Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Paradoxul feminin (sau cum ochii mărbatului nasc zeițe)

de Dumitru Sava

Toate femeile la un loc nu fac cât una singură. Femeia mea!
Și fiecare femeie e mai presus de toate celelalte. În ochii cuiva.
Concluzia logică: Orice femeie face cât toate la un loc, dar toate la un loc nu fac cât o femeie!
Între atâtea miliarde de femei, chiar de se cheamă Cleopatra, Ariadna, Elena, Antigona, Pandora Salomeea, Dalila, Euridice ori e o ilustră anonimă, femeia rămâne totuși unică. Cum numai divinitatea este. Poate de aceea aproape fiecare copilă visează să ajungă ori stea ori divă. Să fie femeia divină? O putem încorona cu orice superlativ, dar ca să existe ea are nevoie de un bărbat. De cel în stare să o valideze. Să-i spună-n fiecare clipă cât este de frumoasă. Să o mintă că ea e cea mai ceamai dintre cele mai! Până și Dumnezeu există pentru că există cineva care să-l perceapă, să-l știe, să-l proclame și să i se-închine. Altfel rămâne ființa în sine, echivalentul nonexistentului. Deci, și femeia există pentru că are cine să o afirme, să o consacre, să o aduleze. Doar în ochii bărbatului ea există ca femeie. Numai bărbatul îi poate descoperi și scoate la suprafață feminitatea – esența ei ontică. Dar pentru aceasta trebuie să-l nască.
De aceea l-a făcut Dumnezeu, mai întâi, pe Adam? Facerea a fost posibilă pentru că Tatăl era, de fapt, femeie? Dacă da, e vorba de o femeie ce arăta ca un bărbat. Barbelo, autocontemplarea în sine de sine a eternului, era Mama-Tatăl tuturor lucrurilor. Fiindcă, așa cum ne spune Geneza, primul om era după chipul și asemănarea sa. Atunci de ce să mai facă încă o femeie din coastă de bărbat? Simțea divinitatea nevoia unei concurențe? Cochetăria îi cerea o oglindă în care să se admire? Se pare că ochii bărbatului (Adam) nu-i erau de ajuns. Îi mai trebuia și ceva cu care să se compare. Poate vroia să vadă dacă și cât contează în ochii bărbatului.
Din coastă a făcut, însă, numai o copie - doar a feminității sale nu și a perfecțiunii, atotputerniciei și atotcunoașterii. Dorea să afle dacă primul om creat are capacitatea de a discerne între adevăr și fals? Și cât de credincios îi este? Poate a fost testul de acreditare ca entitate divină a primului om. De va alege ființa adevărată sau femeia-iluzie (falsul), Eva.
Nu se hotăra, însă, să-l pună pe Adam la această încercare. Dacă bărbatul nu era în stare să distingă adevărul de copie - iluzie? Dacă privirea sa va fi alunecoasă? Dacă… Această nesiguranță, șovăială îngerul a interpretat-o drept slăbiciune. Și a crezut că a venit vremea uzurpării. Folosind mărul a provocat război în cer. Mult mai târziu, Paris a făcut același lucru în Olimp. Mitul biblic ne povestește cum s-au petrecut faptele. Temerile zeiești s-au adeverit. Mușcând din fructul interzis Adam a ales iluzia, alunecând pe panta necredinței și prin aceasta și-a pierdut raiul și eternitatea. În locul purității divine a ales-o pe sedusa șarpelui (impuritatea). Zice-se și un pic cam gravidă cu viitorul Cain.
Deși numai pe jumătate vinovat (credul în loc de credincios) el își asumă bărbătește vina alesei (dăruitei) sale, la rându-i și ea o victimă, și împarte cu ea aceeași soartă. Procedează cam la fel cum era gata să facă și Hiperion al lui Eminescu. Greșala adamică a fost favorizată și de faptul că, fără să știe, femeia se contaminase, păstra în organicitatea sa ispita șarpelui, forța de hipnoză cu care încă îl mai paralizează. Prin puterea ei de seducție îl determinase să încalce porunca. Și în zilele noastre, încă nostalgică după șarpele, care acum se afla în pantalonii bărbatului, continuă să-l ademenească. Abia așteaptă să fie iarăși păcălită și să trădeze. Are toate armele necesare: grația și farmecul divin, răbdarea de a sta mereu în așteptarea “pradei”, duplicitatea de a spune simultan da și nu, abilitatea de a se autoinventa și a fi mereu alta, taina fructului oprit și dulceața păcatului. Virginitatea e modalitatea ei de a se disculpa, de a-și extrapola asupra prezentului nevinovăția de dinaintea întâlnirii cu șarpele. Greșala trecutului se răsfrânge asupra sieși, sub falsa imagine de ființă slabă, vulnerabilă ce are nevoie de ocrotirea masculină. Și tocmai aceasă poză ar putea fi elementul forte în strategia seducției.
După cădere (alungare), părinții biblici și-au salvat totuși nemurirea prin șarpele bărbatului ce mușcă din mărul femeii, infestându-l cu alți șerpișori. Acelui moment al ademenirii Evei de către șarpe i se spune, astăzi, procreare. Pe pământ bărbatul blestemat, dar totuși adevărat, conviețuia cu iluzia (falsul), trăind însă simultan nostalgia ființei adevărate, pure (divinitatea). Barba care îi crește e doliul inconștient ce-l poartă după perfecțiunea pierdută. Drama vieții lui se juca între femeia de lângă el și cea himerică din cer. Himeră pe care a transmis-o, ca pe un blestem, urmașilor săi masculini. Din dorul de femeia adevărată s-a născut iubirea. De aceea se și spune că iubirea e divină. Rămâne o aspirație de neatins pentru bărbatul decăzut. Trăirea sa pentru Eva e o iubire pervertită, căreia i se spune dragoste. E ca o patimă! Fiindcă în condiția sa de biet muritor pătimește, fiind nevoit să aleagă mereu copia (iluzia). Deși intuește, încă, perfecțiunea originalului! Dar nu are ce face. Așa că, în ochii săi, femeia de lângă el e veritabila, unica, mai presus decât toate celelalte. Și ele tot niște copii (falsuri). Spre a se elibera de dilematica tentație a alegerii, transferă asupra pământencei inaccesibila perfecțiune a divinității. Raportând-o la celelalte muritoare îi vede numai calitățile și virtuțile, o sacralizează. Ori, mai poetic spus, o divinizează. Chiar și spre apusul vieții, pentru însuși Adam bătrâna Eva făcea cât toate femeile la un loc (fiice ale sale). Ea avea însă un atuu, provenea nemijlocit din coasta lui. Din această nevoie de divinizare a femeii pământene, spre a-i exclude orice concurență și a o face unică, urmașii masculini au introdus un fals. Au ignorat până la negare feminitatea divină (cerească) adevărată, numind-o Tatăl. Și astfel absolutul feminin nu mai trebuie căutat în cer, e coborât pe pământ, fiind inoculat și transferat alesei sale muritoare. Tocmai acel transfer imaginar a permis să i se consacre pământencei aura “eternului feminin”. Forțând verticalitatea cer – pământ s-a ajuns, astfel, la paradoxul că aleasa face cât toate femeile la un loc. Dar toate pământencele la un loc nu fac cât o femeie - divinitatea. Ochii bărbatului sunt cei care realizează această mitizare a femeii. Și poate că aici ar trebui căutat și descifrat “misterul feminin” nu în datul ei de “ispită a păcatului”. În această ridicare, înălțare pe care i-o face, de la muritoare la zeiță. Orgasmul echivalează cu ajungerea, dacă nu până în al nouălea cer, măcar până în al șaptelea.
Involuntar, bărbatul continuă să se mintă că e fericit, refulându-și în subconștient nefericirea existențială. Această tensiune internă, conflict latent va alimenta puseurile sale de voluntarism, violență și iraționalism a căror forță se măsoară prin frecvența și intensitatea ieșirilor în decor. La rându-i, inconștienta presimțire a imperfecțiunii sale o face pe femeie să fie, mai tot timpul, nesigură de sine. Și de aici preocuparea ei excesivă, aproape morbidă, de a arăta cât mai bine, de a fi frumoasă până la strălucire. Orbirea bărbatului, spre a nu-i descoperi falsul, e un alt moment de vârf în tactica ademenirii. Dar tocmai această exagerată grijă pentru trupesc desconspiră cel mai bine, poate, starea ei de ființă decăzută.
Divinitatea reprezintă unitatea în sine a plinului cu golul, adică plinirea. După creare, spre a nu-i fi egal, adamului divin îi este extirpat (extras) golul prin crearea din el a femeii. Plinul și golul existau acum împreună, dar separați, fără a cunoaște potența unității plin-gol din care izvora creația. Unirea dintre ele, contopirea era marea taină a fructului oprit! La această întâlnire bărbatul era menit să aducă erosul, iar femeia magia. Șarpele dezvăluie, prin măr, acest secret. Voia unificarea plinului cu golul adamice spre a declanșa o altă creație, pe care să o controleze el prin manipulare. Adam deținea doar o mușcătură din cunoaștere. Secretul întregului măr rămânea la șarpe. Intervenția divină (blestemul) se produce spre a salva unicitatea creației. Luându-li-se eternitatea, chiar dacă golul și plinul se contopesc din când în când, cei doi nu au timpul necesar pentru împlinirea planului satanic al unei alte creații concurente ce ar diviza perfecțiunea, eternitatea și infinitul. E posibilă doar procrearea plinului și a golului separate.
Pentru că s-a lăsat ispitită de șarpe și la rându-i l-a ademenit pe primul om, pământeanca e blestemată să suporte durerile facerii, care însă nu e creație. În gnosticism Sophia (gol) este emanația eonică ce aspiră (absorbție) la cunoașterea absolutului (plinul) incognoscibil. Din această umplere parțială cu gnoză se naște lumea imperfectă, deformată a demiurgicului. Întemnițat în materialitatea ei, omul încearcă să se elibereze de rău nu prin credință, ci prin cunoașterea (re cunoașterea) scânteierii gnostice din sine. Deci, o reîntoarcere la divinitate tot pe calea mărului (șarpelui)? Eva biblică era inferioară bărbatului nu doar pentru că era făcută din coasta lui (anexă), ci și pentru că, păcălită de șarpe, ea nu mușcase mărul. Doar i-l adusese lui Adam. Numai acesta deținea frântura de cunoaștere. Prin umplere cu plinul adamic, în procesul zămislirii, ea transferă și asupra urmașelor gnoză de la acesta. Astfel pământeanca ajunge să se gnosticizeze, preluând mediat din atributul, exclusiv bărbătesc, de cunoscător (două capete). Aceasta înseamnă o masculinizare, înscriere a ei pe calea devenirii întru divinizare.
Bărbații de după strămoșul biblic erau născuți din iluzie. Coasta lui Adam replicată ajunsese să nască bărbați (plinuri) și femei (goluri) separate. De aceea, facerea aparține doar divinității, nașterea pământencei. Se poate spune că dacă, prin actul alegerii (îndrăgostirii), bărbatul sacralizează femeia, aceasta, prin naștere, îl profanează. Refacerea momentană a cuplului se produce în procesul zămislirii, dar la naștera fătului vor domina fie caracterele feminine, fie cele masculine. Născutul repetitiv, succesiv din păcătoasă înseamnă pierdere din substanța divină. Chiar și prin iubirea ei face același lucru. Ridicând ochii asupra stăpânului (proprietarul coastei) îl coboară pe acesta la nivelul ei spre a și-l face accesibil. Adam era făcut nu născut, pământeanul e născut și nu făcut! Distanța dintre „facere” și „naștere” este exact aceea dintre zeitate și muritoare. Blestemul decăderii îl urmărește, în continuare, pe fiul lui Adam. Cu fiecare generație se îndepărtează, diluiază, pierde din sacralitate. Este produsul (fiul) unei ființe decăzute. Prin pământeancă geneza devine tot mai genetică. Căpătând onticitate, spiritualitatea divină suferă succesiuni de mutații genetice (profanări). Se deplasează dinspre adevăr către iluzie (copie) – aparență.
Matriarhatul a reprezentat momentul culminant al decăderii masculine. Bărbatul ajunge atât de slab încât își pierde statutul dominant (domini), de stăpân. Probabil impotența sa se exprima inclusiv prin incapacitatea de a-și mai satisface partenera. Cum femeia (gol) simte permanent, în mod natural, cu întreaga ei organicitate, lipsa a ceva, trăiește inexplicabil o nesfârșită insatisfacție. Nevoită să apeleze la mai multe exemplare masculine (traiul în turmă), descendența nu mai poate fi stabilită decât pe cale maternă. Existența clanurilor materne și lupta pentru supraviețuire duc la apariția războiului ca fenomen social. Nevoia de protecție îl revalidează, treptat, pe bărbat sub noua sa aură de războinic. În același timp, pradă de război, femeia ajunge sclavă a bărbatului. Deși societatea evoluează acest statut ingrat e încastrat și transmis, aproape genetic, în mentalul bărbătesc până târziu. Cam aceasta trebuie să fi fost poziția femeii la vremea în care Maria îl naște pe Dumnezeu. Atunci se pogoară pe pământ plinătatea divină. Fecioara doar o găzduiește, nu participă la ea. De aceea, Iisus nu e un produs al nașterii, ci e o re facere a lui Adam cel divin. Încheierea unui ciclu prin ridicarea blestemului biblic. Semnificația pământeană e că păcătoasa poate naște (găzdui) divinitatea, însă în forma ei polară. Iisus e totuși doar bărbat. Deși mă doresc un psilantropist, prieten de-al lui Origen, repet, Cristos nu e un produs al zămislirii. Mai degrabă se poate vorbi de un soi de incubație. Nimic din substanța pământencei nu participă la organicitatea sa. Altfel, oricât de curată ar fi Fecioara, i-ar fi afectată puritatea divină. Fără să mai luăm în seamă că imaculata era “zidită” din mortarul maculat al străbunicei Eva. Murirea christică are rolul de a-l elibera, “deparazita” de contaminarea umanului în perioada incubației și ulterior a propovăduirii învățăturilor. Acest moment reabilitează și imaginea bărbatului. Reactualizează amintirea substanței divine căreia îi aparține și al cărei deținător este. Noua învestire cu demnitate se va exprima și prin exclusivitatea dreptului său de a accede în altar.
Deși rămâne, în continuare, separată de bărbat se produce totuși o reabilitare și a femeii pământence. Prin însăși organicitatea sa (menstruația) ea se purifică continuu de necurățenia păcătuirii. Dar, ca născătoare de sfințenie, ea demonstrează că este aptă și pentru propria reconfigurare (restaurare a divinității). Între, cândva, stăpână ori sclavă încearcă să se poziționeze drept egala bărbatului. Începe lungul proces de emancipare feminină. Cel mai bun aliat în această tentativă este arta. Venus din Milo, Gioconda, madam Pogani sunt resacralizări ale ei.
Epoca modernă o găsește în plin avânt pentru acapararea unor domenii exclusiv bărbătești. Pentru a face față noilor privațiuni e nevoită să se adapteze. Acest proces se caracterizează printr-o pierdere treptată de feminitate și intrarea într-un ciclu de masculinizare. Își diluiază feminitatea, dar se umple cu atotputernicie și atotcunoaștere. Aceasta e, în fapt, tendința de refacere a totului divin prin reunificarea femeii cu bărbatul întru aceeași ființă. Gradul sporit de feminizare a bărbatului, în prezent, e exprimat, poate cel mai bine, de amploare implicării sale în maternalitate (concediu parental). Și modificarea pe cale chirurgicală de sex atestă acest simptom. Pe fundalul viitorului se proiectează androginizarea. Genetica avertizează deja asupra intrării într-un stadiu de detesteronizare și estrogenizare planetară. Aceasta să însemne o reîntoarcere a pământencei (copiei) la sine? Divinitatea își recuperează oare feminitatea înstrăinată prin facerea Evei? Odiseea lui Adam să se apropie de final prin revenirea lui, după ce a cunoscut lumea, în rai?
Până acolo drumul rămâne încă lung. Între atâtea aparențe (copii), regăsirea “coastei” devine aproape imposibilitate. Misterioase sunt criteriile după care bărbatul face alegerea, își absoarbe (soarbe din ochi) coasta. Îndrăgostirea e o stare de rezonanță inconștientă între cele două părți despărțite care, inexplicabil, se tot caută. În prezent s-a ajuns la un dezechilibru temporal, s-a produs o desincronizare. Lungul șir de replicări ale „coastei” a făcut să apară bărbați care nu mai sunt contemporani cu propria coastă și coaste libere. Degeaba “cherche la famme” bietul bărbat, că nu mai are unde să-și afle aleasa (perechea). Degeaba vibrează coasta căci nu are cu cine rezona. Și atunci se produc împerecherile de conveniență cu paleta lor de consecințe în plan social, matrimonial și nu numai. Se amplifică encratismul, apar homosexualitatea și lesbianismul. Explozia acestui fenomen, rod al revoluției sexuale, va determina reducerea nașterilor. În procesul zămislirii vor apărea mai puțini bărbați și femei. Se modifică astfel probabilitatea, șansele acuplării coastei la trupul său (potrivire) cresc. Frecvența acestei mutații va determina egalizarea treptată a proporției celor doi hormoni în fiecare individ uman – hemafrodizare, care ar putea mări durata de viață la sute sau chiar mii de ani. Se va putea vorbi de o nouă rasă umană pe planetă. Cunoașterea va evolua într-atât încât ființa umană să fie proiectată și realizată în laborator. Zămislirea în afara organicității cuplului bărbat-femeie nu va mai fi însă naștere, ci facere. Perfecționarea prototipului uman prin succesiunea de faceri îl va apropia pe om de absolutul divin – theizare a antroposului. Vor apărea adami cunoscători și autocunoscători ce vor trăi după legile cerului. Prin această readamizare a umanului se va putea vorbi de reunirea cerului cu pământul și de o revenire a omului în rai, recuperându-și astfel eternitatea. Noua venire a lui Messia se va face în sens invers și nu va fi altceva decât revenirea „acasă” a omului ce s-a autoreformat după modelul christic. Se va uni din nou adam cu coasta sa – viața. Șarpele va fi învins - dispariția sexualității și odată cu ea a vinei păcatului originar -, iar războiul din cer se va încheia. Acesta ar putea fi codul ascuns în numele primei femei. Eva nu e altceva decât ave, adică viață.
Mitul biblic al Genezei ne-ar putea spune, metaforic, că atunci, în preancestralitate, Adam a fost separatat de viața sa numită Eva și că întreaga-i existență pământeană e o căutare de sine. Alergarea bărbatului după femeie e alergarea sa după propria viață. Fiecare mascul e un Ghilgameș - yang, dar unul care va reuși, până la urmă, să își apropie nemurirea (feminitatea) -yngul.
Paradoxul feminin ar fi acela că femeia îl face muritor pe bărbat (păcătuire), dar în același timp, clipă de clipă, îl și nemurește atunci când i se dăruiește (păcătuiește). Adevăr exprimat atât de frumos prin acel “femeia te coboară, femeia te ridică”! Îl coboară din cer, născându-l pământenește, dar îl și ridică, iubindu-l ca pe un zeu. Minunea devine posibilă, oferindu-i-se pe sine ca viață. Aceasta este nașterea – dăruirea, jertfa de sine a femeii prin care obține iertarea și mântuirea. Prin ea se întâmplă zeificarea păcatului. Sub forma răstignirii lui pe crucea iubirii. Poate că cea mai potrivită definire a femeii ar fi: păcătoasa care se face minune - minunează. Prin fiecare prunc, care e o minune, ea rămâne păcălita zămislitoare de îngeri!

Dumitru Sava (Dafinul) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro