proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Încet-încet, lucrurile au reintrat în normal. Rana din suflet mi s-a estompat. Am acceptat situa?ia, ca de atâtea ori în via?a mea, consolându-m? c? a?a fusese s? fie. Aflasem la controlul pe care l-am f?cut dup? avort c? într-adev?r, dup? cum profe?ise Ţu?u, n-a? fi fost capabil? s? duc sarcina la cap?t. O boal? numit? sinechie uterin? în termeni medicali îmi „cususe” practic uterul, umplându-l cu un fel de ?es?tur? încâlcit? în care era improbabil s? se poat? dezvolta normal un copil.
A?a c? dup? un scurt concediu medical, m-am întors la slujb? ?i mi-am reluat munca obi?nuit?. Povestea cu certificatele false a continuat. ?tiam c? f?ceam ceva grav. Nu doar din punct de vedere legal, ci ?i moral.
Dar nu m? puteam sustrage. Îmi spuneam întruna c? tot ce înduram înduram pentru Martha. De dragul ei, ca s? mai am un serviciu, ca s? pot contribui la studiile ei care se scumpiser? anul acesta. Ca s? mai am de la ea o f?râm? de respect, acum când ea ?tia adev?rul. Cu toat? brutalitatea cu care m? pedepsise, îi eram recunosc?toare c? nu m? spusese lui Hans. ?tiam c? n-o f?cuse direct pentru mine, ci pentru a-l proteja pe el. Dar n-avea importan?? – nu se b?gase între noi, nu ne subminase rela?ia, nu stârnise un scandal, nu ne distrusese vie?ile. Mi se p?rea un lucru uimitor de în?elept din partea unui copil atât de r?zvr?tit ?i de voluntar ca ea.
Iar acum orele pe care le pretreceam la recep?ie mi se p?reau rupte din rai, dac? înainte m? îngrozeam. Ce-i drept, înv??asem câteva cuvinte uzuale în englez? ?i mi se explicase cum s? umblu cu aplica?ia de computer care gestiona baza de date cu clien?i, nu mai eram atât de ?eap?n? ?i de troglodit?. Dar ?i dac? n-ar fi fost asta situa?ia, tot eram fericit? c? scap de corvada acelor falsuri care îmi ap?sau con?tiin?a.
Într-o astfel de zi când m? aflam la post, a venit la mine doctorul Cetera? în persoan?, de bra? cu un domn între dou? vârste, pe care, dup? fizionomie ?i înainte s? fi deschis gura, l-am recunsocut imediat drept român.
- Niiin?, ocup?-te tu de dumnealuui ...
Omul venise la munc? în Germania, suferise un accident în care se alesese cu arsuri de gradul 3 pe fa?? ?i pe corp, ?i cum vina angajatorului se dovedise în fa?a instan?ei de judecat?, patronul îi pl?tise tot, pân? ?i opera?ia estetic? pe care o f?cuse în clinica noastr?. Acum omul venise s?-i mul?umeasc? doctorului Cetera? pentru recuperarea spectaculoas?.
- A?a c? Nin?, du-l pe dânsul la Esszimmer ?i d?-i o mas? cald? din partea firmei. Sun acum pe M?riela s? te înlocuiasc? o juma de or?.
A?a am ajuns s? m? a?ez cu omul la mas? dup? ce i-am comandat un poglio cacciatore, o friptur? la capac italieneasc? de pui.
Când mi-a aflat numele de familie un lic?r afectuos i s-a aprins în ochi.
- Nu cumva e?ti rud? cu nea Vili Helmans, cofetarul din ... ?i a spus un nume de localitate.
Surprins?, am confirmat. Aceast? intruziune a trecutului în prezent, un prezent în care m? deta?asem total de amintirile din ?ar?, m? uimea. Am în?eles c? printr-o bizar? potrivire de lucruri, omul era din târgul unde copil?rise Mama. S? tot fi fost cu vreo 15 ani mai mare ca mine, c? o ?tia pe maic?-mea de când era copil, o ?tia ?i pe coana Puica, ?i nu s-a mirat când i-am povestit cum se purtase cu noi ca mam? vitreg? ?i cât o urâse pe Mama.
- Ei, da, p?i cum s? n-o urasc? pe mama dumitale, dup? scandalul pe care i l-a f?cut atunci în biseric?, la slujba de înmormântare a nevestei lui dom Vili!
Am tres?rit, fiindc? acolo se rupsese filmul copil?riei mele fericite. Bineîn?eles c? nu ?tiam nimic. M? miram c? Puica nu ne spusese. Ce scandal? Nu ?tiam de niciun scandal.
- Nu ?tii deci? I-a ars Puic?i dou? palme zdravene ?i a spus la toat? lumea care se adunase ce-a f?cut când erau la priveghi! Coana Carolina, bunica matale, era pe catafalc cu lumânarea la c?p?tâi ?i duduia se cotârcea chiar în aceea?i odaie cu unu, mare cârn??ar pe la ora?, de mai venea ?i el prin sat când ?i când, ?i unde pui c? mai era ?i însurat. Maic?-ta a prins-o ?i n-ar fi spus-o dac? Puica ?i cu nea Vili fie-i ??râna u?oar? n-ar fi s?rit cu gura pe ea, c? ?tii, nea Vili era montat de vipera asta care-i voia averea.
Mama tr?gându-i o b?taie pe cinste coanei Puica, care era cu vreo ?ase ani mai mare ca ea ?i dubl? ca gabarit! Ideea asta m? ame?ea. Va s? zic?, de aia avea coana Puica o voluptate deosebit? s? ne tot care la palme, mie ?i Crinei! ?i cum de nu ripostase atunci?
Am dat glas ideii.
- P?i, mi-a r?spuns omul, Puica nu se putea pune cu doamna Vera! Nu-i d?dea mâna s-o atace decât pe la spate, nicidecum pe fa??. ?i când erau copile Puica se temea de maic?-ta, care era mai afurisit? ?i mai sprinten?, ?i n-o putea r?zbi. O hoa??, Puica asta, de când era mic?, a continuat omul, tot timpul umplea saci cu merinde de la dom Vili ?i le arunca peste gard noaptea. Venea tat?-su bun ?i cu fra?ii ?i surorile ei de sânge ?i le lua. Hoa?? a r?mas ?i dup? ce a pus mâna pe avere. A pus mâna pe re?etele lui nea Vili, a redeschis cofet?ria ?i s-a umplut de bani. Chiar nu mai ?tii nimic de ea? Nu v? scrie?i?
Am r?spuns c? nu. Avusesem o tentativ? când Martha era mic?, s?-i trimit o fotografie sfid?toare, în care s?-i ar?t cât de bine o ducem. Renun?asem îns? la aceast? prostie copil?reasc? îndat? ce am discutat cu prietenii mei din grupul doctorului Cetera? ?i mi s-a spus c? era periculos s?-mi dezv?lui adresa ?i s?-mi expun familia. Securitatea nu dormea ?i putea avea mân? lung?. Ei to?i se fereau ?i m? sf?tuiau ?i pe mine s? fac la fel. Dup? Revolu?ie au venit celelalte probleme ?i n-am mai avut niciun chef.
- A ajuns ?i ea mare cârn???reas? la capital?, a continuat fostul pacient, reluând discu?ia despre la coana Puica. A ap?rut odat? la un concurs la nu ?tiu ce emisiune, la TV, ceva cu re?ete culinare ?i a câ?tigat, ?i drept r?splat? au pus-o ?ia s? cânte ?i a fost vedet? pentru o sear?.
Dup? care pesemne o remarcase vreun produc?tor – cu aerul ei obraznic ?i cabotin care pl?cea unei anumite categorii de telespectatori, ar fi adus audien?? sau rating cum se spune astazi, a?a c? au invitat-o din nou ?i cu alte ocazii ?i practic au lansat un nou tip de vedet? – o vedet? popular?. Gospodinele tocau p?trunjel în timp ce aruncau un ochi la televizor ?i se extaziau c? o femeie „din popor” se d? pe sticl?.
Coana Puica f?cuse – oh! – ?i câteva partide de box televizate, în care-?i f?cuse knock-out toate adversarele ?i apoi cântase, da, se apucase de cântat muzic? popular?. Se autointitulase Puicu?a-Tigru?a (avea drept mascot? un tigri?or de plu?) ?i f?cea furori pe la emisiuni. Dup? care ... intrase în politic?.
Ascultam pe om din ce în ce mai uimit?. M? întrebam dac? pot s? prind ?i eu de aici din Germania televiziunile române?ti. Telenovela evolu?iei fostei mele ma?tere m? captivase cu totul. Uitasem pe moment de propriile mele probleme. Apoi, alarma de la mobilul meu a sunat. Jum?tatea de or? cât mi se ?inuse locul trecuse. Mi-am luat r?mas bun ?i am plecat la postul meu, cu gândul înc? la cele aflate, întrebându-m? dac? o s? mai am ocazia s? mai vorbesc cu omul ?la ?i s?-i cer ?i mai multe detalii.

În noaptea aceea am avut un co?mar. În cada noastr? de acas? era un b?rbat gol pu?c?. Mama era ?i ea în cad? ?i b?rbatul o viola f?r? mil?. M-am trezit transpirat?. Substan?a visului nu se destr?ma, era atât de prezent în minte de parc? ar fi fost o realitate. Zorile umpleau de fl?c?ri cerul ?i marea. Am auzit un sunet de siren?. Am ie?it din a?ternuturi, u?or ca s? nu-l trezesc pe Hans ?i m-am uitat la ceas. Mai era o jum?tate de or? pân? când el trebuia s? se scoale. M-am dus la fereastr? ?i am v?zut înaintând pe canalul care t?ia ora?ul în dreptul str?zii noastre o nav?, cea care lansase sunetul de siren?. Era un vapor ro?u ca fl?c?rile r?s?ritului. Am distins ce scria pe bordaj, chiar aproape de prova: Hamburg Süd. Apoi dedesubt, cu litere mai mici: Rio de la Plata. Inima mi-a stat o clip?. Nu cumva era aceea?i nav? care, cu mai bine de dou? decenii ?i jum?tate în urm?, intrase în portul Constan?a? Ai c?rei marinari veniser? la barul unde cântase Hannelore. Al c?rei c?pitan sau poate secund o sorbise din priviri odat? cu vinul pe Mama ?i care spusese, ridicând paharul c?tre ea: Du bist eine Schönheit.
Ce semn era ?sta? Ce coinciden?? pervers?? ?i avea vreo leg?tur? cu visul? Sau cu discu?ia pe care o avusesem cu pacientul ars?
Întotdeauna crezusem pe baza acelei întâmpl?ri nefericite cu marinarii, pe care o interpretasem cu mintea mea de copil c? Mama ne p?r?sise pentru un b?rbat. Mai târziu, certitudinea începuse s? se clatine. Poate c? Mama doar se s?turase de Tata. ?i, strict din punctul ei de vedere, avusese dreptate. Nu o aprobam dar o ciudat? în?elegere m? f?cea acum s? m? gândesc la ea cu duio?ie ?i dor. M-am dus la cutia care con?inea tot trecutul meu, cea pe care o adusesem din România. Am scos hârtia îng?lbenit? de vreme prin care Mama ne anun?a – mai precis o anun?a pe Puica – c? ne p?r?sise. A? fi vrut s? mângâi hârtia, dar cuvintele erau acolo, u?or decolorate, dar cu aceea?i înc?rc?tur? mortal?, ca ni?te bombe care înc? mai pot exploda, ca acele bombe vechi despre care îmi vorbise Hans. Dar, m-a fulgerat brusc un gând, oare nu era ciudat c? Mama se confesase Puic?i dup? se certaser? atât de cumplit? ?i parc? ?i cuvintele erau mai multe. Parc? era ceva în plus. Privirea mi-a alunecat pe col?ul din stânga sus – ce era acolo, o dat?! 9 aprilie 1959. Era u?or decolorat? ?i conturul literelor era irizat, ca ?i când ar fi fost ?tears? cândva cu pic ?i în decursul anilor ar fi reap?rut din neant. Nu o mai v?zusem niciodat?. Am stat ?i m-am uitat proste?te, minute în ?ir. Îl auzeam pe Hans care se sculase între timp, f?când du?. Scrisoarea asta fusese scris? cu un an ?i ceva înainte s? m? nasc eu, nicidecum în anii ?aptezeci când se desp?r?iser? p?rin?ii mei. Dar atunci la cine se referea, cine era faunul scârbavnic dac? nu tat?l meu, c?ruia i se potrivea perfect caracterizarea? Vreun iubit al Mamei dinainte de c?s?torie? Mai fusesese vreodat? c?s?torit? sau logodit??
Nu puteam ?ti, dar punând cap la cap toate datele problemele, în?elegeam acum ce se întâmplase la acea înmormântare de la care Mama nu s-a mai întors niciodat?. Gândul cumplit s-a c?scat ca o gur? de balaur dinaintea mea. Puica o omorâse pe Mama! Cel mai probabil pentru avere, ?i desigur, ?i îmboldit? de furie r?zbun?toare. A?a se explica dispari?ia ei f?r? urm? – cu datele pe care le aveam, nu mi se mai p?rea plauzibil? nicio alt? ipotez?. Grasa î?i omorâse sora cu sânge rece, a?a cum avea s?-?i omoare mai târziu fiica vitreg? ?i so?ul. Dup? care ne ar?tase o scrisoare veche, ne p?c?lise ?i îl convinsese pe Tata s? dea divor? ?i s? n-o mai caute pe Mama.
M-am ridicat ?i m-am dus s? prepar micul dejun. Dar eram ame?it?, abia îmi ?ineam echilibrul pe picioare. Sufletul îmi plutea în venin ca fetusul în lichid amniotic. M? gândeam cum ar fi fost schimbat? via?a mea dac? Mama ar fi fost lâng? noi ... câte nenorociri n-ar mai fi avut loc niciodat?!
Tu, cititorule, care ?tii acum tot ce ?tiu ?i eu la momentul de fa?? (fiindc?, desigur, ai citit primele capitole ale c?r?ii) nu m? judeca. La momentul respectiv nu ?tiam ceea ce acum ?tim împreun? ?i nici nu puteam intui. În acel infern negru care îmi cuprinsese sufletul ?i mintea, faptul c? o socoteam pe Puica o criminal? nu p?rea vreo nebunie, ci o consecin?? logic? a tot ce ?tiam despre ea.
Tr?darea lui Ţu?u, r?zbunarea Marthei ?i tot ce-mi f?cea Mariella – ca s? nu mai vorbesc de trecut – m? aruncaser? în pr?pastia unui adânc dispre? de sine. Tot ce avea leg?tur? cu facerea de r?u mi se p?rea c? în mod firesc, m? atinge direct. Eram o perpetu? victim?, victima perfect?. Hans m-a v?zut atât de tulburat? ?i cum acea duio?ie, sau acea grij? pentru mine a lui nu încetase de când avortasem, m-a întrebat ce am. I-am spus c? nimic.
M-am dus la spital ?i mi-am cerut o zi liber?, pretextând c? eram bolnav?. Mariella a ridicat din sprâncene ?i mi-a vizat cartela pe liber. M-am dus ?i m-am plimbat pe str?zi. Inima, valiz?-n piept, îmi era corp str?in. O valiz? cu sentimente. Inima mea n-a fost niciodat? f?cut? din material inflamabil. N-am ?tiut s? m? ap?r niciodat?. N-am ?tiut s? m? înfurii. N-am ?tiut s? fac scene. Am ?tiut doar s? mint.
R?nile din suflet îmi deveniser? bube purulente. Se pref?cuser? în putreziciune, în urâ?enie mirositoare. Oare pu?eam, ?i la propriu? M-am întors acas? pe la ora patru. M-am speriat când am v?zut ma?ina lui Hans în parcare. Ce se întâmplase de venise a?a devreme?
Vestea a c?zut ca o lovitur? de tr?znet:
- Am fost concediat.
N-am apucat s? pun întreb?ri – eram n?uc?. A început el s?-mi povesteasc? dar cuvintele îmi treceau pe lâng? urechi, ca ni?te mu?te. N-am re?inut decât fragmentar. ... Cineva p?trunsese prin efrac?ie pe ?antier .... se furaser? materiale ?i bani ... prejudiciul se ridica la milioane de euro ... se suspecta firma care asigura paza .... o problem? de culp? ... sau de complicitate? ... Hans fusese socotit vinovat pentru c? el recomandase firma respectiv? ... patronul nu mai putea avea încredere ...
- B?ga-mi-a? p ... - n ea de Germanie, c? niciodat? nu mi-a fost patrie cu adev?rat, m-a pleznit apoi în urechi concluzia, rostit? sub imperiul unei patimi întunecate. Niciodat? nu m-au considerat unul de-al lor, tot timpul m-au ar?tat cu degetul ca pe un venetic, de?i muncesc pentru ei de-atâta amar de ani.
Se pare c? totu?i nenorocirile una dup? alta au un dar special – pe urm?toarele le supor?i mai u?or, fiindc? e?ti deja cumva anesteziat de ?ocul celei dintâi.
U?or absent?, am întins mâna ?i l-am mângâiat pe obraz: nu-i nimic, Hans, i-am spus, o s? trecem ?i peste asta. Altele erau tragediile adev?rate.
Totu?i, realitatea m-a contrazis. Nu tragedia mamei mele avea înrâurire imediat? asupra vie?ii noastre ci ceea ce p??ise Hans. Dac? nu g?seam o solu?ie ?i înc? repede, însemna bulversarea întregii noastre existen?e, sfâr?itul visului german. Însemna c? nu ne mai puteam pl?ti ipoteca pe cas? ?i c? trebuia s? evacu?m proprietatea ?i s? st?m iar cu chirie. Iar dintr-un singur salariu, al meu, ?i sozialhilfe al lui Hans nu puteam s-o mai ?inem pe Martha la ?coal?, s? mânc?m trei persoane ?i s? ne pl?tim toate cele trebuincioase vie?ii cu care ne obi?nuisem decât pe termen foarte scurt.
Vreme de o lun? ?i ceva, b?rbatul meu ?i-a c?utat cu înfrigurare un nou serviciu. Dar nu la noi în ora?, nici în landul nostru ?i nici m?car în ?ar?.
Germania era ca o iubit? care îl tr?dase, ca acea Anelise pe care o p?r?sise demult. Ca ?i în iubita în carne ?i oase, Hans investise enorm în patria lui adoptiv?, legat? totu?i de el prin sânge: sentimente, încredere, munc?. Iar jus sanguis se dovedise doar o leg?tur? fragil? ?i derizorie. ?i la el pedeapsa pentru tr?dare nu era decât una singur?, pedeapsa capital?: ruperea leg?turii – definitiv. A luat mica publicitate la rând, numai cu ofertele din str?in?tate. Expatrierea urma s? fie pentru totdeauna. La început am sperat c? va pleca doar el. Dar Hans a fost categoric. So?ia î?i urmeaz? so?ul iar copiii î?i urmeaz? p?rin?ii.
Când a auzit vestea, Martha a f?cut o criz? de nervi ?i a amen?iat c? se sinucide. Taic?-su a pocnit-o de nu s-a v?zut ?i i-a pus în vedere c? dac? nu se supune, o trimite în sud s? stea cu m?tu?a Helga ?i unchiul Karl.
Printr-o interven?ie salutar? a doctorului Cetera? – a câta în via?a noastr?? – a g?sit un job nesperat de convenabil, tocmai – ironia sor?ii – în ?ara noastr? de ba?tin?, România. Am luat asta ca pe un semn al destinului. Era poate chemarea c?tre împlinirea unei datorii. De?i m? a?teptasem ca suferin?a legat? de Mama ?i de criminala ei s? se estompeze, lucrul ?sta nu se întâmplase. Sunt situa?ii când furia reprimat? se solidific?, se transform? într-un fel de clei înghe?at care î?i ?tranguleaz? capilarele, î?i îmbâcse?te sângele, limfa, aerul. Nu mai puteam s? suport. Mi se p?rea c? tot ce se întâmplase r?u – violarea mea din adolescen??, deposedarea mea de o via?? în ?ara unde m? n?scusem, c?s?toria mea din disperare cu Hans ?i leg?tura mea extraconjugal? ce urmase drept consecin?? î?i aveau r?d?cina într-un singur loc. Toate astea m? ruinaser? suflete?te. Îngropat? de vie cum eram sub ruinele fiin?ei mele, voiam cu disperare s? v?d soarele din nou.
Voiam pedepsirea tuturor acelora care-?i ?terseser? umbra soioas? de destinul meu, al p?rin?ilor mei mor?i, al sorei mele moarte, al bunicilor mei, mai presus de toate – da, voiam s-o pedepsesc pe nenorocita care ne distrusese familia ?i care acum dansa pe mormintele lor, cu neru?inare.
Îmi s?tea oare în putin??, când tot ce aveam era un petec de hârtie vechi? Nu ?tiam.
A venit ?i ziua când ne-am luat r?mas bun de la p?mântul Germaniei ?i de la tot ce fusesem pân? atunci. Martha a început s? plâng? sfâ?ietor când avionul cu care plecam s-a pus în mi?care cu spatele, înceti?or, ie?ind din locul de parcare c?tre pista de zbor. Toat? via?a noastr?, tot trecutul era în trei valize din cala avionului ?i pe banda magnetic? a unui card bancar din buzunarul lui Hans. Tot pe acel card se afla ?i viitorul. Ne-am luat zborul c?tre acel viitor.
La un moment dat, a ap?rut dintre nori p?mântul. P?mântul României. P?mânt minat. Minat cu blesteme, minat cu lacrimi ?i suferin??. ?i p?mântul pe care îmi doream amarnic s?-l r?scump?r f?cându-mi dreptate. Dreptate dup? în?elesul meu ?i dup? defini?ia mea, întocmai cum spusese, demult, m?tu?a Helga. O în?elegeam mai bine ca niciodat?.

***
Odat? ce am aterizat, mi-am impus s? uit pentru moment gândurile de r?zbunare. Nu asta era prima prioritate. Ne a?tepta probabil o lung? perioad? de adaptare, de provizorat ?i de eforturile de a începe o nou? via??. Hans era t?cut ca de obicei, posomorât ?i abia de-i tr?geam vorbele cu forcepsul din gur?.
Pân? am terminat cu formalit??ile de frontier? ?i ne-am recuperat bagajele, pân? am g?sit taxi, am pierdut o groaz? de timp. Am ajuns în Bucure?ti pe înserat. M? a?teptam s? v?d dintr-o dat? aurolaci, copii ai str?zii ?i cer?etori, lucruri pe care v?zându-le atât de des la televizor asociate cu România, mi se p?reau singura realitate posibil?; dar capitala avea cu totul alt? fa??. Urma s? locuim undeva pe aproape de cartierul unde copil?risem – ne a?tepta un apartament în Titan, ?i am traversat ora?ul de la un cap la altul. Am str?b?tut bulevardul Magheru, iluminat ca de s?rb?toare ?i plin de oameni care se plimbau sau mergeau la terase, o lume cosmopolit?, occidentalizat?, cum nu m-a? fi a?teptat s? g?sesc. În locul unei Cenu??rese, iat? c? aflam o prin?es? cu aer poleit. Mi s-a f?cut pielea de g?in?. Oare era loc ?i pentru mine aici? Nu aveam pe nimeni, nicio prieten?, eram mai singur? decât cu 17 ani în urm? când venisem în Germania. Oare tanti Zoe mai tr?ia? Oare m-ar mai fi recunoscut? Oare prietenele mele din liceu, cu care pierdusem leg?tura ar mai fi fost de g?sit?
M-am uitat la fe?ele tinerilor care treceau pe str?zi ?i m-am gândit la biata Martha, la fel de stingher? ?i de dezr?d?cinat? ca ?i mine. Cum o s?-?i fac? ea prieteni? S?rmana, ea care abia ?tia câteva cuvinte în române?te, pe care le înv??ase – dup? un ghid de conversa?ie – în timpul cât trecuse de la luarea hot?rârii de str?mutare ?i pân? la momentul de fa??. Hot?râsem s? o înscriem la liceul german – studiile se puteau echivala, sau – ca solu?ie de rezerv? dac? nu s-ar fi putut totu?i, s? vedem dac? exista o ?coal? interna?ional? prin apropiere acceptabil? ca bani. Eram totu?i pe undeva mul?umit? c? sc?pase în fine de nefasta influen?? a cercului ei de prieteni pe care speram s?-i uite cât mai repede – sau mai degrab?, speram s-o uite ei pe ea ?i s? nu mai ?in? leg?tura.
Taximestritul pusese o muzic? la mod? – Ace of Base, ?i acordurile obsesive ?i cumva aluzive la situa?ia noastr? se rev?sau în ma?in?: happy nation, living a happy nation ... de?i se vorbea despre na?iuni fericite, melodia era trist?, ?i triste?ea ei m? ap?sa.
Am început s? plâng disperat? când am ajuns „acas?” – un apartament cu dou? camere într-un bloc de 10 etaje, pe lâng? baza sportiv?, ?i am g?sit doar mobilierul strict necesar pe care ni-l l?sase proprietarul (apartamentul fusese închiriat de firma unde se angajase Hans): un pat cu arcuri stricate în care abia înc?peau dou? persoane în camera mare ?i o sofa cu o mas? jerpelit? în camera mic?. Nu aveam covor pe jos. Nu aveam telefon. Nu aveam televizor nici aparat de radio. M-am dus în buc?t?rie s? v?d dac? m?car puteam g?ti. Martha privea în gol ?i triste?ea ei mi-a rupt inima. Am dat drumul la robinet. Bine c? aveam ap? cald?.


Mi-a mai venit inima la loc când Hans s-a dus în Germania s? aduc? ma?ina noastr?, un Audi A4 ro?u – pe care abia acum aflam, n-o vânduse. A str?b?tut la întoarcere toat? Europa la volan. Dar aveam ceva din vechea noastr? via?? înapoi. Îmi d?dea ?i un sentiment de jalnic? ?i de?eart? mândrie – în parcare ?i pe str?zi sigurele ma?ini str?ine erau Cielo, în rest vechile dacii, ?i m?rcile mai noi – Nova ?i Super Nova. Eram ?i noi „cineva”.
Bunîn?eles c? venirea noastr? în bloc a stârnit un interes plin de curiozitate. Cum Hans pleca de diminea?? ?i venea seara, iar Martha st?tea între patru pere?i mai tot timpul, eu eram „veriga slab?” a familiei, fiind cea mai vizibil?. Cu toate c? izolarea m? ap?sa, am c?utat s? p?strez distan?a ?i s? nu-mi fac rela?ii. Le salutam în german?, ca s? nu m? opreasc? când le întâlneam întâmpl?tor la lift sau pe culoare, în timp ce m? duceam la cump?r?turi.
Una dintre vecine m-a întâlnit la complexul de la Policlinic? ?i m-a auzit vorbind române?te cu vânz?toarele ?i bineîn?eles a b?tut toba la toat? lumea în bloc c? eu eram de fapt n?scut? aici. A început apoi o competi?ie între ele – care mai de care voia s?-mi câ?tige prietenia, de parc? a? fi fost un trofeu pus la b?taie. Eram într-o situa?ie cumva similar? – mi-am dat seama de îndat? – cu modul în care fusesem primit? între feti?e în clasa I, când Mimi Popescu ?i Cerasela Coliba?u m? asaltau cu aten?iile ajungând s? se bat? pentru mine – „fata tovar??ei”. Acum întruchipam alt personaj – „nem?oaica din bloc”, femeia care venea dintr-o alt? cultur?, superioar?, ?i probabil cu ceva bani pu?i de-o parte. Intuiam ce va urma: lingu?elile, tragerea de limb?, indiscre?ia, invidia. Apoi „vecin?, nu po?i s? m? împrumu?i ?i pe mine pân? la leaf??” ?i restul.
Nu voiam s? repet experien?a din copil?rie – oricât m-a? fi sim?it de singur?, nu-mi trebuiau asemenea prietene. M-am scuzat delicat c? nu-mi mai amintesc foarte multe cuvinte române?ti, pentru c?, de?i m? n?scusem în România, ?i eu eram tot de origine german?.
Cât de diferit m? sim?eam fa?? de anii în care o mai luasem o dat? de la cap?t, când str?in? fiind de neamul german, ajunsesem în ora?ul de pe malul m?rii ?i Tante Helga, apoi prietenii ei muzicieni, m? primiser? cu atâta c?ldur?, cu atâta sinceritate! Îmi era atât de dor de ora?ul meu, curat, ordonat – chiar ?i de vânturile care se stârneau uneori dinspre fiordurile Balticei ?i te înghe?au pân? la piele – îmi era dor. Z?pu?eala de aici, h?rm?laia copiilor, l?tratul câinilor, claxoanele ?i înjur?turile din parcare m? n?uceau ?i m? deprimau.
Dar ceea ce m? îngrijora cel mai mult era Martha. S?rmana, vremea sosirii noastre se nimerise r?u, era înc? vacan??, mai erau dou? luni pân? s? se termine vara ?i s? reînceap? ?colile. Acum aveam condi?ii decente, în câteva s?pt?mâni Hans cump?rase toate cele trebuincioase ?i casa noastr? se populase cu mobilier modern ?i cu accesorii. Eu cump?rasem metraj ?i croisem câteva cuverturi în culori vesele, luasem tablouri ?i ghivece cu flori – schimbasem fa?a apartamentului – era acum o fa?? uman?. Dar Martha st?tea cu orele în camera ei cu c??tile pe urechi ?i walkman-ul în buzunar ?i desena. Când nu desena, în creion sau carioca, f?cea figurine din pâine iar pe unele le acoperea cu vopsea ?i cu lac de unghii. Se pare c? inspira?ia ei î?i g?sise un nou debu?eu: nu-mi închipuisem c? avea atât talent la sculptur?. Pe m?sur? ce timpul trecea, t?cerea ei se pref?cea în figurine în?irate pe stinghia de la sofa, pe policioara de la baie, pe pervazul de la balcon, peste tot. Ca s?-i satisfac foamea creativ?, aduceam acas? saco?e întregi cu franzele.
?i pe Hans îl îngrijora starea fetei noastre ?i, de?i venea acas? frânt de oboseal?, niciodat? nu neglija s? stea de vorb? cu ea. N-ai vrut tu s? vii în România, o tachina luând-o pe dup? umeri, nu erai tu sup?rat? pe noi c? nu te aducem aici m?car într-o excursie? Na, c? acum am venit to?i trei ?i nu de pl?cere, ce s? facem Liebchen, a?a e via?a uneori – par?iv?. La un moment dat, dup? ce a trecut vreo lun? ne-a propus mie ?i Marthei s? plec?m într-un circuit ?i s? vizit?m tot ce era mai frumos prin ?ara asta nou? ?i necunoscut?. Dar Martha a f?cut o asemenea figur?, ca de câine b?tut, bineîn?eles, fiindc? nu-i surâdea compania mea, încât taic?-su a renun?at imediat la idee. Las?, am înt?rit ?i eu, c? o s? mergem dup? ce o s? po?i ?i tu s? vii cu noi.
Situa?ia de fa?? îmi amintea de începuturile c?sniciei noastre, când Hans muncea cu sârg s? ne facem un rost ?i abia mai d?dea pe acas?. ?i acum era la fel, dar responsabilit??ile lui erau mult mai mari. Era un fel de „om la toate”, omul de încredere ?i de ac?iune al patronului. El asigura rela?ia cu firma mam? din Germania, cu banca, cu beneficiarii. El superviza muncitorii. Legat de asta, Hans ar fi vrut s? lucreze cu oameni mai eficien?i, cum erau nem?ii.
- Nu ?tiu cum aia m?-sii ei puteau ?i ??tia nu, se plângea el adesea amintindu-?i de fo?tii lui compatrio?i cu care lucrase în construc?ii – ?ia întindeau o mân? ?i rezolvau dou? treburi.
Munca era acolo extrem de fluid?, de optimizat?, nu existau timpi mor?i, nici stropoleal? inutil? ?i nimeni nu se plângea c? era obosit, cum se plângeau neîncetat actualii lui subalterni. Orice munc? fizic? includea ?i o munc? intelectual?, de organizare. În primul rând Hans urma s? se ocupe de aceast? „coregrafie” a muncii.
Patronul firmei de construc?ii (care primise un contract s? construiasc? un cartier de vile lâng? Bucure?ti) era un sas cu origini în Sibiu ca ?i Helman?ii, emigrat ca ?i Hans în Vaterland, un „venetic” ca ?i el, motiv pentru care Hans acceptase jobul f?r? resentimente, chiar dac? implica ?i delega?ii în patria care-l tr?dase.
Asta îmi convenea ?i mie. Apropierea de Hans, intimitatea noastr? – oricât de str?in? de sexualitate – îmi crea un mare discomfort generat de vinov??ie ?i ru?ine. Povara rela?iei mele cu Ţu?u avea s? fie mereu între noi. Atâta timp cât crezusem c? era la mijloc o mare iubire, nu se pusese problema. Dar odat? e?uat? lamentabil – o aventur? sordid? în care eu c?zusem victim? unui seduc?tor f?r? scrupule lucrurile se schimbaser?.
Apoi era ?i cel?lalt secret al meu – r?zbunarea pe care o cloceam pe ascuns – ?i despre care nu voiam s? discut cu Hans, în fapt cu nimeni. Cel pu?in deocamdat?.



Cineva s-ar fi putut întreba cum de mizam atâta pe aceast? r?zbunare împotriva unei femei în fa?a c?reia n-avusesem niciodat? curajul nici m?car s? suflu, care îmi înfrânsese voin?a de fiecare dat?, nu doar ca ?i copil ci ?i ca tân?r adult. Ca s? porne?ti o asemena campanie trebuie s? mizezi pe ceva, pe o încredere interioar?, nu numai pe elanul pe care ?i-l d? furia. De unde încredere în mine? Ei bine, pe ultima sut? de metri a colabor?rii mele cu clinica Haussman, m? experimentasem într-un câmp de lupt? unde nu fusesem niciodat? st?pân? – cel al argumentelor. Filantropul de Cetera? (probabil) îi impusese Mariellei s? m? promoveze (de prob?) pe un post superior în cadrul departamentului de rela?ii cu publicul, pentru a putea s? ne me?inem nivelul de trai cu un salariu care urma s? fie net mai mare. Datoria mea era s?-i convoc la sediu nostru pe zornigen Kunden, clien?ii irita?i ai clinicii ale c?ror reclama?ii le primeam, când lucram în partea cealalt? ca simpl? func?ionar?, ?i s?-i „îmbunez”, mai cu seam? pe aceia care ne amenin?au cu procesul sau cu denigrarea în pres?. Desigur, „îmbunarea” nu consta numai în amabilit??i ?i scuze ci mai ales în a-i convinge cu argumente medicale c? era foarte posibil s? nu aib? dreptate. Indicatorul meu de performan?? era procentajul celor pe care reu?isem s?-i deturnez de la inten?iile r?zboinice.
În disperare de cauz?, mi-am mobilizat toate cuno?tin?ele medicale c?p?tate pe când m? preg?team s? intru la facultate ?i altele pe care le prinsesem din zbor pe parcurs. Am avut câteva victorii care mi-au ridicat stima de sine. Mi-a r?mas în minte cazul unei paciente str?ine care fusese diagnosticat? cu sarcin? extrauterin? când ea avea de fapt salpingit?. Am convins-o c? o sarcin? ectopic? se poate resorbi de la sine de c?tre organism, fie ?i numai în dou?-trei zile. Faptul c? la un alt control (înainte de opera?ia care i-a fost recomandat? de urgen??) nu i se g?sise decât o inflama?ie a trompei nu dovedea – nici juridic nici medical – absen?a sarcinii la momentul diagnostic?rii în clinica noastr?. Dimpotriv?, salpingita cronic? favoriza apari?ia ?i explica unor sarcini pe tromp?. Femeia m-a crezut ?i a renun?at la plângere. Nu m-am sin?it în culp? dac? o p?c?lisem, pentru c? ?i o eventual? eroare s? fi fost, nu avusese consecin?e asupra s?n?t??ii pacientei. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dac? gre?eala era în sens invers (?i atunci, a? mai luptat s? salvez reputa?ia clinicii? R?spunsul nepl?cut este: da).
Ca s? revin îns? la r?zbunare, planul meu de atac avea trei direc?ii de urmat: una se lega desigur de biletul de adio ?i de falsificarea lui. Alta s-ar fi putut lega de apartamentul în care eu ?i cu Puica „convie?uisem” pân? când eu plecasem din ?ar? – ?i pe care nu m?-ndoiam, coana Tigru?a pusese gheara, mai mult sau mai pu?in legal, dup? cum îmi propuneam s? investighez. Dar cea mai important? direc?ie de ac?iune ar fi fost uciderea rudelor mele de sânge. Dac? reu?eam s? adun probe c? grasa îl b?gase pe tata în apa fierbinte ?tiind ce avea s? urmeze, dac? a? fi putut elucida moartea Crinei ?i ceea ce se petrecuse înainte a? fi putut s-o înfund definitiv pe nemernic?. Pentru asta pista era s-o g?sesc pe tanti Zoe, remaieza care lucrase cu bunicii mei. Apoi urma partea cea mai grea, s? m? duc la Craiova ?i s? aflu date despre înmormântarea de la care Mama nu s-a mai întors. Înainte s? întreprind orice altceva, m-am suit în autobuz ?i am plecat spre strada unde fusese atelierul bunicilor. Am recunoscut casa, acum pitulat? între blocuri (sc?pat? de buldozer ca prin minune), am v?zut în dreptul ei la poart? o femeie în vârst? vorbind cu cineva care se oprise în treac?t ?i am recunoscut pe dat? vocea gutural?: era chiar tanti Zoe.
?i ea m-a recunoscut – nu m? schimbasem prea mult din adolescen??. ?i-a luat r?mas bun de la b?rbatul cu care vorbise ?i m-a îmbr??i?at. Am început s? plângem amândou? – trecuser? mai bine de dou?zeci de ani de când ne v?zusem ultima oar?!
Tanti Zoe era v?duv?: bijutierul coco?at murise. Fiindc? remaierea ciorapilor nu mai era rentabil?, iar meseria ei de baz? – muncitor în industria piel?riei – nici atât, se reprofilase dup? r?posatul, tr?gând cu ochiul ?i înv??ând. Dar nu reu?ise niciodat? prea bine, iar acum îmb?trânise ?i mâinile îi tremurau, nu mai vedea bine nici sub lup? a?a c? tr?ia numai din pensie. Cum nu avea copii, voia s? se întoarc? la ?ar?, în comuna unde se n?scuse.
M-a poftit în cas? ?i m-a servit cu dulcea?? de nuci. Am vorbit despre lucrurile vechi. Mi-a m?rturisit cât de mult l-a iubit pe Tata ?i cât a suferit când s-a c?s?torit – prima dat? cu Mama, apoi cu Puica, ?i în final când a aflat c? a murit. I-am r?spuns – mai mult ca s-o consolez – c? Tata fusese o brut? care nu merita iubit de nicio femeie. Asta îns? nu însemna c? Puica trebuia s? scape nepedepsit? pentru c?-l omorâse.
Tanti Zoe a f?cut ochii mari. I-am povestit cum îl g?sisem în cad?, cum apa era fierbinte ?i care erau b?nuielile mele. Ceva zvonuri ?u?otite auzise ea ?i la înmormântare, de la vecinii no?tri de bloc, dar nu le d?duse crezare, punându-le pe seama invidiei.
Apoi i-am spus despre b?t?ile pe care le înduram de la Puica în mod constant ?i cum de am ajuns s? plec din ?ar?.
- ?i cum, tu n-ai încercat niciodat? s? te aperi? m-a întrebat siderat? când m-am oprit din povestit. Eu n-a? fi l?sat pe nimeni s?-mi fac? a?a ceva, mam? sau nemam?. A? fi dat ?i eu – a? fi murit cu ea de gât.
Am zâmbit cu triste?e. Eu n-avusesem niciodat? violen?a în alfabet – fusesem mereu o timid?, o ru?inoas?. Iar Tanti Zoe da, era comparabil? cu coana Puica ca gabarit. Dar eu, la dimensiunile mele ...
- S? ba?i un copil cât e mic, mai în?eleg, dar s? faci asta când copilul e om în toat? firea ?i nici m?car nu e?ti rud? cu el ... Ar fi trebuit s? vii s?-mi spui, de ce nu mi-ai spus?
Adev?rul este c? n-o mai vizitasem pe Tanti Zoe de când îl înmormântasem pe Tata. Venisem o singur? dat? pe furi?, cu prietenele mele, s? vedem cum se demoleaz? casa Bunicii cu atelierul. Asta se întâmplase dup? examenul de Bac, pân? s? d?m la facultate. Am v?zut cum lama buldozerului a lovit un perete cu for?a unui pumn. Peretele s-a pulverizat în buc??i de toate m?rimile, cele mai mici formând un nor de praf.
De atunci îmi f?cea r?u s? mai vin.
Au venit apoi e?ecurile la facultate, speran?ele pentru anul viitor ?i tortura „mamei” Puica legat? de m?riti?. Prietenele mele din liceu intraser? la alte facult??i, se c?s?toriser? ?i uitaser? de mine. M? deta?asem de ideea c? tanti Zoe ar fi putut s? m? ajute în vreun fel.
Ea îns? nu uitase de noi.
„În fiecare duminic? puneam câte o lumânare pentru nea Spiridon ?i pentru tanti Si?a, pentru sufletele lor”, a spus ea evocându-i pe bunicii mei. „C? mi-au fost ca ni?te p?rin?i. ?i mai puneam lumânare ?i pentru biata sor?-ta, ?i m? rugam ?i pentru tine”.
Pomenirea Crinei a venit ca un fior de ghea??. Pentru asta m? aflam în fond aici, s? aflu am?nuntele care lipseau din ansamblu. Voiam s? ?tiu, ca eventual s? fac o cerere de deshumare pentru dovedirea adev?rului. Ce se întâmplase dup? ce plecasem eu cu tata acas?? Ce spusese medicul legist? Fusese luat? Puica la întreb?ri, dup? ce suspiciunile fuseser? atât de public formulate de Bunica? Nu ?tiusem niciodat?. Nu voisem s? ?tiu. Subiectul fusese tabu pentru mine. O arm? de supravie?uire. Acum era momentul ca Tanti Zoe s? deschid? cutia suferin?ei.
... Puica se dezvinov??ise, spunând c? doar o zgâl?âise pe Crina pentru c? o prinsese cu minciuna – nu mai ?tia din ce pricin?, ?i c? se enervase pentru c-o îngâna tot timpul. Nici vorb? de lovituri în cap. Crina fugise apoi de acas? ?i cine ?tie ce i se întâmplase în tramvai sau la atelier. Asta fusese ceea ce declarase coana Puica medicului care întocmise certificatul de deces. Tanti Zoe nu credea c? deshumarea ar fi adus vreo dovad?. Medicul legist confirmase de altfel c? nu a descoperit vreo dovad? de traumatism cranian. De altfel cam la fel îi povestise ?i Crina Bunicii înainte s? se culce ?i s? moar? în somn – ad?ugase doar c? Puica o îmbrâncise a?a de r?u c? se lovise cu ?alele de un scaun. Dar Bunica ?tia c? Crina nu spunea niciodat? totul, c? era un copil extrem de interiorizat ?i r?bd?tor ?i c? numai o situa?ie de excep?ie, o b?taie ie?it? din comun fa?? de ce îndura zi de zi ar fi putut s-o fac? s? plece pur ?i simplu de acas? ?i s? refuze s? se mai întoarc? vreodat?. Martorii erau îns? mor?i, victima – moart? ?i ea înainte s? poat? depun? m?rturie. Iar fapta era atât de veche c? singura eviden?? fizic? ar fi putut fi un craniu fracturat, lucru care era prea pu?in probabil.
- Ceea ce ?tiu sigur de la bunica ta este faptul c? Puica v? ura, pe tine ?i pe soru-ta, dar mai ales pe ea, mititica. Tanti Si?a a surprins-o cum se l?uda la voi la bloc la ni?te servitoare care plimbau copiii unor vecini c? o s?-i rup? botu „obr?znic?turii” ?i alt? dat? c? ar fi în stare s-o omoare dac? mai continu? s-o sfideze.
Am re?inut câteva am?nunte cheie. Unu la mân?, coana Puica recunoscuse c? o bruscase pe Crina de fa?? cu toat? lumea. Doi, erau martori c? Puica o ura ?i c? n-ar ezita s-o omoare. ?i trei, faptul c? se constatase absen?a urmelor de violen?? care ar fi putut avea un impact direct asupra mor?ii.
Primul pas era totu?i s? cer un duplicat dup? certificatul de deces al Crinei (ca ?i dup? cel al lui Lucian Postolache) pentru a vedea negru pe alb ce era scris acolo, c? doar nu era s? m? prezint la jigodia de Puica ?i s? i le cer ei.
... Dar dac? Puica a otr?vit-o pe sora mea? Poate c? i-a dat ceva care i-a provocat atacul acela de tensiune fulminat. Asta îns? cum se putea dovedi dup? atâta timp? Sau poate c? pur ?i simplu sup?rarea Crinei a fost atât de mare c? vasele i-au plesnit. S-ar fi putut oare invoca într-un proces factorul psihologic?

Între timp a venit luna august, iar muncitorii lui Hans au intrat în concediu. El îns? a continuat cu celelate îndatoriri ale muncii. Martha l-a urmat într-una din delega?iile în Germania ?i s-a întors de acolo ?i mai deprimat?, aproape în pragul disper?rii. În lipsa ei acel Florian care-i fusese iubit ?i cu Sabinne, cea mai bun? prieten?, se cuplaser?. Ca lucrurile s? stea ?i mai bine, nimeni din fosta ei ga?c? nu catadicsise s?-i spun? la telefon, o scoseser? definitiv practic din via?a lor. Asta a umilit-o grozav pe fiica noastr?, care, ca ?i Hans, era o fiin?? foarte mândr?.
Dar acest e?ec în dragoste la o vârst? atât de fraged? nu putea avea consecin?e de durat?, gândeam. Nu putea însemna ce însemnase pentru mine, tr?darea lui Ţu?u. Martha nu era o femeie între dou? vârste, m?runt?, umil? ?i ?tears? cum eram eu. Martha str?lucea, dar nu p?rea s?-?i dea seama de asta, neavând înc? un alt anturaj în jurul ei. Nu remarca privirile pe care le atr?gea în pu?inele momente când se afla printre oameni.
M? uitam la ea, ?i nu-mi puteam reprima un de?ert orgoliu matern. Martha se împlinise, se maturizase ?i era o frumuse?e de fat?. Era înalt? ?i ml?dioas?, a?a cum î?i dorise Hans (lucru în care eu nu avusesem niciun merit, dimpotriv?), avea p?rul lung ?i blond (în vacan?e ?i-l coafa cu ?uvi?e oxigenate) ?i-mi amintea de Mama ?i de Hannelore.
O s?-i treac?, cu siguran??, când va reîncepe ?coala. Speram numai ca atitudinea ve?nic îmbufnat? s? nu-i îndep?rteze pe noii ei colegi.
Ca s? o înscriem la Liceul German trebuia ca fata noastr? s? sus?in? ni?te examene de echivalare pentru a se vedea în ce clas? ?i la ce profil va fi încadrat?, ?i apoi – de?i predarea se f?cea în german?, era bine s? se prezinte timp de un an la un curs de înv??are a limbii române.
Martha a luat note mari la toate materiile, spre surprinderea mea ?i la matematic?, unde acas? nu excelase niciodat?, ?i a ales profilul real pentru studiul aici. A fost încadrat? în clasa a 11-a ?i am mers cu ea s?-i fac uniform?.
De prima zi de ?coal? nu a venit deloc încântat?. B?ie?ii o primiser? cu un entuziasm mai mult sau mai pu?in b?d?r?nesc (b?, ne-a venit o nem?oiac? super-mi?to), în schimb fetele, destul de u?or de în?eles, fuseser? extrem de reci dac? nu chiar ostile ?i profitaser? de ignoran?a în materie de limba român? a Marthei ca s? o pun? în dificultate. Am dat s-o mângâi dar mi-a aruncat o privire atât de iritat? c? am r?mas cu mâna în aer. M-am retras în buc?t?rie, singurul loc unde aveam intimitate – nici Martha nici Hans nu m? ajutau la treburi. Am plâns pân? când n-am mai avut lacrimi. În diminea?a aceea de 15 septembrie, o zi de mar?i, fusesem s? ridic duplicatele dup? cele dou? certificate de deces.