Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Cuibul

de Viorel Darie

Cuibul

(din volumul "Bucovina - Plai de basm și dor ")

În dimineața aceea, Ionuț dormise mai mult ca de obicei. Bunica îl lăsase să doarmă, cât încă era răcoare afară ca să iasă la joacă. Dar vremea era atât de frumoasă, cerul era albastru senin, iar după ce soarele se înălță pe cer mare și strălucitor, se făcu cât se poate de plăcut prin curte și pe cărarea spre uliță.

Se părea că vremea frumoasă anume aștepta să se trezească Ionuț, iar când se trezi, își frecă somnoros, cu mânuțele, ochișorii încă lipiți de somn. Făcu dintr-odată ochi mari și se bucură văzând pe geam afară splendoarea zilei senine. Mâncă în grabă ce-i pregătise bunica, apoi o tuli pe ușă. În zadar strigă bunica în urma lui, să-și ia hăinuța cea groasă pe el, copilul apăru pe cerdac doar în cămașă, fugind în livadă.

Cum spuneam, cerul era superb, se auzea zumzetul albinelor zburând în văzduh, plecând și sosind din preajma stupilor îngrijiți de bunicul, cu veselie, pline de vioiciune. Soarele se înălța și mai mult pe cerul albastru, făcând ca în livadă și în grădină, mii de musculițe, albine și fluturi să guste din marea bucurie a miezului de vară.

Livada avea multe soiuri de pomi, mere, pere, prune și vreo doi cireși. Nu erau cine știe ce mere de soi acolo. Merele se coceau aici, la munte, cam prin august, sau mai bine zis în septembrie. Acum, în iulie, de-abia erau prin pomi niște mere mici, cât o nucă, acre de tot, nefiind niciunul copt. Unii pomi erau atât de vechi, uscați pe jumătate, încât prinseseră mușchi verzi pe partea umbrită, pe unde umblau furnicile pe trunchiul înverzit, ba umblau și încă niște urechelnițe și gânganii urâte. Pentru Ionuț, toate erau noi, toate îi aduceau mare interes. În unii pomi bătrâni, în scorburi, își făcuseră cuiburi niște păsări mici.

Cum stătea și se uita la toate, cu ochii lui mari de copil, Ionuț îl zări la un moment dat pe Motocel, răsărit de undeva în livadă, stând pitulat pe lângă un pom scorburos și uitându-se cu încordare undeva nu prea sus, acolo unde era un cuib într-o scorbură. Ce făcea acolo pisoiul? Se pitula una cu pământul, privind atent în sus. Deodată, când păsărica trebuia să zboare afară din cuib, el făcu un salt în sus și prinse în gură păsărica!

Ionuț, în prima clipă, parcă înlemnise, neștiind ce să facă. Dar Motocel, cu pasărea în gură, fugi tacticos spre casă, să se laude bunicii cu isprava lui. Nu-i făcu nimic rău păsării, doar o ținea strâns în gură, iar păsărea se zbătea. Bunica, văzându-l intrând în casă cu așa vânat, îl certă, chiar aspru:

- Dintr-ăștia-mi ești ? Mănânci păsări din scorburi? Las’ că te aranjez eu !

La care, pisoiul, certat, dădu drumul la păsărica din gură, care găsi drumul prin ușă, prin tindă și zbură, încă speriată, departe, în livadă, așezându-se pe o creangă, de unde tipa ascuțit. Avusese noroc, nu ca multe alte păsări prigonite de pisici.

Știind că în copacul acela este un cuib, Ionuț, ros de curiozitate, se duse pe furiș, să nu-l vadă bunica, ca să cerceteze cum arată un cuib de pasăre. Se urcă un pic pe trunchiul pomului, până ajunse cu ochii și nasul în dreptul scorburii și privi înăuntrul ei. Da, într-adevăr, acolo era un cuib. Ce interesant! Un cuib mic, cât o palmă, căptușit gingaș cu fire de iarbă și pene. În mijlocul cuibului se vedeau vreo patru puișori micuți, golași, doar cu un puf auriu pe ei, cu ciocuri galbene, mari, deschise cu lăcomie, crezând că venise mămica lor cu insecte. Întinse mâna și luă unul din acei pui, cu multă grijă, să nu-i facă vreun rău. După ce admiră și ceilalți pui, coborî din pom și se duse în casă.

A doua zi, încă de dimineață, Ionuț se duse de-a dreptul spre cuib, să vadă ce mai fac puișorii cei golași. Surpriză – cuibul era gol ! Oare ce se întâmplase ? Unde plecaseră puii? Oare pasărea îi cărase în alt cuib, undeva mult mai sus, de frica lui Motocel sau a lui Ionuț?

Copilul era cam trist de această întâmplare cu micuții pui. Își găsi altă îndeletnicire prin livadă. Soarele deja încălzea puternic, spre bucuria insectelor, mai ales a albinelor. În preajma tuturor stupilor era zarvă mare. Vuia văzduhul de mulțimea zburătoarelor mici.

Deodată, auzi glasul bunicului din spatele lui:

- Roiesc albinele! Măi, copile, tu nu vezi că au roit albinele din stupul cel galben? De ce n-ai strigat să venim?!

Era pentru prima dată când Ionuț vedea cum roiesc albinele. Ieșiseră multe-multe din stup, toate deodată și se avântară sus, în văzduh, învârtindu-se tot timpul, copleșind parcă cerul.

Apoi se îndreptară spre un pom înfrunzit din livadă, așezându-se pe o ramură, toate, ca un ghem mare.

Pentru bunic nu era de șagă. Roiul trebuia strâns repede, să nu se ridice și să fugă mai departe, cine știe unde, în pădure. Așa că strigă la bunica:

- Hei, Ileano, roiesc albinele! Adu repede o găleată cu apă și roinița cu pămătuful! Adu repede!

Însuși bunicul alergă în casă, căută masca lui de prisăcar, o puse pe cap, luă roinița și foșcăitoarea de fum, cu care să strângă roiul de pe pom. Pregăti roinița, o unse în interior cu miere, să fie mai ispititoare pentru albinele din roi. Pregăti capacul, legă roinița de-o prăjină lungă, apoi o urcă până în dreptul roiului din pom.

Încet-încet, albinele, ademenite de mirosul de miere din roiniță, părăsiră ramura copacului și intrară cuminți înăuntru. Atunci bunicul coborî roinița cu albinele, puse capacul și duse roiul undeva la umbră mai mare. Vor sta acolo până se va însera, iar când va fi răcoare, bunicul va scutura albinele într-un stup nou, gol, deja pregătit. Astfel se naște o nouă familie de albine.

(va urma)

Viorel Darie (vioreldarie) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro