Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Underground

de Folea Maria

Din întuneric ochii se deschid într-o lumină prăfuită și slabă. Clipesc o dată, de două ori, încă nu am curaj să mișc altceva. Știu că mi-e corpul înconjurat de perne și pături și știu că undeva prin dreapta mea se găsește o scrumieră și se mai găsește și un ambalaj de plăcintă cu zmeură de la mec. În toată această încremenire timpul e feliat inegal de pleoapele mele. Aș putea rămâne așa.
Prin fața geamului îmi trece în sfârșit primul tramvai, e 5:12 deci, îmi trece și scârțâie și clămpăne din toate încheieturile, îmi trece dintr-o ureche în cealaltă și apoi se îndepărtează huruind din ce în ce mai slab spre stânga. Una câte una, stârnite de zgomot, încep să-mi picure prin fața ochilor bucăți de amintiri fracturate, de ieri, din visul de azi-noapte, din tot restul vieții și din dracu să le ia. Prin fața ochilor, îmi picură undeva pe abdomen, au greutăți și viteze diferite, niciun liant. Mi-l încordez. Complet izolate, nu se confundă, nu se îmbină. Ar trebui să mă mișc.
Că sunt întins pe spate exact așa cum am adormit. Ca o plăcintă cu zmeură. Întind încet o mână și cred că nu mai știu cine sunt. Cu multă răbdare, întâi degetele, unul câte unul, întind, îndoi, întind, îndoi, nu mă plictisesc, mă desfac din balamalele ruginite ale staticului. Toate articulațiile, rând pe rând.
“Bă”, aud. Vocea aia metalică. Așa a fost dintotdeauna. O bilă de oțel ca alea pe care mă străduiam demult să le scot de prin rulmenți. Bila aia, sau una ca ea, într-o cutie goală de nes Amigo, de-aia din tablă. Bila înăuntru, cutia închisă etanș si zguduită bine. “Bă”, făcea bila de fiecare dată când se izbea de interiorul cutiei, “bă-bă-bă-BĂ-bă, BĂ mare, bă mic”, haos. “Bă-bĂ” până îmi prind capul cu mâinile ca să-l opresc din zguduit. Capul stă acum fix, așa ar arăta și înfipt într-un par, cu ochii căscați, buzele lipite și pielea în dezordine. Dar e înfipt doar în coloana cervicală, ce ușurare, și-i ținut locului de îngrămădeala de mușchi dimprejur, de piele și de palmele mele. “Bă”, îmi iese dintre buze, primul meu cuvânt pe ziua de astăzi, nu la fel de metalic dar suficient de bun. Ochii în continuare căscați, lipiți de un perete.
Da, e un perete sau zid cu varul căzut, pe el- câteva tablouri urâte, mâzgălituri care nu reprezintă nimic. Și stau și în dezordine, așezate care mai de care mai strâmb. Oglindă nu am, la ce bun să mă uit în fiecare clipă la altcineva și să nu recunosc pe nimeni. Unul dintre tablouri îmi place, atât. Încă din prima zi. E cel mai din stânga și are fix în centru, pe un fond alb-cenușiu, litera G, uriașă, pictată cu gri. Gri de la G. Iar dedesubt un cerc mai mic colorat în ceva maro sau portocaliu. Cărămiziu, să zicem. Încă de când l-am văzut am bănuit că undeva, poate sub zdreanța care ține loc de covor, poate sub pat sau poate, cine știe, sub parchetul din micul hol ce duce către baie, se află drumul pe care pot ieși de-aici fără să mă vadă nimeni, niciodată. Aș vrea să mă ridic.
Să mă smulg din neliniștea asta fără obiect în care m-aș putea scufunda cu totul dizolvându-mă ca-ntr-o cadă cu acid. În minte mi se deschid geamuri și uși, capace, baraje. Le blochez pe rând fără să mă uit în ele, se blochează simplu, e de ajuns să clipesc si atât. Sunt înalt, printre lucruri dărâmate și praf care încearcă să miroasă a aer, mă plimb încolo și încoace, îmi caut un papuc, pe celălalt l-am găsit repede, sub pat. Încălțat pe jumătate e mai bine decât viu pe jumătate, mă gândesc. Și-mi place, așa că spun asta și cu voce tare. Ceva mai mulțumit, acum aș putea să mă îndrept în sfârșit către baie.

Folea Maria (Maria Folea) | Scriitori Români

motto: hey orange

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro