Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Veverița

de Viorel Darie

Veverița

(din volumul "Bucovina - Plai de basm si dor")

Bunicii aveau o livadă cu pomi cam vechi, unii foarte scorburoși, rupți de vânturi și de vremuri. Câțiva pomi fuseseră tăiați și se mai vedeau doar niște cioate încă neintrate cu totul în pământ. Multă lume se mira de ce bunicul nu taie toți pomii cei vechi și să sădească niște pomișori tineri, altoiți, de care să se bucure din plin. Dar bunicul, de fiecare dată, zicea că nu se îndură să taie pomii sădiți de mama lui, acestia fiind singurele amintiri de la ea. Și-apoi, pomii cei vechi sunt foarte folositori: vara țin răcoare, apără casa de fulgere, iar iarna și primăvara apără casa de puternicele vânturi.

Iată de ce unii pomi prinseseră niște scorburi adânci – o minunăție pentru păsări mici, de tot felul. Și, curios lucru, într-una din scorburi își făcuse cuib chiar o pereche de veverițe. Erau așa de drăgălașe și păreau tare jucăușe, deși ele aveau treburi serioase de îndeplinit. Le vedeai adesea sărind printre ramurile pomilor, aducând mereu câte ceva spre cuib.

Mai spre prânz, când Ionuț încă zăbovea prin casă ascultând povestiri înșirate cu glas dulce de bunica, iată, pe gardul dinspre uliță apărură niște copii. Ionuț se bucură nespus auzindu-le vocile, sări din pat și se repezi pe cerdac, țopăind sprințar, ca să se arate copiilor de pe gard. Erau chiar toți cei trei copii ai vecinilor din vale: Anuța, Mihăiță și Vlăduț.

Nici nu apăruse bine pe cerdac, că cei trei copii începură să-i facă semne cu mâna, să vină la ei. La așa ispitire, copilul nu rezistă, o și zbughi glonț spre ei.

Ionuț, simțind că are multe noutăți de spus, povesti cum se plimbă pe crengile copacilor din livadă două veverițe drăgălașe foc. La care, copiii vecinilor, i-au zis că ei știu una și mai grozavă, doar să vină cu ei la vale, lângă pârâul de lângă casa lor, unde este o salcie mare și pletoasă, bătrână și scorburoasă, în care văzuseră că-și făcuse cuib o veveriță. Și să meargă toți acolo, să prindă veverița. Ziceau că blănița de veveriță e tare prețioasă, poți face guler sau mănuși moi și calzi.

La copii nu le trebuia de zis mai mult pentru a pune în aplicare o idee, așa că fugiră pe întrecute cu toții la vale, sărind garduri și trecând sprinteni prin buruienile de pe ogor, ca să ajungă la salcia de la pârâu, unde văzuseră ei cuibul veveriței. Acolo, pe tăcute, se apropiară toți patru de salcie, ca niște hoți.

Veverița, biata de ea, tocmai venea de undeva, sărind din creangă în creangă, din copac în copac. Vedea că sunt copii aproape de salcie, și nu îndrăznea să treacă chiar pe salcia unde avea cuib, parcă știa că este urmărită de copii. Anuța și frățiorii ei ar fi urcat până la scorbură, dar le era frică, salcia fiind mare, noduroasă și greu de urcat în ea până unde era scorbura.

Dar, iată, veverița, nemaiputând aștepta, își luă inima în dinți, sări din copacul vecin pe crengile salciei, și, pe ocolite, intră în scorbură, unde se credea ceva mai în siguranță.

Cu copiii nu te poți pune: găsiră ei ceva să ajungă la scorbura veveriței.

- Eu știu cum se scoate veverița din cuib: iei o piatră, și bați tare în trunchiul copacului. Veverița nu se simte în siguranță și părăsește scorbura. Atunci o prindem noi!

- Hai să luăm câte o creangă lungă, să dăm în veveriță când sare din copac ca să fugă în alt copac, zise Mihăiță, fratele Anuței.

Așa făcură, bătură de câteva ori cu o piatră de râu în copac. Deodată, veverița ieși din scorbură, urcă mai sus pe crengile salciei, apoi sări pe crengi din ce in ce mai jos, până făcu salt mare pe pământ, cu coada mare și stufoasă plutind în aer. Pe pământ, fuga-fuga-fuga!

- Hai cu toții, ce faceți? loviți cu crengi, n-o lăsați, prindeți-o ! tot striga Mihăiță, înflăcărat de mișcarea curajoasă a bietei vietăți, care nu stătu mult pe pământ, se și urcă cu repeziciune într-un alt copac, un molid, mult mai înalt. Scăpase veverița.

Dezamăgiți, copiii își spuneau reproșuri:

- Da’ proști mai eram noi! Trebuia s-o prindem cât timp era în zbor spre pământ, că pe iarbă n-o mai poți prinde, sau nimeri cu o creangă!

Asta a fost tot, apoi copiii își aduseră aminte că aveau o mulțime de treburi de făcut acasă. Ionuț, și el, deveni neliniștit, că plecase de-acasă iarăși fără voia bunicii.
Veni acasă, cam trist. Totuși, la întrebarea bunicii despre ce făcuse el împreună cu copiii, de stătuse atâta cu ei, el nu rezistă tentației și începu să-i povestească bunicii cum au vrut să prindă veverița din salcia din vale. La care, bunica avu ce să-i spună, să nu mai facă niciodată treburi din astea:

- Vezi, copile, n-ați gândit bine ce ați vrut să faceți. Dacă prindeați veverița, ce se întâmpla cu puișorii ei din scorbură? Cine le aducea alune de papă? Așteptau sărăcuții o zi, două, fără mâncare, și-ar fi plâns mult după mămica lor. Apoi, mureau de foame! Nu v-ar fi milă de niște puișori așa de mici și de drăgălași, să sufere de foame, rămași fără părinți care să-le aducă de mâncare? Vezi! Altădată să nu mai faceți treburi din astea! Doamne – Doamne se supără tare pe copiii obraznici!

Ionuț, de sensibil ce era, îl dădură lacrimile la gândul că puii veveriței ar fi rămas fără părinți.

- Nu mai plânge! Altădată să fii bun cu toate animalele, chiar dacă ele sunt din pădure!

(va urma)

Viorel Darie (vioreldarie) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro