Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Bizanț Boutique - 2

de marin badea

Te-ai trezit deasupra ei. Te miști mecanic, iar ea gâfâie, șuieră, își mușcă buzele, vrei să-i privești ochii, dar tot ce vezi e un fel de pată albă. Asta te convinge că nu se preface. Te întrebi ce s-ar întâmpla dacă te-ai opri în momentul ăla. Exact în acel moment. Fix atunci. Ar reveni din starea de zombi? S-ar transforma la loc în colega ta de birou, cea care o face pe șefa, rece și calculată, tot timpul afișând o mutră nu neapărat acră, ci mai mult înțepată, cea care îți reproșează, de fiecare dată pe un ton tăios, gesticulând, împungând aerul cu degetul arătător, că nu ești constant în activitate, că lucrezi în salturi, că ai momente în care te pierzi într-un fel de reverie, privești mult timp dincolo de ferestre, unde îți imaginezi o altfel de lume, mai puțin formală, mai puțin amorfă, mai puțin insipidă, că nu ești un om pe care ar trebui să se bazeze colectivul, că ești delăsător, că pari veșnic incapabil să iei o decizie, un etern nehotărât? Și-apoi lungile, repetatele ședințe, plictisitoarele ședințe, în care tu stai în colțul mesei, ca și când te-ai furișa, ca și când te-ai simți un veșnic intrus, unde ea pare atât de stăpână pe situație, vorbește și gesticulează, feliază, împunge aerul cu degetul arătător, așa cum face și când încearcă să-ți reproșeze ceva, deși tu arareori o asculți, privești la ea și prin ea, îi vezi părul lung, până dincolo de omoplați, te uiți atent, foarte atent la gura ei, apoi deasupra buzei superioare, știi că acolo, dacă privești îndelung, poți zări fire mici de păr, puțin îți pasă de ceea ce spune, îi astupi gura, e vremea să taci, dar tu chiar ai puf pe buza de sus, se fâstâcește, pare șocată, pieptul i se umflă, crezi că o să explodeze, că o să facă apoplexie, atac de cord, atac cerebral, nu acela e un moment jenant, așa percepi tu, ci acesta, când te miști mecanic, sunteți goi amândoi, ești deasupra ei, îi simți picioarele încolăcite pe mijloc, iar cum ești tot ba înauntru, ba afară, îți dai seama că aluneci pur și simplu ca într-un fel de gelatină, într-un fel de pastă, într-un fel de clei, te hotărăști să vezi ce se întâmplă, dacă se transformă la loc în colega ta de birou cu aere de șefă, te oprești, se oprește și ea din gâfâit, deschide ochii, acum îi poți vedea, îi are catifelați-verzui, o întrebi simplu: Ți-ai dat drumul?! Și-ți răspunde ușor rușinată: Puțin... Îți faci socotelile. Puțin pe dracu! Strângi și tu pleoapele și o fuți mai departe.

Te strigă, în bătaie de joc, Mulatrul. Uite Mulatrul, face șpagatul! E singurul lucru care te scoate din minți. Strângi din dinți, gura ți se strâmbă, barba începe să-ți tremure. Te transformi într-un arc. Și tu ești o moldoveancă proastă! O cheamă Lidia, are pistrui, are nasul cârn și are codițe. Două. De o parte și de alta a capului. Și stă în blocul vecin, la etajul 2, e un bloc de nefamiliști, sunt camere, unele lângă altele, pe fiecare palier, pe o parte numeri 10. Pe cealaltă parte sunt 12. Pe partea unde sunt mai puține camere, la mijloc, se află dușurile. Sunt comune. Tot la mijloc se află și grupurile sanitare. Tot comune. Ca la școală. Ea doar a venit la tine în clasă. Te-a fascinat accentul ei, era prima dată când auzeai pe cineva vorbind atât de ciudat: Da' șe-ai, ăi? După care te îmbrâncea. Mulatrule! Ai realizat că familia ei ocupă două camere. Părinții locuiesc în una, iar în cealaltă cameră, alăturată, în care intri de pe holul central care taie fiecare etaj în două, stă ea. Al treilea geam cum numeri de la colț, din dreptul ferestrei tale, direct peste stradă. Ea, un frate și încă o soră ocupă aceeași cameră. Cauți soluții pentru a te răzbuna, te-ai gândit să o lovești, zici să-i tragi un pumn în nasul ăla atât de obraznic, dar ți s-a părut că nu este suficient. Durerea fizică nu este de ajuns raportată la modul în care ea înțelege să te jignească și raportată la modul în care te simți tu de fiecare dată când ea te numește astfel. Mai ales că nu e adevărat. Ți-a văzut părinții și de atunci te numește așa. Nu i-ai spus că nu sunt părinții tăi buni. La schimb, ai urmărit și tu să-i vezi pe-ai ei, amândoi pleacă mereu cu noaptea în cap, nu ai găsit de ce să te legi, doar că sunt burtoși și sapă șanțuri pentru rețeaua de termoficare nu e destul ca să o strigi și pe ea la fel, Umflata-Umflata, umblă cu lopata, mai ales că nu e cazul, ea e doar un țâr, un fel de rachetă, un fel de beldie cu accent atât de nostim și care pe tine te intrigă atât de mult. Așa ai auzit, că toți au venit de la Vaslui, câteva sute, câteva mii, au invadat, pur și simplu, orașul. De foame. Dar nici Moldoveanca-Fomista nu te satisface. Uneori o vezi ieșind la fereastră. O privești intens, iar ea abia într-un final se decide să se uite la tine, cum stai cocoțat pe marginea ferestrei. Și mișcă încet din buze. Înțelegi. M-u-l-a-t-r-u-l-e. După care îți arată limba și fuge în casă.
Dacă e sâmbătă, la amiază, e momentul în care toți cei care stau în blocul vecin, de nefamiliști, ies pe balconul aflat la fiecare etaj, în partea din față a blocului. Și ăsta e tot un balcon comun. Stau acolo toți, vorbesc vrute și nevrute, cum fac și cei care stau la tine pe scară, cu diferența că ei atârnă la scara blocului. Folosesc caiete ca să miște aerul din jur. E un aer care frige. Caietele le folosesc pe post de evantaie. Te-ai gândit mult în ultimul timp care ar fi modalitatea prin care te poți răzbuna pe ea. Crunt. Atât de crunt încât niciodată să nu mai poată scoate vreo vorbă. Să devină o mută. După ora 5, e program de apă caldă. Atunci are tot cartierul. Cei de la blocul de nefamiliști folosesc dușurile comune, se spală pe grupe, prima dată bărbații și băieții, câte 10 în același timp, apoi femeile și fetele, în același număr. Cei care termină cu îmbăiatul ies pe singurul balcon de la fiecare etaj. Stau acolo și parcă atârnă. Stau dezbrăcați până la brâu. Se zvântă. În dreptul dușurilor, e o remorcă de tractor, e acoperită, e folosită pentru transportul muncitorilor, pe șantiere. Se poate pătrunde în ea, are o ușă metalică, nu e încuiată vreodată. Acolo ne strângem, câteodată, să primim gumă de mestecat. Cel care are gumă și cel care vrea gumă, se duc în remorca aia acoperită. Cel care vrea gumă trebuie să-l pupe în cur pe cel care are gumă. La câțiva metri de remorcă se află doi plopi care dau chiar în ferestrele dușurilor și grupurilor sanitare. Ferestrele sunt lăsate deschise în permanență, sunt largi, pot vedea înăuntru cum stau cocoțat în unul dintre plopi, mascat de frunze și de crengi. De-o oră. De două ore. Aproape amorțit. Până ce, în cele din urmă, Lidia cu pistrui și cu nasul cârn ajunge și ea la momentul în care trebuie să facă baie, faci ochii roată, e o încăpere simplă, doar în tavan, pe niște țevi, atârnă niște capete de duș, te uimește faptul că nimeni nu se rușinează, că fac asta într-o normalitate pe care tu nu ai mai întâlnit-o, sunt goale toate, femei și fete deopotrivă, Lidia e ciolănoasă, e subțire ca o trestie, printre aburii denși îi ghicești sfârcurile abia mijite, umflate cât o vânătaie la ochi, îi vezi în dreptul picioarelor o linie pe o suprafață plată, te declari mulțumit, te dai jos din copacul unde ai stat atârnat și ascuns de ore întregi, știi că după asta iese și ea afară, nu aștepți mult, arde de nerăbdare să te vadă, uite Mulatrul, / face șpagatul, de data asta nu te mai superi, îi spui ce-ai făcut, cum ai stat cocoțat și cum i-ai văzut pizda, la dușuri, brusc rămâne fără pistrui, sunt toți pe jos, pe asfalt, brusc rămâne fără aer, brusc rămâne fără lumină în ochi, tâmpitule, ce-ai făcut, de-acum trebuie să mă iei de nevastă!

Îți miști privirea de jur-împrejur, direct pe pereți, dar nu găsești nimic de care să te agăți. În fond, nu degeaba se spune că toate, dar absolut toate camerele de hotel sunt sordide. Și că toate, dar absolut toate femeile sunt la fel, atunci când sunt goale, când își desfac picioarele și tu mai întâi le pipăi, folosești două degete, vrei să vezi dacă sunt ude, ăsta e semnalul, îți declanșează o stare febrilă, toate se simt un fel de victime, te aștepți să le vezi plângând, să le vezi cum se fac ghem, ceva se petrece cu ele, parcă îndeplinesc un ritual secret de sacrificare, parcă îți fac o favoare, una extraordinară, de pe urma căreia să te simți și tu, ulterior, vinovat de vinovăția lor. Stai gol-pușcă în mijlocul patului, întins pe spate, încerci să-ți reglezi respirația, încerci să te transformi la loc în omul cinic, în omul care are veșnic o grimasă pe chip. În fond, ce mare scofală? Iar ea ți se ghemuiește la piept. Și vorbește. Vorbește și râde. Râde și vorbește. Cea mai penibilă situație în care a fost pusă a fost atunci când a fost prinsă, în studenție, în vreme ce-i făcea prietenului, cu care urma să se căsătorească, așa zice ea, sex-oral, în autoturism. Au fost surprinși de doi polițiști. Și am rămas fără cuvinte! Dragă, nu mai știam ce să zic. Tu mustăcești, revii la starea de cinism absolut, înfiorător, care te caracterizează. Asta ar fi o metodă bună de patentat, cum să faci o femeie să tacă, deși nu mai are nimic de supt în gură! Și se decide, brusc, să se simtă din nou vinovată. Mă iubești? Mă iubești cu adevărat? Nu apuci să-i răspunzi. Eu te iubesc foarte mult, uite, am fost a ta, ce dovadă mai mare decât asta vrei? Și ți se ghemuiește și mai mult la piept. Parcă se încolăcește. Parcă e un șarpe constrictor, în jurul prăzii. Îți sărută umerii, tu faci un gest ca și când ai vrea să-ți petreci mâna peste părul ei, deja răvășit, ca un fel de soi de tandrețe pe care nu o poți exprima. Ca un fel de răspuns la gestul ei. Ca un fel de recompensă. Și-ntr-un final, tot repetându-ți că ești totul pentru ea, că nu a iubit niciodată mai mult pe altcineva, că un astfel de bărbat și-a dorit toată viața să întâlnească, își strecoară mâna între picioarele tale, te masează ușor, dar ritmic, nu te uimește gestul ei, starea febrilă ți se declanșează puțin câte puțin, tu ești altfel, dragul meu, ești atent, tandru și simt că mă iubești cu adevărat, nu o mai asculți, tot ce-ți dorești e să ți-o sugă și ție, suge-o și taci, du-te dracu!

Nu ai intrat până azi în camera aceea. E tocmai în fund. E un hol care traversează, la mijloc, toată clădirea. O taie în două. De-o parte și de alta sunt birouri. E și o sală de ședințe. În capăt e biroul tău, pe partea cealaltă e grupul sanitar, iar lângă tine, cum ieși, în dreapta, mai e o ușă. Nu ai habar spre ce anume dă. Din afară, știi care fereastră se află în dreptul biroului tău. După aceasta, mai numeri încă două ferestre. Ultimele. Înțelegi că sunt cele de la camera unde nu ai fost niciodată până acum. Dai roată clădirii, treci printr-un hol, cel de la intrare, apoi doar te ițești pe cel principal, care taie tot spațiul în două. Rămâi suspendat acolo, în penumbră. O vezi ieșind pe ușa de lângă biroul tău, cea care dă spre camera pe care tu o găsești extrem de misterioasă. Ca o peșteră neexplorată. E toată ciufulită. E puțin înaltă, are coapse late, părul îl are tuns ca o cască de tanchist. Stai și aștepți. Doar face câțiva pași, nu pătrunde în grupul sanitar, se oprește în dreptul ușii acestuia. Se apleacă și se pișă. Direct pe ușă. Rapid-rapid. Tot ce auzi e un fâșâit. Tot ce auzi e un oftat de ușurare. Ai crezut că ești singur, asta până când ai vrut să te duci înapoi la birou, ai stat puțin afară, ai tras adânc dintr-o țigară fără filtru, ieftină, e aproape miezul-nopții, nu te simți obosit, iți dozezi efortul cu o capacitate uimitoare de conservare, de-a lungul întregii zile, știi că vei pleca ultimul, știi că totdeauna vei rămâne până târziu, așa că ziua mai mult moțăi, vorbești rar și numai dacă ai ceva de spus, nu simți nevoia asta, chiar nu ai nimic de spus, dar de data asta te hotărăști să te arăți curios, faci pașii mari, te duci glonț la ea, abia prididește să-și ridice chiloții, să își așeze fusta, o întrebi direct: Ce dracului e în camera asta? Ți se pare evident că nu se aștepta la o astfel de atitudine, te vedea indignat, te vedea plin de uimire, nu te-ai mai putut ține câțiva pași, dă-o-n pizda mă-sii de treabă, fă, chiar atât de tare a tăiat-o, chiar atât de nesimțită să fie încât să urineze chiar acolo, pe holul principal, apoi îți dai seama că nu e numai amețită de somn, dar emană și un damf gros de alcool, îi vezi ochii strâmbi și parcă pierduți, mișcându-se în stânga și-n dreapta, te apucă de gulerul cămășii și te trage spre ea, mai mult clătinându-se, vino, prostule, tu pătrunzi sfios în camera aia secretă, în camera aia unde nu ai fost niciodată, îți construiai scenarii care de care mai fanteziste în cap, acolo se țin actele contabile, cele bune, căci cu siguranță ăsta are contabilitate falsă, dublă, îți detestai șeful, nici nu-i spuneai așa, îl numeai simplu, Drogatul, avea tot timpul o față de parcă abia și-a revenit după o beție cruntă, până la stadiul de comă, tot ce vezi e un pat, chiar pe mijloc, ea te trage în continuare de guler, îți dispare sfiala, îți piere oboseala, nici nu mai ești atât de curios, realizezi că e doar camera folosită de toți ceilalți pentru a se fute și că exact asta urmează să faci și tu.

Te ia de mână, te conduce printr-un fel de hol slab luminat, ție ți se pare un tunel, îl vezi căptușit cu cărămizi de sobă, aștepți să te aprinzi, cobori niște trepte, înguste, de lemn, scârțâie sub pași, scârțâie sinistru, încă se mai aude din difuzoare, Linda, Linda, my Linda / Linda, Linda, i love you, dă la o parte o ușă hodorogită și realizezi că vă aflați în mijlocul unei curți interioare. În spate, e ușa părăginită pe care ați ieșit. În față e un fel de magazie. În lateral, la dreapta, vezi ferestrele largi ale unei clădiri bine întreținute. Și numeri ferestrele: una, două, trei. După care urmează o altă ușă. Vopseaua pe ea pare nouă. Pari fixat în mijlocul acelei curți. Într-un final, te întreabă: Și o să vorbești cu șeful să mă numească SGR? Confirmi. De bucurie, se apleacă, abia atunci înțelegi că a nins peste noapte, pe jos e un strat gros de zăpadă. Galbenă. Așa ți se pare ție. Așa o vezi tu. Nu-și murdărește genunchii, ce bine! Trage fermoarul, trage de chiloți. Și mai mult plescăie. Nu prea pricepi ce ți se întâmplă. Nu îți este frig, deși ești doar într-un pulovăr subțire. Se decide că nu e bine cum face, așa că îți deschide cureaua, iar pantalonul îți cade până la genunchi. Îți trage și chilotul. Tot până la genunchi. Mai mult șuieră decât respiră. Hăpăie. Respiră pe nas, gros, iar aburii parcă fac rotocoale. Nu o privești, doar îi ții o mână pe cap. Pe cealaltă o ai în șold. Privești larg, imperial. E momentul în care ușa care pare proaspăt vopsită se trage în lateral, cu putere. Îi vezi doar gușa. E umflată. Tremură. Apoi o vezi din cap până în picioare. Are fustă. Roșie. Peste un ilic verde are un șir de mărgele. Albe. Tremură și ele. E un munte de indignare. O planetă gazoasă. Uriașă. Gata de explozie. Realizezi că vrea să vă întrebe ce faceți acolo, dar nu-și găsește cuvintele. Bâiguie: Mă... Mă... Și dai din braț, acesta face mai întâi o voltă prin aer, după care cade plictisit. Ca și când i-ai spune să aibă răbdare: Nu te stresa, tu urmezi! Abia atunci, cu coada ochiului, vezi mulțimea de capete, toate adunate la ferestre. La cele trei ferestre largi-largi. Băieței și fetițe. Cu ochii așișderea, largi-largi. Sunt toți veniți la grădiniță. Încă mai au puterea să cânte: Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat.

marin badea (grupex_2007srl) | Scriitori Români

motto: -

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro