuit cu noua mea situa?ie. M?tu?a Helga m-a înv??at s? g?tesc nem?e?te ?i mai ales ceea ce-i pl?cea so?ului meu. Weisswürst, cârna?i albi bavarezi ?i Schnüsch, mâncare tradi?ional? din land-ul nostru. Snuten und Poten cu mu?tar cald. ?proturi afumate. Pfefferkuchen, pr?jitur? din zona unde copil?rise Hans. M-a înv??at cum s? ajung la magazinele cu autoservire ?i s? umblu cu m?rcile ?i cu phennigii. La început, pân? s? mi se formeze în minte reflexul de a recunoa?te rapid numeralele din limba german?, obi?nuiam s? dau hârtia cea mai mare, cea de 100 de m?rci (care pe atunci avea pe o fa?? un nene cu ?apc? renascentist?) ?i s? a?tept restul rugându-m? în gând s? nu fiu în?elat?. Mi-a spus c? nu trebuia s? cump?r pentru toat? s?pt?mâna ?i s? burdu?esc congelatorul, c? bel?ugul ?la era în fiecare zi.
Hans, care lucra atunci chiar în ora?, pe un ?antier care restaura un palat vechi, venea târziu, a?a c? timpul mi-l petreceam mai mult cu Helga, atunci când era liber?. Ea era profesoar? de muzic? la o ?coal? ?i d?dea ?i lec?ii în particular, iar duminica ea ?i cu Karl cântau în corul bisericii. De dou? ori pe s?pt?mân? îns? Helga frecventa un fel de societate sau club, „Prietenii muzicii” se numea. M? lua ?i pe mine acolo, unde i-am cunoscut pe prietenii ei, unii b?trâni, al?ii între dou? vârste. Îmi pl?cea s? ascult concertele lor ?i acolo, fiind primit? cu c?ldur?, de?i eram afon?, mi-am f?cut un fel de intrare în societatea cea nou? ?i am realizat primele contacte cordiale cu noii mei compatrio?i. Stabilisem cu Hans înc? dinainte de plecarea din România care va fi rolul meu în familie. Îmi precizase foarte clar c? m? lua ca s? am grij? de cas?, de el ?i de copiii pe care spera s?-i avem. Nu se punea problema ca eu s?-mi iau serviciu, Hans câ?tiga suficient cât pentru a ne între?ine. Nu voia ca eu s? fiu o Rabenmutter, femeie-corb, cum erau numite în Germania femeile care f?ceau carier? ?i î?i neglijau copiii. Societatea în care Hans voia s? ne integr?m cu adev?rat era extrem de tradi?ionalist?. Deci singurele mele contacte sociale erau deocamdat? vecinii, vânz?torii din magazine ?i prietenii muzicii.
?i desigur, era familia. Unchiul Oti se sim?ea tot mai r?u. M-am oferit s? fiu eu infirmiera lui, dar Hans nu a fost de acord – nu o puteau concedia pe femeia cu care aveau contract.
?i desigur, era Hans. Primele noastre nop?i de dragoste au fost stângace ?i jenante, ca ni?te piese prost regizate. De?i amândoi aveam ceea ce s-ar fi numit, cinic „experien??”, au fost lucruri care s-au interpus între noi, de la bun început. Pe el îl inhiba faptul c? sem?nam prea mult cu feti?a aceea de demult cu care mersese de mân? pe toat? faleza din Mamaia. Pân? ce nu mi-am schimbat coafura ?i nu mi-am vopsit p?rul n-a mers pur ?i simplu. Iar mie îmi veneau în minte, taman la punctul culminant, tot mai multe cuvinte ale acelui tic?los care î?i b?tuse joc de mine în adolescen??. Mintea îmi juca feste descuind sertarul în care m? înc?p??ânasem s? le încui. Printre altele mi-am adus aminte cum î?i justificase fapta – femeia cu care tr?ia era în spital, iar el se s?turase s? „?i-o frece singur”. Ap?rusem eu, victima ideal?, taman la fix în peisaj, iar el m? sacrificase f?r? mil? ?i f?r? scrupule. Pân? la urm? îns?, gândindu-m? la martiriul m?tu?ii Helga, infinit mai cumplit ca al meu, am trecut ?i peste asta, iar când dup? dou? luni de la prima noastr? noapte de dragoste adev?rat? mi-am dat seama c? sunt îns?rcinat?, am uitat definitiv toate traumele trecutului ?i am plâns de fericire.