proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

p?ianjenul din mine
î?i ?ese
ademenirea
larg
dinspre margini –

stau pândind
de pe cruce
cu bra?ele-ntinse
(Aurelian Sârbu, Peisaj interior)

Pu?ini sunt poe?ii care izbutesc s? comprime o multitudine de sensuri în lexeme pu?ine, sau, ca s? fim în asentimentul lui Barthes, s? fac? din limbaj literatur? („Vede?i-mi cuvintele, sunt limbaj; vede?i-mi sensurile, sunt literatur?”). Dac? cineva ar însuma cuvintele din c?r?ile lui Aurelian Sârbu – Interiorul umbrei (2009), Albedo (2009), Seduc?ia undei (2010), Limes (2011) etc. –, ar r?mâne surprins: poetul a reu?it s? reduc? multe din poemele sale chiar la ?apte, opt sau nou? cuvinte! Cât despre sensuri...
Se pare c? în cazul autorului nostru („nu am voca?ie epic?”, m?rturise?te domnia-sa într-un Autoportret), s-au intersectat (caz fericit ?i rar) dou? dimensiuni de excep?ie: cultura, bazat? ?i pe o carier? de filolog ?i de critic de art?, dar ?i ceea ce Emil Cioran numea, în urm? cu aproape opt decenii, acea „energie debordant?”, acel „lirism interior” care, neexteriorizat, te-ar putea pierde. Îndr?znesc s? afirm c? este ceea ce i se întâmpl? ?i poetului Aurelian Sârbu.
În privin?a „cantit??ii”, a? da un singur exemplu: cele 37 poeme din Interiorul umbrei, de pild?, însumeaz? nu mai mult de 605 cuvinte (inclusiv cele de leg?tur? ?i cele care formeaz?, combinându-se, secven?e fonetice unitare de genul „e-n”, „ce-i”, „mi-e” etc.). Exist?, în acest volum, dou? poeme formate din câte ?apte cuvinte, dou? din câte opt, patru din câte nou? cuvinte ?i a?a mai departe. Urm?torul, de pild?, format din nou? lexeme, con?ine doar dou?zeci ?i patru de sunete: „în grai/ e val/ ?i-s corbi/ ?i somn” (pagina 38).
Ne întreb?m, firesc, cum reu?e?te Aurelian Sârbu aceast? performan??.
Se spune c? fiecare poem este o metafor?. În cazul lui Aurelian Sârbu îns?, fiecare metafor? este un veritabil poem. A? asem?na textele poetului cu câte un ou (adus la limite fizice minime), dar în care po?i deslu?i o infinitate de zboruri.
Unele poeme sunt imagini mentale (un gen de „metafore-defini?ii”) ale unor concepte mai mult sau mai pu?in abstracte. Astfel, singur?tatea devine o întunecare de sine, ca în poemul de ?ase cuvinte De unul singur: „m?-ntunec/ în cerul mut/ p?r?sit” (poemul fiind doar esen?ializarea altuia, de unsprezece silabe, publicat cu doi ani în urm?: „în cerul mut p?r?sit/ în trupul luminii tale/ singur m?-ntunec”). De subliniat faptul c? poetul reia ?i în alte culegeri poeme din volumele anterioare, ducându-le spre o limit? a esen?ializ?rii.
Câteva „defini?ii” sunt metafore ale sinelui, ca de pild?: „e?ti doar umbr? tulbure/ p?ianjen/ luntre/ pod arcuit” (În und?), altele concentrându-se în jurul unor elemente ca muntele, noaptea etc.: „pisc solitar –/ o îngust? biseric?/ pentru un dumnezeu a?ezat b?trâne?te/ st?pân firav/ p?truns de cerul/ înalt” (Pisc solitar) sau „noapte –/ ochii ?i-au mutat privirea/ în pe?tera trupului...” (***) Alte poeme-defini?ii sunt bazate pe compara?ie: „întinzi mâna –/ ca un zbor de fluture/ frânt” (Gest) sau „noaptea se închide în mine/ ca într-un nod/ de timp/ moale” (Timp moale).
Lucrurile nu sunt îns? atât de simple. Deseori, Aurelian Sârbu construie?te o metafor? pentru un concept, un gest – rezultând metafora-defini?ie. Îns? termenul propriu (conceptul), împreun? cu construc?ia metaforic?, vor forma împreun? o nou? metafor? (o metafor? a metaforei sau o metafor? „în ram?”), cu semnifica?ii imprevizibile, de o profunzime neb?nuit? ini?ial. Dar iat? un poem în acest sens: „mi se stinge candela în mân?/ – icoana ta mincinoas?”. E cât se poate de limpede... Îns? titlul ales de poet este Pelerin (o alt? metafor?, la rându-i, ?i care va r?sturna semnifica?ia ini?ial? a construc?iei, aducând o nou? „informa?ie”, ad?ugând o nou? dimensiune, întregul rezultat în final fiind net diferit (superior) semantic.
Exist? ?i alte exemple: „trup zidit –/ în alc?tuirea poemului/ alb/ peste alb/ o t?cere/ peste alt? t?cere” (Fabro) sau „umbre –/ caracati?e hulpave/ bântuie prin galerii” (Thriller).
Dincolo de aceast? economie radical? ?i un aparent ermetism, semnifica?iile duc la metafizici existen?ialiste, autorul fiind înarmat cu o hiperluciditate trecut?, de-a lungul deceniilor, prin lecturi de calitate. Pentru poet, prezentul nu-i decât o „fil?” din enigmaticul top al destinului: „în fa??/ c?i nepotrivite –/ în urm?/ nedescifrate” (Fil?). Exteriorizarea înl?untrului liric devine o zbatere agonic?: „nimeni nu m?-nva?? s? uit// cum s? topesc în mu?enia mea/ atâtea cuvinte” (Scrib). Iat? ?i o metafor? a în?l??rii/ pr?bu?irii în destin (o alt? posibil? expresie „lingvistic?” a unei picturi): „fântâni secate/ r?mase/ f?r? cumpene/ frânte/ de atâtea sui?uri/ de-atâtea cufund?ri/ goale” (***).
Lirismul e cenzurat, poeziile amintind de haiku, chiar dac? Aurelian Sârbu nu-?i propune s? scrie haiku, chiar dac?, întâmpl?tor, am putem vorbi de respectarea canoanelor acestei specii.
Poemele erotice merit? un studiu aparte. Îns? trebuie precizat c?, în majoritatea lor, reg?sim motivul m?rii („tu r?mâi în apele tale/.../ st?pâna mea albastr?”), al cor?bierului „ce d? ocol insulelor/ tot mai îndep?rtate/ una de alta”, glasul îndr?gostitului de odinioar? fiind de un tragism aparte: „a?terne-m? odat? cu ultimul val/ pe nisip/ las?-m? cu pesc?ru?ii pe mal/ printre scoici/ în zarea altui cer/ .../ umbr?-a luminii mele/ înc? te mai reg?sesc/ în spuma l?sat? în urm?/ de vâsle/ în fiecare arip? îmbibat?/ de vânt” (St?pâna albastr?). În cele din urm?, iubirea r?mâne o Floare cicatrizat? în chilimbar: „singur? iubirea –/ în chilimbar/ floare putred?/ cicatrizat?/ petal? cu petal? c?zând// singur? iubirea –/ miros de abator/ paradis îndoielnic/ cu por?ile vrai?te”.
De la Blaga, Aurelian Sârbu a înv??at c? „ve?nicia s-a n?scut la sat”, unele poeme surprinzând elemente definitorii ale acestui univers aparent nealterat: „la ?ar? stelele ?i îmblânzita lun?/ ce-aproape-s” (La ?ar?), sau: „pe prisp?-n ograda înstr?inat?/ ??ranul/ se tot socote?te” (Peisaj remanent), sau: „morile nu mai macin?/ nici vânt/ nici noroc/ nimic// rotiri invariabile/ inutil?/ ax?/ a/ lumii” (Inutil? ax? a lumii).
Surprinz?tor, poetul a izbutit esen?ializarea chiar în cazul pastelului. „Peisajele” sale poart? îns? acela?i numitor comun al „t?lm?cirii” de sine, în paralel cu surprinderea elementelor relevante (nu rareori eminesciene) ale universului: „se na?te noaptea lumina/ pe buze cuvântul/ stelele se gonesc/ între ele/ între v?zut ?i nev?zut/ fântâni adorm cu ape-n oglind?/ un glas ascuns r?zbate deasupra” (Se na?te noaptea lumina) sau „s-a r?sturnat cerul/ izvorul î?i amân?/ ?â?nirea/ de parc? ar asculta în adâncuri/ confiden?a focului ferecat// pe-aici/ la r?stimpuri/ doar câte un stol de egrete n?p?de?te/ luciul lacului” (Peisaj, lâng? Mondsee).
Iat? ?i dou? exemple de concentrare maxim? a imaginilor: „la o margine de lumini?/ un trup de cerb/ jupuit” (Vedut?), sau: „vânt prin frunzi?/ seara –/ martor mut/ p?ianjenul într-un col?” (***).
Navigator pe m?rile destinului („corabie-?i sunt/ cu un petec de vel?/ ori marea str?veche/ r?scolit?/ de vânt”) poetul poart? în sine obsesia ??rmurilor stâncoase, a valurilor înspumate. În acela?i timp, are o aplecare constant? spre mitologie, identificându-se în imaginea figurilor legendare de odinioar?, titluri de poeme ca Odyseu, Icar, Narcis, Pygmalion stând m?rturie în acest sens.
Închei cu un Autoportret relevant pentru lirica singular? a acestui poet: „nu am voca?ie epic?// vin rar/ stau pu?in/ ?â?nesc vulcanic/ plec iute// mor încet ?i mereu/ egoist solitar// sunt un poet ferecat în memorie// flac?ra mea/ e o zbatere-nceat?/ lumina ei/ ?ine cât zborul unui l?stun/ cât pacea ??rmului între un val/ ?i alt val”.
(Banat, 2012)