Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Cetatea zânelor

de Mihaela Rascu

A fost odat?, pe vremea când mun?ii atingeau cerul cu coamele lor ?i râurile scormoneau adâncurile p?mântului pân?-n miezul lui, o cetate stra?nic?, ridicat? în vârful unei stânci atât de înalte încât nimeni nu se putea l?uda c? ?tia unde se termina. Aceast? cetate era locuit? de zâne, una mai frumoas? ca alta, una mai viteaz? ca alta ?i una mai iscusit? ca alta. Nimeni nu ?tia de unde ap?ruser? aceste zâne ?i de ce î?i ridicaser? cetatea tocmai acolo, dar se vorbea c? mun?ii aceia pe care se afla stânca cu cetatea erau plini de aur. Cum altfel se explica bog??ia de vite care p??teau p??unile din jurul cet??ii sau bel?ugul care începu a curge pe acele meleaguri imediat ce zânele puseser? piciorul pe ele?
În acel ?inut al zânelor, în care ploile erau calde ?i bogate ?i umpleau p?mântul de roade iar soarele vizita cu drag livezile îngreunându-le de poame, locuiau ?i oameni, de bun? seam?, dar nu orice fel de oameni. Ace?ti oameni erau harnici, curajo?i, puternici ?i, mai ales, pa?nici. Nu le deranjau pe zânele din cetate, c?ci oricum nu le cuno?teau graiul ?i nici nu se atingeau de bog??iile lor, chiar de se mai întâmpla câteodat? ca vreo zân? ie?it? la sc?ldat s?-?i uite pe lâng? izvoare vreunul dintre straiele cusute cu fir de aur sau podoabele cu care î?i primeneau p?rul sau trupul. Mai mult, începur? chiar s? aib? grij? de turme ?i de cirezi, s? lucreze mai cu râvn? p?mântul, v?zând c? zânele n-au nimic împotriv? s? le dea o mân? de ajutor ca traiul s? le fie mai bun.
A?a cum se întâmpl? de obicei cu lucrurile nemaiv?zute ?i nemaiîntâlnite, vestea frumoaselor zâne ?i a cet??ii lor de aur din vârful stâncii se duse ca vântul în întreaga lume. Nu trecu deci mult timp pân? când primul împ?rat dornic de înavu?ire c?lc? cu oaste acele meleaguri. Se adunar? locuitorii la sfat ?i pornir? cu mic cu mare s? le ?in? piept vr?jma?ilor. Zânele nu st?tur? mult pe gânduri ?i se al?turar? lor, luptând cu vrednicie pân? ce to?i str?inii fur? alunga?i din ?inut. Dar o astfel de izbând? nu f?cu decât s? sporeasc? ?i mai mult faima zânelor. Printre to?i regii ?i împ?ra?ii dornici s? cucereasc? cetatea de aur a zânelor, se afla ?i unul tare viclean, Împ?ratul Cremene, care, v?zând c? cetatea de aur nu putea fi cucerit? ?i c? zânele luptau mai stra?nic decât orice o?tean, trimise dup? o vr?jitoare iscusit?.
- Vreau s? ?tiu cum a? putea s? cuceresc cetatea de aur a zânelor, îi spuse el femeii, pentru asta, am s? î?i dau orice r?splat? vei cere!
Vr?jitoarea bolborosi ce bolborosi peste globul ei magic de cristal, pres?r? fierturi peste fierturi peste bagheta magic? cu care f?cu semne peste semne, dar tot nu reu?i s? afle secretul cuceririi cet??ii de aur.
- M?ria Ta, zise în cele din urm? aceasta, puterile mele sunt întrecute de cele pe care le are Hâra, cea mai b?trân? ?i mai spurcat? vr?jitoare. Te pot duce la ea, c?ci niciodat? nu iese din vizuina în care tr?ie?te.
Zis ?i f?cut. Merse Cremene la Hâra, care îl privi cu singurul ei ochi teaf?r ascuns de la?ele soioase care fuseser? cândva p?rul ei ?i îl împunse cu toiagul noduros de care se sprijinea, drept în piept:
- Am s? î?i spun tot ce ?tiu, dar vreau s? îmi aduci ca r?splat? inima reginei zânelor.
Se învoi împ?ratul f?r? s? clipeasc?, ner?bd?tor s? afle cum puteau fi înrobite zânele.
- Afl? atunci c? în cel?lalt cap?t al lumii tr?iesc uria?ii, singurii care ar putea ?i ar îndr?zni s? le ?in? piept zânelor. Nu cu mult timp în urm? a fost un r?zboi crâncen între ei, c?ci Uria?ul Uria?ilor a mâncat o întreag? ciread? de vite care apar?inea reginei zânelor. Zânele i-au b?tut ?i i-au alungat pe to?i uria?ii la cap?tul lumii, dar Uria?ul Uria?ilor a promis r?zbunare. Cu ajutor din partea lui ?i câteva dintre vr?jile mele, cetatea de aur a zânelor ar putea fi cucerit?.
Se bucur? Cremene ?i se preg?ti de drum c?ci nimic nu îl mai putea ?ine acum departe de bog??iile din cetatea zânelor. Uria?ul Uria?ilor se învoi de îndat? s? îl ajute, bucuros ?i el c? d?duse de urma vr?jma?elor sale ?i, împreun?, c?l?uzi?i ?i proteja?i de vr?jile Hârei, p?trunser? pe nesim?ite, mi?ele?te, în cetatea de aur. Zânele se odihneau dup? o zi de munc? trudnic? a?a încât, pân? s? se dezmeticeasc?, erau cu toate înl?n?uite iar cetatea lor înrobit?. Înnebunit de str?lucirea aurului ?i a bog??iilor aflate la tot pasul, Cremene uit? pe moment de promisiunea f?cut? Hârei de a-i duce inima reginei zânelor. Când î?i mai veni în fire ?i o c?ut? printre zâne, afl? c? Uria?ul Uria?ilor o urcase în spinarea lui ?i se f?cuse nev?zut cu ea, mai g?se?te-i de po?i, c?ci nici la cap?tul lumii ?i nici în alt? împ?r??ie nu mai fuseser? v?zu?i de atunci. Nu-i mai r?mase deci Împ?ratului Cremene decât s? pun? o?teni la pând? pe toate drumurile ce duceau la cetatea zânelor, gata s? prind? pe oricine se apropia de aceasta, c? era uria?, zân? sau vr?jitoare.
În acest timp, Uria?ul Uria?ilor, a c?rui inim? era însetat? de r?zbunare, o închisese pe Zorica, regina zânelor, într-o stânc?, de unde aceasta nu avea cum s? mai vad? lumina soarelui ?i nici s? mai aud? cântecul p?s?rilor. Plânse Zorica zile ?i nop?i în ?ir dup? cetatea ei frumoas?, dup? via?a ei plin? de str?lucire ?i pace, pân? ce lacrimile i se adunar? formând un izvor de cle?tar care g?si în cele din urm? o cale de a ie?i din adâncul rece ?i întunecat ?i de a curge pân? la poalele cet??ii de aur. Privind-o pe zân? a?a cum st?tea în s?la?ul ei din stânc? cu ochii str?lucind de lacrimi ?i p?rul lung, greu, din împletitura c?ruia începuser? s? se ofileasc? ?i s? cad? flori cu parfum ame?itor, uria?ul î?i aminti cum fusese nu demult s?getat de drag ?i dor pentru ea. Cât era de frumoas? regina zânelor! El nu ?tiuse cum s?-i atrag? aten?ia altfel decât înghi?indu-i o întreag? ciread? de vite, semn clar al puterii lui. Cândva, Uria?ul Uria?ilor n?d?jduise c?, a?a puternic ?i chipe? cum era, avea s? prind? ?i Zorica drag de el ?i s?-l ia de b?rbat c?ci oricine ?tie c? o zân? î?i alege singur? b?rbatul nu se las? aleas?. Regina zânelor, îns?, se sup?rase amarnic pentru pierderea vitelor, î?i adunase oastea de zâne ?i, curând, vestea pedepsirii uria?ilor zburase ca vântul în lungul ?i-n latul p?mântului, spre marea lor ru?ine. Cum ar fi putut trece peste a?a o mare sup?rare un uria? ?
A?a se face c? Hâra a?tept? mult ?i bine ca Împ?ratul Cremene s?-i aduc? inima reginei zânelor. Furioas?, î?i chem? cele dou? pisici negre, fiecare mai mare decât un cal, poruncindu-le s?-l aduc? imediat pe Cremene la ea. Iat?, deci, c? împ?ratul nu apuc? s? se bucure destul de bog??iile zânelor c? se ?i trezi într-o noapte ridicat din pat de dou? n?metenii cu ochi de jar care-l purtar? drept în vizuina Hârei.
Privindu-l r?ut?cios cu singurul ei ochi, vr?jitoarea f?cu semn pisicilor s? r?mân? s? îl p?zeasc? de-a stânga ?i de-a dreapta lui.
- A?a ne-a fost vorba, împ?rate?
Se gr?bi Cremene s?-i spun? cum fugise Uria?ul Uria?ilor cu Zorica în spinare înainte ca el m?car s?-?i dea seama.
- Primul ?i primul lucru pe care trebuia s?-l faci era s?-mi aduci inima reginei zânelor, nu s? te scalzi în bog??ii! Strig?tul vr?jitoarei trezi câ?iva lilieci care î?i luar? zborul din v?g?un?, dup? ce îl lovir? pe împ?rat cu aripile ?i ghearele peste fa??. Acum, pân? î?i vei ?ine cuvântul, î?i vei pierde înf??i?area aceasta trufa??.
Nici una, nici dou?, b?trâna vr?jitoare îl transform? pe Cremene într-un ?obolan.
- A?a vei putea c?uta ?i pe p?mânt ?i pe sub p?mânt, pân? o vei g?si pe regina zânelor. Î?i vei rec?p?ta înf??i?area numai când ?i dac? îmi vei aduce inima ei.
?obolanul plec? deci în c?utarea reginei zânelor. Nu fu prea greu s? ia urmele uria?ilor, dar Uria?ul Uria?ilor nu era al?turi de supu?ii s?i. R?mase Cremene vreme de câteva zile în tab?ra uria?ilor ?i r?bdarea îi fu r?spl?tit? în cea de-a cincia zi, când Uria?ul Uria?ilor ap?ru singur, purtând pe umeri zece mistre?i ?i zece ur?i. Încinser? uria?ii o petrecere cum nu s-a mai v?zut, care dur? trei zile ?i trei nop?i. În a patra zi, pe când to?i uria?ii dormeau du?i, Uria?ul Uria?ilor p?r?si tab?ra. ?obolanul se ag??? pe întuneric de cizma lui dreapt?, c?ci uria?ul p??ea cu un picior pe un munte, cu cel?lalt pe altul, apoi cu unul într-o p?dure ?i cu cel?lalt în alta, de se cutremura p?mântul din temelii.
Când Uria?ul Uria?ilor se opri în dreptul unui izvor, ?obolanul era deja ame?it ?i alunec? în iarb? lipsit cu totul de vlag?. Auzi un pocnet grozav ?i v?zu înm?rmurit cum uria?ul deschide cu mâinile goale stânca din care izvora apa cristalin?. Mare fu mirarea ?obolanului s? o vad? închis? în stânc? pe regina zânelor, palid?, plâns? ?i totu?i neasemuit de frumoas?. Î?i lu? imediat labele la spinare ?i nu se opri decât în vizuina Hârei.
- A?a deci, î?i frec? mâinile încântat? vr?jitoarea, regina zânelor e închis? în stânc?? Acum îmi voi rec?p?ta tinere?ea ?i frumuse?ea! Am s?-i înghit inima înainte de a se r?ci.
- Nu uita de înf??i?area mea, se milogi ?obolanul, nu mai pot umbla cu picioarele astea scurte ?i mi-e foame!
- Ai s? a?tep?i ?i tu a?a cum am a?teptat ?i eu! Ani ?i ani de b?trâne?e ?i urâ?enie au trecut peste mine pân? s? reu?esc s? pun mâna pe o regin? a zânelor. Ast?zi am s? ies din vizuina mea dup? trei sute de ani de izolare. Trebuie s? m? preg?tesc!
Ne?tiind ce i se preg?te?te Zoric?i, Uria?ul Uria?ilor î?i v?zu de treburile lui dup? ce închise la loc stânca în care o ?inea prizonier?. Plec? la vân?toare, iar pa?ii îl purtar? f?r? s? vrea tocmai în ?inutul în care se afla cetatea zânelor. Pomii, nu demult plini de roade, acum se uscau unul câte unul, din cirezile de vite rotofeie nu mai r?m?seser? decât o adun?tur? de animale numai piele ?i oase, iar din oamenii aceia curajo?i, frumo?i ?i veseli care se întov?r??iser? cu zânele, nu mai vedeai decât umbre strecurându-se tem?toare pe dup? casele odat? frumoase, acum d?r?p?nate ?i înconjurate de buruieni. Numai pârâul format de lacrimile reginei zânelor mai str?lucea la poalele cet??ii în amintirea zilelor pline de bel?ug ?i pace de odinioar?. Inima uria?ului tres?ri, cuprins? de remu?c?ri. Uria?ul Uria?ilor se aplec?, lu? în c?u?ul palmei ap? din pârâul lacrimilor ?i o sorbi încet. Pân? ?i lacrimile Zoric?i erau dulci, gândi uria?ul sim?ind c? îl cuprinde un dor ?i mai aprig decât cel dinainte de r?zboiul cu zânele. Hot?rând pe loc s? îi dea drumul reginei, Uria?ul Uria?ilor porni cu grab? s? se întoarc? la stânca în care o ?inea prizonier?.
Mare îi fu mirarea când, ajuns în locul izvorului, v?zu c? stânca lipsea iar apa secase. Nu trecu mult pân? s?-?i dea seama c? la mijloc era o vr?jitorie ?i c? numai Hâra putea fi vinovat? pentru dispari?ia stâncii în care era închis? Zorica. Cuprins de furie, din zece pa?i, uria?ul ajunse la vizuina vr?jitoarei.
- Hâr?! strig? de se pr?bu?ir? zece p?duri în jurul lui. Ai luat ceva ce îmi apar?ine!
- Pleac? sau te transform în piatr?, se auzi vocea ascu?it? a vr?jitoarei, m? preg?tesc s? devin tân?r? ?i frumoas?!
Uria?ul Uria?ilor nu se sperie cu una cu dou?. Ridic? pumnul ?i lovi în mijlocul ad?postului b?trânei, doborându-l cu totul. Apuc? stânca, o deschise, o eliber? pe Zorica ?i o închise pe Hâra în locul ei, înainte ca vr?jitoarea s? î?i poat? arunca asupra lui blestemele.
E?ti liber?, îi ?opti apoi reginei zânelor, ?i iart?-m? dac? po?i! Nu am nici o scuz? decât mândria mea r?nit?, c?ci sufletul meu a fost înrobit de frumuse?ea, bun?tatea ?i vitejia ta.
Zicând acestea, plec? cu umerii aduna?i, ca ?i când ar fi purtat pe ei cea mai grea povar? din lume. Se întoarse la uria?ii s?i, în cel?lalt cap?t al p?mântului ?i se cufund? în triste?e, încercând s? uite chipul Zoric?i, lucru nu prea lesne, c?ci din toate p?r?ile pornir? s? umble din nou vestea despre cetatea neasemuit? a zânelor, care, odat? cu întoarcerea reginei lor, se pare c? devenise ?i mai bogat? ?i mai str?lucitoare decât înainte. Uneori, uria?ul se apropia de ?inutul acela cât s? poat? vedea p??unile luminoase, vitele grase, livezile bogate ?i s? asculte oamenii cântând serile în jurul focului în timp ce î?i dep?nau pove?tile despre zâne ?i mai ales despre neasemuita lor regin?. Cu to?ii a?teptau noaptea de Sânziene în care zânele aveau s? ias? din cetatea lor ?i s?-?i aleag? so?i. Uria?ul Uria?ilor se întrista ?i se întorcea la ai s?i cu inima mai grea decât o avusese vreodat?, în?elegând c? dup? acea noapte, nu va mai cuteza m?car s? se apropie de cetatea în care Zorica ?i alesul ei aveau s? tr?iasc? o via?? plin? de bel?ug ?i pace.
Tocmai de aceea, în noaptea de Sânziene, se retrase în cea mai adânc? pe?ter? din cel mai înalt munte, ca s? nu mai aud? cântecele dulci ale zânelor, ?i s? nu mai simt? mirosul florilor împletite în p?rul lor, care ajungeau purtate de vânt în toate col?urile p?mântului. În bezna ascunz?torii sale, cu toate c? era h?r?uit de gânduri, reu?i în cele din urm? s? adoarm?. I se p?ru c? o viseaz? pe Zorica, mai frumoas? decât o ?tia, apropiindu-se de el cu p?rul numai fir aurit ?i maci str?lucitori, cu ochii plini de lumina bucuriei ?i zâmbetul larg, întinzând bra?ele spre el ?i mângâindu-l pe obraz.
- Te-am ales pe tine, îi spunea în vis, tu e?ti alesul meu!
Uria?ul Uria?ilor se trezi brusc ?i s?ri direct în picioare la astfel de minun??ie de vis. ?i ce s? vezi? Visul era chiar aievea, c?ci, în fundul pe?terii, r?spândind lumin? cu întreaga ei f?ptur? era chiar Zorica, înso?it? de un alai neasemuit de zâne, una mai frumoas? ca alta ?i una mai g?tit? ca alta. Se ciupi uria?ul de bra? cât putu de tare.
- Au! Nu visez!
- Nu visezi, râse Zorica, am venit dup? tine! Vrei s? locuie?ti ?i s? domne?ti al?turi de mine în cetatea zânelor?
Nu trebuie s? v? mai spun ce a r?spuns uria?ul. Râsul lui se auzi pân? în fundul m?rilor ?i al oceanelor, tulburându-l pe regele acestora.
- Ce se întâmpl?? î?i întreb? acesta pe?tii, în timp ce se str?duia s? domoleasc? valurile ridicate pân? la cer.
- Regina zânelor l-a ales pe Uria?ul Uria?ilor de so?, M?ria-Ta!
Regele m?rilor ?i oceanelor b?tu din palme:
-Negre?it trebuie s? iau parte la nunta lor! S? mi se preg?teasc? cea mai bun? calea?c?!
A?a se pomenir? zânele cu cetatea lor neasemuit? plin? de oaspe?i de soi ?i de daruri care mai de care mai pre?ioase. Veselia cuprinse întreg ?inutul ?i nu bag mâna în foc c? petrecerea s-a încheiat pân? în ziua de azi. Baba Hâra a r?mas închis? pe vecie în stânc? ?i nu a mai putut face niciodat? vr?ji, iar Cremene a r?mas pentru tot restul zilelor sale ?obolan, îns? nimeni nu le-a sim?it lipsa.







Mihaela Rascu (MyMosys) | Scriitori Români

motto: A crea este marea pl?cere, a reu?i este marele talent.

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro