Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Sentimentul minunării / dezminunării la omul contemporan

de Daniela Luminita Teleoaca

1. Precizări preliminare

Rom. a (se) minuna poate fi definit – din perspectiva gramaticii cognitiv-funcționale – drept verb polisemantic în diacronie, având în vedere că acest lexem verbal a fost atestat în româna veche, îndeosebi în textele bisericești, și cu alte sensuri, alături de sensul binecunoscut astăzi „a uimi profund pe cineva și a-i stârni admirația”, și anume [despre Divinitate] „a înzestra cu calități miraculoase”, respectiv „a săvârși o minune” (DLR 1967, VI). În conformitate cu definițiile lexicografice, a minuna este în româna modernă / actuală un verb psihologic cu o încărcătură semantică intensivă și fundamental, chiar exclusiv pozitivă, acesta lexicalizând un sens discret hibrid, în care semele uimirii coexistă cu cele ale admirației (nu insistăm asupra acestui aspect, aprofundat de noi într-un studiu anterior, consacrat problemei structurii semantice a predicatului psihologic și implicațiilor sale asupra cadrului adjuncțial; v. la Bibliografie Teleoacă 2014a). Din punct de vedere etimologic, a minuna reprezintă un derivat pe teren intern de la un substantiv, după toate probabilitățile, moștenit din latină, și anume mirionem [În multe dintre sursele consultate, substantivul respectiv figurează ca neatestat, în consecință acesta fiind consemnat cu asterisc (v., de pildă, CDER 5317). În realitate, asteriscul nu se justifică, termenul fiind atestat la Accius, dar și la Tertullianus; pentru detalii, v. Ern.–Meillet)]. Din aceeași familie etimologică făcea parte și verbul mirari / *mirare, etimon, printre altele, (și) al rom. a mira, în aceste condiții româna fiind unica limbă romanică ce a continuat până în zilele noastre, cu un sens doar aproximativ identic, două forme verbale, raportabile în ultimă instanță la unul și același radical latin, anume mir- (cf. a [se] mira, respectiv a [se] minuna). Diferențele se stabilesc nu numai la nivelul semelor graduale și al polarității, ci inclusiv având în vedere relația specifică a fiecăruia dintre cele două lexeme cu sfera (discursivă) laică, respectiv religioasă. Astfel, dacă a (se) mira a fost valorificat foarte probabil de la bun început în aria laică de semnificații, evoluția celuilalt verb nu se putea petrece independent de semantica intrinsecă și destinul substantivului de la care acesta s-a derivat, anume minune, un nume fundamental religios și marcat intensiv. Chiar dacă astăzi a (se) minuna [+religios] nu mai apare cu aceeași frecvență ca în româna arhaică (v., în acest sens, și cele două accepții, conotate religios, menționate anterior pentru limba veche), totuși acesta reprezintă în continuare un verb cu dublă încărcătură semantică, profană și religioasă, mărturie în acest sens stând și o serie de contexte pe care le-am consemnat în pagini de limba română. Această realitate – de netăgăduit – vine în contradicție cu definițiile care figurează în sursele lexicografice ale românei actuale și în conformitate cu care a (se) minuna ar fi un verb fundamental, de fapt exclusiv laic (De altfel, același tip de definire, în sferă exclusiv laică, apare și în sursele lexicografice ale limbilor romanice occidentale; v., în acest sens, glosarea sp. maravillar și a fr. émerveiller). Desigur, acest tip de deficiență ar putea fi remediat prin semnalarea, în interiorul definiției lexicografice, inclusiv a accepției pe tărâm religios, prin precizarea explicită a apartenenței terminologice (cf., de pildă, a [se] minuna (bis.) „a (se) tulbura profund, a se smeri în fața puterii / milosteniei / minunilor... lui Dumnezeu”).
Similar situației consemnate pentru română, și celelalte două limbi romanice utilizează, pentru desemnarea conceptului ‛a (se) minuna’, nu verbe moștenite din latină, ci lexeme derivate pe teren intern de la un nume latin, de data aceasta, se pare, un semicultism (cf. Corominas 1954 III), și acesta, intrinsec, puternic marcat intensiv. Este vorba despre o bază nominală distinctă de mirionem, dar circumscrisă aceleiași familii etimologice ca și acesta (cf. mir-), și anume lat. vulg. mirabilia “cosas admirables” (Corominas) > ● sp. maravilla „eveniment sau lucru extraordinar care provoacă surprindere și admirație” > vb. maravillar(se) „a provoca surprindere și admirație”, (refl.) „a privi cu surprindere și admirație ceva / pe cineva” (DRAE online); ● fr. merveille « événement ou chose qui cause un vif étonnement par son caractère étrange et extraordinaire » (TLFi) > vb. (s’)émerveiller « inspirer à quelqu’un un sentiment d’étonnement et de vive admiration…» (Larousse online). Așa cum se poate observa, semele graduale (intensive) figurează exclusiv în cazul sp. maravilla și al celor două lexeme semnalate pentru franceză (v., în acest sens, epitete precum vif sau extraordinaire / extraordinarios care susțin – pe bună dreptate – semantica superlativă a cuvintelor respective). Deși aceste seme sunt fără îndoială implicate, la nivel intrinsec, și de sp. maravillar(se), totuși dicționarele acestei limbi nu fac nicio precizare în acest sens (o situație similară am constatat și în cazul verbului din română, a (se) minuna, glosat uneori prin verbe nonintensive; de pildă, în NODEX 2002, a minuna este definit semantic prin a impresiona, a surprinde, a uimi și a mira, în condițiile în care niciunul dintre acestea nu este urmat de un modificator cu sens superlativ). În schimb, în toate cele trei limbi romanice, glosarea lexemelor în discuție reflectă orientarea fundamental, chiar exclusiv pozitivă, precum și conținutul discret hibrid al acestora (experimentarea ‛surprinderii maxime admirative’). Rămâne de văzut în ce măsură aceste caracterizări sistemice, de dicționar, se verifică la nivelul utilizării concrete a acestor verbe în limbile romanice considerate, etapa actuală.

2. Subiectul-stimulus (nonanimat, nonpropozițional)

(În demersul nostru vom avea în vedere contexte – excerptate din pagini de limba română, respectiv din pagini de limba franceză și spaniolă – relevante pentru structura activ-tranzitivă a verbului ʽa minunaʼ, enunțurile reflexive fiind valorificate doar tangențial).
În studii anterioare, consacrate conceptelor ‘a consterna’, respectiv ‘a mira’, remarcam, pe de o parte, asocierea verbelor psihologice în discuție cu substantive-stimulus încărcate matricial negativ sau care, deși intrinsec neutre, suportau contextual o citire în aria negativă de semnificații (este cazul vb. a consterna) , pe de altă parte – disponibilitatea de asociere atât cu stimuluși negativi, cât și pozitivi, deși cu o anumită prevalare – în ansamblul celor trei limbi romanice considerate – a experimentării în aria negativă de semnificații (cazul vb. a mira). În această ordine de idei, conceptul verbal psihologic care constituie obiectul acestei investigații este unul inedit în măsura în care ‘a minuna’ implică experimentarea stării de uimire maximă în mod esențial sub latura sa... pozitivă, cel puțin din unghiul definirii lexicografice a celor trei lexeme. În acord cu această definire semantică, așteptările noastre converg spre a admite asocierea celor trei lexeme, rom. a minuna, fr. émerveiller și sp. maravillar, în exclusivitate cu stimuluși matricial sau contextual pozitivi care, la rându-le, sunt susceptibili de a genera experimentări doar în plan pozitiv. În ce măsură însă această semantică intrinsecă (... etimologică ), consemnată ca atare în dicționare, se regăsește, în etapa actuală, la nivelul utilizării concrete a limbii, în speță, în registrul colocvial? Cu alte cuvinte, este posibil ca aceste verbe psihologice să se asocieze inclusiv cu substantive-stimulus marcate [+negativ] și, într-o eventuală situație de acest gen, cum ar putea fi calificată experimentarea stării respective (surprindere maximă pozitivă vs. negativă...)? (În cazul unui verb psihologic precum a mira, posibilitatea de asociere inclusiv cu stimuluși marcați [+negativ] era cât se poate de firească, având în vedere caracterizarea acestuia drept verb prin excelență neutru. Acest firesc al asocierii nu poate fi însă admis pentru ‘a minuna’, verb orientat fundamental pozitiv.) Revenind la problema formulată, atunci, pentru cazurile în care vb. a minuna s-ar asocia cu stimuli negativi, am putea sau nu admite polarizarea semantică și, în acest context, degradarea semantică și chiar improprietatea semantică, în condițiile în care, în majoritatea covârșitoare a eventualelor cazuri consemnate , ‘a minuna’ ar fi... privat de conținutul său pozitiv prin asocierea cu stimuluși încărcați negativ?! Sau am vorbi doar despre simple... tendințe?! Pe de o parte, având în vedere că verbele care exprimă conceptul ‘a minuna’ sunt matricial pozitive, atunci s-ar impune să admitem mai degrabă improprietatea semantică (dimpotrivă, în cazul unui verb cum este ‘a mira’, conceptul de ‘tendință’ pare a fi mai adecvat, luând în considerare conținutul său matricial neutru). Pe de altă parte însă, nu trebuie să ignorăm nici contextul... extralingvistic în care se pot / s-au putut petrece astfel de fenomene, și anume societatea modernă căreia, după toate probabilitățile, îi este din ce în ce mai la... îndemână experimentarea (surprinderii) în aria negativă de semnificații! De altfel, unele dintre concluziile formulate de noi în contextul discuției consacrate conceptului ‘a mira’ insistă asupra acestui sindrom al modernității, definibil drept expresie a crizei afective a lumii actuale, mai puțin aptă să trăiască mirarea / uimirea / surprinderea în înțelesul său pozitiv. În această ordine de idei, putem afirma că o anumită particularitate, calificabilă inițial în termenii unei improprietăți semantice, este susceptibilă de a deveni, prin repetare constantă, într-un anume cadru istorico-cultural, tendință! Vom încerca, în continuare, să verificăm în ce măsură astfel de supoziții se susțin... Începem discuția în acest sens cu româna, pentru care am consemnat o serie de contexte în care subiectul-stimulus este intrinsec pozitiv, prin urmare fiind vorba despre enunțuri care ilustrează situația ideală, având în vedere conformitatea cu semantica intrinsecă a lexemului verbal; cel mai adesea este vorba despre contexte laice, deși nu lipsesc nici contextele bisericești. Cităm spre exemplificare: „Si de fiecare data ma minuneaza relaxarea oamenilor de acolo”; „Ne minunează măiestria și finețea cu care sunt lucrate obiectele în filigrane...”; „Pe toti ne minuneaza dezvoltarea dintr-un simplu embrion...” ș.a. Adesea, experimentarea în arie pozitivă este susținută de stimuluși matricial neutri, dar care se încarcă pozitiv contextual; și de această dată precumpănesc contextele laice: „... designul întregului hotel mă minunează”; „Desigur, raspunsul acesta, cum ne minuneaza pe noi astazi, L-a uimit si pe Hristos”; „Mă minunează serile de vară cu mirosul lor specific”; „Soi viguros, rezistent la ger, ne minunează ochii și papilele gustative cu florile și fructele” ș.a. Contextele în care a minuna se asociază cu stimuluși (intrinsec sau contextual) negativi sunt susceptibile de a fi definite, cel puțin la prima vedere, drept improprii, având în vedere conținutul matricial fundamental pozitiv al vb. a minuna; cităm: „Si goliciunea paharului te minuneaza, caci da, uneori e gol de tot, si te face sa vezi propria goliciune”; „... ma minuneaza josnicia de care dau dovada o serie intreaga de ziaristi din presa romaneasca,...”; „nu stiu de ce ma mai minuneaza ineptiile voastre” ș.a. Așa cum se poate înțelege, în contexte de genul celor citate, a minuna nu mai lexicalizează un sens pozitiv, ci unul (intensiv-)negativ, ce poate fi caracterizat în termenii surprinderii neplăcute la... superlativ; prin urmare, în astfel de situații de comunicare, mult mai adecvate ar fi fost lexeme verbale precum a intriga, a consterna, a contraria sau a șoca. Aceeași observație este valabilă și cu referire la o serie de enunțuri în care substantivul-stimulus, intrinsec neutru, se încarcă, în limitele unui anume context, cu un sens negativ: „Am pus adineauri o intrebare al carei subiect ma cam minuneaza de o luna de zile”; „Pentru că nu sunt un priceput în descâlcirea tainelor cu care ne minunează legislația noastră, fac apel la dumneavoastră” ș.a. Uneori, enunțiatorul este conștient că folosește verbul a minuna cu un sens... impropriu, în acest context el încadrând lexemul respectiv între ghilimele: „De la votarea nocturnă, cu depunerea jurământului în pădure, Guvernul de la Chișinău nu încetează să ne ‛minuneze’” ș.a.
Același fenomen al deznobilării semantice este evidențiat și de numeroase enunțuri reflexive (cu circulație în româna actuală), de regulă neconotate stilistic, în limitele cărora obiectul prepozițional reprezintă adesea un substantiv-stimulus marcat [+negativ]: „... mulți oameni se minunează de nepăsarea și aroganța bărbatului din Slovacia”; „Capul lui Kafka se minunează și azi de absurdul administrativ” ș.a.
Totuși, așa cum remarcam anterior, caracterul impropriu al unor astfel de utilizări este, cel puțin într-o anumită măsură, atenuat în condițiile acceptării unei relevanțe mai largi a acestora, și anume extralingvistică, culturală, dar și în condițiile performării unora dintre enunțurile respective sub semnul (auto)ironiei. În această ordine de idei, pe de o parte, acest proces de degradare semantică poate fi văzut drept expresie a unei anumite tendințe, la rândul său ilustrativă pentru profilul spiritual al civilizației moderne. De altfel, perspectiva statistică ar putea susține și ea, într-o anumită măsură, acest tip de valorizare: fenomenul consemnat de noi, în pagini de limba română, nu pare a avea dimensiunile unui hapax, a minuna utilizându-se într-o serie de contexte cu această accepție... denaturată. Pe de altă parte, deși ironia furnizează circumstanțe atenuante improprietății semantice, totuși, contextele de acest gen sunt simptomatice pentru opțiunea vorbitorului actual al românei de a exprima un anume conținut într-un anume fel, în cazul de față prin degradarea semantică a vb. a minuna. De pildă, în loc să spună: Pentru că nu sunt un priceput în descâlcirea tainelor cu care ne consternează / șochează / intrigă legislația noastră, enunțiatorul optează pentru: Pentru că nu sunt un priceput în descâlcirea tainelor cu care ne minunează legislația noastră, acest din urmă enunț fiind foarte probabil resimțit a avea un impact (conativ-fatic) superior asupra eventualului interlocutor. În al treilea rând, am putea spune că semantica negativă cu care vb. a minuna este utilizat azi în unele contexte (laice) are... întrucâtva acoperire etimologică, având în vedere că lat. mirionem prezenta la origini o accepție negativă (cf. „prodige de laideur”, „monstre”), foarte probabil doar odată cu creștinismul producându-se o înnobilare semantică a acestuia. Accepția păgână negativă trebuie însă să fi persistat în memoria colectivă a populației daco-române, mai ales în condițiile dezvoltării acesteia în spațiul așa-numitului „creștinism popular” (Zugravu 1997) [Existența populației daco-romane în afara unui cadru statal bine organizat, supus periodic stăpânirilor barbare, în condițiile unei vieți urbane precare a determinat rezistența vechilor culte timp îndelungat, normele noii religii, anume creștinismul, fiind adaptate mai… liberal, pe cale populară (Zugravu 1997: 31 sqq.; v. și Teleoacă 2005: 14 sqq.). Sunt aspecte care explică, printre altele, opțiunea românei în favoarea unor termeni circumscriși sferei ontologice profane, precreștine / păgâne, prin opoziție cu selectarea în limbile romanice occidentale a unor termeni propriu-zis religioși – cf., de pildă, draco / diabolus, Dominedeus / Deus, Creatio / Natalis ș.a. – (v. Teleoacă 2014b: 189–202) sau un proces mai intens de „migrare” a termenilor religioși în vocabularul de uz general, în cazul limbii române (v. Teleoacă 2012: 73–94]. În Occidentul romanic, dimpotrivă, lat. mirabilia a fost de la bun început utilizat cu accepție fundamental pozitivă, substantivul în discuție fiind termen al limbajului bisericesc. În această ordine de idei, va fi interesant de văzut în ce măsură verbele corespunzătoare din franceză și spaniolă, în speță émerveiller și maravillar, se construiesc și cu stimuluși marcați [+negativ]. Totuși, așa cum am putut constata inclusiv pe baza contextelor excerptate din pagini de limba română, enunțurile în care a minuna se asociază cu stimuluși pozitivi predomină net asupra celor cu stimuluși negativi, ceea ce poate constitui un argument indirect în favoarea faptului că a minuna s-a derivat de la minune într-o epocă în care acesta din urmă lexicaliza un conținut eminamente pozitiv. De altfel, această realitate este susținută și la nivel frazeologic, majoritatea frazeologismelor în care apare minune fiind conotate pozitiv: ca prin minune = (în legătură cu evenimentele pozitive) „dintr-odată, pe neașteptate”; minunea minunilor, formulă care exprimă o apreciere superlativă; cele șapte minuni ale lumii = „șapte dintre operele celebre ale Antichității”; de minune = „admirabil, minunat, extraordinar” (DEX 2009). Alte structuri se asociază, în funcție de context, cu semnificații în plan pozitiv vs. negativ; v., de pildă, mare minune sau minune mare, exclamație care exprimă uimire, admirație, dar și neîncredere față de cele văzute sau auzite. Unicele frazeologisme cu încărcătură semantică negativă propriu-zisă sunt a se face de minune „a se face de râs; a produce uimire (în sens negativ)” (ibid.) și mare minune să... cu sens dubitativ, cf. „m-aș mira să...” (ibid.). Aspectul discutat este și mai bine ilustrat în cazul fr. merveille, consemnat în TLFi cu numeroase ocurențe exclusiv în limitele unor frazeologisme conotate pozitiv, ceea ce nu surprinde câtuși de puțin având în vedere semantica lat. mirabilia; cităm spre ilustrare: (înv.) c’est merveille de + inf., c’est merveille que + subj. = « c’est une chose admirable, étonnante, extraordinaire » (TLFi); loc. (attendre, dire, raconter) monts et merveilles = « (attendre, dire, raconter) des choses étonnantes, extraordinaires, remarquables » (ibid.); les sept merveilles (du monde) = « les sept oeuvres d’art qui chez les Anciens passaient pour être supérieures aux autres en beauté, en grandeur, en magnificence » (ibid.); une merveille de; faire merveille, faire des merveilles = « faire quelque chose d’étonnant, d’exceptionnel, méritant l’admiration » (ibid.); dire merveille(s) de qqn. ou qqc. = « faire l’éloge de, dire beaucoup de bien de...” (ibid.); à merveille
« très bien, excellemment; admirablement, parfaitement bien » (ibid.); se porter à merveille = « être en excellente santé, en très bonne forme » (ibid.) ș.a.
Conținutul matricial pozitiv al rom. a minuna este susținut și de o serie de contexte în limitele cărora acest verb este coordonat copulativ cu lexeme verbale definibile similar la nivel intrinsec. Cităm spre ilustrare câteva enunțuri relevante în acest sens, cu precizarea că unele dintre acestea sunt performate sub semnul unei anumite redundanțe: „Aceste lucruri ne minunează și ne îmbărbătează”; „... amintirile, care ne delectează sufletul, ne farmecă și ne minunează”; „Lumea care ne înconjoară ne fascinează și ne minunează în mod continuu”; „... gânduri nevinovate care ne minunează și ne bucură pe toți” ș.a. Alteori, semantica intrinsec pozitivă a vb. a minuna este subliniată în condițiile coocurenței acestuia, în tipare specifice, cu verbe încărcate matricial negativ (cf., de pildă, „... nici nu ne minunează, nici nu ne supără: trecem pur și simplu pe lângă ele”).
Orientarea fundamental pozitivă a vb. a minuna este susținută inclusiv de faptul că enunțurile în care acest verb se construiește cu modificatori de polaritate negativi apar cu totul și cu totul izolat, de regulă tiparele respective fiind conotate pragma-stilistic. Aceste utilizări sunt marcate ca atare prin plasarea vb. a minuna între ghilimele, dovadă că enunțiatorul respectiv nu comite o... improprietate semantică, el valorificând lexemul respectiv în deplină cunoștință de cauză, ca, de pildă, în contextul: „Mai mult, profetia facuta de El anunta aceasta activitate de contrafacere care ‛minuneaza’ urat lumea sfarsitului”. În alte situații, de asemenea izolate, deznobilarea semantică a vb. a minuna este marcată prin precizarea în(tr-un) mod negativ: „Dacă ar fi ceva ce m-ar minuna, poate într-un mod negativ, ar fi credința. În ce sens? Mă uit în jur și încep să realizez că din ce în ce mai puțini oameni cred în ceva (s.n.)”. În contextul citat, enunțiatorul cunoaște sau, în orice caz, intuiește semantica prin excelență pozitivă a vb. a minuna, drept care și introduce, în scopul dezambiguizării, (modalizatorul poate și) perifraza ce susține încărcătura contextuală negativă a acestui verb psihologic (în consecință, și de această dată avem a face, cel puțin într-o anumită măsură, cu o utilizare în cunoștință de cauză a verbului în discuție cu sens „corupt”, negativ, sens actualizat în condițiile în care stimulusul responsabil pentru experimentarea stării de uimire maximă în sferă negativă nu este credința, ci, dimpotrivă, absența acesteia, necredința!
Totuși, așa cum remarcam anterior, vorbitorul actual asociază, într-o serie de situații, vb. a minuna cu stimuluși negativi. Astfel de cazuri sunt superior reprezentate prin comparație cu enunțurile în care a minuna primește explicit modificatori adverbiali din sfera negativă de semnificații. Ambele tipuri de contexte presupun însă, în ultimă instanță, o decodare similară a vb. a minuna [v., de pildă, în acest sens, Josnicia lui / Inepțiile lui ne minunează pe toți = „Josnicia lui ne surprinde extrem de neplăcut pe toți” ↔ Atitudinea lui ne-a minunat foarte neplăcut]. Nu este exclus ca aceste discrepanțe de atestare să se explice prin aceea că, în cazul primului tip de construcție (și anume, cu stimulus intrinsec negativ), contradicția dintre natura negativă a stimulusului și semantica intrinsecă, fundamental pozitivă a vb. a minuna, nu este atât de evidentă prin comparație cu cea din a doua structură, unde ideea de „negativ”, „neplăcut”... se exprimă... foarte explicit, în condițiile în care a minuna este un verb prin excelență pozitiv.
În franceză, contextele activ-tranzitive consemnate sunt ilustrative în exclusivitate pentru semantica fundamental pozitivă a verbului émerveiller, în consecință, de această dată, putându-se admite o concordanță superioară între informația lexicografică și datele furnizate de comportamentul concret al verbului respectiv în limba actuală [Totuși, sporadic, și în franceză apar enunțuri reflexive în care s’émerveiller se asociază cu un stimulus negativ]. Ca și în cazul românei, precumpănesc enunțurile cu stimuluși, morfologic, substantive neutre matricial, care, contextual, se încarcă pozitiv (cf. infra, ruisseau, poussière céleste, gastronomie, signe, soleil, nature, découverte ș.a.): « Un ruisseau dans la ville, le Robec, nous emerveille »; « Nébuleuses : quand la poussière céleste nous émerveille » ; « La gastronomie haïtienne émerveille encore une fois » ; « Naissance de l’Univers: pourquoi la découverte des physiciens nous émerveille » ș.a. În context bisericesc, accepția pozitivă a unui substantiv-stimulus intrinsec neutru (cf., de pildă, la pensée) se precizează cel mai adesea într-o primă instanță în interiorul unei sintagme genitivale (cf. la pensée de Dieu, l’enseignement de Jésus ș.a.): « La pensée de Dieu nous émeut-elle, nous émerveille-t-elle? »; « ... l’enseignement de Jésus nous émerveille par sa profondeur » ș.a. În același tipar intră însă și substantive intrinsec pozitive, ca, de pildă, fidélité: « Encore, une fois, la fidélité de Dieu nous surprend et nous émerveille” ș.a. Alteori, semnificația profund pozitivă, în context bisericesc, este evocată prin grafierea cu majusculă a unui substantiv-stimulus (cf., de pildă, Cœur, care, în universul creștin, trimite la sacrificiul hristic expiator): « Ô Dieu, nous sommes émerveillés de Vous et de votre Fils Jésus dont le Coeur nous émerveille » ș.a. Nu lipsesc nici enunțurile în care substantivul-stimulus se raportează etimologic la aceeași familie ca și vb. émerveiller (v., de ex., fr. miracle[s]); în astfel de situații, construcția rezultată este una intensivă de tipul parigmenonului, în exemplul care urmează, o figura etimologica: « ... même si les miracles nous émerveillent, ils ne remplaceront jamais la nourriture de notre âme... ». Dintre contextele laice, în care émerveiller se asociază cu substantive-stimulus intrinsec pozitive, cităm: « La beauté du monde nous émeut, nous étonne, nous émerveille »; « Votre virtuosité nous émerveille » ; « ... le talent émerveille, enflamme l’imagination ; « ... leur générosité et leur simplicité nous ont émerveillés » ș.a.
Încărcătura semantică pozitivă a fr. émerveiller se precizează foarte clar în numeroase contexte în care acest verb apare în raport de coordonare copulativă sau de juxtapunere cu lexeme verbale orientate de asemenea pozitiv; ca și în cazul situației discutate anterior pentru română, uneori, tiparele astfel rezultate sunt marcate redundant (v., în acest sens, contextele în care émerveiller se coordonează / juxtapune cu verbe precum enchanter sau fasciner): « Le spectacle vivant nous fascine, nous émerveille, nous émeut, nous excite, nous mobilise, et éveille une variété étonnante de sentiments chez le spectateur... »; « ... [ces visites, n.n.] qui nous nous émerveillent et nous fascinent » ; « ... il a su nous toucher, nous faire rire et nous émerveiller... » ș.a. Același aspect este susținut inclusiv de contextele în care vb. émerveiller este coocurent (de regulă, în limitele unei asocieri adversative) cu lexeme verbale prezentând un conținut (intrinsec) orientat negativ: « Des interprétations correctes, une tranquillité qui n’endort pas mais qui n’émerveille pas non plus, c’est ni drôle, ni triste, ni propose de réflexion particulière » ș.a.
Enunțurile cu modificatori de polaritate, pozitivi și negativi (cf. agréablement și désagréablement) nu apar nici măcar sporadic, în contexte marcate pragma-stilistic (ca în cazul verbului din română, a minuna), ceea ce constituie un alt argument în favoarea semanticii intrinsece fundamental pozitive a fr. émerveiller.
Și în spaniolă, vb. maravillar guvernează subiecte-stimulus marcate prin excelență [+pozitiv]. De această dată însă, contextele cu substantive-stimulus neutre intrinsec și cele în limitele cărora stimulusul este intrinsec pozitiv sunt aproximativ la fel de bine reprezentate. În primul tip de enunțuri, cel mai adesea, sursa propriu-zisă (stimulusul real, responsabil pentru exprimarea stării respective) nu este exprimată prin intermediul unui complement, aceasta deducându-se de regulă dintr-un context mai amplu: “La feria de los pueblos nos maravillo”; “Nos maravillo la playa de Tulum, la del hotel especialmente es muy bonita” ș.a. În cazul stimulușilor intrinsec pozitivi, problema sursei propriu-zise se pune în termeni specifici, de fapt... nu se mai pune, având în vedere că această categorie de stimuluși implică prin definiție (similar stimulușilor intrinsec negativi) stimulusul real: “Nos ha maravillado la belleza de las flores , la majestuosidad de algunos animales”; “Siempre me han maravillado los milagros de Jesús” ș.a.
În unele contexte, doar la prima vedere vb. maravillar se asociază cu stimuluși intrinsec pozitivi, în realitate contextul amplu pledând în favoarea unei experimentări în aria negativă de semnificații (cf. maravillar „a surprinde într-un mod profund neplăcut”). Poate fi relevant în acest sens, de pildă, subst. habilidad, în următorul context (nemarcat stilistic) în care propaganda socialistă (utopică, mincinoasă) este demontată pas cu pas: ‟Reconozco que siempre me ha maravillado la grandiosa habilidad dialéctica y propagandística de los socialistas progres solidarios mendaces y expertos en prevaricar amparándose en el uso alternativo del derecho, reconozco que siempre me ha sobrecogido el depurado estilo que tienen de mentir solemnemente sabiendo que nadie les iba a reclamar responsabilidades y sabiendo que casi todos sabemos que mienten...”. În alte cazuri, stimulusul este unul intrinsec negativ; și de această dată, este vorba despre contexte nonmarcate stilistic, în consecință enunțurile de acest gen putând fi considerate drept ilustrative pentru un anume tip de improprietate semantică (cf., de ex., ‟Siempre me ha maravillado el cinismo de esta gente y como son capaces de acusar a sus ‛enemigosʼ comportamientos propios incluso a...”) ș.a. (Cf., în același sens, și unele contexte reflexive, ca de pildă: ‟A cada día que pasa, me maravillo más de su ineptitud y majadería”). Uneori, stimulusul, intrinsec neutru, se încarcă negativ într-un anume context, maravillar lexicalizând o accepție de asemenea negativă (cf., de pildă, ‟Siempre me han maravillado los individuos marginales que gastan al mes 1.800 € en drogas”). Totuși, contexte de genul celor reproduse apar mai degrabă sporadic în spaniola actuală, având în orice caz o frecvență inferioară comparativ cu enunțurile similare, menționate anterior pentru română.
Și semantica intrinsec pozitivă a sp. maravillar transpare inclusiv la nivelul a numeroase contexte (unele, performate sub semnul redundanței) în care acest verb apare în raport de coordonare copulativă sau de juxtapunere cu verbe / locuțiuni / perifraze verbale (cvasisinonimice) orientate de asemenea pozitiv (cf., de ex., ‟Lo que me ha maravillado y fascinado sobremanera ha sido el señor Charlton Heston”; ‟... son sólo algunas razones que nos han maravillado y dejado con la boca abierta” ș.a.). Încărcătura semantică fundamental pozitivă a sp. maravillar este evidentă inclusiv în enunțuri în care acesta este coocurent cu verbe (cvasi)antonimice, uneori în raport de coordonare... copulativă (iar nu adversativă): “... nos ha maravillado y horrorizado a partes iguales con representaciones hiperbólicas de la realidad en ambos sexos” ș.a.
Că sp. maravillar este un verb prin excelență orientat pozitiv, acesta fiind cunoscut și utilizat ca atare de către vorbitorul actual de spaniolă, se poate înțelege și din absența contextelor cu modificatori de polaritate. În această ordine de idei, asocierea cu agradablemente / de manera agradable este foarte probabil percepută de către vorbitor a fi una superfluă, în timp ce asocierea cu desagradablemente / de manera desagradable este resimțită ca generatoare de contradictio in adiecto. Izolat, totuși, am consemnat participiul maravillado precedat (redundant) de adv. agradablemente (cf., de ex., “... resultarán agradablemente maravillados al ver en los...”) (Nu am consemnat contexte paralele cu adv. desagradablemente).

3. Considerații finale

Încercând să răspundem la întrebarea în ce măsură orientarea fundamental pozitivă (așa cum este aceasta descrisă în dicționare) a celor trei lexeme verbale care exprimă conceptul ‘a (se) minuna’ în limbile română, franceză și spaniolă (cf. rom. a [se] minuna, fr. [s’]émerveiller și sp. maravillar[se]) se susține și la nivelul utilizării concrete a acestor verbe, în demersul nostru am disociat între: a) utilizările în câmp discursiv religios / creștin, unde verbele în discuție lexicalizează accepții prin excelență intensiv-pozitive și b) utilizările de la nivelul limbii profane, în speță în registrul colocvial al limbilor romanice actuale, care ne îndreptățesc să admitem, în special în cazul românei, fenomenul polarizării semantice (v., în acest sens, ocurențele rom. a minuna inclusiv într-o serie de enunțuri cu stimuluși [intrinsec / contextual] negativi). Enunțuri (activ-tranzitive) similare au fost consemnate, mai degrabă sporadic, și în spaniolă, nu și în franceză, unde structuri similare apar exclusiv în tipar reflexiv. Aceste discrepanțe au fost explicate de noi luând în considerare mai multe aspecte. Astfel, perspectiva etimologică este susceptibilă de a aduce unele lămuriri în acest sens. Așa cum arătam, verbul din română se raportează, în ultimă instanță, la lat. mirionem, termen cu o accepție negativă la originile sale, doar odată cu creștinismul acesta fiind înnobilat semantic. Oarecum opozitiv se definește lat. mirabilia, care explică substantivele ce se află la baza verbelor corespunzătoare din franceză și spaniolă și care, de la bun început, a fost termen creștin, desemnând o noțiune intens conotată pozitiv. Mai mult, în română, limbă continuatoare a unei latine „rustice”, reminiscențele păgâne / antecreștine au putut supraviețui în condițiile dezvoltării populației daco-române în aria așa-numitului creștinism popular / păgân. În același sens ar putea fi invocate și alte aspecte, ca, de pildă, instituția Inchiziției în Occident(ul romanic), fenomen ce nu putea rămâne fără consecințe în plan lingvistic. Astfel, în Orient, unde nu a existat o instituție similară, libertatea vorbitorului s-a putut manifesta mai puțin cenzurat, dovadă în acest sens, printre altele, inclusiv numeroase „degradări semantice” ale unor termeni desemnând noțiuni religioase, un fenomen (mult) mai pregnant în Orientul latin, comparativ cu aria occidentală a romanității (pentru detalii, v. Teleoacă 2012: 73-94). În aceeași ordine de idei, considerăm că sentimentul acesta al... ‛dezminunării’ / ‛dezmirării’ nu poate fi separat nici de dimensiunea economică. Astfel, în cazul societăților mai puțin prospere economic, sentimentul ‛minun(ăr)ii’ suferă o anumită atrofiere, în condițiile orientării preocupărilor umane către zona pragmatică, aceea a subzistenței, a „grijii pentru ziua de mâine”. Implicit, în acest context, se diminuează și simțul... estetic, un simț poetic, văzut în studiile de specialitate inclusiv în relație cu capacitatea ființei umane de a se... minuna (De pildă, filosoful francez B. Vergely definea starea de minunare în termenii unei stări / capacități... poetice: «L’émerveillement est une faculté poétique qui se décide», Bertrand Vergely, Retour à l’émerveillement. Essais clés, Éditions Albin Michel, 2010). După toate probabilitățile, astfel de fenomene de „polarizare semantică” nu sunt de dată recentă, însă, în același timp, nu este exclus ca acestea să fi proliferat îndeosebi în epoca modernă, fiind susceptibile de a fi analizate (inclusiv) în relație cu un anumit spirit „decadent”. În ultimă instanță, ar putea fi vorba despre un fenomen mai amplu, definibil în relație cu desacralizarea, cu fenomenul secularizării, aceasta în condițiile în care starea de ‛minunare’ (în general, starea de ‛mirare’) este relevantă (inclusiv) pentru capacitatea de smerire a omului în fața lui Dumnezeu și a zidirii Sale (De altfel, așa cum remarcam, în româna veche, mai exact în textele bisericești din acea perioadă, a se minuna se utiliza și cu sensul „a se tulbura profund, a se smeri în fața minunilor lui Dumnezeu;”: „Minunatu-se-au înțelepciunea ta de... mere”, PSALT. 288, apud DLR [VI] 1967). Prin urmare, o deplasare semantică, la prima vedere, soldată (pur și simplu) cu o... improprietate semantică, este susceptibilă de a primi și alte explicații / justificări, de pildă din perspectiva admiterii unor tendințe specifice, manifestate într-un context lingvistic și extralingvistic aparte. În același timp, nu trebuie omis faptul că, cel puțin în unele dintre enunțurile excerptate (din pagini de limba română), utilizarea „improprie” a vb. a minuna, în speță cu accepție negativă, se face în deplină cunoștință de cauză, în consecință ne(mai)fiind vorba despre o improprietate semantică, ci despre o valorificare specifică a verbului respectiv, mai exact în conformitate cu anumite intenții (pragma-stilistice) de comunicare. În astfel de cazuri, avem a face, cu alte cuvinte, cu o „deraiere” asumată și... soluționabilă în perspectivă discursivă, deși – așa cum remarcam – chiar și în situații de acest gen, rămâne relevantă opțiunea enunțiatorului de a exprima un anume conținut într-un anume fel.
În concluzie, abstracție făcând de contextele (marcate sau nonmarcate pragma-stilistic) în limitele cărora ‛a minuna’ se asociază cu stimuluși orientați negativ, semantica verbelor în discuție este una fundamental pozitivă în toate cele trei limbi considerate, inclusiv în română, unde enunțurile în care a minuna se construiește cu stimuluși pozitivi predomină net asupra celor cu stimuluși negativi... Totuși, având ca reper nivelul discursiv, despre un conținut semantic exclusiv... pozitiv nu putem vorbi nici măcar în cazul limbilor franceză și spaniolă...

BIBLIOGRAFIE

Ciorănescu, Al., 2007, Dicționarul etimologic al limbii române [Ediție îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin], București, Editura Saeculum I.O (CDER).
Corominas, Joan, 1954, Diccionario crítico etimológico de la lengua castellana, volumen III (L–RE), Madrid, Editorial Gredos, S.A. (Corominas 1954 [III]).
Diccionario de la Real Academia Española, 2001, la 22.a edición, Madrid, Espasa Calpe, edición electrónica (DRAE online).
Dicționarul explicativ al limbii romane, 2009 (ediția a III-a, revăzută și adăugită), București, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold (DEX 2009).
Dicționarul Limbii Române, 1967, Tomul VI, Fascicula a 8-a (miniaturiza – mititel), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România (DLR [VI] 1967).
Ernout, Alfred, Antoine Meillet, 2001, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots, Paris, Klincksieck (Ern.–Meillet 2001).
Lakoff, George, 1987, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of Chicago Press.
Langacker, Roland W., 1987, Foundations of cognitive grammar, vol. I: Theoretical prerequisites, Stanford, University Press.
Larousse.fr.: encyclopédie et dictionnaires gratuits en ligne (Larousse online).
Mathieu, Yvette Yannick, 1996–1997, «Un classement sémantique des verbes psychologiques», in Cahier du CIEL, LADL & LLI, Université Paris 7, p. 115–133.
Manea, Dana, 2001, Structura semantico-stilistică a verbului românesc. Verbele psihologice, București, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.
Noul dicționar explicativ al limbii române, 2002, București – Chișinău, Editura Litera Internațional (NODEX 2002).
Pustejovsky, James, 1991, «The Generative Lexicon», în Computational Linguistics, 17.4, p. 409–441.
Ruwet, Nicolas, 1972, «À propos d’une classe de verbes psychologiques», în Nicolas Ruwet, Théorie syntaxique et syntaxe du français, Paris, Éditions du Seuil, p. 181–251.
Ruwet, Nicolas, 1993, «Les verbes dits psychologiques : trois théories et quelques questions», în Recherches linguistiques de Vincennes, 22, p. 95–124.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2005, Terminologia religioasă creștină în limba română, București, Editura Academiei Române.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2012, „Interferențe lingvistice ‘sacru / profan’ în spațiul romanic”, în Studii și cercetări lingvistice, LXIII, nr. 1, p. 73–94.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014a, „Verbele de mirare în limba română actuală: structura semantică a predicatului psihologic și implicațiile sale asupra cadrului adjuncțial”, în Iulian Boldea (ed.), Globalization and intercultural dialogue: multidisciplinary perspectives, Tîrgu-Mureș, Arhipelag XXI, p. 380–391.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014b, „Termes religieux hérités du latin à diffusion restreinte dans la Romania”, în Revue roumaine de linguistique, LIX, nr. 2, p. 189–202.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2016a, „Structuri argumentale verbale în context romanic: ‘a mira’ în română, franceză și spaniolă. Primul argument: Subiectul”, în Iulian Boldea și Cornel Sigmirean (Editors), The Proceedings of the International Conference Literature, Discourse and Multicultural Dialogue, Language and Discourse, vol. 4, Tîrgu Mureș, Arhipelag XXI Press, p. 282–293.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2016b, „Desemnarea conceptului ‘a (se) mira’ în română, franceză și spaniolă. Similitudini vs. divergențe la nivel structural și semantic”, comunicare la Cel de al 16-lea Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică: Lingvistică românească, lingvistică romanică, București, 25−26 noiembrie 2016.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2017, „Concordanțe vs. discrepanțe între definirea lexicografică și comportamentul discursiv al verbelor psihologice de mirare. Cu privire la conceptul ‛a (se) minuna’ în limbile română, franceză și spaniolă”, comunicare la Conferința Internațională Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity, 4th Edition (GIDNI – 4), Tîrgu Mureș, 18–19 mai 2017.
Teleoacă, Dana-Luminița, Verbele psihologice de mirare. O abordare sintactico-semantico-pragmatică din perspectiva gramaticii cognitive în context romanic (română, franceză și spaniolă) [Verbele de mirare] (lucrare în curs de elaborare).
Trésor de la langue française informatisé, Analyse et traitement informatique de la langue française – Centre National de Ressources Textuelles et Lexicales [CNRTL] – Université Nancy, CNRS Éditions (TLFi).
Zugravu, Nelu, 1997, Geneza creștinismului popular al românilor, Institutul Român de Thracologie, București, Vavila, EDINF SRL.

Daniela Luminita Teleoaca (Danaia) | Scriitori Români

motto: Nihil sine Deo!

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro