Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

toate lucrurile au mersul lor

de ioana negoescu

trenurile au mersul lor.
toate lucrurile au mersul lor.
doar eu aștept aici cu tendoanele secționate.



-Ai șters pe jos în 15, fă?
- Când naiba vrei să șterg? S-a căcat ăla din 20 în tot salonul. Am șters căcatul juma de oră. Vezi tu de 15, Medo!
Apoi bufnituri, găleți troncănind amplificate de ecoul faianței. Vocea ascuțită a Medei îmi țiuie încă în cap. Stau pe burtă. Habar nu am cum de respir. De fapt nu sunt conștient că respir. Chestia asta cu respirația e ca mersul pe bicicletă. Mă bucură gândul ăsta, de parcă aș fi primit o zi liberă de la școală. Nu trebuie să fac nimic. Doar să respir. Și asta pare că se rezolvă de la sine. Deschid ochii și privesc în jur. Vorba vine. Din poziția asta nu văd decât linoleumul verde, picioarele scaunului de lîngă pat și perna de un alb-uzat.

Probabil e Meda, infirmiera care a intrat în salon. O aud tropăind cu saboții ei scâlciați pe linoleumul ușor aderent. Fiecare pas se termiă cu o dezlipire ca dintr-un mic sărut.
-Te-ai trezit, Maistre? mi se adresează cu vocea ei care a devenit șuierată din cauza efortului, intenționând să mă flateze. Tac și mă prefac că dorm încă, dar în sinea mea apreciez intenția. Nici nu aș putea să o salut cu fața în pernă. Meda nu-mi dă nici o atenție. Șterge pe jos și gâfâie tot mai zgomotos. Nu am văzut-o niciodată întreagă. Îi văd doar picioarele în șosete albe și saboții cam vechi. Îi văd gleznele și gambele groase păroase. Puțin din halatul albastru bleu-ciel. Ieri s-a aplecat apărând cu o față r oșie și transpirată în dreptul ochilor mei. Mi s-a părut că poartă o cordeluță din plastic peste părul creț si visiniu.
-Te-ai pișat, musiu? Ia, sa vedem. În clipa următoare pătura în carouri zboară de pe mine și simt privirea Medei ațintită pe punga de urină. Da, ai făcut, neică un kil de pișat! exclamă infirmiera victorioasă, de parcă aș fi stabilit vreun nou record urinar. La început mă jenam cumplit când veneau asistentele și infirmierele să-mi evalueze ”producțiile” nocturne. La început, adică acum câteva zile. Sau săptămâni. Nu mai știu de când sunt aici. Îmi amintesc doar că m-am trezit în spital pe burtă. Auzeam vocile unora care discutau despre mine ca și când nu aș fi fost prezent.” Trebuie să stea pe burtă până se închide”. Ce, ce să se închidă? Apoi mama întrebând cu o voce plină de muci(clar că a bocit o grămadă) ”Cât timp? Cât credeți că durează? Se face bine, domnu' doctor?” Apoi vocea bărbătească îndepărtându-se: ” Nu știu doamnă, o să vedem. Cât e necesar”. Necesar să ce???

Mama a rămas lângă mine zi și noapte, ca un câine credincios din poveștile cu câini credincioși. Nu pot să o văd. Nici nu mă străduiesc. Mă irită cumplit panica ei. Și faptul că mă duce cu vorba, că încearcă să mă încurajeze în stilul ei imposibil, speriindu-mă de fapt. Noroc că a trecut Mihai pe la mine. L-am întrebat ce se întâmplă. ” E nashpa rău, Mecule. Cică tre să stai pe burtă până se închide operația, dar că aia durează că era infectat nu știu ce.” Atât am aflat.


Acum câteva săptămâni am avut un fel de criză. Se pare că era noapte. Neoanele bâzâiau necontenit aruncând o lumină vineție peste salon. Din când în când se auzeau pași înfundați pe coridor. Nu știu, dar îmi imaginez că e o ușă și un coridor undeva. Dacă aș face un mic efort de răsucire, ceea ce mi s-a interzis categoric, aș reuși să văd chiar și picioarele patului de spital de lângă al meu, pat în care nu e nici un pacient și în care doarme mama.
Un gândac roșu s-a oprit în noaptea aia chiar pe bucata de linoleum pe care o pot zări. Stătea nemișcat. L-am privit și eu nemișcat, la început ușor îngrețoșat la vederea insectei respingătoare, apoi cu oarecare curiozitate. Dintr-odată gândacul s-a pucat să se fâțâie câte un pas mic de gândac adulmecând cine știe ce pată mizerabilă, invizibilă pentru mine. S-a tot plimbat în jurul locului cu pricina încordându-și antele. L-am urmărit cu un interes crescând, cu un soi de bucurie. Oare ce caută? Cum o fi ajuns aici? Poate prin fisurile de pe lângă țevi. Sau chiar pe ușa despre care presupun că există. Îmi imagiez amuzat cum gândecelul a străbătut coridoarele ca un doctor bătrân și apoi a intrat pe ușă ca să verifice petele din saloane. Pare un gândac gras, bine hrănit, viguros. Pare un gândac înțelept. În timp ce construiam în minte cu bucurie tot felul de scenarii despre insecta din fața mea, din salonul vecin se auzi tusea spasmodică a unui pacient. Gândacul dispăru în viteză spre un colț al salonului, făcându-se nevăzut. Am încercat să-l urmărească cu privirea în direcția pe care o apucase, dar nu am reușit să mă răsucesc deloc. Eram țintuit, răstignit pe burtă. Un regret uriaș m-a străbătut în secunda aceeea și cu disperare am încercat încă o dată și încă o dată să mă răsucesc puțin ca să-l caut cu privirea, dar trupul nu mă asculta. Părea un imens trunchi de copac la care i se atașase capul meu și mâinile mele. Deodată am simțit că nu mai pot! Nu mai pot!Trebuie să mă mișc! Nu mai rezist nici măcar o secundă! Nu mai rezist! Trebuie să mă întorc să văd tavanul! Trebuie să mă întorc! Mă sufoc! Mor! Mor! Moooor!!!


Nu știu sigur ce s-a întâmplat mai departe. Cred că a venit medicul de gardă, asistentele și mama panicată ca naiba. Eu respiram greu și urlam că mor. Probabil mi-au dat un sedativ puternic, pentru că brusc am fost cuprins de un soi de căldură în tot trupul, parcă prin vene îmi curgea un ceai călduț. Vocile celor din jur s-au estompat, forfota de halate albe se transformase într-un fâlfâit. Mi se fâlfâie, m-am gândit. Și zâmbeam puțin în sinea mea. Cineva tot spunea ” a avut un atac de panică. Atac de panică”. Da, da, m-am gândit, atac, a fost un atac. Asta e! Sunt atacat. Toată chestia asta cu paralizia, cu operația, cu statul pe burtă de luni întregi, toate sunt un atac. Sunt atacat!



Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici după faza asta. Meda vine tot a doua zi când e tura ei, aceleși verificări ale pungii colectoare de urină și același mop uzat. Mirosul de dezinfecant. Apoi Puiu cu ziarele. Puiu, un tip de vreo 60 de ani, slab și spân, vinde ziare prin saloane, dar mai cară cu el și o sacoșă cu pijamale și chiloți, săpunuri, deodorant pe care le oferă pacienților la reducere. Mie îmi aduce și cîte o carte, la cerere. Mama bodogănește mereu când vine Puiu și trebuie să-i plătească ziarul și cartea la suprapreț, dar cumpără și ea de fiecare dată câte ceva, un săpun, un prosop și alte fleacuri. Puiu îi sărută mâna de fiecare dată, gest care pare să o deranjeze cumplit pe mama, deși de la o vreme s-a cam obișnuit și-i întinde mâna automat la un moment dat, poate și numai ca să-l facă să iasă din salon. Omul vine zilnic cu câte un banc nou, la care râd necondiționat, oricât de prost și răflat ar fi :
- O știi pe aia cu blonda și bruneta?
- Nu o știu, Puiule, răspund amuzat
- N-o știi?! Păi zice că, două prietene, o blondă și o brunetă mergeau pe stradă. Bruneta îl vede pe partea cealalta pe Gigel: Ia uite-l pe Gigel, nu-i faci cu mâna? zice bruneta. La care blonda îi răspunde indignată: Să-și facă singur! și Puiu râde în hohote imediat ce rostește ultimul cuvânt. Îi țin isonul, râzând mai mult de râsul lui Puiu, care parcă ar guița în salon, în timp ce mama îl gonește pe om vizibil indignată, boscorodind întruna.

ioana negoescu (ioanan) | Scriitori Români

motto: in fiecare zi e toamna

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro