Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Scârțâitul

de Cristian Vasiliu

Scârțâitul

Vina accidentului mi-a aparținut în totalitate; sau cel puțină așa mi s-a spus. Din pricina asta primele două zile în spital le-am petrecut făcându-mi propriul rechizitoriu cu asprime. Eram furios mai mult din pricina neputinței. În timpul zilei am fost plimbat cu scaunul cu roțile prin tot felul de încăperi mirosind a dezinfectant. Am bombănit încontinuu și m-am interesat până la cele mai mici amănunte de starea sănătății mele. Doctorii au fost urâcioși, iar asistentele urâte. Nopțile am dormit prost; am visat prăbușiri și înecuri și m-am trezit de multe ori transpirat și buimac. Apoi durerea a dispărut, am fost uitat într-un salon întunecos în compania unui bătrân autist ce juca de unu’ singur șah și s-a instaurat plictisul. Nu m-a vizitat nimeni, dar probabil că toate rudele și cunoștințele mele mă disprețuiau oricum, iar mama, dacă mai era în viață, nu ar fi făcut altceva decât să mă certe.
Abia în a cincea zi am avut o prima tentativă de a mă ridica din pat. Era încă primăvară, în ultima vreme plouase des, iar bătrânul avea prostul obiceiul ca în fiecare dimineață, între două partide, să facă exerciții în față ferestrei întredeschise, dezbrăcat până la brâu. Am auzit bufnitura, dar abia după o jumătate de ora m-a învins curiozitatea, m-am ridicat pe coate și l-am văzut întins pe jos. După ce am apăsat pe butonul soneriei de urgență și am anunțat incidentul, patru infirmieri (sau rezidenți) ce se încurajau între ei în arabă i-au sărit în ajutor. Păreau îngrijorați, dar s-ar putea să mă înșel fiindcă oricum arabă este o limbă a veșnicei îngrijorări. L-au ridicat și l-am pus pe o targă, i-au atașat niște tuburi și au plecat în grabă lăsând geamul pe jumătate deschis, așa cum îl găsiseră. Camera dădea spre sud și se află la primul etaj al clădirii. Ecoul pașilor îndepărtându-se în grabă pe hol a fost repede acoperit de vacarmul traficului ce trecea prin apropiere. Tot era mai bine decât horcăitul îl face cu regularitate bătrânul în timp ce-și curată gâtlejul. Am apucat să mă bucur de singurătate și de relativa tăcere doar câteva minute, până când o pală de vânt a dat geamul de perete. Din acel moment, la plictisul profund în care mă cufundasem s-a adăugat și frigul. Am apăsat în zadar din nou soneria. Nu a mai apărut nimeni, iar până la vizită medicului de serviciu mai erau trei ore.
Am luat hotărârea după ce am făcut o scurtă evaluare a situației. Ghipsul de la piciorul stâng ce îmi urca până lângă coapsă se uscase, pansamentul din zona pancreasului, schimbat în seară de dinainte, avea doar urme palide de sânge, iar umărul fracturat îmi amorțise. Din păcate aventura a început cu stângul. Patul era așezat la perete și nu mă puteam da jos din el decât pe partea pe care fusesem lovit. Am scos piciorul învelit în ghips în afară patului și am lăsat gravitația să facă încet restul. După câteva secunde piciorul stâng, cu un zgomot metalic, a atins podeau, iar eu m-am trezit în capul oaselor. Mă așteptăm la o durere acută, peste limita suportabilă în oricare din zonele sensibile. Nu am simțit totuși nimic altceva decât o ușoară senzație de umezeală în zona tălpii. Am tras adânc în piept aerul duhnind a sevă, a clor și a fum. Undeva afară un șofer supărat a apăsat pe claxon cu îndârjire. Am tresărit și l-am înjurat. Probabil nu am fost singurul. Am repetat înjurătura când am constat că piciorul stâng mi se înfipsese adânc în plosca plină, pe care infirmieră uitase să o golească înainte de micul dejun. Am scuturat din picior, am încercat să folosesc de piciorul drept ca de o pârghie, însă nu am reușit să scap din capcană. În cele din urmă m-am ridicat în picioare împingându-mă cu dreapta în pat și am pornit spre fereastră trăgând după mine plosca. Zece pași – doar zece pași! – trebuiau făcuți în linie dreapta. Cinci într-un sens și cinci în celălalt. Aveam însă nevoie de sprijin, iar cârja promisă nu îmi fusese încă adusă. Am fost nevoit să aleg drumul mai lung ce ocolea de-a lungul pereților. Iar cum în toate încăperile de spital mobilele sunt lipite de perete, mă așteptau tot felul de obstacole: două noptiere, paturile, o măsuță de fier pe care se aflau tot felul de recipiente și ușa.
Primii pași au fost mai grei, dar apoi am căpătat curaj. Mă simțeam ca un cavaler în armură, iar oala prin târșâirea pe gresie scotea scântei. Mă mișcăm însă și nu eram deloc obosit. Începusem chiar să cred că voi reuși, când dintr-o dată, fără nici un avertisment norocul mi s-a schimbat. Pe când treceam prin dreptul ușii, infirmiera – chemată cu o jumătate de ora mai devreme – a intrat în încăpere ca o furtună. Fie a lovit ușa cu umărul pentru că avea mâinile ocupate, fie s-a făcut curent. Oricum cantul de lemn masiv a venit mult prea repede spre fața mea. Nu am avut timp să schițez vreun un gest de apărare sau să scot vreun strigăt de avertisment. Înainte de impact nu îmi amintesc decât că am trăit un sentiment copleșitor de uimire. Cred că am leșinat încă din timpul căderii, cu o durere infinită în creier. Îmi imaginez că trupul meu (ajutat de ghips și de oala de noapte) a scos un zgomot infernal când a atins gresia și că în ajutor mi-au sărit aceeași infirmieri (sau rezidenți) ce vorbeau arabă de parcă ar fi complotat.
Am redevenit conștient abia după o jumătate de zi. Fusesem lovit zdravăn, pentru că mi-a luat ceva timp până să mă dumiresc unde sunt și de ce. Infirmieră a stat lângă mine aproape o oră, mi-a vorbit ca unui copil și m-a ținut de mână. Cred că plânsese până să deschid ochii. Doctorul m-a vizitat și el după ce a fost anunțat că ieșisem din comă. A zis că o să mă fac bine, ceea ce m-a îngrijorat puțin pentru că însemna că la un moment dat șansele să îmi revin fuseseră mai scăzute. De data asta m-au tratat mai bine tocmai pentru că se simțeau, cel puțin în parte, vinovați. Din păcate în urma noului accident m-am ales cu o fractură de mandibulă și au fost nevoiți să îmi bandajeze și să îmi imobilizeze capul. L-am auzit pe doctor vorbind și de o fisură la o vertebră. Pentru o vreme mi s-a interzis să ridic capul și am fost nevoit să privesc doar în sus. Îmi comunicăm dorințele mai mult prin mișcările globilor oculari. Din când în când eram întors de pe o parte pe alta pentru a mi se schimba așternuturile și pentru a nu face eczeme pe spate sau apă la plămâni. În majoritatea timpului nu puteam vedea decât cenușiul pătat de muște al tavanului și o parte de cer prin fereastră. În momentele dese în care eram singur, duceam dorul bătrânului pacient și mă gândeam că poate ar fi trebuit să fi jucat șah cu el, cât încă mai era în viață.
Acum geamul era închis și se încălzise înăuntru, însă mă aflăm într-o situație destul de proastă. Nu mai puteam vorbi, mă dureau oasele și mă alimentam cu paiul. Cel mai tare mă deranja însă scârțâitul pe care îl scotea ușa. Probabil că îi slăbiseră balamalele în urmă contactului cu trupul meu și acum, cu regularitatea unui metronom, scotea un zgomot asemănător cu un miorlăit, chiar și atunci când nu era folosită. Dacă nu aș fi fost lăsat singur, pradă întunericului și tăcerii poate ar fi reușit să trec peste acest inconvenient. Dar așa, orice gând îmi era hăituit, orice clipă de reculegere îmi era furată, orice tentativă de somn îmi era fragmentată. La început nu am dat importantă acestui fapt, dar, ca și mai înainte, timpul a redus durerea și a rechemat plictisul. Treptat am ajuns să cred că nu ușa ci însuși creierul meu scotea acel sunet lugubru și că sunetul nu era un simplu sunet, ci un mesaj ce trebuia deslușit. Într-una din nopți m-am concentrat cu îndârjire să îl ascult. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Repetat de exact 5621 de ori. De dimineață m-am dat bătut, cu regretul că nu învățasem alfabetul morse în armată. Orice marțieni își trimiteau SOS-urile spre pământ aveau să rămână cu impresia că pe aici nu se găsesc ființe inteligente. Apoi, în noaptea următoare mi-a venit un alt gând ce m-a ținut treaz: dacă scârțâitul era provocat de fapt de sufletul neliniștit și dornic de răzbunare al bătrânului ce murise în salon în urmă cu câteva zile? Greu de crezut, dar am vegheat totuși pentru a fi sigur. Nu au ieșit tentacule de sub pat și nu am văzut umbre suspecte mișcându-se prin încăpere. Chiar dacă rămăsese supărat pe mine, sufletul bătrânului șahist se mulțumise să îmi trimită doar un avertisment, astfel încât zorii m-au găsit în siguranță. Zdrobit, dar în siguranță. Când pâcla din încăpere s-a destrămat complet eram atât de surmenat și de disperat, încât ar fi preferat totuși să fi fost răpit de extratereștrii și dus undeva în celălalt capăt al Universului sau măcar tras de spirite răuvoitoare în adâncul iadului. Cât mai departe de acea ușă blestemată…
În cele din urmă, când toate strategiile de a mă împacă cu scârțâitul ușii au dat greș, iar durerea cuibărită în creier a depășit-o pe cea fizică, m-am hotărât să cer ajutor. Din păcate nu puteam comunica cu nimeni. Degeaba îmi aruncam privirea rugătoare spre ușă și gemeam înfundat când mă vizita infirmiera sau doctorul. Amândoi zâmbeau ca și cum am fi împărțit cu mine un mare secret și îmi spuneau: „În curând!”. Nu, nu voiam să plec din spital – oricum nu înainte de a fi fost complet vindecat! Voiam doar să oprească scârțâitul obsedant al ușii! Iar ei zâmbeau larg după cum le cerea datoria. I-am trimis pe toți la dracu în minte și pentru o clipă m-am simțit mai bine. Cred că aș fi fost în stare să omor pe cineva în acele momente.
În general lucrurile se înrăutățeau cu fiecare oră. O singură dată am trăit un dram de speranță. Cineva – nu am văzut cine! – a dat să între în salon și a rămas în prag parcă siderat de scârțâitul ușii. În sfârșit și-au dat seama că e o problemă, mi-am zis, însă apoi scârțâitul s-a repetat și am înțeles că nu fusese decât un pacient rătăcit. Am închis ochii și am urlat pe interior. Nu mai suportam zgomotul. M-am zbătut în pat, cuprins de convulsii, și am apăsat butonul de urgențe în ritmul scârțâitului. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Poate că am și plâns un pic după acest episod. Nu-mi mai amintesc. Oricum atunci m-am hotărât să mă ridic pentru a doua oară din pat și să rezolv singur problema, cu orice preț.
Mai întâi am dormit. Nu știu cum s-a petrecut minunea. Fie m-a învins oboseală, fie mi-a administrat din milă infirmiera un sedativ. Când m-am trezit era încă ziua, însă obiectele începuseră să își piardă contururile, iar partea din cer pe care o vedeam era acoperită de un nor purpuriu. Urma să plouă. Mai bine, mi-am zis. Mi-am inventariat părțile trupului și am încercat să aflu de câte dintre ele mă mai puteam folosi. Chiar dacă eram un pic amețit și amorțit, mă puteam mișca. Problema era însă că după ultima aventură îmi atârnaseră piciorul prins în ghips cu niște scripeți deasupra patului. Abia după câteva tentative epuizante am reușit să mă ridic folosindu-mă de mușchii abdomenului, să mă agăț de picior și să eliberez greutățile folosite pentru contrabalansare. Piciorul stâng și ghipsul în care era învelit au izbit cu forță tăblia. Pentru câteva clipe intensitatea durerii a anulat efectul scârțăitului. Eram însă liber. Mi-am scos și branula și câțiva senzori prinși de piept. Deasupra capului meu, pe un aparat ce semăna cu un radio vechi s-au aprins câteva becuri roșii, însă cu siguranță nu le urmărea nimeni. Am coborât din pat având grijă să nu calc din nou în ploscă.
Trebuia să mă grăbesc pentru că se însera, iar singurele lumini aprinse în timpul nopții era cele de pe hol. Era un spital de stat și cred că făceau reduceri de cheltuieli. Mi-am aranjat pijamaua și am pornit spre ușă. Stăteam aplecat și mă sprijineam cu mâna dreaptă de mobilă. De noptiere, de paturi, de masă. Din păcate toate aveau roți și se mișcau dacă erau împinse. Mi-era un pic teamă să nu cad. Dacă aș fi căzut, din cauza rigidității piciorului drept mi-ar fi fost peste putință să mă mai ridic, mai ales că nu îmi puteam folosi decât brațul drept. Aș fi rămas ca un vierme pe podea până când m-ar fi găsit infirmiera ce făcea rondul la ora patru. Nu era o perspectiva prea plăcută, astfel încât mă mișcăm cu foarte mare grijă.
Am ajuns la ușa gâfâind și leoarcă de transpirație. Mă deranja gutiera și din pricina sării pielea din spatele genunchiului mă mânca îngrozitor. Scârțâitul dispăruse, pentru că mă împingeam cu spatele în ușă, iar asta alunga în schimb orice nemulțumire fizică. Am așteptat să îmi recapăt suflul și am ascultat zgomotele de pe coridor. Aripa spitalului în care mă aflam fusese construită demult, prin sec XIX, iar majoritate pacienților fuseseră mutați în clădirea nouă, pentru renovare. De când eram internat nu auzisem nicio mișcare noaptea, dar asta poate că nu însemna nimic. După un minut m-am întors cu fața spre ușa și am început să o examinez. Era o ușa de lemn masiv acoperită cu două tăblii de fier de care erau prinse balamalele. În mijlocul ei se află un geam mic, prevăzut cu o trapă pe exterior, pentru ca infirmierele să poată verifică pacienții fără să între în salon. Clanța era stricată și atârna fără vlagă. Toate acestea le-am aflat mai mult prin pipăire pentru că se lăsase un întuneric ca o ceață. Am descoperit defectul când am ajuns la balamale. Toate șuruburile erau slăbite, astfel încât între placa de metal și lemn apăruse un mic spațiu. Din pricina greutăți și a faptului că nu se putea închide, ușa ezita între două puncte de echilibru. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Dacă ar fi avut la îndemână o șurubelniță și un strop de vaselină aș fi rezolvat problema pe loc. Am încercat cu unghiile (care între timp îmi crescuseră destul de mult) însă nu am reușit decât să mă rănesc la degetele de la mâna dreapta. M-am gândit apoi să improvizez o șurubelniță dintr-un instrument medical, însă pe măsuța din apropiere nu se găseau decât flacoane și un stetoscop uitat. Nu știu unde lucrasem înainte de accident, dar îmi plăcea să cred că nu fusesem un prost oarecare. Iar acum aveam ocazia să îmi dovedesc măcar mie însumi lucru ăsta. În vreme ce mi-am stors creierii în căutarea unei soluții, afară a început să plouă violent, iar întunericul a înghițit camera, spitalul și lumea. Doar din când în când o lumină plăpândă și roșie – produsă probabil de semaforul suspendat din intersecție – se strecura pe fereastră; suficientă pentru a trezi sclipiri în metalul lucios din care erau alcătuite paturile și măsuțele din încăpere. Nici tăcerea nu era perfectă. Ca întotdeauna în timpul unui ploi, tot felul de zgomote dubioase se amestecau în ritmul de jaz al picăturilor ce loveau caldarâmul sau geamul.
Aveam două variante: fie blocam într-un fel sau altul ușa, fie mă aventuram dincolo de salon în căutarea unor unelte. În cel de-al doilea caz, mult mai periculos pentru mine, problema ar fi fost rezolvată definitiv dacă reușeam, în primul – ar fi trebuit să repet acțiunea după fiecare utilizare a ușii. Nici una dintre perspective nu mă încânta. Eram și așa destul de obosit. În cele din urmă mi-am spus că puteam supraviețui cu o soluție temporară, până când aș fi fost suficient de întremat pentru a putea ieși pe hol. M-am uitat în jur după un obiect sau mobilă cu care să opresc balansul ușii. Lângă mine străluceau contururile metalice ale unei noptiere și mi-am zis că poate este de ajuns. Din păcate, după ce am tras-o cu chiu cu vai lângă mine, am constat că nu îmi era de niciun folos. Avea roți ce nu se puteau bloca și era prea ușoară pentru a se împotrivi ușii.
Am fost atât de dezamăgit încât am vrut să renunț. Foarte curând, dacă continuam în același ritm aveam să rămân fără energia necesară pentru drumul de întoarcere spre pat. Cum însă viața mea era și așa destul de scurtă și lipsită de orice realizare ce m-ar fi făcut să mă simt cineva, mi-am alungat repede momentul de slăbiciune. Dacă aș fi reușit în ceea ce îmi propusesem, aș fi putut, să mă numesc singur: „Omul care a oprit scârțâitul”, iar asta ar fi însemnat mai mult decât nimic. Pentru o clipă, gândindu-mă la toate lucrurile astea, mi-am dorit să mă pot privi într-o oglindă. Chiar și așa, acoperit de bandaje, ar fi vrut să îmi văd chipul. De ce nu se pune în fiecare cameră de spital câte o oglindă? Oamenii ar fi ajutați astfel să își accepte reflexia și diagnosticul mai ușor, mi-am zis. Una dintre infirmiere mă făcuse în urmă cu câteva zile „frumușel”. Mi-ar fi plăcut atât de mult să fi avut dreptate. Mi-ar fi plăcut atât de mult să nu mă doară umărul și piciorul. Și mai ales mi-aș fi dorit să pot scăpa de geamătul înnebunitor al ușii. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii.
Trebuia să mă grăbesc. Cu ultimele puteri am reușit să ajung lângă măsuță și, folosind-o drept sprijin, să o împing până în dreptul ușii. A fost aproape o minune. Nu țin minte decât că în tot acest timp întunericul din încăpere începuse să îmi între în cap și îmi venea să vomit. Fiecare pas începea cu o încordare a mușchilor și se termina cu o durere atroce. Poate că totul a durat câteva secunde sau poate o oră. Nu-mi amintesc deloc, însă ploaia se oprise când în sfârșit ușa era blocată, iar eu eliberat de blestemul scârțăitului. Am oftat. Nu cred că ceea am simțit în acel moment se asemăna în vreun fel cu fericirea, însă oamenii ar trebui să încerce mai des să repare uși stricate. Lumea e o imensă ușă stricată, mi-am zis. Nu făcusem mare lucru, însă îmi merităm răsplata. Am mai auzit o mașină a salvării aducând în spital vreo urgență și, pentru o fracțiune de secundă, camera a părut scufundată în adâncul unui ocean, însă apoi s-a lăsat o tăcere minunată. Am ascultat-o minute în șir, fără să știu ce voi face în continuare.
Nu am alunecat. Mi-am dat seama că nu mai am puterea să mă întorc și m-am hotărât să mă odihnesc. Nu eram supărat. Chiar dacă Lumea rămânea la fel de stricată că întotdeauna, eu îmi reparasem ușa. M-am prelins de-a lungul peretelui având grijă să nu mă lovesc la picior. Stand în fund pe gresia rece, m-am întrebat cât este ceasul și cât aveam de așteptat până dimineață. Mi-am închipuit ce va spune infirmieră care mă va găsi și am râs în sinea mea. Imediat însă mi-a părut rău, dându-mi seama că era tocmai tura infirmierei care îmi provocase fractura de mandibulă și care plânsese la căpătâiul meu. Dacă poziția ar fi fost mai comodă, poate că aș fi reușit mai repede să adorm și să visez. Înainte să înceapă toată nebunia cu scârțâitul ușii, avusesem foarte des coșmare – căderi și înecuri – dar încet-încet învățasem să le stăpânesc și chiar să mă bucur de ele. Nu știu dacă văzusem pe undeva – în viață mea anterioară - peisajele în care zburăm sau înotăm și nici nu-mi pasă. Era secretul meu nevinovat ce îmi făcea cât de cât suportabilă starea în care mă aflăm… și oricum de vise nu dai socoteală nimănui. De asta și urâsem atât de mult ușa și scârțâitul ei insinuant și nesfârșit. Pentru că îmi alungase visele. Zăceam într-un cocon de întuneric și mă gândeam nestingherit de nimeni și de nimic la vise. La nori mari și pufoși pe sub care se ghicea undeva amețitor de departe pământul peticit, la adâncuri de mare unduioase și verzi străpunse de lumina unui soare gigantic, la șiruri de munți cu brâuri de păduri și vârfuri ninse, printre care lucea oglinda vreunui lac tăcut. Totul era înspăimântător de frumos, dar chiar dacă visam Raiul însuși, ceva totuși lipsea. Oamenii, unde sunt oamenii?, m-am întrebat. Și de ce lumea pe care o visez este atât de mândră, de întreagă și de curată? Unde este răul? Nu știam răspunsul, însă mi-am închipuit că vina este a oamenilor, nu a mea. Poate că ei nu aveau nevoie de mine sau poate că nu mă cunoșteau. Poate că ei sunt de fapt cauza pentru care Lumea reală este stricată. Poate că ei sunt Răul. Eu nu purtam decât vina accidentului. Sau cel puțin așa mi se spusese.
După un anumit punct riști să amesteci visele și amintirile. Eu însă aveam un sistem propriu. Știam că durerea nu te poate urma în vis; visele nu sunt dureroase, ci doar înspăimântătoare câteodată. Și oricum nu mai aveam amintiri. Cred că am visat mult timp despre cer, adâncuri de ocean și munți, despre zboruri și cufundări și poate și despre oameni, însă când m-am trezit am uitat totul. Senzația de desprindere de trup amestecată cu o durere surdă mi se răspândise prin tot corpul. Eram în aceeași poziție, mușchii mi se încleștaseră și dacă aș fi putut aș fi urlat. De ceva vreme nu mai văzusem decât foarte rar chipuri omenești, însă abia atunci m-am simțit singur. Aveam nevoie de cineva și acel cineva – oricine! – era departe. Patul și butonul de alarmă se aflau la milioane de ani distanță, iar liniștea de pe hol nu mai era minunată, ci imposibilă. Am știut că totul s-a terminat în momentul în care mi-am simțit palma umedă de sânge. Fie rana de la mijloc se deschisese, fie mă rănisem în cădere. Nu aveam nicio importanță. Negura din încăpere se subțiase, semn că se apropia dimineața, totuși nu credem că mai pot rezista mult. Se spune că în aceste momente ai epifanii, vezi chipul lui Dumnezeu sau îți retrăiești pe repede-înainte viața. Am sperat că măcar acum, în ultimul ceas, îmi voi descoperi identitatea și scopul. Din păcate nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Propria mea viață și Dumnezeu – dacă exista! - au rămas ascunși după cortina întunericului. M-a încercat același sentiment paralizant de uimire, în timp ce ritmul inimii a crescut necontrolat; am îmbrățișat întunericul, iar el m-a îmbrățișat la rândul lui.
Am plutit pentru o vreme printr-un vid rece, crezând că așa arată moartea. Din păcate m-am înșelat. Nu am murit atunci, deși probabil că nici mult nu a lipsit. Poate părea ciudat dar nu m-am bucurat când m-am trezit în același corp bântuit de durere și cu aceeași minte părăsită de trecut. Dacă moartea te curtează și apoi te părăsește, rămâne în urmă un sentiment apăsător de scârbă și de sfârșeală. Înainte să deschid ochii am auzit voci în jurul meu. La început nu am înțeles aproape nimic, pentru că se vorbea în șoaptă, însă apoi am reușit să leg cuvintele culese în propoziții. Eu eram subiectul discuțiilor. Trecuseră peste șocul descoperirii mele întins pe gresia salonului în față ușii și îmi hotărau acum viitorul. Pe de-o parte m-am simțit măgulit de atenția acordată, pe de altă parte m-a îngrijorat decizia pe care o luaseră de a mă muta nu-se-știe-unde. Am încercat să mă opun sau măcar să le arăt că nu sunt de acord dându-mi ochii peste cap și mormăind înfundat. Erau nedumeriți de ieșirea mea din comă și de manifestările mele, însă măcar au avut bunăvoința de a se apleca deasupra mea și de a mă cerceta. Nu i-am văzut foarte bine, dar cred că erau trei doctori și vreo două infirmiere; cu toții păreau pașnici și generoși. S-au consultat din priviri. Majoritatea a fost de acord să mi se administreze imediat un sedativ puternic. Când i-am auzit am regretat încă o dată că nu am murit definitiv în noaptea precedentă. Am încercat să mă mișc, însă am constat că eram imobilizat. Doar mâna dreaptă îmi era liberă, astfel încât am ridicat-o cu palma îndreptată spre tavan, ca un copil ce își cere dreptul de a răspunde la întrebările profesoarei.
Eram așezat în același pat blestemat, din același salon blestemat cu aceeași ușa blestemată. Judecând după umbrele înguste de pe pereți și după intensitatea luminii mi-am dat seama că tocmai trecuse mijlocul zilei. Aerul era proaspăt și umed, semn că aerisiseră de curând. Nu se mai auzea scârțâitul, însă îmi pierdusem complet speranța, din pricina ghinionului cinic ce mă urmărise fără milă după accident. Am continuat să țin mâna în aer cu încăpățânare, cu toate că mă așteptăm să simt din moment în moment răceală acului prin care mi se umpleau venele cu un lichid ce anula conștiința. Soarta însă se hotărâse să își bată joc de mine până la capăt. Unul dintre doctori – indian sau arab după accent – a sugerat să mi se dea un caiet și un creion, în speranța că se poate comunica cu mine prin scris. Poate că era unul dintre cei ce îi săriseră în ajutor bătrânului șahist. Nu părea doar îngrijorat, ci și plin de afecțiune. Altcineva – cu o voce profund feminină – a susținut că am încercat de fapt să mă sinucid de și că un creion și un caiet nu ar face decât să îmi dea prilejul să îmi scriu biletul de adio. Vocea feminină era respingătoare și plină de rea-voință și cu siguranță aparținea unui persoană foarte urâte. Ar trebui să fie dus în cealaltă aripă, la boli nervoase, am auzit-o zicând și am dat din cap – probabil imperceptibil – în semn că nu, nicidecum! S-au mai certat între ei preț de câteva minute, însă în cele din urmă una dintre infirmiere mi-a pus pe pat pe partea dreaptă instrumentele de scris. Am coborât mâna, am pipăit cearceaful până am descoperit creionul, iar apoi mi-am tras caietul deschis mai aproape.

Am simțit ironia usturătoare a sorții abia când am apropiat cu grijă vârful creionului de foi și am auzit în preajmă scârțâitul imposibil de oprit al Lumii. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii…
SFĂRȘIT


Cristian Vasiliu (cvasiliu) | Scriitori Români

motto: Ceva mai mult decat nimic

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro