Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Scrisoare

de Iulia Elize

Barca tocmai a ieșit ca să muște din mare, este atât de frumoasă, draga mea!, mă simt cu adevărat fericit. În fapt, mă sprijin cu o mână de catargul ăsta de brad, deasupra pânzele albe mă năucesc, draga mea, parcă ar cădea peste mine ca niște aripi imense, parcă m-aș pierde ca un tâmpit în neprihănirea lor, în plus, pânzele astea ale mele atrag preafrumoasele sirene, știi, Laura? Nu, nu te supăra, draga mea, doar eu pe tine te iubesc. Barca începe să alerge pe fiecare val, vântul e bun, bate în pupă, împinge bărcuța asta tot mai departe, până cât să atingă linia orizontului. Busola îmi arată Sud-Estul, căutăm așadar sirenele de la Sud-Est de marea asta cu onduleuri sărate. Și scrumbiile de argint, bineînțeles, și pe acelea le căutăm. Da, draga mea, în primul rând scrumbiile. Tu mă aștepți acum pe țărmul mării și plângi, asta îmi spui? De ce ești geloasă, draga mea? Chiar pe o femeie cu coadă? Da, e frumoasă, așa e. Părul ei lung și cârlionțat atinge podeaua. Brațele ei sunt de zăpadă, pe cap poartă o coroniță de mărgean. Pielea ei e ca laptele, da, chiar așa e, draga mea. Poate că așa e, nu știu, vorbeam și eu, neostoit. Draga mea, te iubesc. Tu ești sirena mea cea pământeană. Cu nimeni nu te-aș înlocui, draga mea. De ce nu ți-am povestit de bărcuța de la Tulcea? Eh, draga mea, asta e o poveste cam lungă. Și nu vreau să se tulbure căpșorul tău plin de zulufi. Dacă ai fi aici, aș coborî pânzele, te-aș culca pe o pătură, aproape de cală, și te-aș iubi în plin vânt. Apoi am zăcea pur și simplu, așa; adică aproape de epuizare, ca și când am fi prins, sub tălpi, marea aia sărată. Așa te-aș iubi, draga mea. Ca și când am fi dănțuit cu marea aia străvezie sub călcâie. Nu aș iubi niciodată o alta, draga mea. Nici măcar o sirenă cu ochi albaștri, și cu părul lung, până la glezne, care zăpăcește inima pescarilor, făcându-i să se arunce în mare. Însă, poate aș ruga-o să își dea jos coronița aia mică de mărgean, să mi-o arate și mie, să văd, e mai frumoasă decât cea pe care ți-o încropeai tu, odată, din florile de câmp ale întâiului tău paradis… Da, Rupea e, desigur. Nu mă gândeam la Eneea, draga mea. Eneea e doar un vis, așa e. Și i-aș lua, bineînțeles, coronița (înciudat pe chipul acela frumos, de sirena aia cu părul ei lung, care, de lung și de frumos ce e, lovește podeaua aia scorojită, cu miros de pește) și ți-aș aduce-o acasă, drept trofeu. Aș lăsa în pace sirena, pe cuvântul meu, draga mea. Doar știi că eu pe tine te iubesc. Cât sunt eu de pescar. Știi să pregătești scrumbiile? Deja plasa pescărească e plină. Știi, așadar? Dar fructele de mare? Am prins și câteva caracatițe… Nu îți plac caracatițele? Atunci le dau drumul, din nou, ca să zburătăcească în mare. Marea are nevoie de cât mai multe caracatițe, așa e, draga mea. Da, draga mea. Marea chiar are nevoie de caracatițe. Ele îmbrățișează încontinuu apa aia sărată, stârnind onduleuri în mare. Da draga mea, așa e.

Și așa, draga mea, m-aș juca cu tine până când, probabil, aș adormi. Cum să nu adorm, draga mea? Așa e, draga mea, eu nu aș dormi niciodată, decât de nebun!

Și totuși, cum să nu recunosc că îmi place la nebunie să mă agăț de picioarele tale frumoase? Adică să îți cuprind amândouă picioarele și să ți le ascund în propriul meu trup. Da, chiar aici pe mare, draga mea nevestică. Chiar aici, în vântul ăsta plin vapori de apă. Doar încerc să fiu puțin poetic, draga mea Laura, însă, după cum vezi, nu îmi iese asta prea bine. Doar mă știi, am sute și sute de cărți, măcar puțină poezie ar fi trebuit să îmi iasă și mie. Măcar din când în când. Adică măcar acum, când chiar mă străduiesc. Și așa e cu picioarele tale, Laura. Aș adormi, de nebun, lângă ele. M-aș agăța de ele până când aș muri. Nu, draga mea, nu m-ar salva nicio sirenă. Eu nu sunt prinț, ca să mă salveze sirenele, eu sunt doar un simplu pescar. Unul care te iubește mult, Laura. Bine!, bine!, m-ar salva, totuși, cineva. Așa!

De fapt, eu aș fi vrut să pricepi altceva, Laura. Că noi facem foc, nu dragoste… Ca și ploaia, draga mea. Știi cum face ploaia foc? Aruncă un fulger pe cer, și gata e cu focul! Acum înțelegi, Laura? Și-apoi, erosul. Stârnirea asta a sângelui. Cum să o astâmpăr, draga mea, decât avându-te toată, aici, unde marea se joacă, atât de frumos, cu pescărușii… Da, draga mea, sau invers. Adică, acolo unde pescărușii se joacă cu marea. De zăpăcit ce sunt, nici nu mai știu cine cu cine se mai joacă acum. Eu cu tine, tu cu mine, marea cu pescărușii, sau invers, adică pescărușii cu marea. Sau, da. Ce prost pot să fiu! …Tu cu pescărușii. Așa, draga mea, acum știm cine cu cine se joacă, de fapt. …Tu cu pescărușii.

Da, draga mea. Pescărușii culeg alge din palmele tale. Nu te ciocănesc, draga mea, cum să te ciocănească? Le culeg frumos, dar frumos, draga mea, ca într-o mică poveste. Pentru că doar în poveste pescărușii se hrănesc cu alge dintr-acelea încâlcite, sau când, Doamne ferește!, mai au și ei câte-o indigestie mică. Le descâlcești tu? Da, draga mea, lor le plac mai ales peștii. Nu te necăji, îi culeg din mare. Pești sunt destui, nu ca algele, nu ai vrea ca algele să împânzească, de nebune, marea întreagă, nu-i așa? Draga mea, să știi că eu chiar te iubesc. Când mă întorc, o să închid bine ferestrele, așa cum tu, de drăguță, mi-ai cerut cu așa o stăruință.

Ca de obicei,

al tău,
Lulu.

Iulia Elize (poema) | Scriitori Români

motto: poezia e floare de lut, domnule

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro