Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Provinciale

de Lucian Filip


Provinciale

Copyright © 2003 – Editura CONSTANT - Sibiu
Str. V. Alecsandri nr.2
Tel/ fax: 0269-233.957
E-mail: constant@roger-univ.ro

Tipar: INTELTIPO S.R.L. - Sibiu
Tel/ fax: 0269-215283


ISBN 973-7910-19-2





Ioanei
































Orice asem?nare cu persoane sau situa?ii reale reprezint? o pur? coinciden??.































“La bucuriile omene?ti cele mai înalte ?i mai nobile, în care existen?a î?i s?rb?tore?te propria transfigurare, ajung, dup? cum se ?i cuvine, doar cei mai ale?i ?i mai des?vâr?i?i…”
Nietzsche



Un om care este fericit nu trebuie s? aib? team?. Nici m?car în fa?a mor?ii.
Numai un om care tr?ie?te nu în timp ci în prezent este fericit.
Pentru via?? în prezent nu exist? moarte.
Moartea nu este un eveniment al vie?ii. Ea nu este fapt al lumii.
Dac? prin eternitate în?elegem nu durata infinit? ci atemporalitatea putem spune c? tr?ie?te ve?nic acela care tr?ie?te în prezent.
Wittgenstein








I

Când Ceau?escu, înc?, se mai scria cu liter? mic?, într-un ora? de provincie ca al nostru, era greu s? nu fi fost entuziast. To?i erau plini de idei ?i ini?iative, într-o stare de alarm? vecin? cu panica. Zilnic, în balconul din Pia?a Mare a ora?ului, ap?rea un b?trânel, cu p?rul complet albit, care se remarcase în Revolu?ie ca tribun. De fiecare dat?, cu toate c? în fa?a lui nu erau mai mult de o sut? de persoane, din care jum?tate gur?-casc?, b?trânul striga din to?i r?runchii acela?i lucru: ”Vre?i democra?ie?”. La care ?i cei de jos r?spundeau ferici?i ”Vrem!”.
În acela?i loc, în care se împ?r?eau la trec?tori proclama?ii ?i flutura?i, pe lâng? o statuie împodobit? cu steaguri, acela?i ins mic ?i rotofei, cu pantaloni de tercot, o geac? lucioas? ?i o înf??i?are de sindicalist, vorbea la o portavoce, care parc? scâr?âia; de acesta, nimeni nu se sinchisea.
În sfâr?it, lucru care surprinsese ?i lumea bun? a burgului: un cunoscut ziarist, citit cu sufletul la gur? în satele jude?ului, se prosternase în genunchi, cu mâinile ridicate, în mijlocul unei ?osele aglomerate. Astfel, blocase circula?ia pentru o vreme. Nimeni nu s-ar fi a?teptat la a?a ceva, din partea cuiva, oarecum, celebru pentru sinceritatea prin care î?i declamase s?r?cia trecut?. ”Eu am mâncat pâine cu gust de locomotiv?”, obi?nuia el s? le arunce altora în fa??, amintindu-le c? tat?l lui a condus o locomotiv?. Gestul era cu atât mai straniu deoarece, acum, locuia într-un cartier reziden?ial de vile, apar?inând unor oameni destul de respectabili.
Cei care nu mergeau pân? în Centru, f?cându-?i veacul prin cartierele m?rgina?e, nu erau mai pu?in pasiona?i. Pe fiecare scar? de bloc aveau loc curiozit??i, înainte greu de conceput. Vecini care de ani nu se mai vizitaser?, purtându-?i în suflete o ur? de moarte, pentru m?rimea unei pensii sau a unei pivni?e, erau acum „prieteni la toart?” ?i nu puteau fi v?zu?i decât împreun?. O personalitate public? na?ional?, cu p?r grizonat ?i profil de universitar, care într-o sear? rostise o vorb? de duh la televizor, pentru ca apoi s? dispar? pentru totdeauna, fusese violent comentat, pe ambele sc?ri ale unui bloc, pre? de o s?pt?mân?. Dou? vecine de acolo, foste vânz?toare la aprozar, au pus cap?t unei prietenii vechi, doar pentru c? nu au c?zut de acord, dac? personalitatea cu p?rul grizonat,” e b?rbat bine sau nu!”. Înainte, ambele recuno?teau c? respectivul era un mare om politic, „pentru c? se vedea de departe c? era un ho? “.
La ziarul unde pe atunci eram, mi?unau, ca niciodat?, prin redac?ie, oameni fel de fel, to?i înfierbânta?i, dintr-o pricin? sau alta: popi în sutane negre, veni?i cu articole despre posturi, s?rb?tori sau, pur ?i simplu, ca s? solicite dona?ii cre?tine?ti la ridicarea vreunei biserici; poe?i în sacouri, care cu o mân? l?sau o poezie cu tendin??, în timp ce cu cealalt? î?i treceau gra?ios ?i neglijent mâna prin p?r; b?trâni cu pantofi scâlcia?i ?i pardesie soioase, ce aduceau fabule, caricaturi sau articole veninoase, împotriva unui fost coleg de serviciu, r?mas ca prin minune, înc?, ?ef, la nu ?tiu ce ferm? de g?ini; profesori cu priviri ?irete ?i pline de tâlc, ce dictau s?pt?mâni în ?ir dactilografei noastre, dumnezeu ?tie ce.
Arti?tii ora?ului ne aduceau desene. Unul dintre ei, despre care nu ?tiam prea bine dac? era plastician sau amator de jazz, înalt, sp?tos ?i cu o fa?? marcat? de v?rsat, ne povestea des despre un tabiet mai straniu: ”Sear? de sear?, dragii mei, îmi mângâi ?i îmi s?rut sicriul l?cuit din lemn de stejar, pe care-l ?in în cas?, ca pies? de mobilier".
Îmi aduc aminte ?i de un individ în haine ?ifonate, cu un aer sfios ?i plouat, care timp de o lun? ne vizitase; se a?eza într-un col?, de unde, dup? câteva ore de t?cere, se ridica ?i pleca. Nu deranja pe nimeni ?i nimeni nu l-a întrebat niciodat? nimic, ne?tiind cine e. E adev?rat c?, pe atunci, to?i erau nebuni dup? ziare. La chio?cul de ziare, de lâng? parcul din Centru, cozile se întindeau pe o mare distan?? .
Ceva emo?ie produsese, în ora? ?i jude?, aflarea ve?tii, publicat? ?i în ziarele centrale, c? cele mai importante personalit??i ale Opozi?iei, vor veni la noi în campanie electoral?.
Pe atunci, într-o sear?, am fost chemat de ?eful sc?rii de bloc, dl. Gic? Sighencea, la o cafea. ”Dac? nu o cafea, atunci un rachiu, zise el.” I-am spus c? prefer un rachiu. ”M? rog, m? rog, relu? el. De gustibus non disputandum.”
Pe domnul Sighencea nu îl refuza nimeni. De?i, prea multe nu ?tiam despre el. Mic, negricios, ?i cu gesturi largi, familiar în toate, ar fi putut p?rea expansiv, dac?, uneori, nu te-ar fi surprins cu o privire iscoditoare. Era ?ef de echip?, la o întreprindere de piese auto ?i se considera, mereu, f?r? noroc în via??. Chiar înainte de a fi numit, un ?ef mai mic de sindicat, la locul lui de munc?, venise Revolu?ia. Altcineva îi lu? locul. Ne?ans? era, a?a cum ne spunea, ?i neputin?a de a-?i schimba apartamentul cu dou? camere, în care locuia înghesuit cu nevasta ?i dou? fete, în ceva mai spa?ios. Ghinion ?i mai mare decât toate astea, trebuie s? fi fost faptul c? to?i ceilal?i vecini aveau trei camere ?i confort 1; lucru pe care ei îl aminteau, cu nedisimulat? cruzime, cât puteau de des. Gurile rele de pe scar? povesteau c?, recent, dl. Sighencea mai înghi?ise o jignire, care-l f?cuse ?i hipertensiv, cu maxima de 19; so?ia unui oier, dintr-un sat m?rgina?, ce-?i mutase de curând familia în imobil - ace?tia aveau ?i un ARO parcat ostentativ în fa?a sc?rii - îi spusese la nervi c? ea, o doamn?, îl considera pe Sighencea ca apar?inând celor din blocul vecin, de confort 3. Or, cu cei din blocul vecin, Sighencea se luptase o via?? s?-i îndep?rteze de lâng? spa?iul lui verde, strigându-le, nu de pu?ine ori, “ P?duchi!”.
Locuin?a, în care m? poftise, nu era strâmt? din cale afar?. Doar c?, masa cu scaune din mijloc ?i abunden?a de mobil? de furnir, lucioas?, candelabrul imens ce imita cristalul ?i ni?te ?ur?uri ce atârnau din tavan, f?ceau “camera mare“ s? fie mai mic?. Multe erau ?i bibelourile. Dintre care, cel mai frecvent era cel cu un copil, cu o ?apc?, o figur? bosumflat? ?i dr?gu?ic? , ce parc? ?inea la spate o ghioag?, care era preg?tit? s? te plesneasc?.
Mai multe persoane discutau p?tima?, având în fa?? câte un pahar de rachiu. În afar? de so?ia lui Sighencea, care avea aceea?i iscoditoare sclipire, ?i fetele sale, mici, cu nasuri coroiate, coco?ate undeva pe o canapea, în jurul mesei se înghesuiau mai mul?i.
Era o familie de pensionari, c?rora nu le ?tiam numele. Nu le vedeam rostul acolo. Vorbeau rar. St?teau mohorâ?i, avându-?i capetele vârâte parc? în umeri. Dar aprobau absolut tot ce sus?ineau ceilal?i, monosilabic sau dând din cap. Nu de pu?ine ori, când veneam acas?, îi g?seam în fa?a tabelului unde se afi?au taxele blocului, de?i cred c? ?tiau pe de rost restan?ele tuturor. În ziua când se aduceau pensiile pe scar?, pândeau venirea po?ta?ului, pre? de câteva ore , de dup? u?a mare de la intrare. Apoi d?deau alarma pe la to?i vecinii.
Într-un col? era familia Mateescu, care locuia chiar deasupra lui Sighencea. El, m?t?h?los, cu tr?s?turi p?trate, întotdeauna la costum, c?ci so?ia lui, întotdeauna cu o c?ciul? de blan? ?i mult aur pe ea , î?i avea serviciul la o fabric? de confec?ii.
Înainte de a m? a?eza la mas?, Mateescu veni la mine, ceremonios ?i complice. Se prezent? cu aerul c? ?tie ceva de importan?? vital?, spre deosebire de to?i ceilal?i. În toiul discu?iei îmi f?cu, din când în când, cu ochiul, un fel de semnal, de genul, ”Vezi, ce ?i-am spus eu?”. Nici el nu vorbea prea mult, preocupat de paharele din fa??. Încerca, uneori, s? îngaime ceva, dar, atunci, c?ciula de blan? se scutura, trimi?ându-l înapoi, la ale lui. La sfâr?itul discu?iei trebui ridicat, de greu ce era.
Mai mult? aten?ie acorda Sighencea, aranjându-i mereu ?erve?elul, unui domn ce-?i ?inea ceremonios haina pe umeri, precum ??ranii din Ardeal, ?i care zâmbea u?or înspre vecinul s?u. Acesta din urm?, între dou? vârste, avea un costum scump, cu dungi late, f?r? cravat?, ?i cu gulerul c?m??ii r?sfrânt în afar?. În jurul mâinii, ?inea un fel de borset? cu fermoar, de care nu cred c? se desp?r?ea. Concentrat ?i întunecat la fa??, izbi de câteva ori în mas?, f?când paharele s? se cutremure, în admira?ia celor din jur, care îl ascultau cu respect.
-S? m?nânce dân gunoaie domnule! S? m?nânce dân gunoaie!
Pân? când, trei sferturi dân români, nu m?nânc? dân gunoaie, nu va fi capitalism ?i bun?stare la noi.
-E destul? s?r?cie ?i a?a, domnule Leontinescu, zise cel cu haina pe umeri c?tre vecinul s?u, pironindu-?i apoi privirea pe copia unei marine, cu valuri r?sucite, ce trona într-o ram? somptuoas?, pe peretele opus.
-Nu destul?, relu? Leontinescu. Foamea duce la bun?stare. Priva?iunile c?lesc un popor. Asta a încercat Ceau?escu, spuse el oftând, ?i, uite, l-au lichidat. Acum, nimeni nu mai vrea s? munceasc?. S-a domnit to?i.
Pe vremea lui Ceau?escu, ?i aici Leontinescu oft? înc? o dat?, to?i erau smirn? la servici. Ia s?-mi fi lipsit mie vreunul, diminea?a, unde eram director…Nu mi?ca unul în front. Bang, bang!, ?i aici schi?? un gest ce aducea a manevr? sold??easc?.
-Se mai aranja, una, alta, interveni Sighencea.
-Acum to?i poate s? fure. Pe rupte. Toat? sudoarea poporului, toat? munca lui, e trimis? peste grani??. Deschiderea grani?elor dup? Revolu?ie… o porc?rie. Ne-am decapitalizat peste noapte… uite-a?a, zise Leontinescu, r?sucindu-?i mâna aproape de fa?a lui Sighencea.
-?i înainte se fura, spuse domnul cu haina pe umeri, înv?luind, u?or, cu privirea, întreaga asisten??, ca ?i când ar fi cercetat ceva.
Nu-i a?a domnule ziarist?, f?cu el, întorcându-se spre mine. Domnul Sighencea ne-a povestit c? ave?i tenta?ia condeiului, pe care l-a?i pus în slujba comunit??ii. S? m? prezint: Vasile B?nu?iu, folclorist… ocazional ziarist, dar înainte de toate …român!
Am schi?at cu mâna un gest vag, în timp ce Mateescu jum?tate treaz, jum?tate afumat, îmi f?cu de câteva ori cu ochiul, cl?tinând din cap.
S? încropesc un r?spuns, nu am mai avut timp, c?ci paharele z?ng?nir? din nou.
-Nu directorii fura, strig? Leontinescu. Mai?trii ?i ?efii de echip? trimiteau acas? la ei camioane pline... De unde a ap?rut toate vilele astea, ca ciupercile dup? ploaie?… La un maistru de la noi, i-au g?sit acas?, la un control, trei saci cu ?uruburi.
Trei domnule! Le ?inea într-un dulap din sufragerie. Când l-au luat la întreb?ri, c? “Ce po?i s? faci cu trei saci?”, el a r?spuns “De vreme ce to?i fur?, m-am gândit s? iau ?i eu ceva, numai s? nu m? ?in? ?ilal?i de prost. C? nu se ?tie niciodat?, ce po?i face cu ?uruburi“… Auzi domne! Ă?tia au realizat lucruri!
-Ce mare lucru am realizat? se lament? atunci Sighencea, rotindu-?i privirile prin camer? ?i invitându-i ?i pe ceilal?i s? fac? la fel. El fusese un fel de maistru. De?i, la vederea ?ur?urilor ?i a marinei de pe perete, se înduio?? pu?in. Parc? o lu? martor, la spusele lui, ?i pe doamna Sighencea, ce d?du doar din mân? a pustie, într-un fel de, ”Tu de ce n-ai furat?”.
Am urmat îndemnul gazdei ?i am cercetat îndelung vreo ?ase goblenuri, îngr?m?dite lâng? o vitrin? plin? cu pahare. Pe un raft, se afla ?i o duzin? de c?r?i, între care “Regii blestema?i”.
Am luat un volum, într-o doar?. Mai mult pentru a p?rea politicos. Pe o pagin? era scris, “Citit? cu mare interes. F.instructiv?”.
-N-ave?i ?tof?! Tot degeaba, c? n-ave?i ?tof?!
To?i încremenir? ?i se întoarser? intriga?i înspre Mateescu, care se plictisise. Acesta se uita urât c?tre ceilal?i.
-Dar matale, de ce nemul?umire e?ti muncit, nea Mateescu? întreb? Sighencea, ?i mim? c?tre ceilal?i ignoran?a.
-Eu?... Noi am muncit... Ne sculam la 4… Vremuri… De la 5 la 10, ne ascundeam dup? un camion ?i beam. La 4, nu ca… ?… ??tia… 11… 12…
Am mâncat… am b?ut… cu 12 lei, î?i luai un gr?tar ?i o butelie la “Dun?…”
C?ciula de blan? se scutur?, ?i Mateescu avu atunci un moment de ezitare.
-Sta?iuni…
Dup? asta, Mateescu nu mai scoase o vorb?. Cl?tin? iar din cap, îmi mai f?cu o dat? cu ochiul ?i î?i relu? uit?tura.
Am luat o felie de cozonac, din cele ce se aflau pe mas?. În t?cerea l?sat?, l-am abordat pe folclorist.
-Ave?i timp ?i pentru articole la ziar?
-Daaa, r?spunse acesta s?ltându-?i haina pe umeri, ?i cercetând iar??i în jur, privind spre u?i ?i ferestre, ca ?i când ar fi vrut s? se asigure c? nu asculta nimeni dincolo de ele. De fapt, e consecin?a unei convingeri, chiar credin??, a? putea spune, continu? el lungind cuvintele. Militez pentru o idee, în spa?iul public. Ora?ul nostru, spa?iul nostru mioritic transilvan, ?ara noastr?, sunt punctul de convergen?? al sacrului. Sacru cu S mare, de unde va veni salvarea.
-Salvarea cui?
-Mântuirea întregii umanit??i corupte. În România, spiritul poporului, saturat de tradi?ii autentice, va edifica o revenire la un cre?tinism, ce-l va reg?si pe cel original.
Ardealul e vatra de emana?ie a acestor tendin?e. Iar ora?ul nostru, unde ?i-au dat întâlnire, a? putea spune, milenare etnii, culturi ?i tendin?e, va avea un loc privilegiat… Noi… câ?iva… mucenici întru cultur?… adânc crez?tori în românism… vom avea un cuvânt de spus… Fire?te, pe vremea lui Ceau?escu, atunci când, la Casa de Cultur? a Sindicatelor, m? ocupam de instruirea ansamblurilor populare… în sfâr?it… era greu s? vii cu asemenea idei.
Obrajii folcloristului se f?cuser? ro?ii, dar se poate s? fi fost ?i din cauza rachiului, c?ci Sighencea, la perora?iile musafirului, îi umpluse paharul de mai multe ori, dup? ce î?i rotise privirea pe deasupra asisten?ei.
-Aaaaa, apoi, s? nu uit?m c? avem genii, continu? el. Genii avem, dar nu sunt puse în eviden??. ?i apoi, cei ce ne vor lua locul, mai încolo, ?i aici îi trase cu ochiul lui Leontinescu, copiii ?i tinerii no?tri, sunt plini de talent.
-?i ce folos? zise Leontinescu. Le lipse?te ?coala vie?ii. Pe care o aveau comuni?tii. Care au fost m…mari oameni politici!
-De gustibus non disputandum, rosti Sighencea, dar ce c?uta?i la opozi?ie, sau cum le zice la ??tia… ai dumneavoastr??
-Un fel de opozan?i, r?spunse Leontinescu. Opozan?i bine tempera?i. Opozi?ia, ce mai! Nu sunt la fo?tii comuni?ti, ce au puterea, pentru c? oamenii lor, de aici, m-au dat jos dup? Revolu?ie. M-au acuzat c? am furat combine frigorifice… ?i m-au pus cu al?ii, sub paz? armat?. Am fost ?inu?i într-o sal? de clas?… câteva zeci. Era un frig… St?tea un copil, un soldat, ?i ne p?zea cu pistolul mitralier?. Ne striga la fiecare cinci minute, c? ne umple de plumbi dac? mi?c? unul. Auzi domne! Da, tot nou? ne-a cerut o ?igar?…
Mi-a f?cut cel mai mare bine. Tot la mâna noastr? ajung. Acum sunt patron. Am magazinul meu. Iau pe nimic marfa din alt jude?, ?i o desfac în Centru.
Ăsta-i capitalismul ?i economia de pia?? domnilor! Adic? s?-?i rezolvi, cumva, acumularea primitiv? a capitalului. Eu la baz? sunt economist. Deci, muncesc din greu. ?i al?ii ca mine, la fel. S? vede?i diminea?a la 3, pe Valea Oltului, cum se v?d dubi?ele cu marf?. Ca licuricii! Uite-a?a; ?i aici, Leontinescu î?i r?sfir? degetele de la o mân? ?i începu s? le mi?te repede, repede, în ochii celorlal?i care amu?iser?.
-Domnu ziarist, f?cu el c?tre mine, ?i a?tept? un timp, mar?ial, cu capul dat pe spate ?i mâna ridicat? în aer. Ceilal?i st?teau t?cu?i.
A?i aflat c? vom fi vizita?i de liderii Opozi?iei, de la Centru. Sper?m s? veni?i, s? scrie?i, spuse mimând cu mâna, din aer, gestul scrierii pe o foaie inexistent?. O gustare… uun… tet a tet… Politic?!





















II

În provincie nu exist? oameni mai greu digerabili decât bucure?tenii. Cu toate astea, nu sunt oameni mai bine primi?i. Ceea ce, la urma urmei, e cel mai provincial dintre lucruri.
În diminea?a în care liderii a?tepta?i trebuiau s? soseasc?, am plecat, împreun? cu Grupul de Ini?iativ? al Opozi?iei Jude?ene, în afara ora?ului, pe ?oseaua înspre Bucure?ti. Am ajuns acolo în dou? ma?ini, din care fluturau în b?taia vântului, mult în afar?, steaguri tricolore.
Ca pe la nun?i, farurile erau aprinse, iar trec?torii f?cu?i curio?i prin claxoane repetate.
Grupul, cu steaguri cu tot, s-a oprit la o intersec?ie, unde un drum mai mic duce c?tre un sat. P?trun?i de o ploaie m?runt? ?i frig, ne-am oprit s?-i a?tept?m pe cei care întârziau.
Erau acolo Rândunel Leontinescu ?i b?trânul care vorbea din balcon. B?trânul, din când în când, ca pentru a ne înc?lzi, repet? de câteva ori, tare, c?, ”În ora?ul nostru, democra?ia a învins deja”. Ceilal?i, atunci, aprobar? t?cu?i.
De?i, de mult, se cuno?teau îndeajuns, se cercetau suspicio?i. ?eful opozan?ilor radicali, avocatul C?p??ân?, chel ?i vânjos, cu mi?c?ri spasmodice în care î?i angaja rigid tot corpul, î?i scruta dur, de dup? ni?te sprâncene stufoase, colegul de partid, pe profesorul de istorie, Mi?u Nicola. Veneau des pe la redac?ia ziarului nostru. Avocatul C?p??ân?, ?i grupul de sus?inere “C?p??ân?”, ?inuser? un adev?rat r?zboi polemic, în pres?, un an de zile, împotriva fostului lider. Suspectat de ni?te afaceri cu mobilierul din sediu, pân? la urm? acela î?i lu? t?lp??i?a ?i C?p??ân? îi lu? locul.
Profesorul Nicola venea la mitinguri, de mai multe ori într-o zi c?ci, în afara orelor de ?coal?, f?cea taximetrie. Silueta înalt?, cu o p?l?rie de fetru ?i o geac? de piele, aceea?i, se vedea de departe. Întotdeauna î?i zdr?ng?nea cheile în buzunar. Apoi, tuna ?i fulgera, ca ?i acum, în fa?a lui C?p??ân? ce râdea silit printre din?i, împotriva criptocomunismului.
M? g?seam mai aproape de alte trei persoane, ce conspirativ, se ?ineau la oarecare distan?? de ceilal?i. ?oferul ma?inii, înalt, costeliv, cu fa?a supt? ?i p?rul alb, era flancat de Marin Boto?eanu, un individ pân? în 40 de ani, chel ?i cu b?rbu?? á la Lenin, ve?nic cu o map? sau un teanc de dosare sub bra?; lâng? ei se g?sea ?i tân?rul doctor Ducu C??ulean. Tot de pe la adun?rile opozi?iei, îl cuno?team ?i pe ultimul. Era greu s? îi ignori silueta m?runt?, ce se agita peste tot: la dat comunicate, ?edin?e interminabile, la conceput ?i plasat afi?e. Nu se b?ga în fa?? ca Boto?eanu, la microfon, dar d?dea sfaturi ?i idei, ridicând câte dou? degete în sus, ca la gr?dini??, ?i cerând cuvântul. Când explica felul în care se pune apa clocotit? peste cafea sau cele patru modalit??i de conservat ciuperci la borcan, î?i împreuna mâinile, ca într-o rug?ciune în care implora ceva.
?i acum, de?i nu eram decât câ?iva, ridic? dou? degete ?i, uitându-se ca un înv???cel la ?oferul costeliv, îl întreb?:
-Cum era cântecul acela cu Pitulici, ce doboar? bol?evici?
Vizibil satisf?cut?, fa?a supt? schi?? un zâmbet copil?ros ?i secretos c?tre Boto?eanu, ce se porni s? râd? cu icnete, înfundat.
-Dar cu imnul celor patru?
Nici acum cel întrebat nu r?spunse, în afar? de acela?i zâmbet fericit ?i plin de în?eles, adresat celor doi.
Boto?eanu se porni ?i mai tare s? icneasc?, dup? care se apuc? s? caute febril ceva între hârtiile din map?. Nu g?si nimic anume, dar îi trase mai aproape pe C??ulean ?i pe costeliv.
-Au la sediul lor, ?i ar?t? înspre cel?lalt grup, dosare despre to?i. Fac dosare despre to?i. Dar ?i eu am g?sit ceva, zise, ?i dup? ce icni când C??ulean î?i împreun? mâinile implorându-l s?-i spun?, Boto?eanu se aplec? febril peste teancul cu hârtii. C?ut? înfrigurat, dar f?r? rezultat.
Am a?teptat ca pân? la dou? ore, dup? care uzi pân? la piele ?i mura?i, ca ?i steagurile tricolore, la un gest hot?rât al lui C?p??ân?, ne-am apropiat de el.
-Domnilor, zise acesta, gândi?i-v? ce program înc?rcat au liderii no?tri. Toat? suflarea româneasc? îi solicit?.
-Eu propun s? ne întoarcem în ora?, spuse oratorul din balcon. La noi, oricum, democra?ia a învins de mult.
To?i p?rur? c? sunt de acord ?i cu asta, a?a c? am f?cut cale întoars?, dar cu steagurile în portbagaje.
În ora?, auzind c? liderii na?ionali, trecuser? pe lâng? noi f?r? s? ne observe, ne-am gr?bit s? îi urm?m pe alt drum jude?ean. Erau a?tepta?i într-un sat m?rgina?, la o “luare de contact cu problemele ??ranului român ?i ale agriculturii aflat? în suferin??, din cauza indolen?ei guvernan?iilor”; a?a, cel pu?in, scria într-un orar al programului lor, publicat în pres?.
Am ajuns din urm? trei ma?ini str?ine, închise la culoare, care se deplasau cu dificultate, din cauza necunoa?terii zonei, dar ?i a terenului desfundat. Pe o pant?, chiar la intrarea în sat, trebuir? s? se opreasc? de-a binelea c?ci, în mod protocolar, drumul era blocat de doi vl?jgani, c?l?ri, pe doi cai, acoperi?i cu un fel de ?tergare.
Se ?ineau buimaci, dar ?an?o?i, în ?a, îmbr?ca?i, tradi?ional, în alb. În spate aveau ni?te mantii negre, iar pe cap c?ciuli de astrahan turtite într-o parte ?i cu pene multicolore. Aveau cizme negre, negre, ?i lungi, lucioase.
Fuseser? trimi?i de ?eful filialei locale a opozi?iei, om cu autoritate în sat, care înainte de Revolu?ie condusese C.A.P.ul local. To?i cei din sat îi datorau ceva, c?ci acum avea nu ?tiu câte utilaje ?i tractoare. Dintre cei mai nec?ji?i, pu?ini erau cei care s? nu fi avut vreodat? nevoie de un sac de azot sau de semin?e. Cu deosebire, era respectat pentru c? pe vremuri era tare la “Partid”. Când acesta venise la opozan?ii radicali ca s? se înscrie, to?i, în frunte cu liderul lor, au considerat asta drept man? cereasc?.
Cei doi c?l?re?i devenir? ?i mai încurca?i, atunci când un geam de la o ma?in? se l?s? în jos, ca s? fac? loc unei camere video, nu prea mari. Au primit ?i un fel de indica?ii regizorale, pentru c? întoarser? caii ?i o pornir? la trap în fa?a ma?inilor, ce rulau încet. A?a am coborât într-un sat, unde c?minul cultural era a?ezat cam în acela?i loc cu o crâ?m? ?i biserica ungureasc?, spoit? în alb. Crâ?ma slujea ?i de magazin, de?i pe un carton era scris stângaci: “Saloon Denver“. În fa?a ei erau câ?iva ce se ad?posteau de ploaie, având ?i câte o sticl? de bere în mân?.
Am intrat în c?minul cultural, unde te izbea un miros puternic de petrol, îmbibat în scândurile de lemn ale du?umelei. Dup? b?ncile lungi din lemn ?i mesele a?i?derea, cred c? slujea nu atât la întâlniri de partid, cât pentru pomeni de înmormântare ?i pentru nun?i. Pe b?ncile din fa?? st?teau încorda?i, pân? la zece oameni din sat, ce se str?duiau s? în?eleag? ce voiau noii sosi?i. Aveau haine negre groase ?i c?m??i albe încheiate pîn? la ultimul nasture, din care î?i ridicau ?epeni capetele. Unii î?i ?ineau mâinile pâlnie la ureche.
Invita?ii, mai mul?i decât s?tenii, se îngr?m?deau înghesui?i pe scen?, la ni?te mese mici, al?turate, acoperite cu o fa?? de mas? lung? ?i lucioas?, de culoare ro?ie. Cei care nu mai înc?puser? pe scen?, se a?ezar? dezinvolt pe b?ncile din primele rânduri. Se ridicau de acolo,în anumite momente, ?i urcând vioi cele câteva trepte de lemn ce duceau la scen?, se apropiau de unul sau de altul din cei de la mas?; le ?opteau ceva la ureche, sau le d?deau vreo hârtie. Între ei începea un dialog ce p?rea de o importan?? deosebit?. Apoi, cel ce urcase pe scen?, cobora la fel de gr?bit ?i cu aerul rezolv?rii unei probleme vitale. ?i cei din prezidiu î?i vorbeau, uneori, cu aerul cel mai intim din lume; de?i se fereau unii de ceilal?i. Ron??iau alune americane, din ni?te pungi de hârtie, pe care ?i le treceau unii, altora. Când ?i când, ridicau privirea ?i scrutau asisten?a, în special pe noii veni?i, num?rând în gând sau f?când un câte semn discret.
Dup? ce am intrat noi, sala s-a mai umplut, de bine, de r?u. Erau ?i doi ziari?ti din Bucure?ti; cel cu videocamera st?tea trântit într-un col? al scenei ?i plictisit, cu un aer absent, mesteca gum? uitându-se la tavan sau la semnul l?sat pe perete de o pancart?, ce nu demult fusese luat?. Era înso?it de o domni?oar? m?runt?, cu p?rul scurt ?i geac? de blugi, care-?i verifica ni?te noti?e.
Un individ gras, cu o fa?? ro?ie ?i o vest? de lân? pe sub haina groas?, s-a ridicat dintre s?teni ?i, suflând greu, le-a urat musafirilor bun venit în numele opozi?iei, pe care o conducea el, acolo, în sat. Dar întrucât nu îi cuno?tea prea bine, prezent?rile au fost f?cute de avocatul C?p??ân?. Rar, r?spicat ?i tun?tor, aproape strigând, spre acreala colegilor s?i din jude?, chirci?i ?i pierdu?i pe b?nci. La fiecare nume nou, cei din sat aplaudau apleca?i înainte, repede ?i mult, zicând, “S? tr?iasc?!“.
De agricultura “în suferin??”, vorbi un profesor universitar; îndesat, într-un costum ?ifonat, cu mâini gr?sulii ?i o ?uvi?? de p?r rebel?. Ochii, parc?, plesneau ?i ei de gr?sime. Î?i citi de pe un carne?el, în care înainte tot notase ceva, experien?a lui din Elve?ia, unde b?legarul era acoperit cu folii de plastic spre p?strare. Nu în?elegea de ce ??ranii de la noi nu puteau face la fel. Nu în?elegea nici de ce actualul guvern, nu încuraja mutarea la ?ar? a or??enilor, spre a ridica nivelul general al agriculturii. El, de exemplu, î?i l?sase copiilor casa de la ora?, ?i se mutase la ?ar?, lâng? ora?. Unde cultiva ro?ii. Acolo, conchidea el triumf?tor, avea ?i anten? parabolic?. În sfâr?it, încheie el zâmbind, când vor fi la putere, el, ca ministru al agriculturii, miza pe ajutorul prietenului s?u de lâng? el, Pierre, viitor ministru de externe. Ministrul de externe, tân?r, cu o b?rbu?? blond? ?i un fular ro?u, lung, aruncat peste sacou, îmbujorat, se înclin? cu mâna pe inim?, în fa?a asisten?ei. Zise doar, “Lumin??iile voastre, da, lumin??iile voastre, c?ci lumina e aici ?i nu la ora?, v? mul?umesc !”. La care s?tenii pu?in surprin?i, aplaudar? copios, înso?indu-?i aplauzele cu, “S? tr?iasc?!”.
Pierre nu era singurul cu fular ro?u, dintre noii veni?i. La marginea unei m?su?e din cap?tul opus, în fa?a unui col? de care se anina, alt b?rbos, mai pu?in îngrijit, î?i etala un fular asem?n?tor. Î?i mijea ochii asupra celor din sal?. Cobora neobosit s? tot dea bile?ele cuiva din primul rând, ce nu mai înc?puse pe scen?. Se apropie o dat? prevenitor ?i de ziari?tii din Capital?, zâmbind ?i îngustându-?i ochii, alintându-i cu, “Ce fac copiii? Ce fac copiii?“. Spuse ?i el câteva vorbe, dându-se drept sociolog ?i politolog. La care, cei din sal? mai strigar? o dat?, “S? tr?iasc?!“. El ?inu s? sublinieze c?, de?i în opozi?ie, se revendica din tradi?ia “Solidarit??ii“ poloneze, de la stânga est- european? ?i mi?carea muncitoreasc?. De unde, spuse sociologul, ?i culoarea fularului s?u.
Mai atente devenir? gazdele, ridicându-se aproape de pe scaune, când printre rânduri începu s? se plimbe perorând, tân?rul Adrian Mandea. Avea o c?ma?? alb?, cu mâneci largi ?i un ?erpar înalt, din piele. Pe scen? s?rea în ochi, c?ci prietenul s?u avea o sutan? neagr?, pe care str?lucea o cruce mare. De sub mas?, acela î?i întindea picioarele în blugi. Îmbr?cat pope?te, el p?rea ?i cel mai posac dintre noii veni?i. Nu zâmbise o dat? ?i, dac? schimbase o vorb? sau dou? cu cel cu ?erpar. Fuma în schimb înnegurat, ?igar? de la ?igar?, scuturând scrumul într-o b?rcu??, pe care ?i-o f?cuse din hârtie.
Mandea le explic? tuturor c? nu ar trebui s? ne ru?in?m de tradi?iile noastre ?i, deci, nici de îmbr?c?mintea ??r?neasc?. ”?i texanii î?i poart? peste tot în lume p?l?ria cu boruri ?i cizmele cu ?inte”. Colegul s?u c?tre care se îndreptau cu deosebire privirile ??ranilor, pentru îmbr?c?mintea preo?easc? ?i rotocoalele de fum, f?cu un gest c?tre sal? spunând, “Chiar ?i Matisse…”.
Dealtfel, a fost singura dat? când a spus ceva.
Dup? asta, oamenii ?i-au mai pierdut r?bdarea, dar f?r? s? se fi manifestat nepotrivit sau s? fi plecat din sal?. Dintre invita?ii afla?i în primul rând, unul singur, înalt, cu ochelari, ce mergea poate pe 70 de ani, ie?ise s? se plimbe, murmurând ceva. Î?i ?inea mâinile la spate ?i, uneori, î?i ridica u?or un um?r. P?rea adâncit în ale lui.
Altul, cam de aceea?i vârst?, î?i sprijinise tot timpul b?rbia, în mâinile încruci?ate, de pe un baston cu o m?ciulie de argint. Avea un sacou în carouri de culoarea coniacului. Ochii alba?tri p?reau imen?i, de dup? ni?te ochelari cu dioptrii mari. Mâinile golite de sânge prin paliditatea lor, erau mai neastâmp?rate decât fa?a vag distant? ?i ironic?, ce nu s-a mi?cat defel.
Singura doamn? din prezidiu, lingvista Delia Novac, era mai cunoscut?, c?ci ap?ruse de mai multe ori la televizor. Î?i d?dea uneori cu p?rerea ?i în privin?a campionatului nostru de fotbal, aflat de o vreme într-o criz? de identitate. Doi s?teni î?i d?dur?, u?or, coate când o v?zur?. Dup? ni?te ironii fine, înso?ite de zâmbete c?tre Pierre, care într-o întâlnire anterioar? nu îi d?duse destul? aten?ie ei, în particular, aceasta spuse c? rolul femeii din România, în fotbal ?i politic?, este nepermis de ocultat. Continu? f?când analiza lingvistic? ?i etimologic? a unor cuvinte, lucru care, parc?, mai alung? plictiseala unora dintre colegii ei.
Atunci un ??ran se ridic? ?i, dregându-?i glasul, întreb? dac? “la noi în sat se bag? gazul sau ba? C? în satul vecin s-a b?gat ?i cei de acolo nu mai au probleme cu lemnele“. La care ?eful opozi?iei din sat se ridic? ?i suflând la fel de greu, dar zâmbind îng?duitor c?tre prezidiu, spuse c? Zamfir nu în?elege c? pentru asta e nevoie de aprobare, ?i de la Consiliul Jude?ean ?i de la Prefectur?, unde comuni?tii sunt înc? la putere.
-Da, doamn? ?i domnilor, strig? atunci profesorul Nicola ridicându-se din sal?, masiv, cu geaca lui de piele ?i p?l?ria de fetru, criptocomuni?tii sunt înc? la putere. ?i asta din 1945. Revolu?ia nu a f?cut decât s? le perpetueze perfid interesele. Nu ?tiu un comunist care s? fi renun?at la putere altfel, decât în fa?a plutonului de execu?ie!
-Dar fâne?ele dinspre ora?, când ni se dau domnule ministru, îndr?zni alt s?tean , adresându-se universitarului specialist în agricultur?.
?i grajdurile, c? le folose?te pentru vacile lui, viceprimaru’ din ora?, care e uite-a?a cu Prefectu’; aici el î?i încol?ci degetele ar?t?toare de la mâini.
Nu avem unde s? ne ducem vacile!
Oaspe?ii îngândura?i, care cu frun?i încre?ite încercau s? priceap? despre ce era vorba, î?i mutar? aten?ia c?tre noul vorbitor, un profesor de literatur?, Miki Nicolaescu, ce se prezent? ca doctor universitar. Oache?, îmbr?cat în negru, cu bretele, ?i acesta fumase pân? atunci; curios era c? ?ig?rile ap?reau miraculos în mâna lui, c?ci ?i le scotea din buzunarul interior al hainei. În studen?ie asta se chema “a palma ?ig?ri“.
?i înainte, dar ?i pe perioada cât vorbi, ochii i se mi?cau cu repeziciune în toate p?r?ile; spre colegi, sal?, ferestre ?i u??.
“ Cel mai mult m? mândresc cu titlul de profesor, spuse Nicolaescu. Asta mi-am dorit întotdeauna. Eu sunt profesor, doctor universitar ?i ,a?a, sper s?-mi închei cariera.”
S?tenii reac?ionar? cu un, “S? tr?iasc?!“.
„ Dar ca mul?i al?ii, dup? Revolu?ie, continu? el, am sim?it c? este necesar s? ne implic?m, noi, intelectualii. Nu am reu?it, ca ?i al?ii, c?ci nu aveam cum s? reu?im.
?i atunci am decis c? profesiunea mea este, totu?i, literatura. Cu neimplicare politic?, am preluat responsabilitatea unei reviste. Mi-am dat apoi seama c? am gre?it. ?i am intrat iar??i în spa?iul acesta public, nu întotdeauna imaculat. ?i ca mine, în asemenea contradic?ii, se zbat to?i cei care au o meserie serioas? ?i un nume consacrat. Care deci, nu fac pasul acesta pentru a parveni. Poate c? mul?i am vrea s? r?mânem doar la masa de scris. Dar nu, nu ne putem permite acest lux. ?i aceast? la?itate. Nu acum, când nu exist? o clas? politic?, pe care numai noi o putem oferi. Privi?i în jur, la dezastrul opozi?iei. Havel e în palat… pre?edinte, iar noi…tot în strad?.”
Aici profesorul oft?, adunându-?i sprâncenele într-un mod ciudat.
„ Nu mai vreau s? stau deoparte. Am stat în Revolu?ie. Nu mai pot. Ajunge, spuse Nicolaescu rotindu-?i privirile de la colegii s?i, la ferestre, în sal? ?i, înapoi, la mas?. Nu am intrat în politic? de pl?cere. Dac? vre?i, pentru a rezista prin scris ?i cultur?, pe vremea aceea, noi a trebuit s? facem un anumit fel de politic?. Politic? pe coridoarele C.C.ului. Dar f?r? asta, nu am fi avut literatura român?, cu tot ce reprezint? ea în lume.”
“P?i, s? tr?iasc? ?i ea“, mai f?cur?,slab, dou? voci.
„ Nu am fost membru de partid, relu? Nicolaescu, dar anumite compromisuri trebuiau f?cute. Este ceva…compromisul! Dup? el m?sori maturitatea cuiva. Trebuie s? înv???m ceva din e?ecurile anterioare; cu to?ii. Ca opozant îmi doresc, mai mult realism ?i pragmatism, calit??i ce ne-au lipsit. Calit??i pe care, iat?, le reg?sesc la ?eful filialei jude?ene moderat opozante, domnul Rândunel Leontinescu, omul de mâine al unei societ??i normale, eliberat? de inhibi?ii, dar ?i de naivit??i ?i de un fel de idealism penibil .”
Îi f?cu un semn discret lui Leontinescu ?i, poate, ar mai fi continuat, dac? nu ar fi fost violent întrerupt de un tân?r din primul rând, cu puternic accent moldovenesc ?i o barb? ca a lui Soljeni?în; poetul Amariei.
“Domnule profesor, destul? vorb?rie! Domne, f?cu el întorcându-se spre sal?, noi trebuie s? prelu?m puterea! Ă?tia de conduc ?ara, sunt ni?te momâi! Ni?te momâi! Vre?i s-o mai spun odat?? O mai spun: ni?te momâi!”
“Stai, m?i Amariei, las-o oleac? mai moale”, spuse alt invitat din primul rând.
Era mic, gras, ?i avea o figur? ?ireat?, ce pl?cu imediat ??ranilor.
“Crezi c? politica a?a se face? De ce s? nu ne d?m cu ei ?i abia apoi, încet, încet, s? le lu?m locul? M?i Amariei…” ?i clipi viclean din ochi c?tre sala, care aplaud? imediat în?elepciunea asta.
-Tovar??i…domnilor…interveni alt ??ran întorcându-se spre Nicolaescu, atunci când îl v?zu pufnind în râs… Ne bag? gazul?
Multe nu se mai vorbir?, c?ci oaspe?ii se plictisir? ?i începur? s? ca?te discret. Mi se p?ru chiar c? îl privir? cu recuno?tin?? pe C?p??ân?, când acesta mul?umind s?tenilor, declar? întâlnirea o reu?it?. Una între altele, care vor mai fi pân? la câ?tigarea alegerilor.
M? îndreptam spre ie?ire, a?teptând într-un rând ce se formase, iar cel cu videocamera, mestecând gum?, îi spuse ziaristei c? “unii din ??tia ar fi cei mai neferici?i dac? lucrurile ar merge bine în ?ar?.”







III

Am plecat pe bulevardul cel mare. Preferam aglomera?ia ?i forfota, str?zilor lini?tite, înc?rcate de castani. Frumoase , dar pustii ?i cu multe grilaje de fier. Dincolo de care nu era nici ?ipenie de om. Nu de pu?ine ori, am asem?nat ora?ul nostru cu un sat. Un sat mai mare. Dintr-un cartier m?rgina?, ca acela unde locuiam, într-o jum?tate de ceas ajungi în Centru.
Multe localuri sau magazine î?i schimbau destina?ia de la o lun? la alta. Asta f?cea ca lucrurile s? fie mai interesante.
O cofet?rie de pe col?, unde odat? g?seai savarine gustoase, dup? ce o vreme ajunsese magazin de covoare, sfâr?ise prin a desface casete de muzic? româneasc?. Fosta libr?rie, singura din zon?, era farmacie, iar la aprozar g?seai ?i vopsele.
Pe strada care duce înspre Universitate ?i parcul cel mare, am cotit în direc?ia opus?. Tot fetele, care erau peste tot, d?deau mai mult? aten?ie modei; erau la mare trecere ni?te pantofi cu t?lpi imense, pentru care p?rin?ii scoteau bani grei din buzunar.
Am ajuns în fa?a vitrinei, unde o fost? coleg? de liceu î?i deschisese, cu mari rela?ii, un magazin de articole, oarecum sportive. Lâng? o chichinea?? ce se numea “?ic Butic”, ce vindea pantofi de lux. Am r?mas în?epenit o vreme, ne?tiind dac? s? intru sau nu, pân? când de dup? un mald?r de adida?i, o mân? cu multe inele îmi f?cu semn s? intru. De?i începuse s? se înc?lzeasc? afar?, fosta mea coleg? avea o hain? de blan? ?i o rochie lung?, neagr?, cu dantel? jos, ce ajungea pân? la ni?te cizme cu toc. Îmi spuse c? îi e frig din cauza stresului. C? nu a avut un concediu ca lumea de când e patroan?.
-Habar n-ai ce înseamn? s? dai de lucru altora. De-abia dup? ce-mi pl?tesc angajatele, m? uit pe facturile telefonice.
-Ce se vinde mai bine?
-L?mpile de noapte din por?elan.
-L?mpi de noapte?
-Alea din col?, de lâng? ciorapi, îmi ar?t? ea. În orice caz, de când m-am privatizat, ?tiu c-am ?inut-o numai în gr?tare. Fumez Kent…Nervii…cu aprovizionarea, de care se ocup? so?ul, ?i angajatele. Le ?in din scurt. Din “Doamna Nina“ nu m? scot, de?i eu croiesc fustele la ma?in?. Vezi…în “Celebrit??i”…scrie c? marea vedet?, Bambina, de la T.V., a început ca mine. Într-o garsonier?, ipotecându-?i ma?ina. Ce vorbesc eu de Bambina? Uite, peste drum,…Cotârlea…a avut o camionet? de c?rat marf?… C?ra varz?... Acum e milionar în dolari! În dolari!… M? apuc ?i de drept. La seral. De n-ar fi tremurul ?sta din stomac…uite-a?a, f?cu ea, zorn?indu-?i lan?urile de aur de la gât. ?i-am dat jos de pe mine, într-o lun?, câteva kilograme. De-a? apuca o comand?, de la ?ia, de la cantina armatei, zise ea f?cându-?i o cruce mare.
?tii ce? Ar trebui s? treci ?i pe la Gusti. E în atelier. N-are de umblat dup? produse ?i sculpteaz?. I-am dat liber.
Am ie?it în strad? trecând pe lâng? casele pe care scria cu litere mari “Vila Ofelia“, “Vila Petri?or“, ”Vila Danc?u“.
Un cer?etor, într-o pufoaic?, într-un col?, cu eternele picioare vârâte sub el. Cel pu?in arat? bine hr?nit. Ca ?i cei ce adun? în c?rucioare cartoane presate.
Cei mai mul?i î?i bat, acum, la u?? acas?: femei p?mântii la fa??, cu vreun copil în bra?e, o expresie de sfâr?eal? ?i ochii arzându-le în cap. Mai au ceva demnitate, ce le mai poate r?mâne când u?ile li se trântesc în nas, ?i încearc? s?-?i vând? un simulacru de ceva: un vas, o m?tur?, o cârp?.
Lâng? “Teatru“, mai mult? lume îngr?m?dit? pe lâng? o camionet? str?in?. L-am întrebat pe un b?trân cu o plas?, ce se a?ezase r?bd?tor la un fel de coad?, ce se întâmpla. Acesta r?spunse doar, “Ajutoare“, ?i punând cap?t discu?iei, se c?znea s? se ridice în vârful picioarelor ca s? vad? mai bine. Am f?cut la fel. O femeie între dou? vârste, fran?uzoaic?, poate, d?dea cu o mân? Biblii, iar cu cealalt?, ni?te ?epci. Zâmbea silit, c?ci era filmat?, încercând s? fac? fa?? tuturor. Un copil handicapat ajunsese lâng? ea ?i aceasta îl luase în bra?e, dar, ferindu-se, cumva, de el; ca ?i când s-ar fi protejat de vreo boal? contagioas?. Unii dintre cei ce apucaser? o Biblie ?i o ?apc?, îng?imau ceva ce aducea a mul?umire sau, pur ?i simplu, gesticulau ca surdomu?ii. Femeia r?spundea la fel.
Chiar pe Centru, în fa?a localului “Cucuveaua“, mi-am luat un suc. La o m?su?? alb? din plastic, din cele ap?rute în fa?a mai multor restaurante de la noi, l-am g?sit, degustând o votc?, pe Vancu. Îl ?tiam de la ziar, unde venea cu articole extremiste, la prima vedere. Cânta la ghitar? ?i scria poezii. Articolele lui vehemente pl?ceau multora. Mi se pare c? era ?i într-o organiza?ie de tineret, a nu ?tiu c?rui partid.
Avea o geac? kaki ?i o ?apc? din acela?i material, de sub care îi ie?eau ?uvi?ele de p?r. Se uit? la mine fix ?i m? invit? s? iau loc. Picioarele întinse c?tre bulevard, de parc? ?i le-ar fi înc?lzit la foc, aveau ni?te bocanci de munte, încheia?i sus pe gamb?.
-O ?ar? avem! spuse ?i lu? o înghi?itur? din pahar privindu-m? cu aceea?i încremenire.
Ce rost o fi avut ?i revolu?ia asta, nu ?tiu! Ă?tia se comport? exact ca ?ia dinainte. Ce i s-a repro?at lui Ceau?escu, când l-au pus la zid… furturi, distrugerea economiei na?ionale…f?r? probleme poate fi pus în cârca a câtorva sute de oameni politici de la noi.
Tu nu vezi c? oamenii cei mai respecta?i în ?ara asta sunt tâlharii tranzi?iei? Ba, ai putea spune, chiar, c? au ceva simpatic în ei…Când unul din ei…un patron de fotbal, ?ine o conferin?? de pres?…te pr?p?de?ti de râs…Au culoare jigodiile…În orice caz, au ceva real, autentic, în compara?ie cu la?ii “respectabili”, fofila?i prin politic?…, cu toate “textele” lor… sim?i c? îi invidiaz? pe bandi?i, c? le fac temenele, c? în forul lor interior… îi respect? chiar… pentru c? fur? ca-n codru…o chestie la care ei au jinduit mereu…dar le-a lipsit curajul…pe care l-au pitit dup? a?a-zisa…condi?ie social?…
To?i ??tia… ?i cl?tin? din cap încet, de-au pus mâna pe ?ar?, cei de la putere ?i ?ia de vor s-o de?in?… din opozi?ie… g?inari. A?a s-au format ?i acum nu mai pot fi altceva. Ca puii de g?in? ie?i?i din g?oace prin incubatoare…Dac?-i sco?i în soare, se strâng laolalt? ?i tremur?. Sl?b?turile astea din opozi?ie…Î?i ascund dup? proteste nehot?rârea ?i l?comia. Strâng liste cu semn?turi când nu primesc posturi.
D?du iar din cap ?i se holb? o vreme la cei ce treceau.
-S-au înv??at cu via?a c?ldu?? ?i cu f?râmiturile ce le primeau... Acum cred c? ajung la putere f?r? s? deranjeze pe nimeni… nici pe românul de rând, nici pe canalia ajuns? sus. Ă?tia de guverneaz?… daca-r avea o f?râm? de grandoare în tic?lo?ie… tot ar mai fi o ?ans? pentru ?ar?… ar putea ajunge r?ul ?sta mocirlos, odat?, un bine…poate…s-ar chema c? mai exist? credin??. Un Dumnezeu, cât de mic, dar al nostru. Ă?tia n-au Dumnezeu… n-au nimic. To?i au intrat în politic? ca s?-?i fac? buticuri. Intelectualii, mai cu seam?... Po?i s? îndrep?i literatura când tu umbli dup? gologani? De unde or fi având atâta ?iretenie ?mecherii ??tia? E caracteristica lor predominant?. Dup? asta îi recuno?ti. N-ai v?zut ce aluneco?i sunt?… “Rezisten?a prin cultur?“… Cum s? fi f?cut asemenea slugoi în travesti, de catifea, opozi?ie la comuni?ti? De unde s? avem politic?? Acum, tot ei î?i fac planuri c? e mai rentabil s? fac? pe opozan?ii. Le poate pica un post prin senat, sau o ambasad?. Cel mai rentabil e s? urle tare. Fac pe mironosi?ele, care nu se amestec? cu bandi?ii, dar cât le jinduiesc locul! Atunci când nu îi vede nimeni, sunt tot cu miloaga pe la ei. M-a? mira s? nu le trimit? ?i felicit?ri…
Ă?tia nu-?i vor lua niciodat? lumea în cap, ca s? spele vase, doar ca s?-?i spele sufletele. De-asta nu mai are nici na?iunea suflet… Nu vom sc?pa de ei. Au îmb?trânit urât ?i nici nu se gândesc s? tr?iasc? mai adev?rat. Mai trag câte un simpozion, o conferin??, unde s? ne mai abureasc? pe noi, ?i pe ei s? se mint?, c? mai exist?. Nu cumva s?-i uit?m, când de fapt ei sunt de mult termina?i. Iar acolo fac pe modera?ii ?i este?ii, pentru c? le e groaz? ?i de politica adev?rat?. Se plâng de cultur? ?i de spirit…dar lor le pas? cel mai pu?in de ele. Numai la bani le st? gândul… Dealtfel, nu mai pot s? se salveze ca existen?e. Doar de acolo, amice, începe literatura mare ?i politica mare. Destinele mari. Noi nu avem destine. Noi avem descurc?re?i.
Am vrut s? întrerup potopul de vorbe, ce se ab?tuse asupra mea, dar am în?eles c? nu aveam nici o ?ans?.
-Nu mai e nimic de f?cut. Suntem cu des?vâr?ire pierdu?i. ?i a?a suntem de sute de ani. Un conduc?tor n-am avut cu voca?ie imperialist?! Tr?geam câte un schit, dup? ce ne d?deam obolul. Asta era “rezisten?a prin credin??!“ De parc? credin?a ?i-o negociezi…De ce nu ne-or fi cucerit turcii? Acum am fi fost turci…?i lor le-o fi fost groaz? de noi…Boierii au fost întotdeauna buticari ?i lichele. Jecm?neau gloata mai abitir decât turcii. ?tii c? deveneau patrio?i ?i mari cre?tini doar când erau amenin?a?i s? fie înlocui?i? Atunci chemau norodul prost s? lupte pentru interesele lor…a?a cum azi îi adun? pe la mitinguri…
Se opri c?ci chelnerul batjocoritor ne atrase aten?ia c?, “Domnul zbiar? ?i se aude ?i în local. Patronul nu face politic? ?i ne roag? s? fim civiliza?i“.
Vancu se întoarse ?eap?n ?i rigid înspre chelner privindu-l în t?cere, drept în ochi. Acesta descump?nit, d?du din mâna în care avea ?ervetul a pustie, ?i-?i lu? t?lp??i?a.
Chiar ?i dup? plecarea lui, amicul meu r?mase o vreme pironit, cu privirea, în locul unde st?tuse chelnerul. Apoi întorcându-se la fel de încet spre mine, d?du înc? o dat? din cap a dezn?dejde ?i spuse, “Suntem cu des?vâr?ire pierdu?i. De ne-ar înghi?i Europa ! ”.
Când începu s? sughit?, f?r? putin?a de a se opri, ducându-?i dosul mâinii la gur?, am plecat mai departe. Uitase ?i de mine.
Ziarul nostru î?i avea sediul în Pia?a Mare, lâng? Palatul, albastru, al simpaticului guvernator, ce demult reprezentase o împ?r?teas?. Nu am intrat în redac?ie, fiind ora la care to?i ciuda?ii veneau acolo. În Pia??, de pe dalele de piatr?, privirea î?i era atras? pân? departe, pe acoperi?urile caselor. Am luat-o pe lâng? Prim?ria Veche, în cealalt? pia??, mai mic?.
De când m? ?tiu, dac? treceam pe lâng? gardul din fier forjat al marii biserici evanghelice, silueta de bronz a unui predicator sas, zâmbind, m-a îmbiat întotdeauna s? intru.
De pe mozaicul m?runt, alb, de pe alee, ce îmi scâr?âia sub pa?i, am auzit ?i sunetele vag picurate printre pietre, ale orgii din?untru. Cineva exersa, cu siguran??, c?ci erau reluate, mereu, acelea?i game. Clan?a mare ?i u?a grea, ce se deschidea încet, f?ceau loc agheasmatarului ?i unei cutii din metal negru, închis? cu lac?t, unde se puneau monezi.
M-am încadrat în culoarul îngust dintre cele dou? ?iruri de b?nci ?i atent la ?oaptele orgii, reverberate ?i de zidurile reci, m-am a?ezat undeva pe la mijloc. Tigvele ?i oasele încruci?ate, ce compuneau bazoreliefuri, trebuiau, b?nuiesc, s? te aduc? înapoi la ceea ce mai r?mânea dintr-o via?? de om. Dac?, tot acolo, n-ar fi r?sunat orga. Ea te purta, pe nesim?ite, c?tre ceea ce era mai mult în noi. Când atâtea înv???turi ne-au educat s? ne purt?m singuri groz?via acelui sfâr?it modelat în pere?i, muzica de org?, cu nep?mântescul ei, r?mânea singura form? de acces la altceva. De sc?pare. Poate c? a?a a ?i fost gândit? biserica asta, unde întotdeauna te p?trunde frigul.
Când mi-am coborât privirile de pe altarul unde doi sfin?i, încadra?i în ?ipci aurite, î?i f?ceau plec?ciuni, am v?zut c? nu eram singur.
Lâng? panoul unde se afi?au numerele versetelor din Evanghelie, pe o banc?, dormita o siluet?. Era un domn într-o pozi?ie ciudat?, având capul rezemat pe banca din fa??, a?a cum mai vezi be?ivi pe mesele din crâ?me. Dormea sau, poate, c? plângea. Era un loc bun, ?i pentru una, ?i pentru alta.
M-am ridicat s? ies ?i atunci ar?tarea aceea î?i f?cu ?i ea drum printre b?nci. Avea un sacou cu petice aplicate la coate, cum se purta pe atunci, totu?i prea sub?ire pentru sezon. Un tip tomnatic. Între dou? vârste, avea ceva nepl?cut de tân?r în ?inut? ?i figur?. Nepl?cut era ?i orgoliul ce-?i f?cea loc dintr-un trup, evident, jig?rit, ce trebuie s? fi suferit destule. Nu m? observ?, când trecu pe lâng? mine, ?i nu î?i f?cu nici cruce, când ie?i în lumin?. ”Câ?i ani o fi având… 30… 40? Greu de spus”.
Pia?a unde erau “Arhivele”, rar b?tut? de cineva, e cel mai pustiu ?i mai pa?nic loc din ora?. Toamna, e mai frumoas?, inundat? de frunze ?i o lumin? aurie. Într-o firid?, te întâmpin? chiar bustul de fier negru al unui poet, ce se întoarce din profil spre tine; p?rul îl are desp?r?it printr-o c?rare pe mijloc, iar gulerul r?sfrânt las? s? se vad? gâtul ?i pieptul. Î?i d? impresia de încredere ?i tinere?e ve?nice. Când te gânde?ti îns? c? cel?lalt, marele poet, amicul lui, îl g?sea, mult dup? ce murise, plin de umori, tabieturi b?trâne?ti ?i oroare de gloat?…
Gusti î?i avea atelierul pe lâng? Sinagoga ora?ului, închis? ?i nepotrivit a?ezat? între Gar? ?i Sta?ia de Salvare. De fapt, o curte, unde, într-o cas? p?r?ginit? cu un singur cat, tr?ia o familie cu mai mul?i copii. Pe cei mai mici dintre ei, îi întâlneam la un chio?c vecin unde se vindeau spirtoase. Ajutau la c?rat cutii din carton. Când mergeam la atelierul din spate, pe sârm? erau întinse rufe ?i din camera ce era, probabil, buc?t?rie, camer? de zi ?i dormitor, se auzea z?ng?nit de vase. Se p?rea c? erau mereu la mas?.
Nu întotdeauna aveam ?ansa s? îl g?sesc. ?tiam asta atunci când la u?a atelierului, aflat? lâng? un closet de serviciu, se g?sea un lac?t ?i un carne?el cu un creion ata?at, unde i se l?sau mesajele. Atunci, m? uitam la pietrele împr??tiate în dezordine prin curte, la cele câteva g?ini ce scormoneau în jur ?i îi l?sam, de regul?, câteva rânduri.
Acum mai avea în vizit? un musafir. Discutau pe îndelete, în timp ce degustau vin din pahare de plastic. To?i arti?tii pe care îi cuno?team, î?i d?deau s? bei din pahare de plastic.
-Aaaa…coane, f?cu Gusti când m? v?zu, descriind cercuri imaginare cu mâinile ?i venind spre mine c?lcând ap?sat. M? b?tu tare pe spate, ca ?i când i-a? fi f?cut o mare surpriz?.
Era entuziasmat când îl vizita cineva, ceea ce p?rea a fi în contrast cu p?rul vâlvoi, trupul îndesat ?i burta în formare. Dealtfel, to?i sculptorii sem?nau între ei.
La ?anc ai picat, continu? el. Nicicum nu m? în?eleg cu Ţompi! Cruci pentru mor?i, nu mai fac!
-Las? domnule chestiile astea, zise Ţompi, un domn ce mergea c?tre 60 de ani, cu o barb? imens? ?i f?r? din?i, ce se înc?lzea lâng? o sob? mic?, în care Gusti arunca resturi de lemne.
Trebuie s? te faci cunoscut în Europa. Azi o expozi?ie în Germania, mâine în Ungaria ?i uite-a?a…Arat?-i, domnule, ultimele lucr?ri…Cele din stilul “Etno“.
Gusti se îndrept? spre un raft, de unde lu? câteva sculpturi, de pe care ?terse praful cu pio?enie. Le puse într-o lumin? mai bun? ?i se trase înapoi. Aduse ?i alte sculpturi, dând la o parte praful, tot atât de sfios.
-Ei, ce spui, coane?
Am ezitat.
Ţompi deschise gura s? spun? ceva, dar se r?zgândi. Aduse mâna aproape de sob? ?i ?i-o trase repede înd?r?t.
-Coane, zise Gusti, ?i-am citit articolele ?i nu-i în regul?. Nu-i în regul?.
-De ce?
-Prea te iei de to?i. Poate încasezi ?i o b?taie. Z?u! Nu a?a merg lucrurile. Eu sunt pe bune…cu to?i. Toate se rezolv?. Inclusiv inspira?ia…ce s? mai vorbim de comenzi… O ?tiu de la unchiu-meu, Dumnezeu s?-l odihneasc?! Deschidea orice u?? cu salam de var?. Era gestionar la o cantin?.
-Am o vecin? pe care au b?gat-o la nebuni, pentru c? nu mai ajunge la cozi înaintea altora, spuse Ţompi. Noroc cu televiziunea prin cablu. ?i “Divizia A”. Supermarketul, ce mai, e locul unde se adun? ultimele resturi de sens în via?a proletarilor…Când îi vezi, în pufoaice, cum î?i îndeas? c?rucioarele… Ăsta-i viitorul! Altfel…mul?i pensionari ar ajunge la balamuc. To?i. Dar de la mezeluri…la art?…
-Ba-i exact aia, spuse Gusti, rânjind înspre mine. Salam.
-Las? domnule salamul. Ce mai r?mâne din tine, din expresia ta…,?i aici Ţompi ridic? un deget în aer. Dac? o ai, ?i ai dospit-o în tine... De ce or mai fi f?cut foame arti?tii mari?
-De pro?ti. ?i ?ia mici au f?cut foame. Nu merit?. Totul se negociaz?. Chiar ?i fesa aia, de la statueta din lemn de nuc. Arta e management. Totul e management. Via?a e management. Dac? nu ?tii asta, e?ti un fel de prost cu aere…
Brâncu?i, ?i el, a fost un tip orientat, care a sim?it încotro bate vântul. V? spun eu, hohoti Gusti zgomotos, decât s? faci foame, mai bine te în?elegi cu un prefect. În orice caz, eu nu mai stau printre prostii de astea… Chestii moarte. Nu mai fac cruci de mor?i! Am terminat. Fertig!
Î?i duse ambele mâini la gât, ca ?i când s-ar fi for?at s? vomite. Apoi clipind ?iret din ochi c?tre mine, se duse la un raft, de unde lu? o cutie de lemn. Î?i duse degetul la buze, apoi o deschise cu aceea?i grij?. În?untru erau ace ?i fel de fel de alte ustensile pentru pescuit.
-Domne, zise Ţompi, ce-ar fi s? facem un partid pornind de la o asocia?ie de arti?ti, litera?i?…Ora?ul ?sta e prea amor?it. C?-i brânza de vin?, sau mezelurile… S? facem ceva. Nu mai putem sta deoparte…Începem cu un pahar de vin, ca aici. St?m, discut?m… N-ar fi interesant?
Cl?tin? încet din cap ?i sorbi u?or din pahar, sc?rpinându-se gânditor în barb?.
Am p?r?sit atelierul ?i m-am gr?bit s? ajung la redac?ie, unde întârziasem destul. Nu mi-a fost dat s? ajung, c?ci, pe Centru, l-am întâlnit pe poetul Titi Soare.
Nu putea s? nu î?i sar? în ochi, înalt cum era, cu plete ?i îmbr?cat într-o vest? cu foarte multe buzunare ?i fermoare; o geac? gen “regizor“, sau ceva asem?n?tor, pe care o mai v?zusem la arti?tii sau scenografii din Bucure?ti, ce ap?reau pe la mese rotunde la T.V., vorbind de Dumnezeu. Din câte îmi aduceam aminte, invariabil, aceia mestecau gum?, uitându-se scârbi?i unii la ceilal?i. Pe poet, redactor ?ef la revista de literatur? “Poporul Nostru“, ar fi fost greu s? îl evit, c?ci ocupa tot trotuarul, f?când pa?ii mari, ap?sa?i, ca de ??ran.
“Ce bine c? te-am întâlnit b?trâne! Voiam s? te anun? c? avem o sear? de poezie la Cenaclul . Cineva trebuie s? aduc? jertfa asta“.
Se gr?bea s? ajung? la o tipografie privat?. Tocmai ie?ise cel mai recent num?r din “Poporul Nostru“ ?i m? lu? cu el. Se opri la un cer?etor postat lâng? o flor?rie ?i, scotocindu-se prin buzunare, îi d?du o moned?. ”O obliga?ie cre?tineasc?“, m? l?muri el. De aceea am ?i ajuns târziu la tipografie; pe trotuar mai întâlnir?m vreo patru cer?etori. Fiec?ruia dintre ei le d?du o moned?, înclinându-se. ”Valoarea umilin?ei, b?trâne, am p?truns-o sub comuni?ti. Nu oricine ajungea redactor la -nu ai idee la ce mizerii se pretau .Cel din jude?eana de partid, ce r?spundea de cultur?, de fiecare dat? când mergeam în audien??, m? invita s? stau jos, cu toate c? în înc?pere nu era nici un scaun“. L-am întrebat ce f?cea în atare situa?e. ”Îi r?spundeam c? preferam s? stau în picioare“, zise Titi Soare, ridicând din umeri.
Merser?m o vreme în t?cere.
”?tii, b?trâne, de ce merg aplecat ?i ?in capul în jos?” m? întreb? poetul chiar când ajunser?m în fa?a tipografiei. ”Am g?sit odat? un l?n?isor de aur, iar alt?dat? un ceas. Mereu g?sesc câte ceva“.
“Poporul Nostru“ era tip?rit ?i legat într-un beci dintr-o cas? particular?. Câteva fete treb?luiau pe lâng? patron; un tip pipernicit, cu musta??, pus la costum, între dou? vârste, vizibil încântat de ipostaza în care l-am g?sit. Una dintre ele se c?znea s? mute un sac de ciment. Pantofii patronului, mici ?i lucio?i, aveau ni?te t?lpi înalte, din cauciuc. Vorbea la un telefon celular, în timp ce ne cerceta îngrijorat cu privirea.
“Spune-i c? l-am terminat. Îl lichidez dac? nu-mi aduce banii. Cum? Nu exist?. Îi am pe to?i la mân?. I-am hr?nit ca pe porci. L-am lichidat! Am ?i pistol”. Închise celularul, oft?, zâmbi c?tre noi ?i î?i schimb? expresia fe?ei. Apoi se întunec? ?i url? c? afacerea era a lui. Se b?tu în piept ?i spuse c? nimeni nu i-o va lua. Dup? care zâmbi din nou.
“Domnule Soare, haide?i la mine în birou. Acolo am primele numere.”
Poetul lu? în mân? o revist? ?i o r?sfoi, dup? care o duse la nas ?i spuse “Roua p?mântului… diamantul ce adun? lumina efortului… câte sacrificii… bani, bani ?i iar??i bani“.
Celularul sun? un crâmpei dintr-o serenad? de Mozart, iar patronul îl ridic? s? r?spund?, întrebându-l pe poet “M? crede?i c? am pistol?”.
L-am înso?it în cele din urm? pe Titi Soare pân? la redac?ia sa. Pe lâng? “Universitate“, ne-am oprit în dreptul altui cer?etor. I se terminase, îns?, m?run?i?ul, ?i acesta, cu un zâmbet gra?ios, dup? ce se înclin? pentru un cunoscut de pe trotuarul cel?lalt, îi d?du bietului om o moned?, pe care am g?sit-o la mine. ”Smerenie b?trâne, smerenie“.
La intrarea în redac?ie, lâng? u??, pe o tabl? de alam?, era scris cu litere mici “Centrul continental de literatur? ”.
La el în birou am b?ut vin, tot cu un pahar de plastic, dintr-o sticl? pitit? sub un birou masiv, sculptat.
“Literatura, spuse, l?sându-se satisf?cut în fotoliu, e…ceva relativ“, ?i mi?c? o mân? r?sfirat?, ce însemna, “a?a ?i a?a“.
“Degeaba scrii ?i le cite?ti câtorva ciume?i, aceia?i din or??elul nostru, ce stau la un rachiu sau o cafea prin crâ?me. Valoarea e o chestie de rela?ii. La Bucure?ti. Dac? nu-i ?tii pe tipii de acolo, ?i pe cei din guvern…obligatoriu…e?ti pierdut. Joc la dou? capete. Pozez în opozant… ar ar?ta r?u s? fiu cu clasa muncitoare… acum. Dar cele mai bune rela?ii le am la ?efii lor… Banii, de la ei, ne vin. Eu, b?trâne, am monopolul ?sta. Literarul… sunt eu. Cine vine la mine la cenaclu, ?i face sluj. Încerc?ri literare. Ce am f?cut eu dou?zeci de ani. Acum e rândul nostru. Al genera?iei mele. Noi suntem pe felie… Am nevoie de ??tia de aici… ca mas? de manevr?… De asta ?i cenaclul… .
Vii s? scrii ceva de Cenaclu?… pu?in ?i bine… cre?tine?te. Avem nevoie de sponsori pentru revist?. Bani, bani ?i iar??i bani. E un sacrificiu”.
L-am întrebat de ce nu face o cerere de finan?are la o funda?ie, pe atunci în vog?.
“Nu pot b?trâne. Am cerut o burs? pentru mine… de acolo… ?i eu trebuie s? tr?iesc. A? vrea îns? s?-l v?d pe cel ce ar avea curajul s? desfiin?eze câteva decenii de tradi?ie adânc?, cre?tin româneasc?. Mare jertf? ?i, uite,… s?pt?mâna viitoare plec în Spania. Luna viitoare…în Grecia”. Zâmbi ?i, uitându-se pe fereastr?, se pierdu ca într-o visare spunând, “Pe urmele lui Homer… în apele albastre de unde se ridic? soarele… cu degetele trandafirii…”
Atunci am fost întrerup?i de un b?trân în costum, ce intr? în camer?, dintr-un fel de chilie lateral?. Avea haina ?ifonat?, gulerul c?m??ii ros ?i nodul demodat, imens, al cravatei, aranjat strâmb. Ţinea în mân? ni?te hârtii, ?i-?i drese glasul de câteva ori.
“Domnule redactor ?ef, semna?i-mi hârtiile cu salarii. V? rog, cifrele într-un singur cuvânt. Legate toate, a?a trebuie”.
Când poetul î?i puse ni?te ochelari cu rame aurii, pentru a semna hârtiile, b?trânelul, care pân? atunci m? scrutase pe sub ochelari, mi se adres?.
”Drag?, nu, nu… e?ti prea sigur în articolele tale. Dac? eu î?i ar?t degetul cu partea asta… pe cealalt? parte nu o vezi. Lucrurile sunt mai complicate”.
Mi-am adus aminte c? pre?edintele, asear? la televizor, ar?tase ?i el degetul. Economistul, v?dit impresionat, îl copiase.
Redactorul ?ef se adâncise în studierea cursului dobânzilor, la câteva b?nci de la noi.
Nu aveam s? mai ajung la ziarul meu. Nu era nici prima, nici ultima dat?.

















IV

Ast?zi era anun?at? o întâlnire, cu o parte a opozi?iei, la cel mai faimos restaurant din ora?. Am în?eles c? toate ziarele de la noi aveau s? fie prezente.
Când coboram pe trepte, la asta m? ?i gândeam. Pe la parter, am dat de Mateescu, ce venea de la cump?r?turi, cu o plas? în mân?. Mergea leg?nându-se ?i mutându-?i greutatea, de pe un picior pe altul. Sufla greu. B?nuiesc c? întâlnindu-m?, v?zu în asta o ocazie nesperat? de a mai bea ceva, c?ci m? chem? s? îmi arate pivni?a lui.
Îmi trase de câteva ori cu ochiul ?i m-am gândit c? aici era un mic truc. Avea astfel ?i o scuz? pentru nevasta lui, întotdeauna în alert?. Putea s? dea vina pe mine.
În timp ce cobora cu dificultate, prin culoarul îngust ?i neluminat, îmi spuse c? el ?i-a tr?it via?a. ”Eu am mâncat ?i-am b?ut la via?a mea. ?i teren am avut… adic? gagici. Le duceam o ciocolat?. Dar niciodat? nu le-am adus în cas?. Casa a fost sfânt?… Ziceam c? m? duc la munte dup? afine”.
Î?i scoase din buzunar o chei?? mic? ?i, înainte de a deschide o u?? de fier, îmi trase iar??i cu ochiul. Am în?eles c? îmi face o mare favoare ducându-m? pivni?a lui.
Aceasta era, într-adev?r, ticsit? cu borcane pe rafturi. Zacusc?, mur?turi ?i gemuri, de mai multe feluri. Într-un col? era un butoi mare de plastic. Probabil, cu varz? murat?.
Î?i lu? din cui un halat albastru, de soiul celor care se îmbr?cau în uzine. N-am în?eles de ce ?i-l pusese.
“Am ?i gem de zmeur?… Noi n-am f?cut niciodat? economie la mâncare drag?. Am avut de toate… Nu m-am sim?it prea bine în ultimul timp… Am exagerat cu…”, ?i-mi trase cu ochiul.
“Cu afine ?i zmeur? o mai duc dou?zeci de ani… Ca ?i comunismul ?i C.E.C.ul… Îmi spunea nevast?-mea, s? ne scoatem banii de la C.E.C., c? ?i aici dispar ?ia cu banii… Fugi de-aici, îi zic, de când m? ?tiu avem C.E.C… ?sta-i sigur… ca ?i comunismul… ce vrea, domnu’ ziarist, bagabonzii din Centru, ce tot url? la microfoane? C? jos cutare… jos ?lalalt… Pentru cine?… Am un nepot la mitinguri…
Îi spun, vezi-?i de treab?, tu nu vezi ce figur? hoa?? are ?la oache?u, de-i merg ochii în cap repede? Ăla de l-au dat la televizor, c?-i la noi în ora?”.
Cl?tin? din cap cu mil?. Lu? de pe raft un pahar, la care se uit? în lumina becului. Îl ?terse cu o cârp? ?i se mai uit? o dat? la el. G?si un furtun, pe care îl puse la un butoi, ?i trase de câteva ori. În pahar se scurse un vin roz, sifonat, pe care mi-l întinse cu satisfac?ie. L-am b?ut ?i am dat s? plec, dar m? opri ca s? mai beau un pahar.
“Nu m? gr?besc s? ajung acas?. Dou? luni mai avem pân? la s?rb?tori ?i deja începe cur??enia. Azi trebuie s? bat covoare. Le scoate toate afar?, ca s? o vad? vecinii. Mie nu-mi trebuie nici vecini… nici politic?… Asta-i politica”. B?tu afectuos butoiul cu palma.
“Sighencea e viclean… m? crede prost… Toat? via?a s-a lipit de unul… de altul… Când vine la mine s? împrumute bani… are dou? fete… e ca un mielu?el… câteva zile… dup? aia m? ia peste picior. Dar numai când sunt al?ii de fa??. A tr?it pe spatele lor… c? to?i vor s? fie l?uda?i...Dac? nu s-ar în?ela pe ei, nu l-ar pl?ti nici pe Sighencea s?-i mint?. De nu s-ar min?i… c? ei sunt grozavi… ar ajunge ca mine… la asta…” ?i ar?t? spre pahar.
“Mai bine îl beau eu. A?a... Alcoolist!
?i tata ne-a spus, c? eram mai mul?i fra?i, . ?i uite c? to?i bem. El m-a dat la meserie. , zicea.
?i când am primit o palm? de la maistru, am fugit înapoi la p?rin?i. La vaci. Dar m-am ascuns în p?dure. Casa noastr? era lâng? p?dure. La to?i ne era fric? de tata”.
Clatin? iar din cap, cu mil? de el, de mine, de Sighencea ?i de to?i.
“M-am dus cu nevasta la el, s? o cunoasc?. Atunci era slab? ca ?ârul ?i speriat?. A luat-o de mân? ?i i-a spus, ”. Mateescu întinse mâinile, ca ?i când ar fi fost la plaj?.
“?i tata era a?a cre?tin! Ţinea s?rb?tori, mergea la biseric?. Î?i f?cea mereu cruce. Uite-a?a”. Mateescu f?cu, ?inând degetele împreunate, o cruce a?a cum fac oamenii gr?bi?i, în diagonal?, pe piept, ?i de mai multe ori, repede.
“Eu nu prea cred în Dumnezeu. Nici cruci nu îmi fac.”
M-am uitat mai atent la fa?a lui buh?it?, lat?.
“Nu era duminic? s? nu îl cheme pe preot, la un pui la cuptor. S? îi explice din Biblie...
Odat?,… începuse s? fie bolnav… sufla greu ca mine… l-am întrebat dac? crede în rai. ?ti?i ce mi-a spus domnule ziarist? ?ti?i ce?… c? …Cum v? explica?i asta domnule ziarist, c? nu trecea pe lâng? o biseric?, s? nu î?i fac? cruce?”
Aduse paharul cu vin în lumina becului.
“L-am adus la spital aici, s? fie lâng? mine. Mai bine îl l?sam în sud, s? fi r?mas de la început lâng? mama”.
Se apropie de mine ?i îmi spuse aproape în ?oapt?.
”Oamenii de aici sunt suspec?i… Doctori?a la care l-am dus, de la el din sat, o femeie gras? pe care se cutremura carnea când mergea pe coridoare, l-a dat afar?. De?i, de-abia sufla.
El a zâmbit trist ?i s-a sc?rpinat în cap… c? A?a c? m-am dus acas? la doctori??. ?i ea era venetic?, tot a?a ca mine… nu pricep de ce l-a dat afar?.
Am g?sit-o în buc?t?rie. F?cea sarmale ?i îndesa carnea tocat? cu orez, în foi de varz?. Mi-a spus c? nu putea s?-l primeasc?, c? avea numai ?efi de partid ?i de la secu’ în salon. C? de când a venit aici, a lucrat din greu s?-?i fac? rela?ii la m?cel?rii ?i securi?ti. Se vedea c? îi pare ?i ei r?u… Avea picioarele, uite-a?a de groase… ?i mi-a p?rut ?i mie r?u de ea.
L-am îngropat aici. Acum câ?iva ani l-am mutat. Cimitirul de la noi muste?te cu ap? ?i mare lucru nu r?m?sese din el. L-am putut b?ga într-un portbagaj de ma?in?, într-o pung? de nailon. Pe ?sta, ?i ar?t? paharul, ?i pe suflet, pui pre? când vezi ce r?mâne din noi.”
I-am dat dreptate ?i am golit paharul.
“Sighencea e ?mecher… dar degeaba…Nu ?tie meserie!”
Când am putut s? scap de el, am realizat c? b?trânii te fac, vrei, nu vrei, s? le ascul?i pove?tile. Pe cât pot, eu îi evit.
La intrarea în restaurant, vindea floricele un r?nit al Revolu?iei, O??t.
Îl ?tia tot ora?ul. ?i în zilele acelea avea aceia?i pantaloni, exagerat de evaza?i. M?tura cu ei trotuarul. O centur? lat? demodat?, în care era prins? c?ma?a strâmt? ?i un pachet de ?ig?ri ieftine. ?i perciunii imen?i, de pe un obraz pistruiat ?i ro?u.
În prima zi a Revolu?iei, când Ceau?escu se mai ?inea înc? la putere, ?i nu era sigur deznod?mântul, pu?ini roiau prin fa?a sediului Mili?iei. El era îns? acolo, nervos ?i agitat, înconjurat de câ?iva acoli?i, aduna?i cine ?tie de unde.
Ace?tia se uitau cu admira?ie la c?ma?a lui r?sfrânt?, de?i era iarn?. Cu o sticl? de vin în mân?, tuna ?i fulgera împotriva nedrept??ilor de tot felul.
A doua zi, dup? ce se anun?ase, la televizoarele pe care oamenii le puseser? pe pervazul ferestrelor, c? Ceau?escu fugise, imediat începuse s? se trag?. O??t fusese împu?cat, pe când s?rea gardul înspre sediul Securit??ii.
Declarase printr-un ziar local c?, “La început n-am sim?it nimic. Apoi am v?zut c? mi se taie picioarele ?i parc? m-ar fi lovit cineva cu un pumn grozav în spate.
Frica m-a apucat numai atunci când am auzit c? gloan?ele nu ?uierau înfrico??tor. Nici m?car ca în filme. M-am de?teptat la spital, unde to?i spuneau c? prin ora? se mai trage ?i c? o s? ne cure?e terori?tii în paturile de spital…
Dup? ce m-am f?cut bine, m-au pus pe nu ?tiu ce list? ?i, m-am trezit la ni?te ?edin?e, unde to?i urlau.
Pe mul?i nu-i v?zusem în via?a mea.
Pe unul de lâng? mine l-am întrebat, .
Au adus ni?te directori, nu ?tiu de unde, s? conduc? jude?ul. Erau ?i ni?te scriitori, ce voiau s? scoat? un ziar ?i care aveau poezii pe la ei.
Dar erau ?i unii care nu spuneau nimic. Dormitau pe scaune. Ă?tia deschideau din când în când câte-o pleoap?, s? se asigure c? totul e în ordine. Pe to?i ne-au f?cut r?ni?i ai Revolu?iei.”


















V

Cel mai respectabil restaurant din ora? era plin de flori exotice, care se potriveau cu lambriurile din lemn. În centrul lui se g?sea chiar o fântân? artezian?, la care apa se scurgea pe pietre m?runte din marmur? alb?.
Clien?ii erau pu?ini ?i r?sfira?i prin toat? sala.
Cei la care trebuia s? ajung, erau a?eza?i la unul dintre separeurile aflate lateral, unde duceau câteva trepte.
L-am recunoscut de departe pe profesorul Miki Nicolaescu. Lâng? el st?tea universitarul -agronom cu mâini gr?sulii, în acela?i costum ?ifonat, ?i sociologul cu barb?, nedesp?r?it de fularul s?u ro?u. De aceea?i parte a mesei, ?i probabil tot din Bucure?ti, era un domn într-un trenci ?i cu o fa?? p?mântie, ce ar?ta ca un câine b?tut. Afi?a mult? demnitate, de?i, dup? cum î?i încre?ea fruntea, cu greu pricepea ce vorbeau ceilal?i. Mai mult îi atr?geau aten?ia mânc?rurile ce se consumau la alte mese.
De cealalt? parte a mesei era Rândunel Leontinescu, ce se între?inea cu un ziarist de la noi. Era ?i Vancu, stingher, în geaca lui kaki, neras ?i cu p?rul transpirat. St?tea lâng? alt tân?r, ce avea o musta?? stufoas?. Cel cu musta??, cu o canadian? pe el, era îndoit pe scaun, zgribulit de frig.
Îi reprezentau, pesemne, pe tinerii din opozi?ia local?. Când urcam treptele s? m? a?ez la mas?, mi-am dat seama c? ?i pantofii celor de la “centru”, din capital?, erau, oarecum, vechi ?i deteriora?i.
Nu mic? mi-a fost mirarea, când m-am a?ezat, s? constat c? în fa?a mea ap?ruse, tot cu bucure?tenii, un foarte cunoscut cânt?re? de muzic? u?oar?. Venise ?i el s? sus?in? opozi?ia în provincie, fiind simpatizant de dreapta ?i, într-un sens, mai cunoscut în publicul larg decât ceilal?i. ?tiam c? era pescar înr?it. Se spunea c? instrumentele lui de pescuit valorau zeci de milioane. Odat? îl v?zusem la mare într-o c?ma?? înflorat?, ca în Bermude, ?i pe cap cu o bonet? cu panglici, ruseasc? sau nigerian?. ?i atunci r?m?sesem cu gura c?scat?.
Acum, pân? s? închid gura, cânt?re?ul, cu un oftat, îmi oferi un autograf f?r? ca eu s? i-l fi cerut.
La masa unde se preg?tise ?i un aranjament floral, patronul, fost chelner înainte de Revolu?ie, tocmai prelua comanda clien?ilor s?i. Asculta discret ?i politicos de preferin?ele celor de la mas?, încercând, u?or aplecat, s? introduc? nuan?e. Ar?ta ca un om de o infinit? r?bdare, pe care nu l-ar mai fi putut surprinde ceva. Zece schimb?ri de regim l-ar fi g?sit tot acolo.
?i cei c?rora le împ?r?ise liste cu meniuri, îi ar?tau deferen?? ?i respect, ca ni?te cunosc?tori ai puterii reale, deghizat? modest; cu deosebire, cei din Bucure?ti ?i Leontinescu, ce era familiar cu el. Pân? ?i domnul cu înf??i?are de câine b?tut, c?ruia, altfel, multe îi dep??eau în?elegerea, încerca s? îi intre în gra?ii patronului - chelner.
Singurii c?rora le sc?pau toate astea erau cei doi reprezentan?i ai tinerilor. Asta fie datorit? vârstei, fie pentru c? voiau s? reia o discu?ie, “vital?“ pentru ei; când ceilal?i cercetau listele de meniuri, Vancu încerca, preocupat, s?-?i reformuleze ni?te idei dintr-o discu?ie întrerupt? de sosirea chelnerului. Zgâria cu furculi?a un ?erve?el de hârtie, f?r? s? realizeze ce face.
-S? lu?m o ciorb?, dup? coniac? De peri?oare? întreb? Nicolaescu, întorcându-se spre patron, oarecum interogativ, dup? ce î?i d?du jos ochelarii ce erau prin?i cu dou? ?nururi dup? gât. Urmând traseul ?nururilor am v?zut c? la spate, mai jos de p?rul grizonat, tuns scurt, ceafa gras? îi era v?lurit? în câteva cute.
Chelnerul d?du din cap a aprobare.
-V-a? recomanda, totu?i, ciorb? á la grec. De porc, cu smântân? ?i tarhon.
-Iar felul doi… spuse Nicolaescu, punându-?i repede ochelarii ?i uitându-se în pliantul cu meniuri,…ce s? comand?m domnule Leontinescu?
-Eu a? lua mititei.
-Atunci, mititei, încuviin?? Nicolaescu, dându-?i iar??i jos ochelarii ?i întorcându-se spre chelner care îi lu? pliantul, a?teptând comenzile celorlal?i.
-Pentru mine drag?, f?cu domnul cu fa?? p?mântie, la fel ca pentru domnul profesor Nicolaescu, dar mai pu?in? ciorb? ?i doar trei mititei. ?i adu, drag?, ap? mineral?… Domnului profesor îi place cea de Borsec.
-Ave?i ciorb? de fasole boabe? întreb? sociologul uitându-se în pliant. Cu ciolan afumat?
Chelnerul î?i înclin? capul.
-?i ceap? ro?ie? Bun. Ciorb? de fasole pentru mine.
Dup? ce must?ciosul ceru, “Biftec tartar”, chelnerul se preg?ti s? plece, c?ci ceilal?i nu se hot?râser? înc?. La comanda fiec?ruia, cel cu fa?a p?mântie î?i încre?ea fruntea, cercetând gr?bit pliantul.
-Nu uita?i pentru mine ceapa, mult? ceap?, îl strig? sociologul pe patronul ce se îndep?rtase.
-A?a cum v? spuneam, zise Nicolaescu adresându-se lui Vancu, care mototolea ?erve?elul, noi to?i suntem spectrele a ceea ce a fost.
Revolu?ia nu a schimbat nimic. Dimpotriv?.
-Cum poate cineva s? fie atât de naiv, s?ri agronomul cu mâinile gr?sulii, s? cread? c? în 1989 a început democra?ia ?
-Acum e deja demodat s? fii democrat, f?cu ?i sociologul mijindu-?i ochii.
-M? tot minunez de cât de pro?ti pot oamenii s? fie, relu? agronomul. Pân? la a?a zisa Revolu?ie, atâta cât a fost, aici a existat cel mai rafinat sistem de teroare pus la punct de istorie. Copiat dup? modelul marilor vecini de la R?s?rit.
Ei bine, tinere, tot acest sistem, toat? re?eaua aceea secret?, nu puteau s? dispar?, pur ?i simplu. Ele s-au reciclat.
?i într-un partid nou, de la comitetele s?te?ti pân? la comitetele na?ionale se ia la purecat, cercetat, triat. Comitetele jude?ene nu propun pe oricine… Exist? ?i acolo oameni vigilen?i. Când toate merg cum trebuie… lucrurile… se desf??oar? într-o anumit? direc?ie… de la sine. Când nu, se pun be?e în roate, se provoac? dezbateri interminabile, se face scandal. Sciziuni. Au ei grij?.
?i chiar dac? de ei trece vreun intrus, printr-o întâmplare, avem grij? noi, cei de sus. Ma-te-ma-tic, sistemul e imbatabil.
Crezi c? oricine ajunge, în ?ara asta, în politica mare? Acum, la modul cel mai magnific cu putin??, se controleaz? ca pe vremea Odiosului, universit??i, redac?ii, întreprinderi, partide, cultur?… spirit.
-Tot ce mi?c?-n ?ara asta, înt?ri sociologul, râul, ramul…
–Noi suntem tot de-ai lor, continu? specialistul în agricultur?. De fapt suntem aceia?i, care ne schimb?m doar “fa?a“, o dat? la patru ani. Cel pu?in, noi “?tim”. Nostim este c? ?i cei care “nu ?tiu“… tot ai lor sunt… Ha !… ?i Ceau?escu…
-Acela a fost Odiosul, cu O mare ?i articulat, spuse Nicolaescu, rupând o bucat? dintr-o chifl?, punându-?i ni?te sare pe un ardei iute ?i mestecându-le apoi gânditor.
To?i ceilal?i au fost doar odio?i. Au intrat, mai mult sau mai pu?in, în statistic?.
Habar nu ave?i domnilor, f?cu el adresându-se tuturor, ce savuroase erau întâlnirile conducerii Uniunii Scriitorilor cu el. To?i tremuram, c? trebuia s?-i cerem, nu ?tiu ce.
Un prozator, care acum are faim? de dizident, la prima întrevedere cu el, i-a c?zut în genunchi. I-a strigat “Tovar??e! Da?i-mi voie s? v? ating! Ce fericit? va fi mama când o s?-i spun c? v-am v?zut! Da?i-mi cel pu?in o semn?tur? pe cartea asta!” ?i dou? ore a vorbit f?r? întrerupere, încât l-a n?ucit pe Ceau?escu. Am crezut c? ne împu?c? pe to?i. Când colo, a?a de mult I-a pl?cut pe nebun, c? ne-a aprobat tot ce am cerut.
În sfâr?it… ?i mie… îndârjirea asta cu “fo?tii”… e stupid? ?i dizgra?ioas?. Nici mai mult, nici mai pu?in. Ei sunt singurii care ?tiu ce vor în ?ara asta. Singurii profesioni?ti care î?i fac treaba cum trebuie …nu dup? ureche. Restul,…ceilal?i, se b?l?cesc în sentimentalism ?i idealism. Spirit gregar.
Securi?tii demonstreaz? c? sunt b?ie?i de?tep?i, sub?iri… Cu bani ?i rela?ii. Se descurc?. Deschi?i la cap… doar ei c?l?toreau pe vremuri în Vest.
–În critica asta a formelor f?r? fond, zise timid Vancu, ar rezulta c? la Europa, care e forma, e musai s? ajungem prin “securi?ti“, pentru c? ei ar fi fondul. Nu cumva, prima noim? a chinuitei noastre revolu?ii, a fost revenirea la Vest, cu al?ii decât prin cei ce ?i-au f?cut un nume din aceea c? ne-au ?inut departe de el? Nici eu n-am avut curaj… Dar ce a fost în decembrie, va e?ua, dac?, r?scolind societatea, va scoate la suprafa?? tot gunoaiele ?i nu ce e autentic… În 1945 de asta a fost vorba ?i uita?i unde suntem, dup? o jum?tate de secol…
-Ce este aia autentic? f?cu Nicolaescu cu o figur? fals chinuit? spre comeseni, ?i unde sunt valorile… c? nu le v?d…
E stupid, continu? Nicolaescu cu vocea lui pi?ig?iat?, s? m? lupt acum cu “fo?tii” .Ca ?i cum, m-a? lupta cu… fatalitatea. ?i niciodat? nu am fost un fatalist. Întotdeauna mi-am calculat fiecare mi?care. Ei sunt destinul, c?ci ei controleaz? politica. E ca ?i cum l-a? provoca la o partid? de ?ah, pe un campion mondial, ?i a? mai avea ?i preten?ia s?-l bat.
Numai un paranoic nu-?i calculeaz? mi?c?rile, încheie Nicolaescu zâmbind c?tre ceilal?i. E o prostie s? lup?i împotriva curentului… în politic? ?i chiar literatur?.
Am fost atent cum bate vântul în materie de gust, ce debutan?i încep s? prind? contur… Atunci am intervenit ?i eu… dar f?r? s? m? frig. ?i pe t?râm strict cultural, nu po?i s? fii nou cu totul. E?ti tributar unei tradi?ii. Ideile mele, s? le spunem… noi… sunt structuri culturale luate din alt? epoc? ?i plimbate peste ce e la noi. O ?mecherie micu??.
Nu am pariat pe perdan?i, c?ci o f?cuser? al?ii înaintea mea. Când intram îns? în “joc”, o f?ceam de o asemenea manier? încât, caimacul îl luam tot… Acum, în politic?, sunt grozav de atent la sugestiile ce îmi vin din lumea bun? a… ora?ului vostru; bun?oar? de la universitari ?i oameni realiza?i profesional. Doar n-o s? m? iau dup? derbedei.
-Care întâmpl?tor au f?cut Revolu?ia, spuse Vancu. Cine s-a “realizat” sub comuni?ti ?i cum se f?cea asta?
-F?r? cei pe care îi tot stigmatizezi, drag?, spuse domnul cu înf??i?are de câine b?tut, nu se poate face politic? în România de azi. Ca s? intri în Parlament, s? treci pragul electoral, ai nevoie de ei.
-Ce mai r?mâne din Revolu?ie? s?ri declamator Vancu c?tre Nicolaescu.
Ce rost mai avem noi aici? În?elesul lui 1989, dac? nu a fost o parodie ?i o b?taie de joc a dracului, rezid? în aceea c? a fost îndreptat împotriva fostei nomenclaturi ?i securit??i. Care au fost un soi de ordin secret, gândit înc? din 1917, ca s? gestioneze frica… De golul din stomac tr?it atunci, de groaza aia, nu ?tiu câ?i or fi sc?pat. Cum am sc?pat… Nu ne putem reg?si ?i afla pe noi în?ine, cât? vreme nu ne desprindem de… asta. De… formula noastr?, româneasc?, a acestui înfrico??tor troc: ne-am p?strat via?a, dar ne-au transformat în ni?te fanto?e…
-Po?i merge, colega, interveni mali?ios sociologul cu ciorba de fasole, chiar mai jos în istorie.
Suntem progeniturile celei mai teribile propozi?ii scris? de o mân? omeneasc?: cea care consfin?ea în moral?, într-un manifest din 1848, dreptul la dictatura proletariatului. Mie mi se pare c?, prin documentul ?la, bântuie orori ?i ce?uri luate dintr-o dram? de-a lui Shakespeare…
Acolo, spuse, sunt deja con?inu?i Lenin, Stalin, K.G.B.ul ?i ,apoi, Ceau?escu ?i Securitatea român?.
-Când pe ultima o mântui?i, spuse Vancu, îi scula?i din mormânt pe to?i ceilal?i. Care vor duhni r?u, dac? nu ne g?sim pe cineva… s? ne ridice blestemul. Deocamdat? miasmele acelea nu ne las? s? respir?m. Plutesc… ?i aici… La ce s-a mai murit… în Revolu?ie?
-?i din prostie s-a murit, spuse cel cu mâinile gr?sulii ridicând din umeri.
-S? nu fim prea justi?iari, zise Nicolaescu. Comunismul, în forme subtile ?i elevate, va reveni. Parc? po?i s? prevezi ce se va întâmpla în dou?zeci de ani la noi? Eu… n-a? c?lca prea ap?sat. A? l?sa, cel pu?in, loc de bun? ziua. Nu se ?tie niciodat?. S-au v?zut ?i lucruri mai rele. ?i apoi, cine s? fac? la noi capitalism ?i democra?ie, dac? nu fo?tii securi?ti?
Nu-i p?cat, dup? ce-au furat ?i agonisit atâta, de la Revolu?ie încoace, ?i înainte de ea, acum s?-i decapitaliz?m? S?-i etatizezi? S?-i la?i f?r? mijloace de produc?ie, ca s? zic a?a? Ăsta-i curat comunism, dragul meu.
Mai gânde?te-te. Procesul ?sta oricum va avea loc. Cu noi sau f?r? noi. E mai bine s? se desf??oare cu noi. Acum se face diferen?ierea între viitoarele caste ?i st?ri sociale. Vreau… s? r?mân… în elit?. Am fost în ea, oarecum voalat, înainte, ?i în?eleg s? r?mân tot acolo. Am oroare de îndatoririle sociale… de duzin?. ?i comunismul ?i-a avut boierii ?i boieria lui. Unde mai pui, c? un om de?tept ?tie întotdeauna c?, în fond, nimeni nu e u?? de biseric?.
-Problema este, relu? Vancu, c? elita aceea a fost, ?i este, o fals? elit?. Care va târî dup? ea o genera?ie neispr?vit? ?i o ?ar? neispr?vit?.
-Alta mai bun? nu avem. A?a cum nu exist? manuscrise de sertar, cum se credea, înainte, c? ar fi. Cu asta defil?m, încheie Nicolaescu, luminat la fa?? de sosirea chelnerului cu ciorba, care îl scutea de a continua o conversa?ie, ce se vedea c? îi displace.
Spuse celorlal?i, “Poft? bun?“ ?i, când î?i puse ?ervetul la gât, am v?zut c? purta acelea?i bretele. Se apleca deasupra farfuriei atunci când ducea lingura la gur?. P?rea un om bine crescut.
O vreme, nimeni nu mai spuse nimic. Zgomot f?cea doar tân?rul cu musta??, care dup? ce-?i primi “Biftecul tartar“, se lupt? cu el câteve minute. Îl lu?, îl toc? o dat?, apoi înc? o dat?. Dup? aceea îl întoarse, îl f?râmi?? ?i începu iar??i s?-l toace cu furie.
Conversa?ia o relu? sociologul, dup? ce-?i plimb? de câteva ori lingura prin fasole ?i î?i mai puse ni?te ulei în ceap?.
-Prea pu?in s-a studiat influen?a pe care serviciile secrete au avut-o în istorie.
Secolul nostru, bun?oar?, e deschis de doi informatori de-ai lui Ludendorff, Lenin ?i Hitler. ?i probabil c? va fi încheiat tot de niscaiva ?efi de servicii secrete…
Cât despre ordine secrete… nimic nou sub soare. Partidele care au dominat secolul au fost o extensie a unor ordine secrete, puse în slujba unor idei de modelare a omenetului, redus la o bucat? de plastilin?. Cine nu pricepe asta e un cretin r?t?cit prin politic?! K.G.B.ul ?i Securitatea noastr? sunt con?inute în germene de Clubul Iacobin, unde dela?iunea era ridicat? la rang de virtute. Comitetul Salv?rii Publice, c?ruia Marx îi ridica osanale, a creat K.G.B-ul. Vreau s? spun c? Lenin ?i Stalin sunt produsul serviciului secret ?i nu invers, de?i istoric ar p?rea taman pe dos… Dar ideea precede temporalul. Poli?ia politic?, f?r? de care statul comunist e de neconceput, Lenin o g?se?te acolo; doar c? înlocuie?te ghilotina cu glon?ul în ceaf?… Istoria contemporan? poate fi cel mai bine explicat? cercetând arhivele secrete, locul cel mai intim unde s-a pl?m?dit socialul. A? risca s? spun în completarea celor etalate de domnul profesor Nicolaescu c?… ?… scopul secret al Revolu?iei noastre a fost s? consfin?easc? puterea Securit??ii printr-un e?afodaj economic, institu?ional ?i politic. Rupturile, în revolu?ii, sunt doar aparente. Pentru bobor, spuse, vizibil satisf?cut de cuvântul folosit ?i mijindu-?i miop ochii, se uit? c?tre ceilal?i ca s? vad? efectul ideilor lui.
Dup? cum, Revolu?ia Francez?, continu? el, a definitivat ce au început Cape?ienii… Numai aparent a distrus aparatul de stat ?i sclavia omului modern. În fapt, a înt?rit-o. Urlau “Libertate. Egalitate. Fraternitate”… de parc? erau liberi, când ei erau judeca?i cu sutele. Ca ?i când ar fi cineva liber în societate, în afar? de cretini ?i sfin?i. Libertatea e a celor care tr?iesc ca jivinele, departe de oameni ,?i m?nânc? r?d?cini. Sau a zeilor, c?ci om nu po?i s? fii f?r? carte de munc?… Erau egali când Napoleon îi a?tepta dup? col?? În sfâr?it, erau fraterni când se pârau unii pe al?ii, mai r?u decât copiii la gr?dini??? Astea toate… se întâmpl? ?i în zilele noastre… în forme rafinate. Libertatea e o chestie… de putin??. Zbieri dup? ea când ?arul e la putere, dar, odat? ce l-ai dat jos, trimi?i milioane în gulag ca s? nu o pierzi ca el. Sau e bun? pentru coloniile americane, când trebuie s? se rup? de monarhie, dar ajunge de nedorit când e vorba de mai ?tiu ce socialist sud-american.
Oamenii politici cunosc natura uman? mai bine decât litera?ii sau filosofii. Altfel, nu ar mâna din spate gloata. Nu ?i decât sfiin?ii, care, în felul lor, sunt ni?te tirani pentru eternul uman. Stalin începe ca seminarist...
Ei ?tiu c? democra?ia e doar o vorb? goal?, prin care îi ?ii pe ceilal?i sub papuc, f?r? s? b?nuiasc? în ce hal sunt. Sclavia va muri numai când spe?a uman? va disp?rea. Unde apar doi oameni, exist? ?i o rela?ie de concuren?? ?i putere. Orice om politic, consecvent cu sine, tinde spre putere. Dac? poate, spre cea absolut?. ?i a?a cum orice parte vizeaz? întregul ?i un partid, cât de m?runt, vrea puterea, ca s? fie totul. Ca un ?arpe, care î?i înghite prada. ?i dac? nu vrea asta, nu e partid. Se cheam? c? e nevolnic.
Înainte se ardea, se spânzura, se aruncau opozan?ii în pu?c?rie. Ast?zi, pentru c? moravurile s-au schimbat ?i trebuie s? fii ipocrit, ca parlamentar îl ?ii pe cel ce vrea s?-?i ia pâinea, în afara pragului electoral.
Se plângea, odat?, cineva, de o er? a tic?lo?ilor. De parc? n-ar fi fost de la începuturi o er? a tic?lo?ilor. Popii sunt mai reali?ti decât istoricii. Cine intr? în politic?, ar trebui în prealabil s? se popeasc?, pentru a se lecui de iluzii.
Nu are rost s? neg?m o realitate. Partidele noastre vor fi controlate din acela?i considerent ?i… în timp… când oroarea de ce a fost se va mai stinge… vor ajunge asocia?ii de interese. A?a e ?i normal. Nu?
-Niciodat? nu a? fi intrat într-un partid ce e o simpl? g?selni?? a unor de?tep?i, zise Vancu, cu ochii în farfurie. Pentru mine, un partid nu e partid dac? nu întrupeaz? o credin??. Dac? nu devine “trupul“ unei idei mari, ca o biseric?, nu e altceva decât o adun?tur? de chio?cari. Cam… ce avem azi. ?i când nu mai au ce s? prade, se risipesc pe unde pot, cu partid cu tot. Câteva aranjamente f?cute în Bucure?ti, cu al?i combinagii, la o mas? select?, se vor spulbera, la fel de u?or cum s-au încropit. Iar cei tineri, ce nu au ajuns înc? cinici cu totul, se vor feri oripila?i de politic?. ?tiu c? sunt vorbe mari ?i pot p?rea ?i g?unoase, dar pe cât de nevolnici am fost, poate, înainte, pe atât de adev?rat este c?, acum, st?m pe vremuri grozave. Dac? le rat?m prin calcule, ne rat?m ?i noi.
Când ridic? ochii spre cei din fa??, se uit? la ei cu triste?e. Dac? la primele lui vorbe bucure?tenii ridicar? ochii în tavan, pu?in exaspera?i, c?ci începuser? felul doi, la sfâr?it, î?i ferir? u?or privirile.
-Calculezi cât calculezi, spuse ?i must?ciosul, l?sându-?i deoparte biftecul, dar la o nebunie ai dreptul. O dat?, cel pu?in… Dac? tot calculezi… nu mai ajungi nici pân? la W.C.
Sociologul care î?i tampona grijuliu cu ?ervetul degetele, ce str?luceau de gr?sime, ridic? sprâncenele înspre Vancu.
-P?i ce, comuni?tii nu ?i-au avut credin?a lor? Când erau prin ilegalitate? Dar cine face politic?, ?i vrea s? fie ceva mai pu?in f??arnic, trebuie s? fie cu necesitate de dreapta, chiar dac? se pretinde de stânga. E mai onest s? te declari de dreapta, c?ci, oricum, exerci?iul puterii sau lupta pentru ea, te rup de gloat? ?i te a?eaz? peste ea. Cei de stânga ?tiu foarte bine asta când î?i fac piscin?, militând, de fapt, pentru ca ceilal?i s? nu aib?.
Nicolaescu care se ab?inuse o vreme s? intervin?, de data asta crezu c? le e dator tuturor o explica?ie. O f?cu dup? o u?oar? grimas?.
-Voi v? mai pute?i permite s? a?tepta?i. La anii mei, nu mai am timp. O s? în?elege?i mai încolo… Pe m?sur? ce îmb?trâne?ti, dai tot mai mult? importan?? micilor pl?ceri ale vie?ii… pe care tinere?ea, ce crede c? are toat? via?a înainte, le desfiin?eaz?… Atunci par nelimitate… le ai la discre?ie… O anumit? vârst? biologic? ?i istoric? î?i poate permite luxul idealismului. Nu ?i cei care se apropie de final… Fire?te, dac? crezi în Dumnezeu, nu exist? final ?i mai po?i avea idealuri, chiar b?trân… Dar oamenii care au dubii sau societ??ile ce î?i pierd zeii prin sofistic?… încearc? s? recupereze prin hedonism…
În timpul r?mas, e stupid s? bat satele României. Pline de noroaie acum. Sau s?-i conving eu pe al?ii, de mai ?tiu eu ce… credin??. Niciodat? nu am avut vreo sl?biciune pentru poe?i rup?i de foame. Nu în?eleg chestiile astea.
În mâna lui ap?ru, luat? din buzunarul interior al hainei, o ?igar?.
?i, nu e sfâr?itul lumii, spuse, dac? tineretul nostru se scârbe?te de politic?. Politica maculeaz?; e aproape un truism.
Dac? îi ferim de politic?, îi ferim de Dracu. Politica e dat? Dracului. Ne murd?rim noi, ca s? nu se mânjeasc? ei. Ca ni?te pedagogi ce suntem… Iar tineretul va înv??a din gre?elile noastre.
În tot acest timp, Leontinescu se st?pânise cu greu. Vorbise în ?oapt? cu cel?lalt jurnalist, din dreapta lui, ar?tând cu furie spre reprezentan?ii tineretului.
Ca ?i pe al?ii de la masa aceea, discu?ia îl plictisise. Nu avea r?bdarea celorlal?i. În câteva rânduri î?i ridicase mâna ca s?-l cheme pe patron, pentru a-i da o indica?ie. Avea aceea?i borset? în jurul încheieturii mâinii; cea pe care o v?zusem întâia oar? la Sighencea.
Patronul îi aduse hârtia cu nota de plat?. Sim?ind c? venise ?i momentul lui, Leontinescu dup? ce desf?cu fermoarul borsetei, î?i ridic? o mân? c?tre cei doi tineri ?i strig?, aproape, pentru a fi auzit de to?i.
-Ce tot ave?i cu “fo?tii”, cu nu ?tiu ce punct al proclama?iei de la Timi?oara, cu credin?e… Dac? vre?i s? ?ti?i… ca noi e mul?i. D? ?i tu m?lai! ?i aici î?i frec? degetele sugerând fo?netul banilor.
Cânt?re?ul de muzic? îi întinse mâna recunosc?tor ?i i-o scutur? zdrav?n.
-Pl?tesc ?i benzina în jude?, zise Leontinescu. Po?i politic? f?r? bani? Nu po?i!
Domnule profesor Nicolaescu! Îmi permite?i s? v? informez? Am rezolvat cazarea la hotel ?i mâncarea pentru zilele cât r?mâne?i aici. Le-am trecut pe firm?… ?ti?i… în zilele urm?toare ar trebui s? ne întâlnim ?i la sediu… cu oamenii… v? a?teapt?.
Profesorul î?i înclin? capul mul?umind u?or din vârful buzelor, întrebându-l pe Leontinescu, dac? i-ar mai putea cere un serviciu. O rezervare de înc? o camer? pentru o prieten? de-a sa, o domni?oar?, critic de art? plastic?, ce tocmai picase la un târg de oale.
Nu era nici o problem?. Absolut nici o problem?. Putea rezerva ?i zece camere. Poate domnul profesor nu ?tia, dar el avea chiar ambi?ia ca, prin for?a lui financiar?, s? poleiasc? în aur turlele bisericii române?ti de la noi.
Ne-am ridicat s? plec?m. Domnul cu fa?a boln?vicioas? se apropie de cei doi tineri ?i îi b?tu cordial pe umeri.
-L?sa?i dragilor, nu v? nec?ji?i. Nu le pune?i toate la suflet. Prea le lua?i în serios. He… asta-i politica. ?i da?i-v? jos barba, must??ile… În America to?i sunt b?rbieri?i ?i pu?i la patru ace. Noi nu înv???m nimic, nici de la comuni?ti… ce-au ?tiut o politic?… nici de la capitali?ti.
Î?i scoase o pung? de nailon din buzunarul trenciului ?i îndes? în ea buc??ile de ca?caval ?i carne ce au r?mas pe mas?.
-Am un c??el, spuse .
Am r?mas în urm? cu Leontinescu ?i cel?lalt coleg de la ziar.
Acesta avea o chelie ro?ie. Ochii de un albastru sp?l?cit, ce te priveau de sub genele blonde, erau tulburi. Nasul julit recent putea s? fie de la vreo be?ie. Uneori, chiar l?sa un iz, u?or, de rachiu ordinar. La ziarul s?u, el r?spundea de via?a politic? ?i cultural? a ora?ului. Pe la conferin?ele de pres? d?dea sugestii liderilor locali. De?i fusese inginer înainte de Revolu?ie (inginer-turn?tor la o întreprindere de armament), avea pasiunea articolelor de opinie, în care î?i d?dea cu p?rerea despre cruciadele din sec. XIII ?i despre agricultura noastr? naturist?. O considera salvarea României.
Era apreciat pentru dou? motive. Nu lipsea în nici o duminic? de la slujbele biserice?ti. To?i credincio?ii îl vedeau cum se ducea spre împ?rt??anie, înaintând cu gravitate printre rânduri. Pe de alt? parte, era considerat patriot adev?rat. Îi ?inea la curent pe to?i, cu toate. ?tia cine, cu cine, s-a încurcat. Avea ?i talent la asta. Chiar ?i la prefectur? unde î?i f?cuse rela?ii, era v?zut cu mare simpatie; ca un soi de purt?tor neoficial de cuvânt al ei, din pres?, ce se lupta pentru “salvgardarea culturii de calitate” ?i a “spiritului de cast?” de acolo. Prefectura noastr? punea un mare accent pe imaginea ei în presa local?.
-V? place orezul? îl întreb? el pe Leontinescu.
-Orezul? P?i…da, cu lapte… înainte de culcare.
-Eu îl consider foarte hr?nitor. Are multe calorii. Nu punem baz? pe orez atâta cât ar trebui…
-M? rog…
-Dar eu, domnule Leontinescu, numai asta m?nânc în fiecare zi. Nu am bani de altceva. Avem salarii de mizerie. Mi-au suspendat telefonul ?i curentul… Dac? mi-a?i g?si ceva… la dumneavoastr?… la partid… pe lâng? ce fac la ziar. F?r? s? ?tie nimeni… R?mâne între noi…
Sunt de acord cu toate ideile pe care le-a?i etalat. Am g?sit o concordan??… În armat? am lucrat la telefoane ?i ascultam… Dumnezeule, câte puteai s? auzi! Era mai interesant decât cel mai bun roman… V-a? furniza multe informa?ii pre?ioase. Suntem în era informa?iei…
Nu g?si?i ?









VI

“Se cheam? c? e?ti ziarist, dac? po?i duce la bun sfâr?it un raid-anchet?. Raiduri-anchete, raiduri-anchete ?i, iar??i, raiduri-anchete. S? dureze cu s?pt?mânile. Prin întreprinderi ?i uzine. Documentate… la sânge. Vorbi?i cu portarul, cu muncitorul de rând, cu ?eful de la aprovizionare ?i, abia dup? aia, cu directorul. Nu îi mai da?i drumul, ca un câine care a apucat bine…
Nu pe-aici prin birouri se face ziarul. Munc? de teren. Pe teren. To?i.
Când noi ne anun?am un raid-anchet?… f?ceau to?i pe ei. Ne ?ineau în b?ute cu zilele. Purcei de lapte ?i miei la pro?ap. O dat? ne-am trezit, descul?i, în ciorapi, într-un sat, la un primar… iarna… Nu mai ?tiam ce c?utam acolo. Dârdâiam ca apuca?ii.”
?eful meu de la ziar era un om usc??iv, cu obrajii scobi?i. Î?i fuma ?ig?rile dintr-un mu?tiuc de lemn. Când îl apuca tusea, se oprea greu, scuturându-se tot.
Sub birou î?i avea, de regul?, ?i o sticl? cu ceva t?rie.
Cum e ?i normal, avea printre noi prefera?ii lui. Cu ei disp?rea pe la prânz la un local din apropiere, unde perora despre zilele bune când culturalizau satele. Acolo pierdea no?iunea timpului; cine, în fond, nu-?i dore?te asta? Se întâmplase în câteva rânduri, c? dactilografa îi aranjase secretarului de redac?ie articolele ce urmau s? apar? a doua zi ?i le trimisese la poligrafie. Erau zilele când b?tea vântul prin redac?ie.
Dac?, pentru a salva aparen?ele, ap?reai pe la sfâr?itul programului ?i îl întâlneai în u??, cu hainele lui b?trâne?ti, lui îi era mai jen? decât î?i era ?ie.
De asta cred c? ?i spuneau, to?i, c? ei stau acolo numai pentru “Nea Totan“. Fapt este c? majoritatea celor ce se perindaser? prin redac?ie, î?i ?i luaser? t?lp??i?a.
Când termina bilan?urile financiare, ie?ea trântind u?a ?i strigând tare c?, “El nu e nici Mafalda, ?i nici chiar câ?tigat la belciuge nu e!”.
Diminea?a asta, eram convoca?i la el în birou. Fiecare î?i propunea articolul, citind ceva pentru ca Nea Totan s? î?i poat? da cu p?rerea. Trecea de la unul la altul, întrebându-i, “Ce dai?”.
Secretarul de redac?ie din dreapta lui, trasa pe ni?te coli de hârtie, fel de fel de chenare, ridicând câte o privire de pas?re de prad?, spre cel c?ruia îi venea rândul.
O coleg? c?reia îi spuneam “Femeia-Comisar“, nu numai pentru stilul investiga?iilor, dar ?i pentru geaca ?i pantalonii de piele, citi din, “Vigilen??, Luciditate, Decizie“.
“[…] ?i înc? se zbate. Fiara nu a fost înc? total distrus?. Aten?ie, deci. La fel de important este, îns?, s? începem munca. Munc? liber?, sc?pat? de incertitudinea pe mâna cui vor înc?pea roadele sale. Este minunat c? am trecut peste momentele când ne st?pânea frica. Acum putem relua lucrul în pace, ordine, disciplin?. O disciplin? fireasc?, autoimpus?. Avem multe, foarte multe de f?cut ?i nu se poate altfel. În întreprinderi munca a început s? fie reluat? […]“
Era ?i o încheiere.
“P.S. Ieri, în drumul spre redac?ie, m-a bucurat nespus imaginea str?zilor pline de oameni ce se îndreptau spre locurile lor de munc?. Dar s? nu uit?m de vigilen??.”
-Incisiv, scurt ?i la obiect, spuse redactorul ?ef.
Fotograful nostru, un tip cu plete, barb? ?i o geac? ce avea pe un um?r steagul american, adusese un fel de apel, de la studen?imea unei facult??i, ”Consens na?ional - Consensul for?elor creatoare“.
“[…] în aceste clipe de entuziasm general, cu întreaga noastr? fiin?? ?i cu toat? puterea noastr? tinereasc?, ne solidariz?m cu programul de reconstruc?ie al Neamului”.
-Am, zise el, ?i un anun?, ”Vând Audi 80 Diesel, model nou, 48000km, 20000DM, inf. tel…”
Nea Totan trase un fum ?i se porni s? tu?easc?. Se opri zgomotos, într-un str?nut ce îl cutremur? cu totul. Scoase o batist? ?i, dup? ce î?i ?terse ?i nasul, îi spuse fotografului c? speriase o vânz?toare de pe Centru, când îi vârâse în nas teleobiectivul aparatului ?i o amenin?ase c? o d? la ziar; femeia i se plânsese lui.
“Dialogul cu publicul “era o rubric? ce se încropea în redac?ie, unde responsabila domeniului “Social“ aduna la taclale cârduri de pensionari. La plecare ar?tau mai bine.
Ea citi c?, “Mai mul?i cititori, printre care ?i doamna N.N. ne-au sesizat faptul c? la Magazinul Alimentar de lâng? Gar? s-au pus în vânzare pachete cu pulpe de pui din import. Deoarece cantitatea este mare ?i leafa cump?r?torilor mic?, omul nu-?i permite s? cumpere decât la bucat?. Iat? ce ne spune doamna N.N. . Pe când un comer? civilizat ?i la noi? În ??rile civilizate asemenea apuc?turi sunt de neconceput.”
Într-un alt articol, ”Cine nu are b?trâni, s?-?i cumpere“, un cititor ne scria c? “[…] Prima la mân?, ar fi chestiunea dezv?luirilor ?inând de abuzuri ale diferi?ilor dumneavoastr? ale?i, de furturi, de întrebuin??ri de bani. Din câte ?tiu, exist? institu?ii specializate de control, care sunt îndrituite s? fac? investiga?ii ?i s? trag? concluzii. Eu folosesc datele lor ?i m? încred în asemenea profesionalism. Nu m? apuc s? v?d cine a furat doi metri cubi de cherestea“.
Eu am promis s? mai dau o rait? pe la sediile locale ale partidelor noastre, pân? s?-mi dau articolul despre vizita recent? a ?efilor din Capital?.
U?a se întredeschise discret. În cadru ap?ru capul chel al lui Marin Boto?eanu.
-Nea Totan,… un minut… am ?i eu un articol. O s?-?i plac?, spuse chicotind.
Era tot cu mapa aceea plin? de dosare ?i hârtii, din care scoase o hârtie.
-I-am dat titlul, “Râde?i! Pitulicea“… îmi mai trebuie un cuvânt…
Atunci intr? cel care se ocupa cu mica publicitate; un tip cu o musta?? ?ig?neasc? imens?, ce fusese angajat cu mari speran?e, c? ne va face boga?i pe to?i, peste noapte. Cineva îl recomandase, c? va ridica tirajul, “exponen?ial“. Nou? ne repeta mereu, c? el pe ciubucuri se bazeaz?.
-Nea Totan, strig?, îmi dai sau nu mân? liber?, domne?
Nea Totan l?s? pixul ?i î?i scoase ochelarii. Nu avu timp s? r?spund?.
-Domne, eu n-am venit aici s? pierd timp. Dup? Revolu?ie, m-am luat dup? al?ii. Am stat nop?ile la discu?iile alea interminabile de la televizor… Al?ii f?ceau bi?ni?? cu ma?ini în Iugoslavia… Eram departe.
Vând aici orice ne-ar aduce bani. Cu atâta spa?iu… vindem orice.
Am ajuns s? m? cert cu secretara, domne? C? ea nu vinde chilo?i? Voi nu ave?i chilo?i pe voi? se întoarse el spre noi. Nea Totan, domne,… nu ai chilo?i?
Nea Totan d?du s?-i r?spund?, dar musta?a ?ig?neasc? nu mai a?tept?. Ie?i afar? trântind u?a. În secretariat, dactilografa noastr?, cu panglici în p?r, pentru care avea o pasiune, îi b?tea ceva la ma?in? folcloristului Vasile B?nu?iu. El mi-a întins o mân?, aranjându-?i cu cealalt? haina pe umeri, ca s? nu îi cad?.
“De ce tac intelectualii?”, dict? el titlul.
Dactilografa, picior peste picior, începu s?-?i legene repede un pantof roz, prev?zut ?i el cu o panglic?. Era semn c? putea începe.
“Greu este în asemenea timpuri, de haos valoric, de nebuloas? axiologic?, s?-?i angajezi structura în . Exist? salvarea , în m?sura în care existentul nostru e o fa?et? a infinitului creativ, în care o anume , fixat? bine în lui ar putea-o r?sturna. O erup?ie a gustului estetic, o r?sturnare a etosului, o implicare a lui DEUS OTIOSUS“.
-Desus Oso… ?i mai cum? întreb? dactilografa leg?nându-?i repede piciorul.
-DEUS OTIOSUS. Cu litere mari, preciz? B?nu?iu.
“O suferin?? cur??itoare, o trâmbi?? sunând din norii metafizici ori, pur ?i simplu, ac?iunea unei for?e fizice obscure care, inversând, s? spunem, st?rile de agregare, ar perpetua ?i actuala iner?ie a intelectului nostru“.
-St?rile de agregare, ar perpe… b?tu dactilografa…
-…ar perpetua ?i actuala iner?ie a intelectului nostru.
“Lipsa valorilor ?i diletantismul s-au reg?sit“.
-Lipsa de diletantism s-a reg?sit? întreb? dactilografa…
-Nu. Lipsa valorilor ?i diletantismul s-au reg?sit. Asta-i altceva.





VII

Cenaclul “Lacrima“ se reunea, cel mai adesea, în sala de conferin?e a contabililor din ora?. De aceea, o pozi?ie special? o c?p?tase în cadrul Cenaclului o contabil?; cea care rezolva întotdeauna problema s?lii. ?i nu numai atât. De multe ori organiza a?a zise “serate de poezie“ sau “ceaiuri literare“ unde mul?i fomi?ti, cu preten?ii literare, g?seau un loc unde s? debiteze, una sau alta.
Ace?tia, sau al?ii, se refereau la ea ca la, ceea ce ar fi, “o femeie superioar?”.
Vrând, nevrând, ea ajunsese o for?? printre intelectualii de la noi. A nu se pune bine cu respectiva contabil?, ar fi fost cea mai mare gre?eal? pentru un debutant, aflat la început de drum. Când un jurnalist relata ce mai fusese pe la “Cenaclu“ ?i, dintr-un motiv sau altul, uita s? îi men?ioneze numele, corifeii literari din ora? îl aten?ionau discret.
Pân? s? îl cunosc ?i pe so?ul ei, un inginer care scria, am crezut c? pomenirea ei prin gazetele locale ar fi fost de ajuns s? îi satisfac? orgoliul. Dar dup? ce el s-a pr?p?dit, unii dintre intimii ei au auzit-o, uneori, spunând “Eu am fost Lauren?iu Gheorghe“.
Lauren?iu Gheorghe, frecventa ?i el genul acesta de întâlniri, dar acolo era neobi?nuit de t?cut. Ca ?i so?ia lui, dealtfel, care dup? ce ocupa un scaun din fa??, ?i punea un picior peste alt picior, nu mai f?cea altceva decât s? accepte mul?umirile de rigoare pentru sal?.
Pe Lauren?iu îl ?tiam mai bine de la ziar, unde, când nu aducea vreun eseu, venea, pur ?i simplu, la o vorb?. Aici se sim?ea mai în elementul lui, c?ci era tentat s? desfiin?eze pe oricine.
Când începuse s? se simt? r?u, îmi spunea, palid, c? boala încerca s? îl îngenuncheze, ca s? nu mai poat? scrie. ”Î?i dai seama ce lupt? îngrozitoare duc cu abisalul? Ce drojdii metafizice am deranjat ?i care, acum, încearc? s? m? opreasc?? îmi spunea el. E o încordare teribil?”.
Mai târziu, când începuse s? aib? ?i dificult??i la mers, deplasându-se prin parc, g?sea doar c? exagerase cam mult cu t?riile ?i gr?tarele; ”probabil c? dac? am mai mult? grij? cu dieta, sigur, o s? m? fac bine“.
Nu se f?cuse bine ?i l-am vizitat la spital, împreun? cu alt amic, mai mult la îndemnul acestuia. Am f?cut r?u c? nu mi-am ascultat instinctul, de a nu face vizite cuiva, care b?nuie?te c? sfâr?itul îi poate fi aproape. ?i el, cu o ureche vân?t?, deja, ?i so?ia lui, au încercat s? scape cât mai repede de noi.
Dup? ce murise, întins în sicriu, toat? fa?a i se f?cuse vân?t?.
În sala unde, acum, se ?inea Cenaclul “Lacrima“, contabila era a?ezat?, picior peste picior, pe un scaun. Ceilal?i participan?i st?teau, în cerc, tot pe scaune. Aproape to?i aveau sacouri ?i fumau nervo?i, scuturând scrumul în cornete de hârtie.
Cel care prezida, oarecum, era poetul Titi Soare. Nu mai avea geaca aceea, “gen regizor“, ci un sacou larg, sub care se ghicea un fel de c?ma?? ??r?neasc?, la care nasturii erau încheia?i pân? sus. Când spuse de contabil?, c?, datorit? ei, exista “acest Cenaclu“, o f?cu zâmbind ?i aranjându-?i p?rul. Avea un ceas prev?zut cu o br??ar? aurie masiv?, la mod? în acea vreme, îndeosebi printre oamenii politici. Remarcasem acela?i gen de br??ar? ?i la Nicolaescu. Îmi zâmbi ?i mie când am intrat.
Litera?ii de aici î?i aveau, în general, ciud??eniile lor. Vorbind cu unul, la o bere, putea s? î?i spun? de altul, c? “i-a furat paternitatea ideii lui literare, cu femeia r?stignit? de pl?cere, atunci când ajunsese la orgasm”. Sau c? altul, an de an, ”d? din coate s? ia premii ?i pentru bani; c? ?i medalia primit? ar fi topit-o, dac? nu ar fi reu?it s-o vând?“. Altuia i se punea în cârc?, tot de c?tre ei, c? “face pe democratul, doar c?, pe vremea lui Ceau?escu, a avut grij? s? ?i-l ia de na? pe fostul de la partid, ca s? primeasc? o cas?; iar acum nici nu mai vrea s? ?tie de el”. În sfâr?it, de cel mai “hot?rât“ dintre ei, se colporta c? “Revolu?ia o f?cuse, toat?, sub plapum?, cu televizorul dat la minimum“.
Cu toate astea, dac? unul dintre ei ar fi fost criticat în public, chiar la un mod relativ decent, ”aproape cultural“, protestele tuturor ar fi ocupat prima pagin? a ziarului nostru, cu s?pt?mânile. To?i s-ar fi indignat la modul cel mai serios. Sindicatul medicilor, al universitarilor, al contabililor ?i al pensionarilor ar fi venit ?i ele prin comunicate, de solidarizare ?i stupoare, c? ”într-un ora? cultural, ca al nostru, ?i-a putut cineva permite a?a ceva“.
În numele aceleia?i ”culturi“, recent, în urbea noastr?, de abia se închiseser? urmele unui scandal, ”penibil“. Un func?ionar de la prim?rie, stângaci, redistribuise, f?r? s? ?in? cont de opinia public?, fonduri de la “cultur?“, pentru astuparea unor guri de canal. Periodic, mai nimereau pe acolo copii sau pensionari neaten?i. Cel mai adesea se alegeau numai cu o sperietur? grozav?. Omul î?i închipuise c? asta avea prioritate, mai degrab? decât o c?l?torie în Vest, proiectat? cu mult timp în urm? pentru o delega?ie, tot “cultural?”. Din delega?ie urmau s? fac? parte ?i câ?iva ?tabi locali.
Comunicatele au curs zile în ?ir ar?tându-se c?, “gra?ie mentalit??ii îmbâcsite a unui m?runt func?ionar, iar??i am ratat ?ansa de a cuceri Occidentul, pentru câteva capace de canal”. Se vedea c? respectivul avea o mentalitate, v?dit comunist?, din moment ce îi scap? miza mare a acelei vizite, ce ar fi adus bani ?i investitori. Era evident, c? cineva crescut într-o ambian?? industrial?, punea mai presus de Spirit, la care oricum nu avea acces, ni?te fiare. C? singura noastr? ?ans?, “în afar?”, nu era ?i nu putea s? fie alta, decât…Cultura.
Litera?ii, cel pu?in, când aduceau vreun comunicat de “indignare“ sau de “solidarizare“, ap?reau la redac?ia noastr? în grup. Intrau cu aplomb ?i aruncau, aproape, pe masa lui Nea Totan hârtia.
Nici nu se punea problema, s? nu intre în edi?ia de a doua zi a ziarului. Nea Totan considera o cinste înregimentarea gazetei noastre sub un asemenea stindard. Tot în grup p?r?seau redac?ia.
Discu?iile de la “Cenaclu“ mi le aduc aminte, doar, în parte. A?a c? multe dintre nuan?ele ?i subtilit??iile de acolo, atât de importante în literatur?, le-am pierdut. Pe de alt? parte, str?in de literatur?, de experimentele ?i ezoterismul genera?iilor a?a zis “…zeciste“, pe care le g?se?ti studiind unele reviste contemporane, unele dintre buc??ile citite acolo, cred c? nu le-am în?eles de-a dreptul. Nici nu îi cuno?team bine pe to?i.
Un moment de ezitare a existat la început. De?i ?eful p?rea s? fie Soare, acesta, cu elegan?? ?i modestie, ?i-a ?inut o vreme privirile pironite în podea. Unii î?i dregeau vocile, iar al?ii î?i pip?iau manuscrisele din buzunare. Se formaser? ?i mici bisericu?e unde se vorbea în ?oapt?.
Soare î?i roti privirea prin sal? ?i, zâmbind, lu? el cuvântul.
Î?i ?inea ni?te foi pe genunchi, dar nu se gr?bi s? citeasc? din ele. Ţinu s? remarce prezen?a în mijlocul nostru a marelui prozator Drago? Chiri?escu, aflat chiar în dreapta lui. Prozatorul era un b?trân mititel, care ?i el î?i ?inea privirile în jos.
Pe strad? când mergea, cu pa?i mici ?i târ?âi?i, având mai întotdeauna o plas? în mân?, î?i ?inea privirea tot coborât?. Citea câteodat? din mers, niciodat? lovindu-se de al?ii. Când î?i ridica privirea, îi iscodea, curios, pe trec?tori, de-a valma, ca ?i când ar fi vrut s? verifice, dac? ei ?tiau cine era el. Cel pu?in asta am sim?it, de fiecare dat? când l-am v?zut, pân? s? îl cunosc personal. La ziar aducea un “serial“.
La el se f?ceau pelerinaje în toat? regula, de c?tre cei care voiau s? se lanseze sau c?rora le trebuia o recomandare. Nu refuza pe nimeni, de?i se mai plângea c?, “pe el nu l-a recomandat nimeni ?i a muncit din greu ca s?-?i fac? un nume“.
Avea ?i ceva discipoli.
Imediat dup? Revolu?ie suport?, totu?i, un afront greu de în?eles. La o întâlnire public?, dintr-o sal? mare a ora?ului, unde trebuiau s? se desemneze un fel de consilieri sau de reprezentan?i locali, cineva îl propusese ?i pe el. Acolo erau ?i câteva sute de sindicali?ti, aduna?i de prin întreprinderile ora?ului. Spre stupoarea lui, aceia nu auziser? de el; atunci când începu s? se lamenteze sau s? se codeasc?, târâind o voce plâng?cioas?, c? nu era sigur dac? crea?ia îi va permite s? accepte sau nu o asemenea responsabilitate, un muncitor, mai mitocan, îi spuse de la obraz c? nu are decât s? stea jos ?i s? lase pe altul.
De atunci, printre oamenii de cultur?, se spunea c? Drago? Chiri?escu, scârbit, s-ar fi însingurat.
Dar Titi Soare men?ion? de, “ce mare privilegiu are parte , la care prozatorul nu a lipsit niciodat?, chiar dac? de impuritatea vie?ii publice acesta se fere?te cu ”.
Poetul se control? într-un buzunar al sacoului ?i spuse c?, întrucât, tocmai constatase c? nu î?i uitase acas? dou? poezii recente, le va da citire.
Din “Baia Mare, Cerul meu“ am re?inut ceva, ca o încheiere.

“…de aceea cuprins de dureri
siameze
Concentrat asupra peticului esen?ei
(precum profe?ii asupra r?d?cinii cu 1oo.ooo de poame,
papirusul astral din nordul Indiei)
eu clamez
c? asta mi-e legea:
Cerul înstelat deasupra mea
?i Baia Mare în mine!”

Din “Prin?ul“ recit? un fragment :
“S? fim noi oare
g?leata cu resturi a universului
Un h?u în care se deverseaz? o mare de
Reziduuri cosmice?
Cele 4.500.000 de celule ale sângelui,
Ale lui Savonarola pe când p??ea în de?ert…”

Titi Soare î?i îndrept? privirea c?tre fereastr? ?i î?i a?ez? o ?uvi?? rebel?.
“A? vrea s? v? prezint, spuse… , cum atât de potrivit se consider? pe sine. O descoperire recent?. Un suflet mare, datorit? c?ruia, noi avem vin ?i rachiu moro?an, la toate serile noastre de poezie… Dumitru M?nucu”.
Cel ce se ridic? în picioare, ro?ind, era un pensionar îmbr?cat în frac, papion ?i, culmea, cu un joben imens. Ar?ta ca un muncitor cumsecade. Chiar era un muncitor.
“Dumitru M?nucu, continu? Ion Soare, s-a perindat pe toate ?antierele ??rii. De la cele navale din Gala?i, la minele din Valea Jiului. A ob?inut premii ?i distinc?ii la diferite festivaluri muncitore?ti. Când se întorcea de la munc?, obosit, lua în mân? o carte de poezii… Poeziile lui ilustreaz? drama unui om simplu… din popor…”
M?nucu spuse doar c? era, f?r? dubii, ”un poet f?r? identitate“.
Din “Hepatite“, un volum de poezii aflat ”în devenire“, citi cel mai înr?it fum?tor al acelui moment; un tip cu barb? ?i ochelari, care avea o ?apc? de lân? în cap, iar pe um?r o traist?, tot de lân?, cu dungi, în care î?i ducea c?r?ile.
Noi îl cuno?team sub numele de “Popa“, dar era o porecl?, pentru c? terminase Teologia. Nu se hirotonisise ca s? ajung?, chiar, pop?.
Vizita la nesfâr?it redac?iile, b?tând câmpii despre isihasme, f?cându-?i grijuliu rela?ii printre ?efii lor, pe care îi ?inea de vorb? cu orele; aceia se plictiseau de moarte, dar era foarte respectuos cu ei. Prin articole se lupta cu adversarii ortodoxismului.
Poezia ce-am auzit-o se chema, parc?, ”Sfâ?iere“, ”Durere“, ”Strig?t”, sau ceva asem?n?tor.

“Am urlat!
O ghear? imens?, cuib?rit? în T?cere.
Am strigat!
Paloarea trandafirie ce vine,
M? sfâ?ie f?r? mil?.
În turnule?ul nostru
Am t?cut!
Atunci, tu m-ai în?eles.”

Dup? ce “Popa“ termin?, scutur? cu putere scrumul de la ?igar? ?i se întoarse c?tre Drago? Chiri?escu ?i Titi Soare, a?teptând poate un comentariu.
Cum ace?tia se uitau, doar, un pic r?ut?cio?i, peste întreaga asisten??, o interven?ie avu Doru Ţicleanu, care etala ?i aptitudini de critic literar. Tocmai î?i scosese recent o c?r?ulie, “Logica sim?irii lirice”.
Avea o b?rbu?? t?iat? scurt ?i ochelari.
Odat?, pe Centru, îmi explicase c? în cultur? e imperios necesar s? î?i cople?e?ti interlocutorii cu multe neologisme ?i obscuritate. Atunci, disp?ru, un timp, ca s?-?i poat? înfuleca, f?r? s? fie v?zut, o pl?cint? de carne. Când eram pe punctul de a pleca, ap?ru ?i, surprins, îmi ar?t? degetul a dojan?.
“În aceste strofe, spuse, e remarcabil? sfârtecarea fiin?ial?. E aici o scriitur? ce ajunge în proximitatea Psalmiilor, pe care, îns?, îi transcende înspre o fragil? ?i perisabil? subiectivitate. O mai mult? aplecare c?tre concretul poetic ar fi fost mai benefic?, poate.
Exist? mereu, în aceste versuri, riscul c?derii într-un spa?iu care se altereaz? de la sine…în sine, pentru sine. Atunci ne-poeticul împroa?c? verbul, ce se re-g?se?te în-afar?-de-el”.
“Cred c?, Doru, se gr?be?te, ca de obicei“, interveni zâmbind ironic o domni?oar? veninoas?, cu o privire rea, p?rul cre? ?i pu?in adus? de spate, ce ?inea ni?te hârtii în mân?.
Ar fi vrut s? i se dea mai mult? aten?ie.
“V? rog s? re?ine?i c? sunt lector universitar, doctorand în literatura celtic? ?i, istorie, pe deasupra. ?tiu cu ce eforturi remarcabile s-au adunat aceste versuri… În ele, simt certe influen?e de etos irlandez, o tr?ire druidic?,… ceva chiar din …
Ce p?rere ave?i domnule Chiri?escu…domnule Soare? Ca o reprezentant? a sexului slab, v? cer ajutorul… v? conjur s? v? implica?i ! ”
“Toate p?rerile sunt pertinente”, spuse Titi Soare, trecându-?i mâna prin p?r.
“Dac? to?i am fi de acord, ce rost ar mai avea ? Toate p?rerile sunt acordabile (completabile)” spuse alt domn, ce f?cea ?i el figur? de critic literar.
Vocea era atât de slab?, încât abia dac? i se auzea. Avea pistrui ?i î?i ridica periodic ochelarii pe nas. Spuse c? descoperise ?i el, printr-o întâmplare, un talent autentic, ??r?nesc, plin de umor, din spi?a lui Creang?… Abund? în el Bul?, bancurile lui Bul? adic?, snoavele, glumele, basmele ?i pove?tile pline de o filosofie adânc?.
“Sandu Buicu, spuse pistruiatul cu o voce imperceptibil?, ?i-a încercat puterile în psihologie ?i handbal… Dar voca?ia ?i-a descoperit-o, recent, în literatur?. Ne va citi câteva rânduri pline de for??, savoare, pitoresc ?i culoare.”
Sandu Buicu era o matahal? cu o privire flegmatic?. Palmele erau imense ?i f?ceau dovada trecutului de handbalist. Vocea era, ?i ea t?r?g?nat?, plictisit?.
“Îi mul?umesc lui Flaviu M?m?lig? pentru… recomandare… ?i vorbele bune… Mai bine s? citesc ceva… n-a? vrea s? v? adorm…

Se opri ?i se uit? ??galnic la ceilal?i.
“Extraordinar, domnule, e?ti mare ?i profund“, s?ri de pe scaun, cu o mân? ridicat?, poetul Emil Vornicu, cu p?rul cre?, grizonat, l?sat mare, de parc? ar fi avut o peruc?.
“Se vede, domnule, c? e?ti din zona de unde se trag ai mei… Ţ?rani adev?ra?i, cu vân? de prozatori ?i poe?i… Simt n?me?ii ?i lemnul în cuvinte… E?ti mare domnule!
Noroc cu Flaviu M?m?lig? care te-a descoperit. Cine nu are un Flaviu M?m?lig?, s?-l cumpere!”
Se ridic? ?i veni în mijlocul înc?perii, c?lcând pe vârful picioarelor, ca o domni?oar?.
“Vreau s? v? citesc ?i eu o poezie……”

“Clepsidra se ?terge
Albastru, roz ?i mov
Diamante ?i aur
Perle nesfâr?ite
Apa verde ce nu se mai termin?…
Tu!“

Citi o nuvel? ?i un poet olandez, cu ochelari elegan?i, ce aveau rame din metal.
Purta un sacou, albastru închis, sub care se ghicea o vest?. Venise la noi în ?ar?, întâmpl?tor, cu ni?te ajutoare, ca s? i se mai reduc? din impozitele afacerii. Citise o poezie la o onomastic? ?i, de atunci, era purtat pe la toate întâlnirile culturale. Î?i g?sise repede o ?iitoare; o profesoar? de român?, care îi ?i g?tea. I se oferise chiar ?i o catedr?, dar erau ?i unii care nu mai ?tiau cum s? scape de el, c?ci era din cale afar? de politicos ?i de insistent. Vorbea mult, când în francez?, când în englez?. Le “rupea“ ?i în române?te.
Hans Van Nistelroy - a?a îl chema - spuse înainte de a citi, c? aici fusese cople?it s? constate cât de lejer e traiul de zi cu zi. Nu î?i explica nicicum, trei lucruri: de ce nu ne vopsim casele vechi; ”poate nu aveam vopsele”. De ce, totu?i, eram o societate relativ s?rac?, în condi?iile în care aveam mur?turi atât de bune. Ultima nedumerire se referea la vin ?i bere: vinul nostru era pe cât de ieftin, pe atât de bun; iar berea prea scump?, pentru cât era de proast?. Spuse dup? aceea celor din “Cenaclu“, s? nu fie nedumeri?i, c? acesta era protocolul la ei: s? destind? “atmosfera, cu fleacuri, înainte de a trece la lucruri serioase”. Într-adev?r, to?i se pornir? s? râd?.
Subiectul a ceea ce urma s? citeasc?, îl împrumutase de la un foarte bun amic, român; era vorba despre t?ierea porcului, de c?tre ni?te ?igani, în fa?a blocului. Ideea i se p?ru nou?, c?ci la ei animalele se eutanasiau, înainte de a fi sacrificate. ?i ei nu t?iau animale în fa?a locuin?elor.
Porcul era neobi?nuit de mare. Se poate s? fi fost o scroaf?.
Ie?ise din scar? alarmat de ni?te urlete îngrozitoare. Doi ?igani trântiser? un porc în noroi, în timp ce al treilea îi d?dea lovitura de gra?ie. Gospodina, zâmbind, ?inea un lighean alb, de email, sub jetul de sânge, ce se aduna aburind ?i f?când spum?. Avea o culoare roz, de garoaf? de prim?var?. Groh?iturile devenir? tot mai slabe, iar ochii animalului, la început îngrozi?i, iar, apoi, parc?, cer?ind îndurare, r?maser? în cele din urm? fic?i.
Îi turnar? celui care înjunghiase porcul un pahar mic de rachiu, ce f?cea m?rgelu?e. Acela d?du din cap a aprobare ?i, dup? ce î?i ?terse sângele de pe mân? cu z?pad?, închin? cu ceilal?i.
Mai târziu, sl?nina r?sfrânt? în l?turi, pe ni?te ?tergare p?tate de sânge, îi amintir? de geniul pictural flamand, de peisajele de iarn?, în care albul ?i negrul încropeau scene de ospe?e ?i joc, unde ro?ul avea o importan?? atât de elevat?.
“Cenaclul” s-ar fi încheiat, dac? nu ar mai fi ap?rut un personaj.
Livid. Î?i ceru scuze distrat ?i c?ut? un loc; sfâr?eala din privirea ce cuprinse înc?perea, îl sc?p?, poate, de mali?ia celorlal?i. Peticele, aplicate la sacou, m? ajutar? s? recunosc apari?ia ciudat? din Catedral?. Pantalonii îi erau, ca ?i bocancii, murdari de noroi. Ar?ta de parc? atunci s-ar fi trezit.
“Un individ deprimat, m-am gândit, cu nervii la p?mânt, care, probabil, doarme r?u noaptea ?i mult diminea?a. Genul de om, pe care îl evi?i, pentru c? e prea serios; nu ?tie bancuri ?i la petreceri p?gube?te cheful tuturor”.
Se uit? absent în jur, când în?elese c? ceilal?i terminaser? de citit. O lu? ca pe o invita?ie ?i emfatic, ca ?i când ar fi sfidat ceva, î?i scoase din buzunarul sacoului ni?te foi de caiet de aritmetic?. La lumina neonului, obrazul neras ?i sprâncenele stufoase îi adânceau ochii surpa?i, în care lic?ri, acum, o sup?r?toare severitate.
Îng?im? ceva, dup? care se opri ca ?i când ar fi c?utat un alt început. Mâinile se crispar? nervoase pe foi ?i am a?teptat s? renun?e.
“Dup? mine, îmi ?opti , care ?edea în stânga mea, ?sta e cam ciudat, dac? nu cumva ?icnit. Îl ?tiu de la , de unde i s-a sugerat s? se care.
E ?i cam în vârst? pentru studen?ie… Culmea, copil de pop? vrednic, gospodar, dintr-un sat de la noi. Parc?, s-a transferat la Filozofie dar.?i acolo… Avea idei stranii… profesorii erau oripila?i… C? via?a de apoi ar fi fost prost în?eleas?… r?st?lm?cit?… din considerente propagandistice… c? Iisus n-ar fi promis a?a ceva… Cel pu?in s? le fi ?inut pentru el, ca noi to?i… Eu, de exemplu… ?i al?i colegi… pân? ?i un profesor… suntem convin?i c? Dumnezeu e un extraterestru… o inteligen?? supraplanetar?…”
N-a? putea spune dac? ceea ce s-a citit era eseu, filosofie sau literatur?. Am re?inut frânturi, c?ci personajul era mai interesant, la prima vedere, decât produc?ia min?ii lui, oarecum r?v??it?. În câteva rânduri, aten?ia mi-a fost atras? doar de pantalonii îngloda?i sau de timbrul vocii, jos, în care cuvintele se izbeau surd de auditoriu; astfel c? unele pasaje le-am sc?pat cu des?vâr?ire.
“A?a încât, citi el, dreptul de a ne lua via?a sau nu, e ceva ce îi prive?te pe prin?i ?i aristocra?i. Noi, a?a ceva, nu mai avem. Mai nobil mi se pare, deci, s? ne întreb?m cum putem s? fim ferici?i.
C?ci fericirea este scopul ultim, cel mai înalt ?i cel mai banal, al vie?ii, deci al lumii, ?i nicidecum alte prostii metafizice.
Praf a ajuns Divinul ?i toate au luat-o razna, pe urmele lui; artele toate, Forma, ??nd?ri, ne joac? în fa?a ochilor.
Atât de sus am ajuns, cu noi în?ine, coco?a?i, despuia?i pe pietre, încât doar scrutând h?ul mai putem încropi ceva; tenta?ia este mare, dar nu v? arunca?i în el, chiar dac? noua lege de aici va porni ?i nu de la litaniile popilor. Murmurul viitorului, noua credin?? se va întoarce, de aceea, înc? o dat?, la bolboroseala f?r? de rost a Pitiei… Poezia e aiureal?, muzica un scâncet, pictura o mâzg?leal?, iar proza are tâmpi?i, pentru c? e inutil s? mai ai intrig?. Cui ii mai d? mâna s? fac? ceva, f?r? s?-?i bat? imediat joc de asta? Nu vede?i c?, speria?i de t?cere, ne-am oprit la oracole ?i demen?i?
Nu mai privi?i în bezn?! De moarte fric? nu v? fie! Nici numele nu i-l mai rosti?i, c?ci relele toate de aici încep; de aici frica, lupta de clas?, comunismul ?i televiziunea prin cablu.
Eu ajunsesem r?u! La început invoc?m moartea din teribilism livresc, ca la urm? s? ajung? un co?mar. M? înv??aser? s? privesc moartea ?i nimicul în fa??, precum a?tep?i du?manul cu fierul în mân?… Ca s? m? bucur apoi de ce am… ?i ajunsesem s? m? îmboln?vesc de umbra mea… În a?a hal eram, c? nu puteam s? mai v?d pe cineva, f?r? s? îmi închipui cum ar fi ar?tat în racl?, sau putrezit în p?mânt… O mân? nu mai puteam strânge, c?ci o vedeam cenu??… ochii încremeni?i…
A te gândi la moarte înseamn? s? invoci viermele… îmb?trânim… ajungem carne fle?c?it? ?i atât.
Crede?i c? din respect se-ngroap? mor?ii?
Nici vorb?! Ci doar pentru c? ei nu mai sunt, iar noi mai suntem… Ca s? uit?m mai repede… L?sa?i pe marginea drumurilor, ne-ar aduce permanent aminte… iar pentru - aducere aminte ?i un ban, avem atâ?ia preo?i, peste tot în lume, ce ?i-au f?cut din groaza noastr? un descântec.
Du?manii no?tri mari sunt cei ce ne mortific?, mereu tr?gându-ne de mân? ?i aducându-ne aminte c? suntem muritori; când noi, de fapt, suntem nemuritori!
?i fii de zei, în noi cu zei! Entuziasmul asta este! Nu a?i sim?it cum timpul este devorat de zeul nostru, în clipe de extaz? În fericire, h?ul e înghi?it de h?u, iar carnea de t?mâie. Aceasta-i nemurirea, cea din clip?, ce-nghite moartea ?i nu aceea în care a?teptându-ne sfâr?itul, cu via?a de apoi în c?p??âni, noi am murit de mult! […]
Mântuirea nici nu are sens f?r? perisabil. Hatârul nemuririi, îl au doar cele care mor. Pentru celelalte, e o fals? problem?. Atunci, atemporalitatea, doar cu timpul cununat?, înseamn? ceva. Deci, cu via?a.
[…]
Dealtfel, ?i în interpretarea c?r?ilor sfinte s-au f?cut acelea?i gre?eli, care izvor?sc din servitute, b?trâne?e ?i boal?, deci din pizm? ?i minciun?.
Ei, dac? vor, î?i pot adjudeca, din team?, alte vie?i în neant. Dar nu ceilal?i. C?ci tinere?ea f?r? b?trâne?e, are ?i via?? f?r? de moarte. Moartea îndep?rtat?, amânat?, nu exist?.
Cei ce ne-au înv??at altfel, c? doar întor?i spre ei în fiecare clip?, ajungem via?a s-o iubim, ne-au atârnat în spate lepra mor?ii.
Femeia ce aduce via??, de clip? e legat? prin instinct; a?a cum spiritul b?rbatului, întors spre cele nev?zute, mortific? prezentul.
Ce mare sl?biciune, s? rupi spiritul de trup, ideile de realitate, divinul de om ?i via?a de apoi, de via?a de aici! Sau s? legi mântuirea doar de un trup putrezit!
Nazarineanul î?i d? obolul ?i salvarea celor vii.
[…]
Minciuna cea mai mare este aceea ce, cu planuri cincinale, tot amân? clipa, când în prezent se-ascunde lumea.
Dac?-n trecut sau viitor, deci c?tre vid î?i tot întorci privirea, ce poate fi mai r?u, decât s? î?i a?tep?i salvarea de la via?a de apoi?
Odat? nu se spunea atât, , cât ; nu mai trebuia a?teptat?: ea venise.
Motivul mare pentru care, atunci, un tâmplar a fost ridicat pe cruce, a fost acela c? a îndr?znit s? sus?in? c? Divinul ?i fericirea pot s? fie ?i într-un om. ?i unde omul se simte fericit, este ?i nemuritor.
Ce ne-ar putea împiedica, s? t?mâiem tot ceea ce exist?? Când cel mai mare miracol, pentru un muritor, e s? fie p?rta? la ceea ce exist?, ?tiind c? putea s? nu fie nimic ?i c? nu e p?cat mai mare decât s? te înfrup?i, odat?, din h?u?
Ajunge s? m? uit la lume, ca s? tremur.
Tremur ca o frunz?.
De ce s? nu facem un festin neântrerupt, dar acum ?i aici? ?i nu doar a celor pu?ini ?i ale?i, care prin nobilul exerci?iu al fericirii, se pot mereu bucura; dar ?i a celor mul?i, c?rora doar trebuie s? li se spun? c? sunt ferici?i.
A?a ne vom des?vâr?i, a?a vom fi nemuritori ?i, în loc s? a?tept?m în putreziciune s? ajungem la ceruri, vom coborî cerurile la noi, bubo?i de am fi, ?i în zdren?e, ca Iov. ?i suferin?a poate fi o bucurie, pentru aceia care în?eleg c?, totu?i, e mai mult decât nimic.
A cu ideea de moarte ?i a nu o accepta, pur ?i simplu, a?a cum nu accep?i boala, ?tiind c? altfel te poate cuprinde; a nu invoca moartea, a evita înmormânt?rile, pe cei ce pun parastase ?i pe profe?ii care vor s? ne târasc? lâng? ea, aducându-ne aminte, înseamn? a atinge perfectiunea.
Moartea nu exist?, c?ci ea nu se tr?ie?te. Decât, în spaim?.
Dar atunci, de nu se teme, cel ce tr?ie?te, nemuritor ?i fericit ajunge!
Au spus-o mul?i. Dar nu destul de mult.
De aceea, printr-o spontan? ?i sublim? intui?ie, to?i vor s? fie ferici?i, c?ci c?tre asta toate se îndreapt?.
Cei mul?i nici nu se gândesc, dac? s?-?i ia via?a, sau nu. Iar acesta este r?spunsul.
Din toate aceste motive, eu, prea adesea, stau a?a, într-o prosternare, care nu mai trece. Cred c? ?i din cauza asta, am ajuns ce am ajuns.
Din tot sufletul, n-a? pregeta s? justific toate e?ecurile neamului, printr-o atare stare de ; dar mi-e team? c? nu o merit?.
Restul, ca s? citez un prin?, e chiar t?cere, dar venit? din plenitudinea inimii ?i a clipei.”

Dup? câte îmi mai amintesc, cam asta a fost tot. Dac? nu îl omit ?i pe Titi Soare care, la desp?r?ire, m? b?tu cordial pe um?r.
“B?trâne, dac? ai vreun eseu sau ceva de genul ?sta, te a?tept la revist?. Îl public?m ?i te ve?nicesc. Crede-m?.










VIII

Opozan?ii radicali î?i au sediul chiar în Centru.
Un parter de cl?dire veche, zugr?vit? în verde. Vitrinele lor mari, ce tr?deaz? existen?a unor foste magazine, sunt ticsite cu anun?uri electorale. Despre Dumnezeu ?i neam. Printre ele ?i portrete ale vechilor lideri: cu barbi?oane, veste ?i costume, acum demodate.
În fa?a lor se opresc, uneori, muncitori veni?i de la lucru sau pensionari cu copiii la plimbare. Silabisesc, mi?cându-?i buzele, cuvintele din vitrine.
Al?ii î?i iau un suc de la o ferestruic?, ce se deschide din sediu. O doamn?, cu p?rul permanent ?i o figur? în?epat?, ?i-l ?i desface. Cei de la partid, cu mult spa?iu, avuseser? fericita idee de a transforma dou? camere în discotec? ?i cofet?rie. A?a puteau atrage mai mult tineret.
Înc?perea în care am intrat e pe post de loc de primire. Sau, mai bine zis, club de discu?ii, c?ci e plin? de fum de ?igar?.
Dup? toate aparen?ele, s? tot fie aici vreo duzin? de b?trâni, trânti?i pe fotolii ?i canapele vechi.
La cât sunt de înghesui?i, nu e de mirare c? nu ofer? vreun loc noilor veni?i; iar dac? s-ar întâmpla ca vreunul s?-i inoportuneze, câteva priviri indignate, vârstnice, l-ar face pe acela s? î?i ia t?lp??i?a.
Unul singur se l?f?ie în voie la un birou. Nu mai are pe craniu nici un fir de p?r ?i ?igara ?i-o ?ine tacticos pe o scrumier? imens?. Are bretele. Taie cu foarfeca ni?te chipuri dintr-un teanc de ziare. Gura i se strâmb? în sensul în care i se mi?c? mâna.
-Ia te uit?, spune el celorlal?i, ?i ??tia s-au dat cu criptocomuni?tii.
Ceilal?i sunt de acord. Unii, cu fe?e indignate, al?ii, apatici, dând din cap mai mult din reflex.
-Ia te uit?, repet? cel de la birou, ridicându-?i privirea de pe alt ziar, numai 1% la pensii…
-Asta înseamn?, cam câteva zeci de lei domnule Babu, calcul? unul de pe o margine de fotoliu. Are o b?scu??, balon pe el ?i în mân? o umbrel? mare, neagr?.
-Nu ?tiu de ce nu ne pun odat? la zid. S? ne omoare pe to?i. S? scape de noi. B?rb?te?te. Un glon? în inim? ?i gata, domnule!
Cuvintele astea, tot ale celui de la birou, f?cur? impresie. Atunci intr? un domn cu o can? de sticl? ?i începu s? ude florile. Avea ni?te pantaloni largi, ce c?deau armonic? peste bocanci, la spate prin?i cu bretele ce se încruci?au. Din cauza croiului, îl f?ceau pe cel cu apa s? arate, din spate, ca un bebelu? în scutece.Pân? termin? de udat florile, nu mai zise nimeni nimic. Se auzea doar foarfeca lui Babu.
Boc?nind pe ni?te tocuri înalte, î?i f?cu apari?ia doamna cu p?rul permanent ce vinde suc. Cei din camer? î?i dau coate discret.
-Nu v-a?i pl?tit cotiza?ia nici pe luna asta, zise ea, f?când cu degetul ?treng?re?te înspre Babu.
Babu trage cu ochiul c?tre ceilal?i.
-De unde atâ?ia bani? Nu a?i v?zut cât ne m?resc pensiile? De ne-ar lichida odat?. Pe to?i pensionarii. La zid.
-Noi suntem de vin?, fu de p?rere cel cu b?scu?? ?i umbrel?. Francezii de mult ar fi fost în strad?.
-Unde mai pui, relu? Babu, c? pe sate am fost cu ma?ina ?i pe benzina mea. Astea, cine mi le deconteaz?? Era o c?ldur?… Nici ?ipenie de om… M? învârteam în cerc în jurul c?minului cultural, ?i spuneam prin megafon c? s? se înscrie la noi… Noroc c?, la întoarcere, mi-am luat ni?te ?tiule?i de fiert, de pe câmp. Era veacul înaintat.
-Cine nu are b?trâni, s?-i cumpere, zise altul v?zând c? Babu începuse iar??i s? decupeze din ziare.
-A?a c? doamn?, nu se l?s? Babu clipind ?mecher din ochi spre ceilal?i, bani de cotiza?ie n-am. De un suc, la cofet?rie… mai vedem.
-Afurisitul, spuse doamna cu p?rul permanent, care dup? ce f?cu o piruet?, ie?i energic afar?, pe când ceilal?i se pornir? s? râd?.
Voia bun? se curm? brusc doar odat? cu apari?ia avocatului C?p??ân? ?i a profesorului Mi?u Nicola.
-Pa?opti?tii, îi explica acesta avocatului, au fost copii de boieri. N-aveau taxe la bloc. De aia ?i-au permis luxul de a fi ideali?ti ?i de a realiza atâtea. ?efii revolu?iei noastre sunt progenituri de proletari. Dar, oricum, tot reprezentan?ii elitei comuniste au luat frâiele…
C?p??ân? d?du scurt din cap, semn c? nu avea acuma chef de dezbateri metafizice. D? mâna, scurt ?i energic, cu to?i cei aduna?i acolo. Cred c?, acuma s-a ridicat de la mas?, c?ci în col?ul gurii mai are o urm? de ou. Nu m-am putut înfrâna s? nu fac specula?ii, asupra a ceea ce o fi avut la mas?. Una peste alta, chelia ?i sprâncenele stufoase, îl fac s? semene grozav cu Schopenhauer. V?zusem o poz? de-a lui într-un dic?ionar.
-Domnilor, anun?? el, trebuie?te s? începem ?edin?a. Avem lucruri importante de l?murit.
Câ?iva se bulucir?, dup? avocat, în camera de ?edin??, unde I-am urmat ?i eu. Al?ii r?m?seser? în pragul u?ii dintre cele dou? s?li, a?a încât, pe tot parcursul ?edin?ei, am fost urm?ri?i, de acolo, de câteva capete curioase.
La mas? erau deja în a?teptare alte câteva persoane; Marin Boto?eanu, ce î?i sorbi dintr-o înghi?itur? cafeaua, ?edea lâng? doctorul C??ulean. Acesta cu nasul lui mare, parc?, încerca s? adulmece nout??i. Un tân?r gras, cu obrajii ro?ii, probabil ?eful de la tineret, ?inea procesul verbal sau se juca la un computer. Încerca s? fie respectuos, de?i, îi privea pe to?i care nu erau din partidul lui, cu un fel de obr?znicie. B?trânul cu p?rul alb, ce vorbea la mitinguri, se ?inea drept ca o lumânare ?i, într-un fel, izolat. B?nuiesc c? nici nu auzea chiar tot, c?ci atunci când vecinul lui – sindicalistul rotofei, cu portavoce, ?i pantaloni de tercot – îi spunea ceva, b?trânul î?i ducea mâna pâlnie la ureche.
C?p??ân? se a?ez? în capul mesei. Am remarcat în spatele lui, pe perete, un crucifix de lemn.
-Domnilor, începe el, trebuie?te s? v? felicit pentru reu?ita întâlnirii ,din teritoriu, cu liderii no?tri. Au r?mas impresiona?i. Vreau s? v? spun ceva!
To?i a?teapt? încorda?i, în timp ce avocatului îi zvâcne?te capul în sus.
-Eu am ?tiut dintotdeauna c? jude?ul nostru are intui?ia marilor momente! Acum a demonstrat-o, încheie el triumf?tor.
-V-am spus c? la noi democra?ia a învins, strig? b?trânul cu p?r alb, izbind cu palma deschis? în mas?.
-Ne-a ajutat Dumnezeu, spuse solemn C?p??ân?, ?i î?i f?cu o cruce mare pe piept. Eu sunt credincios domnilor!
Ceilal?i î?i f?cur? ?i ei repede cruci, dar mai mici, schi?ate în prip?.
-Ne putem gândi, de pe acum, la listele de candida?i. Trebuie?te, îns?, s? fim vigilen?i, cu alia?ii no?tri, opozan?ii modera?i. Dup? informa?iile noastre, sunt infiltra?i de actuala putere.
Ultimele cuvinte C?p??ân? le roste?te cu vocea sc?zut?, iar ochii din cadrul u?ii devin mai neastâmp?ra?i.
-Asta, poate s? nu apar? în procesul verbal, îl aten?ioneaz? avocatul pe tân?rul cu obrajii ro?ii, ce scrie de zor cu o v?dit? pl?cere.
-Opozan?ii modera?i, confirm? Mi?u Nicola, întotdeauna au pactizat cu du?manul.
Intr? domnul Babu târându-?i picioarele ?i îi d? liderului de partid o hârtie. To?i de la mas? î?i ridic? privirile.
-Domnule Babu drag?! Domnule Babu drag?, fratele nu a venit cu cei de la centru…îl a?teptam, spuse C?p??ân?.
Babu nu r?spunde nimic, dar le arunc? celor din u??, printre care se întoarce, o privire semnificativ?.
-Unirea d? putere, cl?tin? din cap sindicalistul. Dac? de acum ne suspect?m…
Ce diferen?? mai este între noi ?i cei de la putere?
-Nici una pentru cei iste?i, râse Boto?eanu mângâindu-?i b?rbu?a.
Ea exist? numai în capul electoratului. Iar noi suntem aici, ca s? i-o vârâm ?i mai bine acolo.
-S? revenim la candidaturi, tun? b?trânul mitingist. S? ne în?elegem, c? miticii de Bucure?ti, nu au ce c?uta pe listele noastre. De?i, pe mine, m? intereseaz? alegerile locale. La prim?rie.
-Poate c? ?i pe al?ii îi intereseaz? tot numai alegerile locale, îi zâmbi veninos Boto?eanu. La prefectur?
-Cred c? merit ?i eu ceva, strig? b?trânul domn indignat, întorcându-se înspre C?p??ân?. Am f?cut ?i pu?c?rie.
-L?sa?i tovar??e, ?uier? Boto?eanu, ?tim noi ce ?tim.
B?tu cu degetul discret în dosarele lui.
-Domnule avocat, domnule avocat, se ridic? ?i doctorul C??ulean. Impune?i o etic? a discu?iilor.
Are mâinile împreunate c?tre C?p??ân?.
-Ru?ine, într-adev?r ru?ine, î?i cl?tin? acesta capul. Ne aude lumea din strad?. Trebuie?te s? ajungem la problemele importante.
Supuse la vot, dac? era cazul s? se trimit? comunicatul cu vizita ?efilor ?i la cotidianul puterii. Convenir? cu to?ii c? presa este important? ?i trebuie colaborat chiar ?i cu cei ce le erau împotriv?. Când îns? i se propuse sindicalistului s? se duc? la ziar, el spuse c? i se arunc? pisica rupt? la el în ograd?. ?eful de la tineret fu de p?rere c?, pân? ?i ei ,sunt infiltra?i.
Se isc?, iar??i, rumoare, atunci când se reveni la dilema, dac? vor merge la toate ziarele, sau nu, C?p??ân? anun?? solemn c? î?i va consulta ?efii printr-un telefon.
Î?i scoase o chei?? din buzunar ?i disp?ru în camera de primire, urmat de cei din cadrul u?ii.
U?a se închise. Am în?eles c? telefonul era încuiat, de când, într-o lun?, nota de plat? ajunsese astronomic?. Nu era foarte clar, dar se pare c? la o întrunire a tinerilor opozan?i radicali, se d?duser? telefoane deocheate.
Eu m-am strecurat afar?. În prag, mai-mai, s? m? lovesc de doamna cu permanent.
“Afurisitul” spuse, referindu-se, pesemne, tot la Babu ?i se îndrept?, boc?nind din tocurile înalte, c?tre cofet?rie.












IX

Toate luminile erau aprinse la opozan?ii modera?i. M-am apropiat de sediul lor cu un sentiment de u?urare; se l?sase seara ?i, odat? cu ea, un frig t?ios ce te p?trundea pân? la oase.
Un parter aveau ?i ei, dar de bloc, recent construit. Nu departe de morg?, pe o strad? asaltat? de camioane turce?ti imense, ce f?ceau curse interna?ionale ?i un zgomot infernal. În ciuda promisiunilor din fiecare an, centura ocolitoare a ora?ului, nici m?car nu începuse.
În stânga lor era, parc?, o farmacie, iar în dreapta o pr?v?lioar? de articole sanitas. Nu departe, peste drum, un fel de autoservire-crâ?m?, de unde ajungeau la opozan?ii modera?i z?ng?nit de vase ?i voci de oameni.
Când am deschis u?a, câ?iva cheflii de acolo se f?ceau auzi?i pân? la sediu.
“A?a-i românul
Când se vesele?te
A?a-i românul…”
O l?l?iau tot a?a.
Îmi iese în întâmpinare o doamn? mic? ?i durdulie, ce se ridic? de la un birou, care imit? o pies? de mobilier sculptat. Pe el, într-o vaz? de sticl?, trei garoafe albe.
“Vin to?i, spune ea exaltat?. Trebuie s? soseasc? din moment în moment”.
Dincolo, nelipsita mas? de ?edin?e, acoperit? cu o broderie ??r?neasc? ?i vreo trei vaze de flori. Tot garoafe. Stixuri, covrigei ?i alune. E evident c? cei aduna?i în jurul mesei, a?teapt? de ceva vreme.
E aici Rândunel Leontinescu care, dup? ce se uit? la ceas îngrijorat, îmi întinde mâna ceremonios. Sunt doi domni medici; unul mai în vârst?, cu o b?rbu?? t?iat? corect ?i altul, tân?r, tot cu barb? ?i un nas cam alungit. O doamn? medic, care î?i plimb? o privire otr?vit? peste to?i. Cu deosebire, aversiunea i se îndreapt? c?tre alt? doamn?, cu o p?l?rie imens?, ce troneaz? în fa?a ei zâmbind. Nu ?tie nimeni de ce zâmbe?te, dar p?l?ria mare îl incomodeaz? teribil ?i pe medicul b?trân ce, se vede, cu greu î?i potole?te furia.
“Credeam, spuse el la un moment dat, c? ast?zi a fost invitat? doar conducerea jude?ean?.”
Era vizat?, evident, doamna cu p?l?rie. Aceasta, tot zâmbind, spuse c? auzise c? vine lume bun? de la Bucure?ti. ?i c?, dac? democra?ia nu ajunsese o vorb? goal?, ?i în Revolu?ie nu s-a murit de poman?, ea nu va pleca de acolo.
Medicul în vârst?, îmbufnat, nu mai spune nimic.
Din partea organiza?iei de tineret sunt acolo Vancu, “Popa” ?i Emil Vornicu.
Vancu î?i aruncase neglijent ?apca pe mas?. Citea indiferent dintr-un ziar na?ional, f?r? s? se sinchiseasc? prea mult de ceilal?i.
“Popa” î?i ?inea ?apca de lân? pe cap. Traista de lân?, din fa??, p?rea burdu?it? de c?r?i. Fuma serios, trimi?ând rotocoale de fum în înc?perea rece.
Emil Vornicu se apleca ba spre unul, ba spre altul, ?optindu-le ceva. Avea ni?te ochelari, imen?i, de soare. Când Leontinescu ie?ise pân? la secretar?, s? vad? dac? nu venise cineva, Vornicu spuse “S? dea bani la poe?ii adev?ra?i!”. Numai “Popa”, îns?, îl aprobase.
Am mai recunoscut un individ, oarecum, obscur, c?ruia i se spunea “Porcarul”, pentru c? era tehnician la o ferm? de porci.
Se plimba de la un partid la altul, dup? ce î?i d?dea demisii r?sun?toare. Ca atare, era v?zut pe la toate ?edin?ele de alegeri. Cel mai mult s-ar fi vrut la opozan?ii radicali, dar aceia se debarasaser? repede de el. A?a mi-l închipuiam eu pe Marat, c?ci fa?a îi era br?zdat? de cicatrici, r?mase mai mult ca sigur, de la o boal? din copil?rie.
Nimeni nu spunea nimic, dar se vedea c? frigul îi p?trunsese pe to?i, c?ci începuser? s? se zgribuleasc? ?i s? ca?te.
-Totu?i, e prea de tot, rupse t?cerea doamna doctor. Îi a?tept?m de trei ore. Un pic de respect.
-A?a e, spuse ?i Leontinescu încruntându-se la ceas, unde or fi stând atât? S? nu uit?m c? e mul?i cei care îi asalteaz?, la tot pasul.
Se uit? la fe?ele acre ale celorlal?i. Numai doamna cu p?l?rie, ce se ?inea impecabil pe scaun, î?i p?stra zâmbetul. Ceilal?i, în pardesie, se adunaser? ?i mai mult.
-Nu ?in pe nimeni cu for?a aici, continu? Leontinescu.
Se schi?? un fel de “Vai de mine, se poate?”
-Nu ne mai faci, drag?, înc? o cafea? o întreb? tot el pe secretar?. ?i mai adu o limonad?. Î?i deschise borseta din jurul mâinii ?i din câteva bancnote alese una.
-Vezi, s? fie “Cola” autentic?.
Iar??i nu mai spune nimeni, nimic. Se aude doar Vancu, r?sfoind ziarul.
-Am r?mas siderat, încearc? s? rup? t?cerea medicul tân?r. S?pt?mâna trecut? l-am avut internat pe marele matematician… Îl ?ti?i, Voinovici. A murit, dar m-a dezam?git. Nu m-am a?teptat.
Are vocea u?or fonf?nit?.
-Ce s-a întâmplat domnule doctor? întreab? “Popa.”
Ceilal?i, în sfâr?it, se smulg din amor?eal?. Ridic? privirile curio?i.
-I-a cerut unui prieten, ce sta cu el, s?-i aduc? o sticl? de coniac. De necrezut. Cu câteva zile înainte de a muri. Repet. Am r?mas siderat. A?teptam mai mult? responsabilitate…
-Totu?i, mare om domnule, e de p?rere Leontinescu. E adev?rat, un pic mai mult? demnitate în fa?a mor?ii…
To?i tac, dar Leontinescu î?i aduce aminte de ceva. Î?i desface borseta ?i îi d? medicului b?trân o hârtiu??.
-Ne ajuta?i cu ?tampila? Se apropie alegerile.
Se întoarce cu tot corpul.
-Trebuie s? ne gândim la liste. S-ar putea s? fie comune cu ale opozan?ilor radicali. De?i, dân punctul meu de vedere, mai bine eram singuri.
Se apropie de ceilal?i ca ?i când ar vrea s? le spun? ceva important. Vornicu î?i lipe?te capul de al lui.
-Am auzit c? ar fi infiltra?i de putere, ?opte?te Leontinescu. Oricum, trebuie s? ne gândim ?i la tineri. S? promov?m tineretul.
-Dar ?i noi suntem tineri, remarc? doamna cu privire otr?vit?. Tinere?ea… e mai mult… o stare de spirit.
Medicul b?trân o aprob?. Ia hârtia ?i se uit? peste ea.
-Nici o problem?, r?spunse el.
Dup? care, aducându-?i aminte de ceva, se caut? în buzunare, î?i g?se?te ochelarii ?i scuzându-se fa?? de ceilal?i, cu un, “Scuza?i, scleroza”, mai cerceteaz? o dat? hârtia.
Atunci u?a se întredeschide ezitant ?i to?i cred c? cei a?tepta?i au venit. În cadrul ei nu apar, îns?, decât ochelarii lui Flaviu M?m?lig?. Spune cu o voce slab? ?i tremurând? ceva, din care nu în?eleg nimic. P?rea c? în clipa urm?toare va izbucni în plâns. Voia s? ?tie dac? el ?i Doru Ţicleanu pot participa ?i ei.
Leontinescu le face semn s? intre.
Intr? amândoi. Cerceteaz? un moment care ar fi locurile mai bune, ca s? nu fie marginaliza?i. Se trântesc acolo ?i îi privesc pe ceilal?i, vag, batjocoritor. Încep ?i ei s? ca?te.
-Nu v? sup?ra?i, nu se mai poate st?pâni doamna doctor, e chiar prea de tot.
Taman atunci, u?a se deschide iar??i. E un b?trân stafidit, palid, cu o map?. Sprijinit, într-un fel mai mult moral, de un bra?, de secretar?, care anun?? o nou? înscriere în partid. ?i-a pl?tit ?i cotiza?ia.
“A? vrea s? lupt ?i eu, cumva, împotriva criptocomunismului,” spune el.
I se mul?ume?te. E condus apoi afar?.
Din ceva agita?ie, ce se aude în camera secretarei, se pare c? musafirii au ajuns.
Este Miki Nicolaescu, împreun? cu celebrul cânt?re? de muzic? u?oar?, ?i o domni?oar? mic?, sub?iric?, blond? ?i afectat?. To?i au pe ei ni?te impermeabile negre, ude, semn c? afar? a început s? plou? serios.
M-am întrebat, unde o mai v?zusem pe duduia blond?. Mi-am amintit c? avea la televizor, la o or? târzie, o emisiune de “Senzoriale”, “Tendin?e” sau “Megasemne”. Ceva de genul ?sta.
Invita cu preponderen?? actori. Am avut întotdeauna impresia c? încearc?, disperat?, s?-?i fac? rela?ii pentru a intra în “crema” Capitalei.
M? amuza, mai cu seam?, modul cum deschidea emisiunea; proasp?t coafat?, relativ decoltat?, într-un ro?u ?ip?tor, era luat? de camera de vederi din fa??, lateral-stânga, lateral-dreapta, spate. Asta pe un fond de muzic? de jazz, ce î?i d?dea fiori. Totul era foarte postmodern.
Miki Nicolaescu î?i ceru scuze pentru întârziere ?i d? mâna cu to?i cei prezen?i, aplecându-se respectuos. Cu Leontinescu se aplec? mai mult ?i este chiar mai respectuos. Doamna cu p?l?rie imens? îi d? o mân? s? îi fie s?rutat?. Cu cealalt? scoate dintr-o plas? un buchet de flori. Îl ofer? cu gra?ie.
“Mersi”, spune profesorul, ?i î?i scoate impermeabilul dup? care îi prezint? pe cei ce veniser? cu el. Cânt?re?ul urma s? se ocupe de imaginea partidului. Avea deja experien?a imaginii lui.
“Dup? p?rerea mea, ni se adres? jovial cânt?re?ul, revolu?ie în adev?ratul sens al cuvântului a avut loc în muzic?, jurnalism ?i pescuit. Numai aici s-a spart ghea?a.” De altfel, cu asta, ?i ca jurnalist, eram perfect de acord.
-Imaginea se pl?te?te scump ast?zi, zâmbe?te Nicolaescu.
?i de bani avem nevoie… Poate c? ar trebui g?si?i oameni cu bani. Nu am ?tiut s? fac bani. Dar v? pot sugera o mie de c?i în a-i cheltui… Nu pute?i atrage ni?te oameni cu bani?
Leontinescu anun?? c? ?tie el ni?te afaceri?ti. Prieteni. Merg chiar împreun? la un club, a?a ca în Occident.
Nicolaescu se uit? cu tâlc la cânt?re? ?i la domni?oara care-l înso?ea. Ceva de genul, ”Ei, da. Acum fac politic?, nu glum?”.
?i ace?tia îi întorc o privire semnificativ?.
To?i se uit? cu în?eles, unii la al?ii, ?i î?i iau o postur? mai relaxat?.
Mai pu?in Vancu. Dup? cum îl prive?te de încruntat pe profesor, îmi dau seama c? venise, poate, “afumat” la ?edin??. Are un aer “b??os”. Intervine peste capul celorlal?i.
-Dou?zeci de milioane de români, de diminea?a pân? pun capul pe pern?, se dau de ceasul mor?ii cu aceea?i problem?: cum s? fac? bani. Nu ne spune?i nici o noutate. Numai c? nu se plâng atât. Ba mai mult, dac? a?i merge pe sate, a?i vedea c? î?i muncesc peticul de p?mânt, pentru nimic, cu mai mult? onoare ca noi…
Miki Nicolaescu se întunec?. Poate c? regreta c? mai c?lcase pe acolo. Oricum, din punctul lui de vedere, nu mai avea nici o importan??. Cu o replic?, îns?, se sim?ea dator fa?? de ceilal?i. Se voia, de bine, de r?u, lider.
-Cu opinii de astea, spuse dup? ce î?i aprinse o ?igar?, ?i vrem s? lu?m puterea… Partid de trei lulele…
Cred c? ultima remarc? îi sc?p? f?r? voie, c?ci întoarse o privire gr?bit? spre cânt?re? ?i domni?oara blond?.
-Partid de trei lulele, oameni de trei lulele, soart? de trei lulele, zise Vancu. Uita?i-v? numai la noi, aici… Nu ?tii dac? s? plângi, sau s? râzi. Cei mai buni dintre noi, dac? ar înc?pea în spe?a mediocrilor inteligen?i …
To?i f??arnicii au pus mâna pe sufletul românesc!
-Grea ?ar?! rânji, înspre Vancu, “Porcarul”.
-Nu ?i pentru securi?ti ?i copii de securi?ti, i-o întoarse acesta. A?i distrus o genera?ie.
Spunând asta, se întoarse c?tre “cul?ii” partidului.
V? ascunde?i dup? aere scrobite, lipsa de scrupule ?i impostura. V? repugn? cei ca mine ?i când îi întâlni?i, îi cataloga?i ca nepolitico?i, neciviliza?i…
Suntem singurii care v? mai pun oglinda în fa??. Numai grosol?nia mai are o ?ans? s? le distrug? naivilor, ce a?teptau cu sufletul la gur? salvarea de la voi, iluziile…Ororile îndurate prin pu?c?rii de elita româneasc? au fost îngrozitoare. Dar ?i genera?ia mea, care nu s-a c?rat, a fost supus? unei “pu?c?rii morale”. Ca ?i poporul ?sta aflat mereu sub asediu… Ăsta-i românul. Nu poate duce un gând pân? la cap?t, a?a cum nu duce o alian?? pân? la cap?t. Se plâng de ho?i, dar dac? nu furi, te catalogheaz? imediat de prost… Când te gânde?ti ?i la ??tia de pe sate… Se duc la alegeri de?i ,ele nu înseamn? nimic, trucate dinainte. Tri?orii te las? s? prive?ti meciul din tribune… ?i chiar s? te bucuri… Dar nu cumva s? vrei s? intri pe teren… ?i ??ranii sunt ferici?i când o mân? de tic?lo?i televiza?i le viziteaz? satul. Nu-i nimic de f?cut, decât s? te apuce o triste?e iremediabil?! ?i s? faci foame. De ne-am topi în Europa… Ce v? uita?i la mine, ca la urs? Nu sunt destul de delicat?
P?i, dac? încerc?m s? vedem ce îi une?te pe to?i politicienii de la noi, ce g?sim? V? spun eu: absen?a oric?rui ideal, credin?e sau naivit??i. Ei î?i spun, “Praful de s-ar alege de ?ara asta, c? noi suntem mai importan?i decât ea“. Pot s? jefuiasc? s?lbatic pentru c? electoratul, în starea în care se afl?, mai crede în ceva… Au ajuns un ?arc de oi pe mâna s?lb?ticiunilor…
-Eu nu sunt politician. Eu sunt om politic, îl corect? Leontinescu.
-Pe dracu om politic, zise Vancu, uitându-se la ploaia ce ?iroia pe geam. De unde atâ?ia oameni politici?
O s? ajunge?i la sap? de lemn în politic?. Iar în timp, tot acolo, în cultur?. Înc? le mai pute?i arunca praf în ochi am?râ?ilor, care au fost prea îndobitoci?i ca s? î?i dea seama… Ca s? faci politic? mare, sau cultur? mare… î?i trebuie eroism domnule!
Vancu î?i prinse capul în mâini ?i r?mase a?a câteva clipe. Pân? când, se vede c? str?fulgerat de o idee, se ridic?, î?i d?du scaunul la o parte ?i sprijinit cu o mân? de perete, începu s? se descheie la ?ireturi.
Ceilal?i se uitau consterna?i la el.
Î?i scoase ghetele murdare ?i le puse pe mas?.
-Domnilor, în pofida multor opinii, eu consider mila o tr?ire cât se poate de elevat?. Pe care o încearc? doar cei puternici… p?trun?i de adev?rata mândrie.
Apoi, în ciorapi, deschise u?a ?i se pierdu în noapte ?i ploaie.
A fost singura dat? când l-am v?zut pe Miki Nicolaescu trist. Î?i înso?i oftatul cu ciudatul desen curios al sprâncenelor. Dar î?i reveni repede, ca cineva pentru care astea erau fleacuri. Se poate s?-?i fi amintit c? era a?teptat la o mas? bine stropit?, cu o conversa?ie inteligent?, unde se putea l?sa ?i cu niscaiva dona?ii.
Am observat c? era ?i singura dat? când nu î?i “palm?” ?ig?rile. Puse pachetul pe mas?. Asta îi d?du ceva curaj ?i “Popei”, ce întinse o mân? spre pachet.
“Pot s? comit, ca s? zic a?a?” întreb? el, cu umilin?? în glas, pentru c?-?i permitea s? fie familiar; dar sim?ea c?, într-un atare moment, gestul lui avea o tent? de solidarizare cu Nicolaescu. Îi ar?ta, cu alte cuvinte, c? are curaj.
-Domnule Nicolaescu, zise Leontinescu, nu v? face?i griji. Asta nu se va mai întâmpla. V? scap eu de poeta?ii ??tia de trei lulele.
-Nu crede?i c? ar trebui s? ne facem, to?i, un examen psihologic? întreb? ,serios, Vornicu, de dup? ochelarii de soare.
-Hai m?i Miki, îl rug? domni?oara blond?, hai s? ne c?r?m de aici. D?-i dracului…
Era nervoas?, c?ci se a?teptase la altfel de aten?ii, decât la simple pup?turi de mâini, în vizitele ei de provincie.
V?zuse o expozi?ie de icoane ?i b?tuse ni?te apropouri, de dam? bine educat?, ca s?-?i fac? rost de o aten?ie. Muzeografa îi t?ie scurt apetitul, ironizând-o chiar, pentru asemenea apuc?turi.
?ti?i, se corect? ea c?tre Leontinescu, noi la Bucure?ti, în cercul nostru de prieteni, a?a ne înjur?m.
-Nu pot… nu se face… ce vrei s? îmi pierd oamenii din teritoriu? îi întoarse Nicolaescu o grimas?.
-Domnule profesor, spuse ro?u de indignare medicul b?trân, întâlnirea a fost foarte prost preg?tit?. Noi, ?i ar?t? spre ceilal?i doi medici, nu am fost consulta?i defel. Ce caut?, bun?oar?, matracuca asta, aici? Ar?t? spre doamna cu p?l?rie.
Care, îns?, îl strivi cu un zâmbet dispre?uitor, f?r? s? dea vreun semn c? ar avea de gând s? plece.
Un moment de destindere veni tot de la b?trânul doctor. Scuzându-se de scleroz?, îi înmân? lui Nicolaescu un manuscris, unde compusese ni?te poezii. Voia s? îi cunoasc? acestuia opinia.
Ora era târzie, iar eu chiar m-am gândit s? plec. Leontinescu la biroul secretarei gesticula nervos.
Am putut auzi ?i câteva înjur?turi. Secretara îl întreb? doar dac? poate, ea, lua biroul acas?, în cazul în care partidul avea s? se desfiin?eze. A?a cum ea în?elesese din scandalul acela.
Încercând s? evit b?l?ile adunate în trotuar, aproape înghe?at, mi-am spus c? de scandaluri nu e scutit? o familie; ce s? mai a?tep?i de la ni?te partide care vor s? ia puterea?























X


M? uit la un tablou cu p?rin?ii mei. Din acelea înr?mate, ce se f?ceau demult; de obicei, dup? nunt?.
E prost retu?at, c?ci capetele îmi apar prea mari, în compara?ie cu umerii de care sunt ridicol ag??ate. Dar tata e într-un costum închis la culoare ?i o cravat? albastr?. Mama coafat? ?i cu m?rgele, de?i nu îmi aduc aminte s? o fi v?zut vreodat? cu a?a ceva.
Am v?zut ?i prin alte case tablouri de genul ?sta ?i, peste tot, fotograful încerca s? exagereze un pic. Î?i flata clien?ii, ridicându-le ceea ce în?elegea el prin condi?ie social?.
Ultima dat?, l-am v?zut pe tata zâmbind straniu în zbatere de lumânare.
Ca ?i când ar fi vrut s?-mi spun? c? acolo unde se g?sea, atunci, era mai bine. Incomparabil mai bine. Ceva de genul, ”Uite, po?i s? nu m? crezi dac? vrei. Tu întotdeauna ai fost c?pos. Dar nu po?i s? î?i închipui ce e aici”.
Adev?rul este c? rar c?deam de acord. Î?i avea ciud??eniile lui. Era plecat de la ?ar? ?i muncea într-o întreprindere ca un fel de maistru, de?i nu era în stare s? bat? un cui. Era de ajuns s? te ui?i la mâinile lui, ca s? în?elegi asta. Pân? ?i siguran?ele în cas? le schimba mama.
Toat? via?a i-a fost o încurc?tur?, ca ?i timpul în care s-a pierdut.
Pentru c? industria era atunci totul, p?rin?ii lui l-au trimis de mic la o ?coal? profesional?. De?i, dup? capul meu, ar fi fost mai potrivit de înv???tor, sau de altceva.
De exemplu, îi pl?cea s? aduc? vorba de Kog?lniceanu. La asta trebuie s? fi contribuit, nu în ultimul rând, imaginea lui, mai mult decât ceea ce scrisese; mar?ial?, de profesor cu frunte înalt?, ochelari ?i barbi?on. C?ci m? îndoiesc c? ar fi citit ceva de el.
Dar îl adora pe Alecsandri, pentru tabieturile lui; ”cel mai relaxat, mai olimpian între oamenii no?tri publici”. Pe moldoveni, dealtfel, prin boierismul lor, îi a?eza deasupra celor ridica?i în alte provincii. Revolu?ionarii moldoveni aveau “clas?”, fa?? de “crisparea” celor din Muntenia sau “??r?nismul greoi” al celor din Ardeal.
Într-adev?r, mare lucru este s? nu te min?i. Dar mare lucru poate s? fie ?i s? te min?i. Doar pentru a continua.
Tata putea suporta ?ican?ri sau insulte f?r? s? riposteze în nici un fel. Fie din toleran??, fie din sl?biciune.
Pân? azi nu mi-am g?sit r?spunsul la întrebarea, în ce m?sur? ai dreptul s? nu te ratezi.
S? tr?ie?ti, f?r? s? vrei s? te justifici sau f?r? s? ripostezi, trebuie s? fie greu. F?r? s? impu?i nim?nui, nimic. Dac? pentru a r?mâne în jocul vie?ii ?i a nu le face altora mizerii, e preferabil s? te apuci de b?ut, ei bine, asta e discutabil pân? la Dumnezeu.
Spre sfâr?it, când ?tia c? e bolnav, vorbea tot mai pu?in. Era prim?var? ?i ajunsese îngrozitor de slab. Oasele fe?ei, mai cu seam?, erau nefiresc ie?ite în afar?. Dormea pe o canapea, în camera unde a ?i murit. Avea ?i co?maruri. Ap?rea de acolo sc?ldat în transpira?ie ?i mai putea s? îmi zâmbeasc?, în?elegând c?, deja, nu îl mai pot în?elege. De fapt, nimeni nu mai poate pricepe o umbr? ce se scurge pe lâng? ziduri. Impresia asta mi-a f?cut-o, când l-am v?zut, odat?, de departe, târându-se, în lumina puternic?, pe o strad? plin? de lume. Când venea de afar?, dup? o plimbare, î?i atârna haina în cuier, cu o oboseal? a gesturilor ?i a cuvintelor, de data asta, pu?ine
Înainte s? moar?, visase c? în fa?a casei bunicior plouase ?i se f?cuse o groap? plin? cu ap?. Când visa ap?, ne amintea c? i se va întâmpla ceva r?u. Dup? cum, dac? visa ?igani era de p?rere c? o s? îi mearg? bine.
E ceva bun ?i în sc?rile de bloc. Mortul nu e singur, chiar dac?, strict vorbind, el nu mai e. E vegheat mereu de cineva. Prieten sau str?in, afectat sau indiferent. De?i ?i astea sunt relative. Poate ?i de aceea, cineva îmi spunea c? cel mai bine trebuie s? te ai cu vecinii. Mai bine decât cu rudele.
Chiar dac? mortul e la etaj, de pe o cruce de lemn l?sat? sub sc?ri, afli cine a murit, când s-a n?scut ?i când a decedat. Apoi vecinii stau stingheri, aduna?i pe scar?, peste tot, printre coroane de flori. Vecinii de care pâna ieri, te luai din cauza taxelor. Vorbesc în ?oapt?.
Copil?ria mi-am risipit-o prin asemenea col?uri de bloc ?i de cartier.
Tot cu gânduri de astea, mi-am adus aminte de cel de la cenaclul “Lacrima”, care citise acolo, c? noi ar trebui s? ne umplem mintea cu altele; pentru c? moartea nu ar exista.
M-am uitat pe geam afar?. Se însera ?i am plecat s? îl caut.
Aflasem c? locuia la un c?min studen?esc. O cl?dire galben?, cu patru etaje, în forma unui L imens. Ar?ta ca o cazarm?, cu geamuri la strad?, la care studen?ii î?i puneau iarna mâncarea, iar vara rufele la uscat.
La intrare, de dup? un geam de sticl?, un portar îi scruta, mai mult sau mai pu?in blazat, pe cei ce intrau. De pe culoarul ce se deschidea imediat la dreapta, venea un miros puternic de mâncare.
Cei de la filozofie erau caza?i la etajul ll. La num?rul 37 am b?tut în u??. O voce mi-a spus s? intru.
Într-o camer? mare, cu un tavan înalt, am putut distinge la lumina slab? o siluet? în fundul înc?perii. Erau vreo ?apte sau opt paturi, ce l?sau un culoar îngust între ele. Un perete era aproape în întregime “tapetat” cu afi?e mari, ce f?ceau reclam? la filme. Pe cele mai multe le v?zusem, a?a c? am r?mas câteva clipe în fa?a lor.
Persoana din spate veni prietenoas? c?tre mine, cu mâna întins?. I-am spus pe cine caut.
“A…, f?cu el derutat, pe Andrei“.
Nu ar?ta a student. Avea un început puternic de chelie ?i o b?rbie avântat?, de om cu ambi?ii; genul care, întotdeauna, e proasp?t b?rbierit. Era îmbr?cat îngrijit ?i patul lui avea p?tura întins? ca la armat?. La capul patului avea lipit un poster mare, cu Eminescu din perioada studiilor de la Viena.
Tocmai î?i lustruia ni?te cizme, ca de cow-boy, ce ar?tau noi ?i pe care le puse oftând deoparte.
“Uite, îmi ar?t? el cu mâna, acolo lâng? u?? e patul lui. Dar nu doarme întotdeauna aici. Dumnezeu ?tie pe unde î?i face veacul… S-ar putea s? îl g?se?ti la cantin?… sau la ”.
era, a?a cum îi spunea ?i numele, un bar de zi, unde se aduna boema ora?ului.
“St? aici, într-un fel, pentru c? îl toler?m… continu? el. ?i avem patul ?la liber… Câteodat? ?i mâncare. ?i eu am o vârst?… dar nu am avut posibilit??ile lui. P?rin?ii nu m-au putut între?ine ?i de mic am muncit… Liceul la seral… diminea?a pe ?antier. Am c?p?tat deprinderi bune… Mereu m? rog de ??tia s? facem ?i noi odat? curat… arat? ca la porci”.
Într-adev?r în camer? duhnea puternic a ceap?. Aceasta era risipit? pe o mas?, printre coji uscate de pâine ?i buc??i g?lbui de sl?nin?, care începuser? s? se râncezeasc?.
“M? intereseaz? mai mult poezia. Am câ?tigat un concurs muncitoresc, cu premii… Atunci mi-am descoperit voca?ia… Fac filozofie pentru profunzime… Cine ?tie? ?coala-i bun?, cum spunea cineva, dac? nu o iei prea mult în serios. La primul seminar credeam c? vorbim de chestii importante… mi-au împuiat capul cu epistemologi neostângi?ti, de care n-am auzit în via?a mea… se d?deau de ceasul mor?ii, dac? metodologia cunoa?terii lor este idealist obiectiv? sau idealist subiectiv?…
M? uitam la ceilal?i ca s? m? l?muresc dac? joac? teatru, î?i bat joc… Cei mai tari î?i serveau printre din?i argumente ?i ironii… parc? s-ar fi urât de moarte, pentru problema definirii unui pozitivist argentinian ca perspectivist…
M-am l?murit la urm?torul seminar, când au devenit psihologizan?i… de dragul profesorului… Se urau la fel de tare… Mai târziu, la fel,... erau fenomenologi…”
F?cu o pauz? lung?, încercând s? ghiceasc? în ce ape m? sc?ldam. Se uit? la ceas.
“Andrei ar putea acum s? fie la cantin?… R?mâne întotdeauna mâncare… Î?i iau ?i ei acas?. Dar la o or? dup? ce-ai mâncat, te apuc? o foame n?prasnic?.
Aici st? din mila noastr?… M?nânc? pe unde poate… nu scrie nimic, nu public? nimic… St? cu zilele în pat, cu ochii pironi?i în tavan… îmbr?cat ?i înc?l?at, printre cear?afurile alea jegoase.
O fi un tip oral… Am auzit c? ar fi ?inut într-o vreme un cenaclu… N-am v?zut un rând scris de el…”
Coborî vocea.
“Ziceau unii c? n-ar fi exclus s? fie spion…De-al americanilor.”
Am coborât ?i eu vocea.
“De ce de-al americanilor?”
“Ă?tia-s ?i mai ho?i…”
“P?i, ar mai sta aici? N-ar trebui s? aib? ceva mai mul?i bani?”, am întrebat eu cu vocea ?i mai sc?zut?.
“E! Parc? po?i s? ?tii!”
La plecare mi-a strâns iarâ?i mâna. Pe când î?i ridica cizmele în lumin? ca s? le mai verifice, îmi strig?, înainte s? închid u?a, c? s-ar putea s?-l g?sesc ?i la biblioteca mare, unde se mai uita dup? studente.
L-am g?sit la cantin?, a?teptând la o coad? format? din studen?i, pe lâng? o bar? groas? din metal lucios.
Mi-a fost u?or s? îl abordez, c?ci ?i el m? fixa cu privirea, încercând s? realizeze unde m? mai v?zuse.
I-am spus c? îl ascultasem la Cenaclul “Lacrima”.
D?du u?or din mân? a lehamite.
-Dar te-am v?zut ?i în Catedral?, m? gr?bii eu, bucuros c? mi-am adus aminte. E?ti evanghelic?
Amuzat de întrebare, fa?a i se însenin?.
-Nu. De?i, m? cred mai religios decât mitropolitul. Tocmai pentru c? nu sunt. A?a cum crezi tu… Ghici ghicitoarea mea!
Se întoarse spre mine râzând.
Cred c? ar?tam nedumerit, c?ci el se sim?i dator s? divagheze printre tot felul de considera?ii, spun eu, livre?ti.
-Nu sunt evanghelic, nici ortodox sau romano-catolic. Principala provocare a cre?tinismului sau a oric?rei spiritualit??i de aiurea, va fi aceea a reconcilierii cu toate doctrinele de salvare; prezente sau edificate vreodat? de mesianici. ?i aici includ pân? ?i nihilismul care, despuiat de tradi?ii, în m?sura în care te pune fa?? în fa?? cu omul ”gol”, omul în genere, te aduce aproape de religiozitatea autentic?. E bizar cum oameni inteligen?i pot admite f?r? rezerve c? Dumnezeu poate fi evanghelic, catolic sau mahomedan. Cine ajunge fanatic în a sus?ine un Dumnezeu anume, sau o religie anume, o ideologie, a ?i pierdut Divinul… ?i pe Om…
Cel mai mult la evanghelii m? fascineaz? subtilitatea ?i simplitatea prin care cu deta?are de orice trecut sau educa?ie, se face trimitere la omul cel mai universal cu putin??; unde se afl? ?i l?ca?ul Divinului. Cei care l-au considerat pe Dumnezeu mai ciopâr?it, mai particular, mai potrivit pentru o anumit? diet?, s? spunem, l-au ?i r?stignit. Dar el ar fi putut predica la fel de bine ?i pe Lun? sau în alt? galaxie. Atunci l-ar fi crucificat p?mântenii. Cu siguran??.
Mi-am adus aminte, atunci, de momentul acela spectral de la Cenaclu. De sfâr?eala ce o avea când ap?ruse, iar apoi de patosul pus în divaga?iile lui. I-am privit fa?a cu ?i mai mult? aten?ie. Sprâncenele stufoase ?i aerul b?trânicios venit de la ele, trebuie s?-l fi dezavantajat, printre to?i tinerii ??tia, mai mult decât tabieturile.
E de meditat, continu? el, dac? prin popimea sau intelectualii de ast?zi, ceea ce cam tot aia e pân? la urm?, se poate ajunge la Dumnezeul mileniului. Cel adunat din tremurul ?i sl?biciunea resim?it? în fa?a faptului c? exist?, ce exist?. Poate c? tot din pustie se va încropi Dumnezeu ?i profetul s?u. Dac? nu gânde?ti a?a… ajungi s? îl dai afar? pe cre?tinul ortodox din biserica greco-catolic?. Ori îl cotonoge?ti pe greco-catolic în pu?c?rie, pentru c? te închini la for?ele de produc?ie. S-au h?ituit pentru modalit??i secundare, de organizare ?i ad?pare de la Divin. Sau pentru c? au legiferat feluri diferite de ingurgitare ale Divinului. Dar astea au dus la moduri opuse de adulmecare ale realului… ?i asta a fost pân? la urm? totul. Poate, s-a întâmplat a?a pentru c? preo?ii, or fi fost gelo?i unii pe al?ii; ca ni?te vanito?i directori de reviste de literatur?, ?i-au f?cut ”tendin?e” ?i cenacluri. Partide. Popii care au pus mâna pe cuvânt, au pus mâna pe idealitate ?i, pentru totdeauna, pe om.
La începuturile statului, putem suspecta c? regii au fost la origine paznicii cuvântului; ?i, dac? nu ei, atunci, acoli?ii lor.
Se opri un moment ?i se uit? la mine, de data asta încruntat. Mi-am dat seama c? nu era nimic personal. Expresia fe?ei i se schimba în func?ie de gândurile ce le rumega. Poate c? ?i uitase pentru ce ne a?ezaser?m la rândul acela de studen?i.
Nou?, zise, cel mai mult ne-au lipsit genul ?sta de Regi cu sacerdo?iu, reformatori de moravuri, ce dau fiori ?i las? în urma lor cutremure în suflete… Da, cutremure în suflete…, continu? el gânditor… Când sim?im c?-i rost de a?a ceva, îi asociem rapid cu ospiciul.
Toat? faima asta postum? a lui Ţepe? al nostru… îmi d? de gândit. Nu poate fi chiar întâmpl?toare sau datorat? faptului c? b?tea cuie în cap turcilor. Boierii trebuie s? fi sim?it în patologicul lui o realitate însp?imânt?toare, o idee ce i-ar fi înghi?it pentru totdeauna, cu neamul lor cu tot… cu ciubuce ?i ?pag?… Cum altfel ar putea un prin?, mai mic decât al?ii pe care i-am avut, s? frizeze mitul?
Am încercat o glum?.
-Personal, îi prefer pe cei care mai ?tiau ?i de glum?; mai tr?geau un chiolhan, un amor, o bisericu??…
Nu-mi r?spunse ?i continu? cu ale lui.
Cezar, omul complet al istoriei ?i al statului complet, cel c?ruia pân? ?i Iisus îi d?dea ce i se cuvenea de drept, înainte de a fi fost imperator, a fost sacerdot. Iar când regalitatea a fost privat? de sacerdo?iu, a ajuns cu gâtul pe butuc. Chiar în societ??ile desacralizate, Führerul ?i Secretarul General au atins tot puterea cvasidivin?, c?ci la ei, “Ideologul-Preot”, p?str?tor al nucleului dogmatic, l-a devansat pe administrator. S?-i lu?m pe americani; pre?edintele e înainte de toate un fel de pastor - t?tuc al lor… Cât se feresc ei de asta… ?i când din pre?edinte dispare p?str?torul de moravuri ?i apare playboy-ul, ?ara aia e pe duc?…
Omul e, ceea ce a f?cut, sau n-a f?cut, cuvântul din el; idealitatea ?i ceea ce aceast? idealitate îl înva?? c? este. Iar urma?ii preotului ast?zi sunt ideologii, anali?tii politici ?i directorii de televiziune. Cei din foi literare… cam dispar, c?ci Cuvântul e acum camuflat în imagine…
Se opri ?i î?i a?ez? mâna pe fierul barei, ca pentru a se r?cori. Îmi venea greu s? îl urm?resc printre atâtea abstrac?ii. M? întrebam ?i ce rost pot avea la cineva, ce st?tea pironit atâta amar de timp cu ochii în tavan.
-Cu o atare perspectiv?, continu? el oftând, bisericile î?i au responsabilitatea lor. Ele introduc ?i diferen?a. Partide, gândite s? gestioneze dogma divin?… Dar ce lucru mare ierarhia din sânul lor! Cea care transmite socialului castele preo?imii! Dac? România ar fi oglindit, cel pu?in, ierarhia ortodox?, nu am mai fi asistat ast?zi la tot bâlciul ?sta.
Ceilal?i studen?i care a?teptau lini?ti?i, având cartelele în mâini, ciuliser? ?i ei urechile.
Andrei, uitase de el.
-De?i, ca înf?ptuire lumeasc? a spiritului, nu cred s? fi atins ceva perfec?iunea bisericii romano-catolice. Riguros vorbind, momentele noastre de modernizare ca popor, mari, au fost cele în care ne-am poten?at catolicismul, chiar spontan, f?r? s? ?tim, prin ilumini?ti, pa?opti?ti sau lingvistic? latinizant?…
Pân? la ghi?eul cu mâncare, mai era de a?teptat. P?rea c? i-am de?teptat ?i apetitul pentru conversa?ie, în acel loc, unde ajungea la noi un miros insistent de iahnie de fasole.
-Când Constantin cel Mare a cununat Imperiul cu cre?tinismul, nu cre?tinismul a fost cel salvat, ci Imperiul, spuse el. ?i prin el, elenismul prin care începe Europa. Orice schism? care ulterior a lovit în catolicism, c? a fost conciliu ecumenic, Reform? sau un rege fustangiu, au adus atingere implicit Europei. Catolicismul a fost mo?tenitorul cel mai autentic, nu numai în idee, al acelui profesor de logic?, care prin elevul lui a împins voios Europa pân? în nordul Indiei.
Ţarii, ce au râvnit la Europa, chiar spoi?i în ro?u, au fost produsul schismei ortodoxe. Care e varianta oriental? a Romei, dat? nou? de Bizan?. Ortodoxismul a f?cut Rusia neeuropean? mare… Noi, latini ?i ortodoc?i deopotriv?, pân? în m?duva oaselor, am dus ?i vom mai duce înc?, mult? vreme, în noi, o Europ? chinuit?, contorsionat?… mai mult decât ceilal?i…
De aici ?i nesfâr?ita brambureal? istoric?… o contradic?ie imens? pe care o resim?im mai acut decât bulgarii, grecii sau polonezii… pân? când cele dou? biserici se vor reconcilia… Spre deosebire de Rusia, unde poporul abrutizat a avut dintotdeauna ?ansa unei elite superioare, la noi e invers: un popor elevat, ?i cu un prostesc bun sim?, e ocultat sistematic de o adun?tur? de derbedei tupei?ti… ?i despre astea… s-a b?tut la nesfâr?it apa în piu?…
Am mai înaintat câ?iva pa?i pe lâng? bara lucioas?.
-Ceremonialul catolic… m? duce cu gândul la tog?… la rigoare… Toate astea au sens exact numai din punctul de vedere al ritualului, al bisericii, al organiz?rii ca angrenaj ce finalizeaz? o idee mare… ca partid politic ce a trecut dogma european? în act…
Prin contradic?ia noastr? se vor face primii pa?i pentru a acoperi pr?pastia c?scat? în cre?tinism… demult. Pentru asta e nevoie tocmai de o biseric?… mai lumeasc?, mai dedat? compromisurilor, una ml?diat? dup? timp, în care toate se îmbin? f?r? patos. Biserica noastr?, mai mult a noastr? decât ortodox?, are ?ansa de a face istorie european?… la scar? mare… tocmai pentru c? este a?a... ?i … ce e mai important… îi lipse?te anatema reformei, ce mut? Europa peste Ocean, dar ?i mesianismul ce înghite spa?ii vaste, din R?s?rit… Ortodoxia noastr? institu?ionalizat?, cu toate p?catele ei, are geniul reconcilierii.
Cum altfel, decât prin forma româneasc?, de organizare a înv???turii Nazarineanului, s-ar putea explica inapeten?a noastr? funciar? la Ideal? Îl folosim retoric, eventual, ca mijloc. Rar ca scop, iar pe cei care îl încarneaz?, îi b?g?m la ?icni?i ?i facem mi?to de ei. Numai un nebun poate încerca s? edifice o moral? aici. E ceva de mirare, la un popor în asemenea m?sur? bisericos.
-Bisericos sau credincios?
-Ideea nu d?inuie decât prin organizare, care e ?i prima negare a ideii. Dar e r?ul mai mic. Dac? spiritul nu apare decât sus?inut de trup ?i opus lui, bisericile sunt trupul, dup? cum ?i scrie în cele sfinte; ele fac posibil idealul dar ?i fariseismul ?i schisma împotriva lui, atunci când acesta vrea s? se întoarc? la sine, f?r? s? respecte organizarea. ?i pentru c? organizarea se simte la ea “acas?” în ritual, acesta e primul atacat de reformatorii religio?i. Asta-i ceva… aproape hegelian. ?tii, eu întotdeauna am crezut c? românii se b?l?cesc în infinitul prost al lui Hegel, pentru c? ne-au lipsit o biseric? sau, m? rog, un partid care s? ne înve?e ce e organizarea, ritualul, ceremonialul… forma.
Eu atunci m-am gândit la comuni?ti, dar nu i-am mai spus nimic.
Am ajuns în sfâr?it la o fereastr? de lemn unde trebuia s? î?i apleci capul. În cadrul ei, un domn în halat alb, aplecat ?i el, colecta circumspect cartele. În dreapta lui, o femeie tot într-un halat, dar ?ifonat, punea cu polonicul mâncare de fasole boabe, în t?vi de metal.
Prietenul meu, care tocmai îl expediase pe Hegel, era, cu siguran??, cunoscut de cei de la ghi?eu. Atunci când prezenta cartele, primite de la studen?ii ce nu erau din ora? ?i plecau acas?, totul era în regul?. E probabil, îns?, c? mâncase acolo ?i f?r? cartel?. Cel în halat alb, când în?elese c? nu va primi nici o cartel?, nervos, desf?cu bra?ele a neputin??. De data asta nu mai putea trece peste dispozi?iile conducerii. Asta era.
-Hai, m? Gugule, îi spuse Andrei în ?oapt?, doar n-o fi foc pentru un blid… ?i voi v? lua?i acas? ?i nimeni nu v? mai spune nimic…
Gugu r?mase o clip? descump?nit. Dar îi f?cu apoi un semn femeii, ce umplu tava cu fasole pân? la refuz.
În cantina mare majoritatea meselor, de câte patru locuri, erau ocupate. Am reu?it s? g?sim o mas?, izolat?, de doar dou? locuri, lipit? de un perete.
Andrei începu s? m?nânce ma?inal, în timp ce privirea îi r?mânea încremenit?, pe o figur? sau alta.
Lâng? noi, un student îi explica altuia c? el e din Maramure?. C? taic?-s?u are cas? ?i poate cre?te porci. C? dac? la o mas? îi lipse?te o bucat? de sl?nin? ?i un vin ro?u, tot nes?tul se ridic? de la mas?. ”Cum s? m?nânci o asemenea porc?rie?”, ridic? el tava spre a i-o ar?ta celuilalt.
-La catedrala aia, relu? Andrei dând tava la o parte, n-a? putea spune de ce m? duc.
Îmi place s? m? postez pe o banc? în piatra aceea rece. Nu m? gândesc la nimic… F?ceam asta ?i când eram copil. Dac? apar excursioni?ti, m? car…
Poate m? duc din considerente estetice… dar esteticul include religiosul, chiar când motivul e laic… A?a cum misticul te scoate în afara timpului, asta te pune, ca pe un mort în racl?, în afar? de tot. De lume, spa?iu ?i timp. Când nu mai po?i, e a?a de lini?titor. Simt asta, la pictur?. Cu încremenirea ?i fixitatea ei. Mai ales, când e vorba de sfin?i.
E acolo, un Sfânt Ieronim. Pe un fond negru - negru, el e îmbr?cat într-o pelerin? ro?ie, ca un c?lug?r spaniol. Are în fa?? un crucifix ?i o carte imens? aurie, cum sunt Bibliile din care se cite?te în bisericile noastre. St? cu o mân? desc?rnat? pe ea. M? uit la pictura asta… E atât de solemn ?i serios totul… Noble?ea picturii, pân? la urm?, vine din lipsa de ostenta?ie; neurl?toare, neretoric?, ea se ofer?. Ca o femeie ce are clas?. Care dup? ce a f?cut dragoste, se ridic? discret, î?i îndreapt? silueta înalt?, aranjându-?i p?rul, î?i ia hainele ?i pleac? zâmbindu-?i, f?r? s? spun? un cuvânt. În?elege c? asta a fost totul. Nu cere explica?ii, justific?ri ?i nu face planuri de m?riti?.
T?cerea ce înconjoar? un tablou cu sfin?i m? lini?te?te, ?i, îmi d? de în?eles, c? la fel de decent ar trebui trecut prin via??. Dac? po?i…
S? pictezi, po?i s? o faci ?i f?r? frustrare.
S? scrii, nu ?tiu. Poezia ?i proza, oricum, mi se par reu?ite, tot atunci când pot aduna în jurul cuvintelor lini?tea, a?a cum piatra sculptorului caut? golul.
În orice caz, când n-o s? mai fiu, culorile o s?-mi lipseasc? cel mai mult.
-Nu mergem, la “Bardezi”, s? bem ceva? l-am întrebat eu. Se face târziu.
Am ie?it din c?min urm?ri?i de aceea?i privire blazat? a portarului.
M-am uitat ?i eu lung la portar, ceea ce îl f?cu pe Andrei s? pufneasc? în râs.
-Probabil c? te întrebi dac? nu, cumva, stau aici, tot din considerente estetice.
Ei cred, ?i ar?t? cu mâna în spate spre trepte, c? stau la ei în camer? pentru c? nu am unde… s?-mi las capul jos. De parc? nu m-a? putea întoarce la ai mei… Ţineau cu orice pre? s? m? fac preot… Când am trecut la filozofie… Stau acolo ?i de asta… dar mai ales… de fric?…
-Fric? de ce? De cine?
-Mi-e groaz? c? dac? stau singur… m? vor g?si vecinii… dup? câteva zile. E plin de cazuri de astea la televizor… Ajunge s? se simt? pe sub u??…
Mi-am f?cut iluzii c? e cine ?tie ce de capul meu ?i, mult? vreme, m-am izolat.
Am avut câteva momente de la?itate, când Dumnezeu ?tie de ce, nu am avut curajul s? înfrunt ni?te oameni, altfel, de nimic.
Când m? gândeam la la?itatea aceea, îmi doream neantul. Asta p?rea s? îmi dea curaj. Uitarea complet?. Aici o prime?ti dac? înnebune?ti ?i î?i pierzi eul. Ajungi s? te crezi Matei Basarab.
Dincolo, poate nu mai r?mâne nimic din tine; fie pentru c? nu mai e nimic, fie c? te dizolvi în ceva mai cuprinzator. Dar, oricum, nu mai e?ti tu. Eul, aici ?i aiurea, s? ?i-l ?in? cei ferici?i.
Nici m?car o lume de apoi, în care s?-mi aduc aminte de asta nu voiam.
Înc? pl?tesc poli?e pentru clipele în care am judecat dup? tic?lo?ia ?i f???rnicia altora… Mai ales c? via?a te înva?? c? prea pu?ini oameni merit? s? fie lua?i în seam?. ?i dac? m? gândesc bine, întotdeauna mi-am f?cut greu prieteni. Nu cred s? am… Încerc s? fac precum ceilal?i, dar, prin ceva ce-mi scap?, devin rapid antipatic. Mare handicap… M-am gândit c? cel mai demn fa?? de existen?a asta este s? m? izolez… De atunci, nu mi-am mai revenit. M-am rupt de to?i ?i din oroare de mitoc?nia ce, în tranzi?ia asta, te g?se?te peste tot. Am stat într-o garsonier? dintr-un bloc, de la marginea ora?ului.
Unul singur, atunci, mi-a spus, “Du-te la un preot. Poate te ajut?“. Or eu, de acolo, plecasem.
?i, într-o zi, când m? topeam de c?ldur?, în iulie, cum st?team cu toate ferestrele deschise ca s? fac curent, am descoperit c? nici m?car jivin? nu sunt. Nu mai puteam respira, oricât aer a? fi încercat s? trag în piept. Cu cât inspiram mai des, tot mai r?u era. Pulsul mi-o luase razna, mi se r?ciser? mâinile, eram sc?ldat în sudori reci.
M-am gândit c?, sigur, m? vor g?si numai dup? vreo lun?, descompus, ?i atunci m-am speriat.
Am alergat la ni?te vecini. Familia de care m? ferisem pân? atunci cel mai mult, c?ci tot încercaser? s? intre în via?a mea. Nu-i suportam de nici un fel. ?tiam c? sunt mereu cu ochii pe vizor.
Le-am cerut o aspirin? ?i un pahar cu ap?. Au fost atât de bucuro?i c? le-am b?tut la u?? încât, pentru prima dat? dup? nu ?tiu cât timp, ?i eu m-am bucurat. Mi-au dat chiar ?i un pahar de vin, ?i mi-a venit inima la loc. Am sim?it chiar o pl?cere s? vorbesc de ceilal?i vecini ?i atunci am priceput de ce se vorbesc de r?u oamenii. ?i de ce se caut?…
Asta e. Nu am putut, nici m?car s?lb?ticiune s? fiu. Nu sunt chiar prostii, când se spune c? esen?a omului e social?... Nu suntem mare lucru f?r? cel?lalt. ?i ne afl?m mai aproape de cele sfinte, decât ne-am putea noi închipui. În cel mai adânc sens al cuvântului. Sun? pompos, dar de la întâmplarea aia, a?a cum soldatului claustrat în armat?, ajunge s? i se par? frumoas? ultima buc?t?reas?, mie mi se pare ame?itor s? stau într-o camer? cu al?i ?apte.















XI

Barul de zi c?tre care am plecat cu Andrei era deschis ?i noaptea.
A?ezat în Ora?ul de Jos, am trecut printr-un tunel, ce f?cea leg?tura între dou? pie?e. Atunci s-au aprins ?i câteva felinare. Pu?ine pentru întunericul în care ad?stau cea mai mare parte dintre zidurile vechi, cu miros muced.
La ora aceea mai trecea câte o pereche, coborând pe piatra cubic? ?inându-se de mân? sau femei îmbr?cate în negru, cu baticuri pe cap. Ultimele veneau de la o biseric? de aproape, p??ind cu grij? ca s? nu alunece.
În bar erau dou? înc?peri desp?r?ite printr-o draperie grea, de catifea, ro?u - închis, nu prea curat?. La W.C. se ajungea printr-un culoar îngust, ce trecea chiar pe lâng? tejgheaua de unde se lua b?utura. Proprietarul, în geac? de blugi, sp?la pahare, cu ochii a?inti?i pe un televizor color mic.
La televizor, un b?rbat într-un jerseu explica realizatoarei ?i audien?ei, ce uneori aplauda, de ce î?i b?tuse nevasta.
“?i crede?i c? o s? v? împ?ca?i?” îl întreab? ea.
El d? din cap sp??it, dar r?spunsul nu e clar. Rezulta c? ar dori asta, dar nu depinde numai de el.
“Nu sunte?i la primul incident…”, r?suce?te realizatoarea cu?itul în ran?.
El ?ine capul în jos. Pare nenorocit.
“O s? mai ridica?i mâna asupra ei ?”
Nici o reac?ie la început. Apoi capul l?sat în jos se scutur? la stânga ?i la dreapta.
Spelunca asta trebuie s? fi avut trecere printre studen?i, din cauza b?uturilor ieftine, a?ezate cu pre?ul la vedere. Se spunea c? ar fi avut un aer “boem”. Acum, îns?, aici nu v?d nici un student.
Ne a?ez?m la o mas?, lâng? alte patru persoane. Par muncitori, trecu?i bine de cincizeci de ani.
To?i sunt afuma?i. Doar doi dintre ei dialogheaz?. Unul, cu nasul ro?u ?i ochii injecta?i, se ?ine la ceva distan?? de ceilal?i trei; mai cu seam?, de cel ce are o sticl? de t?rie pitit? sub mas?, din care la anumite intervale î?i pune în pahar. Când acesta din urm? vrea s?-i spun? ceva, cel cu nasul ro?u, indignat, prive?te ru?inat în jur. Nu ar vrea s? fie pus în aceea?i oal? cu un asemenea be?iv. Câteodat? îl învrednice?te cu o privire critic?, care poate s? însemne, ”Dumnezeule, cum po?i s? ajungi în halul ?sta?”.
Cei ce vorbeau se c?zneau s? afle de unde sunt de loc.
-Dar matale de unde e?ti, c? nu am în?eles bine? îl chestioneaz? unul pe cel?lat.
-P?i chiar de la ie?irea din ora?. Unde ?i-a construit M?ierean ferma de vaci. Are câteva sute.
-Matale, mie încerci s?-mi explici asta? se sup?r? cel?lalt. Mie?
Eu am copil?rit cu M?ierean ?i el îmi spune de M?ierean, se întoarse el spre ceilal?i, ca s?-i ia retoric de martori.
-P?i am pomenit de el… ca s? explic, d?du el timid înapoi.
Noi am luat o butelie de vin ro?u. Andrei î?i scosese din buzunarul sacoului ni?te foi de hârtie pe care începu s? le citeasc?, râzând de unul singur. Nu l-am deranjat o bucat? de timp, pân? nu î?i ridic? privirea ca s? soarb? din pahar. Zâmbetul în care se r?t?cise, urm?rind emisiunea de la televizor, îl f?cea mai tân?r, dar ochii surpa?i ?i buzele adunate cu îndârjire îi d?deau acel echivoc de vârst?. Dup? ce b?u tot paharul, mi se p?ru c? ezita, dac? s?-mi spun? ceva sau nu.
-Simt, câteodat?, c? nu mai rezist… nu mai rezist… c? am ajuns la cap?t.
N-am spus nimic. Nu mi-am dat seama ce vrea s? spun?.
-Atunci, numai c? nu m? târ?sc sfâr?it pe str?zi. ?i la cer dac? m? uit, simt c? m? sufoc? ?i c? nu am sc?pare. C?-mi cade în cap… Aproape c? î?i dore?ti s? nu mai fii, s? te loveasc? o ma?in?… ca s? dispari într-o clipit?… Momentele când sim?i c? oriunde ai fi în lumea asta, nu mai ai loc. Ca ?i când toat? lumea ar fi un sicriu în care ai fost îngropat de viu. E?ti h?ituit… de nu ?tiu cine. Când m? simt foarte, foarte obosit… atunci m? simt ?i îngrozitor de b?trân… la cap?tul puterilor… ?i pierderea în ceva amorf mi se pare lini?titoare… numai s? nu mai fie nimic dincolo. Mi se pare c? a? truca… S? o iei iar??i de la cap?t… Cei care simt a?a, trebuie s? fie mult mai mul?i decât ne-am putea noi închipui…
Dar nu mult dup? idei dintr-astea, ajunge un pahar de vin ca s? beatific totul… Sau privirea unei femei îngândurate, ridicat? spre tine pe o strad?. St?team într-o zi în fereastra de la c?min, într-o zi de prim?var? pur? ?i un cârd de absolvente, de la facultate, treceau cu frezii în mâini, în sacouri, cântând.
Nu mâncasem nimic de o s?pt?mân? ?i, totu?i, am avut puterea s? le strig, ”Frumoaselor, superbelor”.
Au râs ?i mi-au f?cut cu mâna. Se poate ca acum, mai toate s? fie înghi?ite de griji casnice, lips? de bani… câte ?i mai câte… dar momentul acela r?mâne ?i eu am fost p?rta? la el.
De?i aproape un vagabond, nu m? gândesc s? osândesc pe nimeni ?i nimic…
Nici m?car ?ara asta... care întotdeauna îl pune la loc de cinste pe ?mecher.
-Tot n-am în?eles, îl aud eu pe cel de la masa vecin?, de unde anume e?ti matale, din ora??
-E cel mai straniu, continu? Andrei, ?i mai misterios dintre lucruri. Oricât ai suferi aici, ca un câine b?tut, fl?mând, preferi s? fii aici, decât ghiftuit aiurea. Ce e asta, e greu de spus... De mult m? gândesc, cum se poate rezista pe la noi f?r? b??c?lie, dar ?i f?r? s? ajung s? fiu catalogat de cineva drept iste?.
-P?cat c? nu încerci s?-?i g?se?ti ceva la Universitate, mi-am dat eu cu p?rerea.
-Asta, n-o s-o fac niciodat?, clam? el ferm, cl?tinând încet din cap. Niciodat?.
Atunci, proprietarul se apropie cu un aer amenin??tor de noi. De aproape ar?ta ca un adolescent.
Se aplec? sub masa vecinilor ?i puse triumf?tor pe mas? sticla cu t?rie.
-Afar?, îi spuse cu o voce metalic?. Acum, imediat. Aici s? nu te mai prind, altfel zbori în strad?. Afar?, url? el.
Cel ce ascunsese sticla, adus? de acas?, nu se justific? în nici un fel ?i nu schi?? nici o împotrivire. Î?i lu? o canadian? închis? la culoare, puse sticla într-o plas? ?i ie?i afar?. Ceilal?i, de la mas?, se uitar? în t?cere dup? el.
-Ai putea s? scrii, am reluat eu dialogul. În fond, la Cenaclu…
-Ca s? scrii, zise Andrei, trebuie s? fii limitat r?u; dar în sensul cel mai bun ?i mai înalt al cuvântului. ?i s? crezi serios, c? ceea ce faci e unul din cele mai bune lucruri scrise. Or unui om de?tept îi e greu a?a ceva. Mi se pare, totu?i, exagerat, c? Balzac se putea compara cu Napoleon care lupta la Eylau.
Un vagabond poate în multe privin?e s? fie superior unui scriitor harnic. Cel care scrie are undeva o ruptur? interioar?, o ran?; în loc s? tr?iasc?, ?i atât, precum ultimul golan fericit, care pare s? ?tie c? via?a e oricum destul de scurt?, pentru a ?i-o risipi în discurs de a doua instan??, el trebuie s? predice, s? se explice…
Orice ”credo”, indiferent de ce natur?, într-un sens, “amân?” via?a. Chiar credin?a în “clip?”, te poate face s? mistifici ?i s? scapi chiar clipa… Paradoxul celui pierdut în gândire, ce dubleaz?, de fapt, via?a ?i o pierde. Scap? de asta s?racii cu duhul ?i cei nealunga?i din paradis, ce nu ?i-au descoperit cu goliciunea ra?iunea.
La na?iunile supercivilizate se poate suspecta, undeva, un gol, o mare nefericire sau triste?e. Poate de un soi înalt. Dar care îi oblig?, periodic, s? activeze; s? fac? misionarism, cruciade, colonialism sau campanii pentru promovarea vegetarianismului.
-Ce idei…, am remarcat. Uita a?a, ajunge ?i balcanismul s? fie râvnit.
-Nu sunt sigur dac? rena?terea unei noi aristocra?ii, pe aici, nu trece obligatoriu, prin lentoare ?i h?l?duial?.

-Aaaa, p?i acum în?eleg, strig? vecinul nostru care conducea discu?ia. Matale nici m?car nu e?ti din ora?. Te-ai n?scut într-un sat ce s-a lipit dup-aia la noi. M-am l?murit.



















XII

Când ie?eai din bloc, u?a de la Sighencea era, cel mai adesea, u?or deschis?. Putea s? fie a?a, din pricina sfarei ce ie?ea mai u?or afar? atunci când preparau mâncare.
Sau voiau, cine ?tie, s? arate c? spiritul lor comunitar nu are limite. Nu aveau nimic de ascuns, în perioada asta tulbure, când to?i î?i protejau instinctul de proprietate ?i via?a intim?. Adic? furti?agurile. Era loc ?i de o explica?ie mult mai la îndemân?: Sighencea era ?ef de scar? ?i la el se pl?teau taxele la bloc. De când îl ?tiam, fusese ?ef de scar? ?i, mereu, avea ini?iative: de renovat, vopsit, introdus interfoane ?i câte ?i mai câte.
Pe mine, u?a aceea deschis?, m? deranja din cale afar?. F?r? s? ?tiu de ce, treceam pe lâng? ea panicat ?i speriat, ca un tâlhar ce se strecoar? de la locul faptei. R?suflam u?urat de îndat? ce ajungeam în lumina soarelui.
Acum p??eam, tot în vârful picioarelor, ?i am tres?rit când u?a se deschise ?i mai mult, ca s?-i fac? loc doamnei Sighencea.
Avea pe ea un halat decolorat, zâng?lit, ?i în mân? o cutie de chibrituri pe care o scutura ca s? vad? dac? mai e ceva în?untru.
-Cum domnu’ ziarist, n-a?i auzit? m? întreb? ea ?i m? lu? de bra?.
L-au g?sit pe Mateescu în com? pe sc?ri. În halatul lui albastru. Atac de cord. Avea în mân? un furtun… P?catele lui…
L-au g?sit alt?dat? ?i prin ?an?uri…
Nevasta lui ?tia c? se duce s? ia pâine. Eu zic c? ar fi omene?te s?-i facem o vizit?… V? ?tia articolele… De câte ori nu s-a certat cu Nea Gicu din pricina lor…
Tot ce spunea avea sens, a?a c? am f?cut cale întoars? ?i am început s? urc?m sc?rile.
În apartamentul lui Mateescu, erau mai mul?i oameni, majoritatea vecini, aduna?i în mai multe grupuri ce vorbeau în ?oapt?.
“A?a un munte de om ?i, uite, domnule”, am auzit în hol.
“P?i cum? O durere de m?sele te pune jos, dar?mite…”
Într-una din camere, Mateescu era întins în pat. Ie?ise din com?. Încurcat printre perfuzii, se holba speriat la cei ce se perindau pe acolo. Se c?znea s? trag? cu urechea. Î?i pip?ia, din când în când, buzunarul de la pijama.
În camer? mirosea a spirt.
De-o parte a patului se g?sea so?ia lui, care ?i acum avea în cap o c?ciul? de blan?. De sub ea îi ie?eau la iveal? câteva ?uvi?e, transpirate, c?runte, ce contrastau puternic, cu ceea era vopsit într-un negru violent. Se uita la b?rbatul ei, încremenit?, cu o privire sever?.
De cealalt? parte, Sighencea, mic ?i ager, îi tampona mâna cu o batist?, gest ce p?rea s?-i fac? bine lui Mateescu, ce se uita recunosc?tor la el.
-Las? nea Mateescu, c? te faci mata bine, zise el, ?i î?i f?cu o cruce.
Mateescu prinse gestul din zbor ?i î?i f?cu lacom câteva cruci, una dup? alta, chiar dac? erau schi?ate numai, în diagonal?, pe piept.
S? fiu drept, pe mine nici nu m? b?g? în seam?. Încerc? iar??i s? aud? ce se vorbea în hol.
“Mi s-a spânzurat, la ?ar?, vaca, povestea doamna Sighencea. Ne-au telefonat acum o or?. Înnebunesc, nu alta. S-a ag??at, nu ?tiu cum, în funie”.
În u?? ap?ru capul unui copil din vecini, cu un pistol de plastic, pe care-l îndrept? c?tre fa?a buim?cit? a lui Mateescu. Din spate, îns?, se ab?tur? c?tre ceafa copilului câteva palme, ce-l f?cur? pe acela s? se strâmbe de durere ?i s? dispar?.
Am disp?rut con?tient c?, din apartamentul deschis al lui Sighencea, nu mai avea cine s? apar? ca s? m? întoarc? din drum.
La Casa de Cultur? a ora?ului, se preg?tise o “serat? de desp?r?ire”, cu persoanele publice ce ne vizitaser? jude?ul.
Pe lâng? pres?, era invitat? toat? lumea bun? a ora?ului; un accent deosebit se punea pe micii întreprinz?tori locali. La toate întâlnirile se vorbea de micii întreprinz?tori locali.
Dar nu fuseser? omi?i lideri locali de partid, actori, medici, poe?i, universitari. Ultimii erau cu atât mai mult simpatiza?i, cu cât nu intraser? de-a dreptul în vreun partid, ci f?ceau, ceea ce se chema, o politic? “abil?”, printr-o organiza?ie cu tent? cultural?.
Am ajuns pe la “spartul târgului”, când spiritele se încinseser? ?i to?i, de-a valma, se între?ineau pe lâng? ni?te bufete suedeze.
Erau ?i fe?e biserice?ti, în sutane.
Cercetau blajin interlocutorii, de dup? pome?i ro?ii, sprâncene ?i b?rbi stufoase, ce le îngustau privirile.
Impresie creat? doar de spa?iul pu?in ce mai r?mânea pentru ochi. Prezent? era ?i o înalt? fa?? bisericeasc?, ce î?i mângâia barba, în timp ce se între?inea cu subprefectul. Cuprindea cu privirea, la r?stimpuri, întrega adunare. Subprefectul s-a îndep?rtat respectuos de înaltul prelat, numai când poetul Titi Soare, într-un sacou alb, pus în eviden?? ?i de o cravat? de m?tase alb?, lucioas?, s-a aplecat ca s? îi s?rute mâna.
Am dedus c? întâlnirea a fost deschis? de binecuvântarea venit? de la un “sobor de preo?i”, cum se obi?nuia pe atunci ?i cum noi, ziari?tii, ne începeam, de regul?, articolele.
Am încercat s? îl abordez pe primarul nostru pentru o declara?ie, dar mi-a fost cu neputin??. Primarul urm?rea persoanele “cu greutate”.
Se strecura c?tre ele cu începutul lui de chelie ?i mâna întins?, pe care str?lucea un ghiul imens. ?tiam c? deschidea conversa?ia printr-un, “S? tr?i?i!”, indiferent cu cine avea de a face. Preciza ?i c? stimeaz? în mod deosebit femeile care nu se boiesc. Pe celelalte, nu le putuse suporta niciodat?. So?ia lui respectase regula asta cu sfin?enie.
Mi?c?toare pân? la lacrimi mi s-a p?rut, la acea întâlnire, prietenia ?i buna în?elegere ce se înfiripase între cei de la putere ?i cei din opozi?ie. Faimo?ii musafiri din Capital?, cel pu?in, se sim?eau mai în largul lor, decât la toate celelalte întâlniri anterioare. Nu de pu?ine ori, i-am auzit hohotind zgomotos la un banc bun spus de prefect, sau b?tându-se pe umeri ?i f?cându-?i promisiuni, care mai de care.
Prefectul chiar a ?inut s? puncteze perfecta cordialitate, într-un discurs urm?rit în t?cere de c?tre cei prezen?i; atunci au încetat discu?iille aprinse, râsetele, ?u?otelile ?i pup?turile.
“Iat?, spunea el, cea mai bun? dovad? c? tinerii no?tri nu ?i-au v?rsat sângele de poman? în Revolu?ia sfânt?.
Iat? c? democra?ia, aflat? într-un stadiu incipient, nu e doar o vorb? în vânt.
Iat? c? ne putem în?elege într-un climat constructiv, de schimb generos de idei, în care binele ??rii las? în urm? mici nuan?e ?i diferen?e de opinii. Altfel, normale!”, încheie el, f?cându-i cu ochiul avocatului C?p??ân?, care î?i scutur? cu putere capul, p?truns de importan?a celor spuse ?i pentru a le da ?i el greutate.
“S? ne tr?ie?ti Nea Vasile”, îi strig? o voce plâng?cioas? din public.
Musafirii vorbir? ?i ei la invita?ia Prefectului, care acoperi vacarmul atingând u?or un pahar cu o linguri??. Erau bine dispu?i. Reu?iser? la acea întâlnire s? î?i evite oamenii din partidele lor, care i-ar fi inoportunat ?i jenat.
Sc?paser? cu succes ?i de universitari, de oameni de cultur? ?i de scriitori. A?a s-au apropiat mai mult de mici întreprinz?tori ?i de fo?ti mari ?tabi, actualmente directori pe la agromecuri, sau cooperative me?te?ug?re?ti. Din câte am putut eu s? îmi dau seama, curte în toat? regula i se f?cu Pre?edintelui de Consiliu Jude?ean, ca s? fie convins s? treac? la forma?iunile lor politice.
Tot ora?ul ?tia c? î?i cl?dise cariera pe o carmangerie. ”Am trimis tone de cârna?i cui trebuia, ca s? ajung unde sunt”, spunea el cu emfaz?.
Sau, ”Politica la noi se tran?eaz?, unde se tran?eaz? carnea”.
Acum avea un pachet majoritar de ac?iuni la o întreprindere de s?punuri, deosebit de rentabil?. ”Nu pot s? fac cinci pa?i pe strad?, f?r? s? fiu oprit de cineva, care vrea s? vorbeasc? cu mine” se l?uda el.
Discursurile oaspe?ilor, m?surate, echilibrate, sporir? euforia. În rezumat, dup? p?rerea lor, România cea real? ?i adev?rat?, România t?cut?, care î?i vede de treab?, f?r? invective ?i pasiuni dezl?n?uite, se g?sea ?i aici. Nu numai unde este mizerie, foamete, s?r?cie ?i suferin??. Nu numai unde sunt colibe de lemn ce stau s? se pr?bu?easc? sau ora?e devastate de poluare ?i devers?ri chimice. S? fim cinsti?i ?i s? recunoa?tem c?, ?i între tehnocra?ii ridica?i de fostul regim, s-au g?sit foarte multe capacit??i extraordinare. Dac? nu cumva, dac? nu cumva, mai cu seam? acolo, c?ci pe ceilal?i, nici dracul, s?-i scuze sfin?iile lor, nu-i voia în partid.
La aceste cuvinte asisten?a izbucni în râs.
Pre?edintele Consiliului Jude?ean ?inu înfl?c?rat s? completeze.
Ca s? fac? lini?te, b?tu cu pipa într-o farfurie. Pipa aceea, de care nu se mai desp?r?ea niciodat?, ajunsese într-un fel emblema lui.
Ap?ru cu ea în public dup? Revolu?ie. Înainte, nimeni nu-?i aducea aminte s?-l fi v?zut fumând pip?. Cei care îl cuno?teau bine, ?i-ar fi putut aminti c? la Consiliu avea o c?m?ru?? a lui unde, dac? nu avea program înc?rcat, se izola ca s? picteze. Îi pl?cea acuarela, de unde renumele de om sensibil. Oricum, nu era ziar în care s? fi ap?rut f?r? pip?. Interviurile televizate le d?dea a?ezat relaxat pe o canapea, perorând cu nelipsita-i pip? într-o mân?.
“Fac apel la to?i simpatizan?ii partidului nostru… Avem un miting la Bucure?ti… Autobuz avem. Cu masa ne descurc?m… cum putem. Pentru ardeleni disciplina?i, ni?te pit? ?i sl?nin? în traist?, ajunge…”
Dup? care se îndrept? rânjind c?tre Prefect, ca s? îi strâng? mâna. C?lca greoi, ap?sat.
Cuvintele de “pit?” ?i “sl?nin?”, rostite atât de neao?, îi mi?car? pe mul?i dintre participan?i. Sim?ir? c? la Consiliul Jude?ean e unul de-al lor. Popular. F?r? ifose, chiar dac? pipa aceea îi nedumerea uneori.
În aceast? atmosfer?, cu aprobarea înaltei fe?e biserice?ti, ce înclinase u?or capul, ?i cu încurajarea altei voci din public, ”Zi-i m?i Pavarotea!”, unul dintre preo?i, mai zdrav?n decât ceilal?i, cu obrajii ro?ii, se lans? într-un cântec cre?tin ?i românesc.
La o mas? de unde mi-am luat un pahar cu t?rie, l-am g?sit pe domnul de la Bucure?ti, cu fa?? p?mântie, pe care îl întâlnisem înainte la restaurant. Avea acela?i trenci ?i aceea?i plas?. Nu m? recunoscu, dar ar?ta fericit urm?rind linia melodic?.
Întâlnirea a fost încheiat? magistral de un actor, adus în mod special de la Teatrul Local, la cererea Prefecturii. Acestuia i se f?cu loc în centrul s?lii. Se l?s? iar??i lini?te, când î?i împreun? mâinile ?i î?i drese vocea. O voce grav?, tun?toare, despre soarta chinuit? ?i tragic? a românului. Despre plânset, scrâ?net de din?i, speran?? ?i viitor. Da. Scrâ?net de din?i ?i viitor.






XIII

?efii opozi?iei au plecat a doua zi. Au fost condu?i pân? la ie?irea din ora? de c?tre oficialii puterii; tot cu steaguri tricolore fluturând din ma?ini, ce l?sau trec?torii cu gura c?scat?. Sighencea avea s? spun?, mai târziu, c? ?i el v?zuse asta de pe trotuar ?i strigase, f?r? vreun motiv anume, din to?i r?runchii, “Victorie!”.
Presa noastr? a relatat vizita folosind un ton politicos ?i decent. Ziari?tii ?i cititorii, cred, au fost înduio?a?i s? constate c? oaspe?ii s-au sim?it atât de bine la noi; c? între putere ?i opozi?ie nu s-a ajuns, nicidecum, la un nivel suburban de dispute; la asperit??i sau incidente nepl?cute. Asta demonstra, într-un fel, gradul de civilitate al locuitorilor.
Mai nuan?ate au fost ziarele din Capital?. Pe un ton când subtil ?i u?or veninos, când inteligent de-a dreptul, s-a scris de pr?pastia dintre cele dou? tabere; de mor?ii din pu?c?riile comuniste ?i de cei mutila?i la Canal, ale c?ror umbre, cei din opozi?ie, le invocau. Erau ?i întreb?ri cvasiretorice, în care se punea problema unei asemenea ingratitudini istorice: ce ghinion pentru a?a mari oameni, s? se sacrifice, s? î?i lase profesiunile în care î?i f?cuser? un nume ?i în care erau ferici?i; ?i toate astea, pentru ce?; pentru ce b?teau satele ??rii, când puteau fi în Occident, pe salarii grase?; o f?ceau, numai ?i numai, ca s? “ridice” poporul din “mocirla“ în care se g?sea atunci. ?i pentru care nu ei erau vinova?i.
Pe de alt? parte, erau ?i articole în care se men?iona c?, cei care-i reprezentau pe fo?tii mo?ieri, numai c? nu au fost ridica?i în furci de s?teni; c? grupuri de pensionari “indigna?i”, au p?r?sit în ora?e cozile la care se g?seau, pentru a-i insulta pe cei vându?i str?in?t??ii; în sfâr?it, c? din cauza unor asemenea vizite deplasate se perpetua scandalul, dezordinea ?i vrajba.
De aceea, cei afla?i la conducerea ??rii, ni?te sfin?i aproape, sau cei din fruntea jude?elor, nu erau l?sa?i în pace s?-?i vad? de treab? pentru mântuirea ??rii. Ap?rur? liste de semn?turi ale unor “gospodine indignate” sau “muncitori cinsti?i”, ce protestau împotriva altor liste, atunci la mod? în cealalt? tab?r?; se pare c? în ele li se repro?a de c?tre intelectuali, lipsa apetitului euroatlantic ?i, chiar, prostia. Dar c? “poporul, în în?elepciunea lui milenar?, va ?ti, cu clarviziune, unde s? pun? degetul la vot. În nici un caz pe unde mi?un? trântorii, droga?ii sau cei ce scriu la comand? pentru un pumn de dolari!”.
Au fost ?i colerici, care au avertizat c?, “S? nu se joace nimeni cu r?bdarea românului la nesfâr?it. C? nu se ?tie!”.
Pe scara blocului meu, toate disputele astea s-au încheiat destul de repede, c?ci se apropia campionatul mondial de fotbal. Au început controverse legate de alc?tuirea echipei na?ionale.
Mateescu a intrat iar??i în com? ?i a murit la câteva zile dup? aceea.
Am în?eles c?, atunci când i s-a s?pat groapa, p?mântul mustea de ap?.
A?a cum, pân? s? se pr?p?deasc?, mi se p?rea stranie simpla lui existen??, la fel de ciudat? este acum absen?a sa.
Îl pomeneam la parastasele pe care v?duva lui le ?inea cu regularitate. La unul din ele, ea ?i-a dat cu p?rerea c?, într-un fel, era mai bine c? nu mai prinsese vremurile astea; ”în care vezi atâtea prostii la ?tiri. Se enerva r?u, când d?deau sondaje, c? românii se vor întoarce la sate, s? se îmbog??easc?”, spunea ea.
Sighencea a început o campanie de zugr?vire a sc?rilor, urmat? de alta, de schimbare a ?evilor. Nimeni nu s-a putut sustrage.
Leontinescu înc? nu a reu?it s? poleiasc? în aur nici o cupol? din ora?. Chiar ?i a?a, edilii ora?ului îi respect? opiniile. ?i-a deschis, în schimb, nu ?tiu câte ciuperc?rii, pentru care a primit facilit??i guvernamentale. Invariabil, apare la loc de cinste printre clasamentele cu VIP-uri locale; culmea, ?i oamenii de rând par s?-l respecte: ”Uite c? Nea Rândunel umbl? ?i acum tot într-o Dacie, de?i e plin de bani. Munce?te ca un câine, de diminea?a pân? seara, ?i copiii lui car? b?legar în rând cu muncitorii”. Dar sunt ?i voci r?ut?cioase, care sus?in c? Leontinescu este, de fapt, dator vândut pe la nu ?tiu câte b?nci. C? din cauza asta i-ar tremura în asemenea hal mâinile. C? mereu se va scoate, dac? o fi a?a, nu se mai îndoie?te nimeni ?i asta, la urma urmei, demonstreaz? înc? o dat?, c? e “ho? al naibii“, deci numai bun pentru capitalismul ?i politica noastr?.
Opozan?ii modera?i s-au desfiin?at din cauza certurilor dintre ei.
Miki Nicolaescu a descoperit, atunci, c? politica e o stupiditate ?i c?, de fapt, profesiunea lui e spiritualitatea. A încercat s? ajung? ?ef la o institu?ie de cultur?, dar i s-a dat cu flit. De atunci, spune pe unde poate, pe la televizor, c? face parte dintr-o elit? sub?ire, care nu vrea s? se amestece printre mitocanii ce fac politic?.
Sporadic, îi apare numele pe liste de semn?turi, al?turi de lumea bun? a Capitalei, unde protesteaz? pentru una sau alta. Se b?nuie?te, îns?, c? dac? i s-ar oferi vreun post prin Parlament, Miki Nicolaescu ar reconsidera politica, drept o datorie a oric?rui cet??ean responsabil, care nu vrea s? fie la?.
Acolo unde era sediul opozan?ilor modera?i s-a deschis un cabinet medical privat. Apar?ine unei doamne doctor. La inventarul mobilierului, din fostul sediu, s-a observat c? lipsea numai biroul la care st?tea secretara.
Ascensiunea spectaculoas? a chelnerului, ce ne-a servit la întâlnirea de la restaurant, nu a surprins pe nimeni. Peste noapte, printr-o numire de sus, acela a ajuns prefect ?i lumea de la noi se întreab? dac? se va opri numai aici. Se ?tia c? sponsorizase cu bani grei campania electoral?, atât a puterii cât ?i a opozi?iei.
O rocad? interesant? s-a produs la Consiliul Jude?ean. Pre?edintele, cu toat? carmangeria lui, fusese schimbat, dar î?i g?sise o slujb? la “Drumuri ?i poduri”. Nu s-a putut, îns?, adapta ?i a dat în patima b?utului ?i a pictatului. Chiar ?i eu l-am v?zut, odat?, luându-?i într-o plas? o jum?tate de sticl? de t?rie.
Celor care aveau r?bdare s?-l asculte prin baruri, le repeta c? nu face pe Centru cinci pa?i, f?r? s? fie oprit de cet??eni care s?-l ridice în sl?vi. Locul lui a fost luat de economistul cu musta?? ?ig?neasc? de la ziarul nostru; într-adev?r, nu st?tuse mult la noi ?i plecase ca s? se apuce de comer? cu chilo?i ?i ma?ini aduse din str?in?tate. ?i-a f?cut ?i o echip? de ciom?gari, prin care ajunsese s? descurajeze concuren?a. Dac? s-ar fi g?sit cineva s? îl înfrunte, ?i-ar fi g?sit ma?ina bu?it? a doua zi. Cel mai mult b?gase groaza în concuren?a, de orice fel, prin dosarele pe care le f?cuse depre to?i. Nici el nu s-ar fi oprit aici. D?dea s? se în?eleag? c? ar fi vizat pentru un post de consilier preziden?ial al opozi?iei, care dorea mai repede capitalismul decât ceilal?i. Sau, cel pu?in, de ambasador. C? el, cuno?tea mai bine ?ara asta decât to?i f?t?l?ii ce f?ceau analize politice. ?i c? viitorul era tot al patrio?ilor care, ca ?i el, îl slujiser? cu credin?? ?i pe Ceau?escu.
Marin Boto?eanu s-a c?rat din ?ar? la prima ocazie ce i s-a ivit de a r?mâne în Occident. A primit cet??enie pe acolo.
Când vine prin ?ar? le aduce fo?tilor prieteni cafea ?i pungi de bomboane cu arahide. Le spune, râzând mânze?te, c? nu a fost niciodat? un naiv. C? a f?cut politica pe care a f?cut-o, doar pentru c? so?ia lui era, dinainte de Revolu?ie, în str?in?tate, ?i voia s? prind? un pic de “cheag”. C? doar ?i-a dat seama de la început, c? “papagalii” din opozi?ie nu aveau nici o ?ans?.
Cu Gusti m-am întâlnit în fa?a unei întreprinderi de ciorapi. Era cu bicicleta ?i ducea cu el un geamantan imens. P?rea destul de c?tr?nit. De?i primise cu rela?ii foarte mari comanda unui monument dedicat Revolu?iei, cei de la jude? erau mai “zgârcomani“ decât ?i-ar fi putut închipui. Dup? luni de munc? primise o nimica toat?.
Acum, so?ia lui îl trimitea pe el, cu mostre din crea?ia ei, pentru diferite întreprinderi. B?tea cu bicicleta ora?ul, de diminea?a pân? seara, întâmpinând mai mult refuzuri.
De sculptur?, nu prea mai avea timp. Se scotea, în schimb, cu pescuitul; ”Vino pe la atelier, s? vezi de ce scule de pescuit mi-am f?cut rost”, mi-a spus el la desp?r?ire.
Pe Vancu l-am g?sit cu totul întâmpl?tor. Trebuia s? a?tept pe cineva care sosea cu trenul; în drum spre gar?, i-am z?rit ?apca lui kaki într-o ferestruic? la care se umpleau brichete cu gaz. Era mica lui afacere. Nu avea deloc chef de vorb? ?i era concentrat la ceea ce f?cea, de parc? ar fi fost cel mai important lucru din lume. Nu mai avea privirea aceea s?lbatic?. Ochii îi erau lini?ti?i. M? anun??, totu?i, c? aduna bani ca s? plece pentru totdeauna în Canada.
A fost o zi de prim?var?, în toat? regula, atunci când am dat ?i de Andrei, pe o strad? din Parc.
Era de nerecunoscut. Într-un costum deschis la culoare, cu cravat? ?i o geant? u?oar? din piele, atârnat? pe um?r.
Mai întâlnisem genul ?sta dezinvolt în redac?iile literare din Bucure?ti. ?i el se bucur? când m? v?zu.
-Mi s-a promis un post de asistent la Universitate, m? anun?? zâmbind deta?at… La Catedra de Etic?. Nu mai e mult pân? atunci… Pentru început nu e r?u… Ce spui?…
Am v?zut, departe în spatele lui, cum un copil urcat într-o salcie rupea crengi, deja, înverzite.
-Nu ?tiu, i-am zis eu. Tu e?ti specialist în fericire.


Lucian Filip (lucianfilip) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro