Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Bunicul și lupii

de Aurel A. Conțu

Acolo, în Brusturi, unde am văzut lumina zilei, Dumnezeu fusese mai zgârcit cu oamenii, dându-le în loc de pământ mănos și zile însorite, cum văzusem în satul vecin, la numai o zvârlitură de băț depărtare, un ținut arid și stâncos, cu ierni năprasnice, care se întindeau adesea până în luna lui mai, cu primăveri și veri scurte, despre care nu-mi amintesc cu prea multă plăcere. Faptul că, totuși, mă mai întorc câteodată cu gândul înapoi, se datorează bunicului meu după tată, pe care îl asociam în copilăria mea cu Yeti, Omul Zăpezilor, fiindcă era la fel de mare, păros și neînfricat, așa cum îmi povestise chiar el într-o noapte geroasă de decembrie, când se auzeau crăpând pietrele dincolo de geamuri. Nu cred că ținea la altcineva sau la altceva mai mult decât la mine, iar eu, ca toți copiii, îl iubeam mai mult decât îmi iubeam părinții, de la care mai luam câte o chelfăneală. N-am să uit însă niciodată ziua în care l-am văzut îmbrăcat în cojocul său uriaș, făcut din două rânduri de piei de oaie, cusute cu blana în afară, și punându-și crampoanele ascuțite pentru gheață.
- De ce te-ai îmbrăcat așa, bunicule? l-am întrebat.
- Mă duc să alung lupii din Cornul Caprei, care nu ne lasă să dormim noaptea! mi-a răspuns sec.
- Singur? Dacă te mănâncă vreunul?
- Ha-ha-ha! ră(â)se el, mângâindu-mă pe creștet. Nu vezi ce mare sunt! Poate fac rost și de niște blănuri ca să-ți cumpere tac-tu costum și caiete pentru școală! Acum du-te și te culcă, mai vorbim mâine-dimineață!
M-am prefăcut că-l ascult, dar m-am îmbrăcat pe ascuns și m-am luat după dânsul.

Cornul Caprei era, de fapt, o râpă urâtă și prăpăstioasă, pe care puteau s-o urce doar caprele negre când mergeau să se adape dintr-un izvor cu apă dulce. Bunicul se descurcă destul de bine cu crampoanele sale, urcând mai încet, ce-i drept, dar ajungând până la urmă cu bine la izvor. Luase cu el o găleată și barda cea mică de crăpat oase, de care nu se despărțea niciodată. Nu știam la ce-i trebuia găleata acolo, în vârful râpei, dar m-am dumirit repede. O umpluse de câteva ori cu apă din izvor și-o deșertase de-a lungul pantei, apa înghețând instantaneu din cauza gerului și formând o pojghiță alunecoasă. După aceea coborî pe burtă până la jumătate povârnișului, se fixă zdravăn în gheață cu crampoanele și începu să sufle într-un ciot de fluier cu patru găuri, imitând chemarea lupului. Lighioanele nu întârziară să apară, mai întâi se arătă capul haitei, apoi toată haita, formată din vreo douăzeci de lupi. Bunicul țiuia întruna din fluier, iar lupii în(n)ebuniți se repezeau spre dânsul, alunecând pe ghețușul de sub zăpadă. Cei mai răi își înfigeau colții în mâneca groasă a cojocului, încercând să se prindă de ceva, dar bunicul îi apuca hotărât cu cealaltă mână de după ceafă și-i lovea scurt cu bărdița în moalele capului. În mai puțin de un sfert de oră lighioanele zăceau late la poalele râpei, unde coborî în cele din urmă și el. Le lua la rând și le atârna de un cârlig, fixat pe-o creangă de stejar, apoi le despica în două cu un cuțit uriaș, făcut dintr-o bucată de coasă, cu care îl vedeam uneori tăind și porcii, și sfârșind prin a le lăsa fără blană. N-am mai putut rezista acestui spectacol sângeros și am fugit acasă. Știam că bunicul nu era în primejdie, așa că mă puteam culca liniștit.


Aurel A. Conțu (ACPN) | Scriitori Români

motto: Tot înainte!

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro