Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Fără așteptări

de Macovei Costel

Un cartof. Cartoful. Mă obișnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din ființa mea și nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape și de multe ori avea tendința de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică și de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să țip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naște, este luat de picioare, ridicat și bătut peste fund ca să țipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni și scoate primul țipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu știau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă și mi-a tras două la fund. Prima de spaimă și a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia să umble cu un cartof proaspăt născut. De ce cartof? Pentru că eu nu eram decât un trupșor și un cap. Nimic altceva. De fapt, eram un cap, un trupșor și o puțică. Nu tu mâini, nu tu picioare. Un cartof, puțin mai ciudat, puțin mai om, dar totuși un cartof. După ce am țipat conform standardelor am fost luat, șters, înfășat și apoi dus în brațele mamei. Nu știu și nu voi ști niciodată ce a fost în sufletul ei când m-a văzut, dar știu că niciodată, dar niciodată nu am simțit răceală în brațele ei. Mereu am fost strâns la piept cu aceeași căldură. Din câte am înțeles, într-un acces de spaimă și de nebunie dacă pot spune așa, tatăl meu, după ce m-a văzut a plecat. Nimeni, nici mama și nici altcineva nu a vrut sau nu a putut să spună unde. El, care era un credincios fervent, vedea în mine o pedeapsă a cerului așa că a fugit cât mai departe de mine și de mama. Ea a fost singura voce caldă din viață mea de copil, brațele ei au fost singurele brațe pe care le-a simțit. Nu știu cum s-a descurcat, dar din momentul nașterii mele, mama nu m-a mai părăsit. Nu a muncit, a stat numai cu mine. Nu știu nimic despre bunici, nu cunosc pe nimeni altcineva în afară de mama. Eu nu am rude. Și nici prieteni. Doar cunoscuți. Întâmplători. Cum au fost toate zilele copilăriei? Cu ce aș putea compara? Nu am stat niciodată în casă dar nici nu ne-am plimbat prin zone aglomerate. Mama îmi povestea despre orice: începând de la norii de pe cer, până la gâze, iarbă, copaci și animale. Totul era inclus în poveștile ei. Îmi dădea să miros, îmi dădea să simt, îmi dădea să gust. Obrazul meu la fel ca și fruntea sau buzele puteau simți diferența dintre o frunză sau alta, o petală, sau blănița unui pui de pisica sau cățel. Toată viața mea până la optsprezece ani am dormit cu mama. Cred că devenise un tic, pentru că mă întorcea când pe o parte când pe alta. Târziu, când am învățat să îmi controlez capul a început să mă întoarcă și pe burtă. Din cauza asta somnul meu era fără griji. Știam că sunt mâini gata să mă apere, să mă ajute, să mă mângâie. Nopțile începeau cu povești. Mama nu îmi citea ci îmi spunea poveștile ei. Niciodată nu am văzut-o citind, dar mereu poveștile ei erau altele, mereu inventa noi povești. Nu pot spune că mă simțeam eliminat pentru că nu știu cum altfel ar fi putut fi. Ea făcea totul posibil. Și dacă la început stăteam în pat, pe la trei sau patru ani a cumpărat un căruț cu care putea să mă scoată la plimbare. Eu nu realizăm diferența iar ei nu îi pasă. Dar cu timpul am început s-o întreb de ce eu nu sunt asemeni ei sau a celorlalți oameni. Îi era greu să îmi explice așa că îmi spunea că nimic nu este întâmplător pe lume, iar dacă Domnul voise ca eu să arăt așa înseamnă că așa trebuia să arăt. Când am crescut suficient cât să înțeleg mi-a explicat rolul și importantă sexului. Mi-a spus că momentan eu nu puteam fi că toți ceilalți adolescenți, descoperindu-mă, bucurându-mă de beatitudinea dată, dar că viață îmi va desluși totul la momentul potrivit. Ori de câte ori ieșeam la plimbare vedeam trecând în fugă pe lângă noi oameni care făceau jogging, sau pur și simplu se plimbau. Privirile lor treceau de cele mai multe ori razant dar erau și priviri care mă țintuiau în memorie. Cu toate acestea, niciodată nu am observat vreo grimasă. Eram privit și atât, nici compătimit, nici ignorat și nici evitat. Lumea nu se oripila la simpla mea vedere iar mama reușea de fiecare dată să evite discuții referitoare la starea mea. În felul acesta, eu pluteam încă în lichidul amniotic, în deplină siguranță. Sigur nu trebuie uitată vizita lunară a inspectoarei de la Asitență Socială. De fiecare dată, își lua notițe referitoare la starea mea de sănătate și apoi pleca fără o vorbă în plus. Dar niciodată nu duceam lipsă de nimic. Poate că maică-mea reușea să baleteze printre nevoi și venit dar lipsuri nu am simțit. De cele mai multe ori, mă întreba dacă vreau să stau la geam sau să o ajut la treabă. Îți dai seama că ajutorul meu era mai mult moral pentru că nici măcar răsuflarea mea nu îi putea fi de vreun ajutor. Dar îmi plăcea să o urmăresc pregătind masa, călcând rufe, aspirând sau aranjând patul. Din scaunul meu îi puneam tot felul de întrebări sau ea îmi spunea o grămadă de lucruri. Cu timpul, când avea puțin timp liber lua o carte din bibliotecă și începea să citească. Cu toate că mă învățase să citesc încă de la șase ani și făceam împreună lecții ca și ceilalți copii, nu mă lasă niciodată să citesc. I se părea mult prea obositor să mă aștepte și să întoarcă paginile. Dar asta nu însemna că nu citeam. Erau momente când descopeream cu plăcere bucuriile cititului. Cele mai mari bucurii le aveam când reușeam să citesc fiction sau scient fiction. Viitorul îndepărtat îmi era mai apropiat decât prezentul imediat. Mă simțeam bine când aflam că omul nu mai depinde de gravitație și de nimic altceva în afară de visele sale. Nemărginirea spațiului era locul în care mă simțeam eu cu adevărat. Până la urmă împreună am inventat un suport de carte și puteam da paginile singur, cu un creion, fără să mai aștept ajutor. Mama era surprinsă de viteza cu care devoram, cărțile. Odată, când am ieșit din casă am făcut un ocol și am ajuns împreună la o bibliotecă publică. Din momentul în care m-au văzut bibliotecarele, am fost îndrăgit și nu am mai avut nici o constrângere legată de numărul sau genul literar. Ori de câte ori avea drum în oraș mama se opera și la bibliotecă întorcându-se cu un teanc de cărți pe care le cerusem. Zilele erau frumoase. Mai ales că acum puteam citi și îi lăsam și ei o portiță de scăpare. În aceste noi condiții am rugat-o să iasă în oraș, poate chiar să lege iar câteva prietenii. A acceptat cu greu, dar nu a refuzat. Astfel viața nostră își avea propria normalitate. Mă bucuram că o știu bine, se bucura că mă știe mulțumit.
Dar… ce ne-am face fără acel omniprezent dar… noul a apărut în viața noastră ca o furtună. Într-una din zile, m-a anunțat că iese în oraș cu una din prietenele ei din adolescență de care nu mai știa nimic de sute de ani. Mi-a promis că la întoarcere va trece și pe la bibliotecă să mai ia câteva cărți. Eram în scaunul meu la fereastră citind din Dune – și momentul era atât de palpitant încât nu am realizat pe moment ce se întâmplă. Abia când mi-a ajuns la nas miros de ars, ceea ce era incredibil am reușit să ridic ochii din carte. În colțul livingului unde era priza pe care mama o folosea la călcat sau la aspirat, plasticul ardea mocnit, lăsând picuri de arsură să cadă pe mochetă. Mult nu a trebuit ca aceasta să se aprindă și focul să căpete putere. Chiar dacă stăteam la parter era greu de crezut că puteam face ceva ca să atenționez lumea. Știind că singur nu puteam face nimic am continuat să citesc ca să fur cât mai mult cărții. Aerul era tot mai greu de respirat și căldura creștea de la minut la minut. Un zgomot absurd m-a făcut să privesc în jur. Ușa era sărită din balamale și un bărbat privea din prag. Dacă nu aș fi strigat, cu siguranță că nu ar fi bănuit că în scaunul acela era cineva. S-a apropiat ferindu-se de flăcările care aproape că lingeau roțile scaunuluicățărându-se către mine. După un moment de derută, m-a luat în brațe și a ieșit afară cu mine. Mașina pompierilor a ajuns tăind aerul în fâșii cu semnalul sonor. Tot ce știu e că după vreo jumătate de ora mama a apărut strigând disperată numele meu. Am răspuns din ambulanța în care fusesem instalat. S-a apropiat ca o vijelie agitând o plasă cu cărți. Când m-a văzut în afara oricărui pericol, s-a lăsat ușurel și dacă nu era un polițist să o prindă cred că ar fi căzut. A izbucnit într-un plâns zguduit și gâlgâitor cum nu mai auzisem niciodată. Abia atunci cred că am realizat că dacă nu intra omul acela să mă scoată din casă ardeam citind un ultim cuvânt. Ca să îi abat atenția am întrebat-o ce cărți îmi luase de la bibliotecă. M-a privit cu uimire și neîncredere. Nu-și putea crede urechilor că puteam să întreb așa ceva. Apoi a izbucnit într-un râs nestăpânit, trăgându-mă spre ea și strângându-mă în brațe. Acel moment a fost imortalizat de un reporter și astfel am ajuns pe prima pagină. Nu știu dacă mi-a fost mai greu sau mai ușor după acest moment. Știu doar că viața noastră a luat alt curs. Mesaje de simpatie, de încurajare, dorința de a ajuta financiar și multe altele care ne-au invadat viața tihnită de până atunci. Cu ajutorul vecinilor, în trei zile casa noastră arată la fel ca înainte de incendiu ba chiar mai frumos aș putea spune pentru că pereții livingului, proaspăt vopsiți străluceau într-un galben oranj odihnitor. Dar totul a culminat cu telefonul Doctorului X care a cerut o întrevedere. Mama i-a comunicat doctorului că ne este greu să ne mișcăm prin oraș și că raza noastră de acțiune se rezumă la câteva alei de parc, drumul până acolo și înapoi. În acel moment doctorul a spus că poate să treacă el pe la noi dacă se poate și nu deranjează. Astfel că a doua zi fierbeam ca un rac și nu îmi găseam locul. Oricum nu puteam să citesc nimic pentru că gândurile îmi zburătăceau de colo-colo. La ora stabilită, soneria a prins viață și mama s-a îndreptat grăbită către ușă. În cadrul ușii stătea un domn respectabil cu o claie de păr alb care își făcea de cap refuzând orice freză. O să mă întrebați cum poate fi respectabil un domn cu o claie de păr nestăpânită și am să vă spun că nu era nici o contradicție între termeni. Fața lui degaja un calm imperial și seriozitatea erupea prin pori. În mână avea o geantă mare de piele care păstra linia respectabilității și seriozității. Mama l-a invitat în living și el nu s-a oprit până în fața mea. A salutat respectuos din cap și cu o voce profundă a spus:
- Salut tinere
- Bună ziua domnule doctor.
- Cum te simți?
- Bine mulțumesc.
- Te-a afectat emoțional întâmplarea de acum câteva zile?
- Și da și nu. Atâta timp cât nu ai prea mult de pierdut faci față mai ușor, dar mi-ar fi părut rău să nu termin de citit ciclul Dunelor...
- Și nu te-ai gândit... la mersul fremenilor?
- M-am gândit la tot felul de mersuri dar nu e ceva ce ține de domeniul realității...
- Cine spune asta?
- Viața. Vezi ceva interesant la mine doctore?
- Da. Văd un tânăr dornic să facă.
- Și eu îl văd, dar e tot mai departe de mine.
- Și dacă i-am oferi o ocazie să se apropie?
- Adică cine „i-am oferi”?
- Eu prin ceea ce îți propun, iar tu prin ceea ce vei face...
- Și ce va trebui să fac?
- Reclamă.
- Reclamă?
- Da. Să faci reclamă produselor noastre și să ne însoțești la congrese.
- Cât timp?
- Cinci ani.
- Și după aceea?
- După aceea ești liberi să faci tot ceea ce crezi, dar...
- Dar?
- Doar rămânând în echipa noastră te vei bucura de orice noutate în domeniu?
- Și ce înseamnă toate astea doctore?
- Înseamnă că noi îți vom furniza extensiile necesare
- Așa le numiți?
- Da.
- Și apoi?
- Apoi va trebui să ne ajuți să le perfecționăm
- Deci un fel de cobai.
- Un cobai care poate merge și poate apuca sau mângâia.
- Nu e ipocrizie?
- Nu e dorință?
- Nu știu doctore. Dacă aflu că ceea ce urmează doare mai tare?
- Nimeni nu îți poate garanta nimic. În momentul asta putem să-ți oferim un exoschelet care va prelua funcțiile mâinilor și picioarelor. Va trebui să invenți să mergi, să înveți să apuci, sunt lucruri pe care o mașină nu le poate face. Sau dacă le face, le face mecanic.
- Și eu? Eu cum trebuie să vă ajut?
- Simplu. Sau pe cât de complicat pe atât de simplu. Îți vom implanta niște electrozi fini în creier care vor fi legați la unitatea centrală a exoscheletului. În felul acesta, impulsurile electrice vor ajunge la periferie comandând fiecare mișcare și secvență.
- Și credeți că este posibil? Fără să devin un ciborg?
- Teoretic da. Practic, în asta va consta munca ta, munca noastră. O muncă de echipă.
- Și ce anume vă determină să faceți acest gest?
- Banii. Îmbunătățind programele și legăturile electrice nervoase vom putea ajuta o mulțime de oameni, iar acest ajutor va fi plătit sau va fi recompensat în alt fel.
- Și dacă refuz?
- Vei avea ce regreta. Dar de ce crezi că ar trebui să refuzi?
- Poate că la început nu, dar mai târziu? Dacă nu voi fi mulțumit de dependența creeată?
- ÎN CONTRACT SE VA STIPULA ABSOLUT TOT CEEA CE DOREȘTI
- Și dacă acum nu știu ceea ce s-ar putea să îmi doresc peste zece ani?
- Se pot stipula și ... clauze neanticipate la contract.
- Aveți răspuns la toate?
- Din clipa când ți-am văzut fotografia în ziar, am pariat cu viața și i-am spus că îți voi oferi posibilitatea să mergi, să ții în brațe propriul copil și să depui orice efort îți poți imagina.
- Sincer nu îmi vine să cred că toate acestea sunt atât de ieftine.
- Nimic nu este ieftin și cu atât mai mult nimic nu este gratuit. În limita celor cinci ani de contract vei fi monitorizat continuu.
- Asta înseamnă să mă despart de mama?
- Dacă nu vrei să îi lași un moment de respiro, poate să te însoțească. La clinică vom putea pune două paturi într-o rezervă.
- Deci...
- Da tinere. Aștept un răspuns. Batem palma sau nu?
- Trebuie să va dau răspunsul acum?
- Ar fi bine. Oricum am adus cu mine un draft de contract. Îl pot lăsa aici să îl citești. Și mâine...
- Mâine?
- Mâine te muți la clinică și ne apucăm de lucru după ce vom semna contractul.
- Nu e prea repede?
- Lumea se mișcă repede. Dacă nu vom fi noi primii, alții vor fi. Ca și comerțul, chiar și medicina sau cercetarea sunt supuse acelorași legi ale competiției.
- Atunci mama și cu mine vom citi contractul și îl vom semna chiar astăzi. Asta dacă vă convine să așteptați.
- Da. Pot face acest lucru.
Ce s-a întâmplat apoi? Pe cât de simplu pe atât de complicat. Viața mea a luat o cu totul altă turnură. Am convenit ca mama să mă poată vizita săptămânal. Astfel îi dădeam posibilitatea de a-și recăpăta mobilitatea pierdută. O eliberam de o muncă grea. Grija ei se reducea acum doar la… da. Aproape o lună am fost supus la diverse măsurători și după încă două săptămâni a venit momentul magic. În cameră a fost adus exoscheletul, cochilia care trebuia să-mi îmbrace infirmitatea. A fost adus lângă pat și doi asistenți m-au ridicat așezându-mă pe un fel de șea care-mi îmbrăca fesele într-o poziție lejeră dar totuși strîmtă. Apoi câteva curele mi-au fixat trupul în interiorul acelei cochilii. Când totul a fost gata doctorul a apăsat un buton și mașinăria s-a ridicat ușor din poziția șezând în picioare fără nici un efort. Apoi m-am îndreptat către fereastră, de la fereastră la ușă și apoi de la ușă iar la fereastră. Doctorul se juca cu o telecomandă ca la playstation. Am făcut câteva genoflexiuni și apoi m-am lăsat pe brațe și pe vârfuri și am început să fac câteva flotări. Senzația gravitațională era incredibilă. Simțeam oboseala strânsă în chingile care mă fixau de mașină. Și pot spune că era nemaipomenit. Era incredibil. Când a venit mama, doctorul a repetat același mișcări. Iar la finalul vizitei am însoțit-o până la poartă. Și culmea mergeam mână în mână. În față porții mama s-a întors și a început să plângă. Într-un avânt imprevizibil, s-a aplecat și i-a sărutat mâna doctorului.
- Vă mulțumesc doctore. Încă de la început am știut că se va termina cu bine.
- Doamnă, va rog. Munca grea de-abia de acum începe.
- O să fie bine. Știu. Simt. Am știut mereu lucrul asta. Va mulțumesc.
Ne-am îmbrățișat și ne-am luat la revedere. Am urmărit-o cum se îndreaptă către stația de autobuz. Abia atunci m-am întors și i-am mulțumit doctorului. O făcuse pe mama fericită. Într-adevăr acum începea greul. Prima operație a durat destul de mult și două săptămâni nu am avut voie să mă mișc. Nu că aș fi putut să o fac singur, dar preventiv eram legat cu chingi de pat pentru a anula orice posibilitate. Imobilismul nu era o noutate pentru mine, numai ca acasă mama mă întorcea de fiecare dată și tot ea mă ridica. Acum eram imobilizat într-un pat pe burtă fără putința de a reacționa nici măcar la necesitățile fiziologice. Dar când totul se termină cu bine spunem că nu mai contează prin ce am trecut. Apoi a urmat o a doua operație în care firele au fost aduse pe sub piele și între omoplați mi s-a implantat o conexiune în care se strângeau firele electrozilor implantați. Din câte îmi spunea doctorul implantaseră mai mulți electrozi tocmai pentru a preîntâmpina viitoare alte operații – dar care nu erau total excluse. Abia după aceea mi-a fost atașat costumul pentru a se verifica corectitudinea poziției prizei ca să-i spun așa. Când s-au convins că ambele părți ale conexiunii sunt în pozițiile corecte au verificat pentru ultima oară stabilitatea conexiunii fixată în spate. Astăzi a fost ziua cea mare. Au verificat pentru ultima oară totul, apoi au așezat scheletul șezând pe scaun, m-au desfăcut din legăturile patului și m-au așezat iar în schelet. Mi-au fixat curelele și când totul a fost gata doctorul a aruncat telecomanda și a călcat-o spărgând-o.
- Din momentul asta, totul e în mâinile tale. Nimeni nu v-a mai face nimic pentru tine. Te vom ajuta, vei avea în permanență doi asistenți în rezervă. Dar ei nu te vor putea mișca nici un milimetru. Totul trebuie să plece din creierul tău.
- Adică?
- Gândește. Gândește ceea ce vrei să faci. Lasă dorința să se scurgă prin tine. Trebuie să vedem cum reacționează legăturile nou create, dacă sunt bune, cât sunt de perfectibile sau ... în ultimă instanță... dacă am dat chix.
- Doctore, pot să rămân singur?
- Ești sigur că asta vrei?
- Da.
I-am rugat și au ieșit toți din rezervă. Aveam nevoie să rămân singur. Să încep să mă cunosc. Atâta timp cât nu puteam să mă ridic nu aveam nici cum să cad. Așa că eram în siguranță. Am privit mâna dreaptă. Mi-am imaginat degetele mișcându-se. Simțeam nevoia să mă scarpin. Îmi priveam degetele inerte. Erau prea îndepărtate, nu le simțeam în nici un fel. Un cartof nu se mișcă dar îi pot da muguri. Și da, fiecare din cele patru terminații erau locul ideal al înmuguririi. Deci eu însumi trebuiasă ajung la fiecare extensie. Cum? Când? Un cartof nu se grăbește. El rămâne în cuibul său. El nu se mișcă, dar prin muguri el se înalță către soare. Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi împart creierul pe necesități. Știu că nu sunt asemeni vouă cei normali dar o cale tot trebuie să existe. Știu că voi ajunge și eu o mașinărie care se mișcă asemeni vouă. Gândurile mele coboară dar încă se opresc la poarta închisă a pielii. Va trebui să îmi ajut legăturile nervoase să ajungă la receptorii. Indiferent cât va dura știu că o voi face. Degetele stau inerte. Încheieturi de plastic, oțel, fire. Mai ales fire. Prin ele ar trebui să curgă gândurile mele. De fapt nu de gânduri am nevoie ci de impulsuri. Impulsurile nervoase trebuie să curgă, trebuie să învețe drumul. Trebuie să umble singure fără mine. Gânduri, impulsuri, muguri… un cartof știe să aștepte. Eu aveam răbdare, dar depinde ce va face doctorul și echipa lui. Fereastra filtra lumina. Era toată, nimic nu se pierdea, dar înserarea mânca din lumină împuținând-o. Atunci mi-am dorit să fiu la fereastră, să privesc lumea, cerul, noaptea. Dar un cartof are răbdare. Ușa rămăsese închisă. Geamul rămăsese la aceeași distanță. Eu rămăsesem pe scaun trăindu-mă în nouă realitate. Priza din spate o simțeam rece și străină. Indecisă. Mugurii mei dădeau semne de viață. Știu că nu va fi nici imediat și nici ușor. Dar voi ieși la lumină. Frunzele mele vor umbri un petec de pământ. Și umbra mea se va mișca independent de poziția soarelui. Noaptea s-a prăvălit ca un val tsunami de catifea. Am închis ochii. Un cartof știe să aștepte până când pământul i se lipește de piele și din muguri ies fire de rădăcini. Rădăcini și muguri crengi. Cartoful simte când frunzele se îngrămădesc la fereastră și așteaptă să iasă. Cuib și pământ, căldură și întuneric, așteptare. În rezervă, un om înoată printre vise, gânduri și impulsuri. El se mișcă printre spaime și oboseli. Un om, un tânar stă pe scaun și așteaptă. Mâinile I se odihnesc pe picioare. Mâini de plastic și metal stau pe picioare de plastic și metal. Undeva, departe, luna isi peria argintul rătăcind fire prin piețe, curți, grădini, prin camere, rezerve, vise, și așteptări. Un cartof știe să aștepte. Într-o rezervă, un tânăr stă pe scaun privindu-și degetul de metal și plastic care se mișca ușor zgâriind, scărpinând, un picior de metal și plastic…

Macovei Costel (cosmacpan) | Scriitori Români

motto: “.....Traieste fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.”

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro