Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Nostalgia pădurilor celeste

de Daradici Ladislau

Aerul de sticlă coboară molcom în
Zidire
Apoteoza urcă
Din toate văile
Spre crucea lipită de trup
În peretele stâncii murmură clopotul
Muntelui
Slove metalice
Dezleagă apa uitării
Îmi iartă rătăcirile
Pădurea de aparențe mângâie cartea
Pe care se joacă cifre
Cu mari semne mântuitoare
(Ion Scorobete, Catedrala)

În plăsmuirea universului lor liric, poeții se bazează pe o mână de certitudini. În ochii novici ai semenilor, ei par niște alcătuiri stranii care se întreabă și se zbat sângerând în labirintul propriilor cochilii, gata să fie striviți de talpa nemiloasă a lumii. Victime ale propriei neputințe de a se subsuma normalității (de a se mediocriza, altfel spus), își plăsmuiesc un univers artistic potrivit configurației lor lăuntrice, cei mai mulți continuând să se sinucidă prin fiecare volum, mistuindu-se înainte de vreme (căci dacă noi, nu-i așa, suntem siliți să trăim pentru a muri, ei își asumă murirea scriind).
Vorbind despre Ion Scorobete, o certitudine a poemelor sale o constituie pădurile, devenite într-o vreme visul nesomnului său, emblema paradisului său pierdut. Peste ani, proiecția lor s-a estompat, puritatea misterului risipindu-li-se, sufocat de griul copleșitor al unei existențe înstrăinate, o dovadă în acest sens fiind și volumul bilingv, româno-francez, Circumferința hardului gri/ Le circomférence du hard gris (2013), publicat la Editura Eurostampa, Timișoara.
Recitind oricare dintre lucrările anterioare ale poetului – Geometria zăpezii (1993), Ziua tip vagon (1996), Pădurile celeste (2003), Mierea de pelin (2007), Imperiul mărunt (2010), Exerciții de singurătate (2011) etc. – observăm că tiparul (existențial) pe care se pliază este cel al unui Odiseu modern, tot mai înstrăinat de sine și de ai săi, neadaptat, peregrin prin locuri ce nu-i pot deveni casă, chinuit de încercarea (aproape disperată) de revenire la origini. Este o perpetuă căutare a omului veridic (muritor simplu, curat, împăcat în dârzenia demnității sale), de către omul înstrăinat (modern, sofisticat, tot mai însingurat) exilat într-o lume în care „ticăloșia ține ușa deschisă” și în care, în plin proces de „epurare a melancoliei”, „se încântă desfrâul cu hula” („îmi simți viermele amărăciunii/ roade canalia cu ingenuitate în carnea/ crucificată a tăcerii mele/ după o lege a firii blazoanelor hâde”).
În rătăcirea sa perpetuă prin acest labirint gri, tot mai tehnologizat, abstractizat și neuman, reapare, neostenit, același reper: matricea natală, acea hologramă a paradisului pierdut, râvnit, de redobândit. Pentru că recuperarea sinelui nu este posibilă fără întoarcerea la obârșii, acolo unde, în cazul lui Ion Scorobete, „cerul pune curea de pădure la brâu/ margarete sub grinzi/ aprinde miresme de pajiști/ în conturul fictiv” (Nopți la Florese). „Aici” – mărturisește poetul – „pe tavanul poemului ispitit/ de pădurile/ genuine/ se citește matricea din care pleacă/ Cerna în voiaj/ am pecetea luncii pe gena/ surpată/ branșând copilăria la rană”.
Cer și pădure așadar, miresme de pajiști și margarete sub grinzi – iată elementele cele mai simple cu putință, dar care ar putea opri sângerarea existențială a celui care, într-un poem intitulat Carafost (din volumul Pădurile celeste), declară (amintind de poetul filosof de la Lancrăm): „ca orice pădurean care-și ține/ sufletul învăluit în adâncul/ văzduhului/ îmi port taina care ticăie în seninul pădurii/ mută.”
În pofida modernismului său rafinat (voit prețios și pretențios), obsesia paradisului originar, al legendarului Ținut al Pădurenilor situat între Țara Hațegului (la sud), Valea Mureșului (la nord) și Munții Poiana Ruscă (la vest) revine acut, cronicizat, permanentizat în nesomnul său, dincolo de exercițiile de premeditată deturnare și chiar de ostracizare a realului, Ion Scorobete dovedindu-se a fi un scriitor sensibil și nostalgic. Desigur, acest aspect, mai pregnant la începuturile sale poetice, rămâne deseori învăluit sub asaltul rece, de-a dreptul straniu al clipurilor realității care copleșesc și, în cele din urmă, anihilează. Poemele noi devin mănunchiuri de secvențe reci, schițate impersonal pe o bucată de oglindă sfărâmată în cioburi, rearanjate (aleatoriu) pe o bandă adezivă.
Am încercat să deslușesc, dincolo de acest paravan ostentativ de abstractizare, elementele de esență ale liricii poetului, ținând mai ales de spațiul originar din care a fost smuls și spre care își îndreaptă, uneori chiar instinctiv, mintea și sufletul. Plecat de acasă, din locul și timpul său, îndepărtat de trenul destinului la o jumătate de secol de origini, Scorobete se află, prin lirica sa, într-o permanentă căutare a drumului către acasă. Pentru că, în cele din urmă, Odiseu se întoarce. Pentru a muri, cel puțin...
Se spune că, regăsind locurile în care ne-am născut și prin care ne-am petrecut cândva, ne redescoperim esența; poetul le detectează în memoria sa afectivă, bântuit în permanență și de acel „biet demon frumos” care-i pârjolește destinul subțire, scufundat „în apele somnului” său, „perpetuu rătăcit”. Aceste „rătăciri” le va resimți drept păcate cu a căror povară e silit să viețuiască. Într-un poem, bătaia clopotului devine semn că acest „păcat” ar putea fi, în cele din urmă, iertat.
Înstrăinarea de omul veridic este scoasă uneori în evidență (amintind de poemele „anglofile” ale lui Ilie Chelariu), prin sintagme preluate din engleză ori franceză (în contrast cu graiul nealterat al pădurenilor): iluzia „aprinde o luminiță cu miros/ bănuitor/ repetă cum aș ajunge la butonul cu happy end” (Rupturi în oglindă). Existența se transformă într-o rătăcire/ pogorâre în imposibila întoarcere („înaintez în imposibila întoarcere/ umărul tău forțează imaginea iernii de dincolo de liziera pădurii/ ascult cum picură în mine fiecare răsfrângere/ a imposibilei întoarceri/ dar cred în copacul rotunjindu-și coroana peste apusul la un pas de amiază”. Dorul de pădurile „nebulversate/ de vreun mecanism abraziv” devine din ce în ce mai acut, poetul considerându-le ”sfinte”, „genuine”, dedicându-le (numai în volumul Pădurile celeste), nu mai puțin de paisprezece secvențe.
Trei poeme formează ciclul Cerbăl, o comună în Lunca Cernii, având în componență cele opt sate din care se compune paradisul originar al poetului: Cerbăl, Arănieș, Feregi, Merișoru de Munte, Poienița Tomii, Poiana Răchițelii, Socet și Ulm (acest „paradis inventat” cu coline de aur, în care „plouă cu soare” și în care „fata blondă iese în prag/ cu lacrimi cârlionțate/ pe șevaletul inopinat/ al colinei/ dă zorii la o parte/ și se descrie ca într-o inițiere/ a grâului”). Se reconfigurează astfel, în poeme, geografia spirituală a devenirii poetului. În Zbor constant, Bătrâna este „satul în care bătrânii nu mor/ este în creierul muntelui/ piramida/ zidită de Dumnezeu într-un pastel/ al deliciului/ din care nu ai cum să fugi”. Și în timp ce la Florese „greierii lucră statuie lui Drăgan/ pe o partitură din Calea Laptelui” (Nopți la Florese), la Lelese, „într-un fagure de miere a picurat/ atâta vară/ o pădure de salcâm”. În Cuvinte de leac, dedicat memoriei aceluiași Drăgan Munteanu, ca remediu împotriva vidului existențial, e suficient ca poetul să deseneze un copac și „lucrurile reîncep să vorbească”. La Dăbâca „ninge cumsecade”, iar la Meria, sub deal, „doarme o casă din stejar”, iar palmele bunicului „mângâie înserarea”; la Roșcani, forestierii „doboară copacii mărunt/ ca-ntr-o idilă”, coborând apoi de pe munte „sub nucii cu lumina cărnoasă” și rugându-se „pentru cealaltă față a frunzei” (Roșcani).
Dar ce-ar deveni locurile, oare, fără oameni? În drumul care „urcă” spre păduri, nu strică niciodată un popas la „bunul Simedru”, la un pahar de vin, și în timp ce bătrânul Liuț, lăutașul, „în sandale de lut/ descântă în gama sol/ albia Vălariului”, din noianul aducerilor-aminte se ivește (ca în Castelul ondulatoriu) fantasma unei fugare iubiri („am furat primul sărut/ Valeriei aruncând dealul/ cu pietre albe în ferestrele/ zidurilor”). Pentru poet, chiar actul creației își găsește motivarea în nostalgia originilor („scriu cu fumul unei zile/ cu lumina amintirii înfășurând timpul/ înfășurând satul/ povestea unui con de umbră/ în care mi-atingi gândul”).
În contrast, Ion Scorobete surprinde o existență înstrăinată, percepută cu răceală, cu luciditate, dar fără o logică anume, chiar și secvențele poemelor putând fi rearanjate/ considerate într-o altă înșiruire, fără a-și pierde, practic, semnificația. Într-o extremă detașare de sine, poetul se examinează lucid, rece; e ca și când un om ar studia propria clonă, e mult nesomn în poemele sale, ca o înfrigurare nevie, fără imaginea pădurii „peisajul” degradându-se tot mai mult, în strania inerție a nevieții în care cenușiul devine notă comună a universului, exterior și lăuntric deopotrivă. Însă dincolo de înstrăinare și nesomn, rămâne eterna căutare a „sufletului de iarbă”, a „colinelor umărului înalt”, a „parfumurilor vascularizate/ de brad”, poetul neostenindu-se să ne vorbească despre „mugurele de salcie” ori vraja „clopotului de mesteacăn”.
Orice arbore devine o mirare și, ca urmare, merită un cântec. Teama pădureanului este de a nu fi „lepădat de copac”, ca în Insistența cenușie (”copacule cu biografie cenușie/ înfruntând fereastra lumii/ îți schimbi metodic înfățișarea/ lepădându-te de anii mei/ tot mai devitalizați”) și, în absența pădurii, el își va aduce un arbore în fața casei, un jugastru (ca în Simbol) pentru a nu pierde legătura cu originea sa: „proprietatea copacului de a fi mereu/ în umbră îmi stă fixată/ ca un blestem/ în cod/ de aceea poate mi-am adus un jugastru/ din Poganu/ să iasă măcar cu trei frunze emailate/ peste cultul arbuștilor de casă”.
Din perspectiva acestei dependențe de ceea ce domnia sa numește pădurile celeste, poezia lui Ion Scorobete este, pe cât de cutremurătoare, pe atât de singulară și de necesară.
(Reflex, 2015)

Daradici Ladislau (ldaradici) | Scriitori Români

motto: Vedeți-mi cuvintele, sunt limbaj; vedeți-mi sensurile, sunt literatură. (Roland Barthes)

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro