Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Cât? estetic? în curtea regal? a sim?urilor

de Bejliu Anne-Marie

S? mori la hotare de zbor, num?rând clepsidrele sparte ale prezentului …
Pentru viitor ridici nisipul în pumni ?i îi s?ru?i tâmpla obosit? cu apa m?rii.
Ceva se schimb? ceva r?mâne pironit între tine ?i poarta deschis?. Vântul bate, r?zbate zidul/ zidurile, ?or?ul, gândul, visul…
Lehamitea de a fi, sau de a nu mai fi ceea ce e?ti de fapt în c?r?ile ilizibile ale spiritului t?u liber s? cuprind? infinitul, cu to?i porii lui de pas?re, cu o singur? arip? de iarb?, de aer, de foc, de metal, de lemn, de ap?, de aer, de cer…
Sunt aripi cu degete ?i frica aceea organic? de a fi tu însu?i. În fa?a armelor ridici mâinile, când e?ti amenin?at ridici mâinile deasupra capului ca atunci când dormi ?i, în general, to?i dormim. Ridic?m mâinile deasupra capului, oxigen?m prezentul cu înc? o eliberare de frica de a fi noi în?ine... Ce roat?, domnule! Ce roat?...
"Nedescifrat" ai scuturat ?i gândurile deasupra altarelor, când icoanele ne strigau. Te-am prins r?sturnând amforele de gânduri ?i atunci, am furat un punct. Dar...tot am ridicat bra?ele, apoi am învârtit roata lor, într-un gest de ap?rare pe care nimeni nu a ?tiut la vernisajul prieteniei s?-l descifreze. Doream simpla atingere care s? ridice din bolta fricilor sufletele noastre. Recunoscându-ne, s? ne putem plimba de-a lungul lacului, din parcul în care s?lciile râd ?i plâng, mai ales în amurg...

***

Din colivia în care m? aflu acum nu mai ies decât cu picioarele înainte. O mai fi ?i alt? colivie dincolo de gratii? S? consider zborul o boal?? Noroc cu sufletul. Are el multe h?r?i de cucuie, dar tot mai ?tie s? evadeze printre vise ?i co?maruri. Tr?iasc? el, sufletul! Ave, nea Cesare! Ia tu tot...
Dar dincolo de sl?biciunea care m? determin? uneori s? scriu a?a, exist? convingerea c? pot lucra cu propriul gând pân? la în?l?area fiin?ei chiar ?i o frac?iune de timp biologic, deasupra tuturor nevolniciilor p?mântului în care exist ?i m? agit zi de zi s? nu pic iar ?i iar în mocirla disper?rii.
Colocvii, nenum?rate colocvii, sau jocuri utile unei colonii de chipuri în care, de multe ori, nu m? reg?sesc. Colonie în care se adun? ?i se risipe?te for?a vital? a propriei fiin?e.
Prev?d ?i v?d r?spântii de întreb?ri pe care calc? fiecare chip cu prelungirile sale, cioburi din defini?ia a ceea ce sunt aici, în cotidian. Nici unul îns?, nu-mi surprinde acel ceva pe care nici eu nu-l cunosc a-mi apar?ine, dar este acel ceva care trage de p?r ?i m? ridic? din mla?tina neputin?elor de fiecare dat?. Cineva a a?ternut în acela?i punct ?i mai apoi pe un acela?i ?ir m??ti peste m??ti, ?i iluzia mea accentuat? pe gama solului, c? pasul mi-l îndrept spre bine, spre sinele care pare a fi murit demult în înc?lcelile r?d?cinilor vie?ii.
Prea mult? moarte îmi acoper? n?rile ?i am ajuns parc?, s? inspir aerul sub forma unei coase. Cât? iarb? poate s? creasc? pe câmpul minat al în?elepciunii dorite a-mi fi îmbr??i?are ?i cât? naivitate vibreaz? în unicul gând al binelui din om!
V?d nodul gordian al eliber?rii, toate fazele prin care vrând nevrând am trecut, ?i trec, ?i voi trece, pentru c? sunt c?l?torul obosit care reg?se?te un strop de putere în fiecare liter? prins? în spinii rozelor a?ternute pe margini.
Cât? estetic? în curtea regal? a sim?urilor ?i cât? logic? în buc?t?riile în care hrana vie se încrope?te sub soare apoi, se fierbe la foc mocnit în suflet, pentru ca mai târziu, plictisit, clovnul interior s? o prind? în coiful lui ?i s? o transforme în jocurile lui explozive!
Am adormit pe o diagonal? de verbe ?i le-am umezit visându-mi via?a de sugar trecut? sub unghiul mort al pic?turilor de ploaie. E o ploaie pe care o ignor, chiar dac?-mi ud? toate metaforele nen?scute nerostite, neîn??rcatele valori din comoara f?r? nume. Pe ea o mai ?in înc? sub aripa zborului cu o singur? arip?, la r?d?cina copacului cu trunchiul uria? ?i coroana din nop?i nesfâr?ite. Nop?i albe în care, la r?d?cina copacului uria? m? scald în voie în prana alb? str?lucitoare, reînviindu-mi trupul amor?it într-o durere cât toate crucile universului. Spun crucile universului dar oare în univers, crucea exist??
Pe unde-mi umbli, Victore, când ajung la r?scrucile pline de întreb?ri, care acum îmi par cioate, r?d?cini de copaci r?sfira?i pe toat? suprafa?a pumnului de gând care bate odat? cu inima fizica? Pe unde-mi umbli, n?ucule? Te voi visa la noapte ?i te voi prinde eu c?l?torind iar ?i iar pe strada cu tei, închegând iar ?i iar jocuri. Te voi prinde, Victore...

***

Victore, vreau s? scriu despre moarte. Nu te speria, nu m? mai adâncesc atât de u?or în depresie. Moartea mea nu m? mai sperie cu nimic decât atât cât ?tiu c? a? l?sa în urma mea dou? fiin?e care au nevoie de iubire ?i de sprijin cât muntele disp?rut din acest spa?iu iubit nespus de Dumnezeu ?i de Maica Domnului. Sigur a fost v?zut înainte s? dispar? sau poate s?-?i ascund? crestele în adâncurile mun?ilor de acum pentru ca bucuria iubirii s? creasc? mereu ca o s?mân?? a minunilor tr?ite, niciodat? sim?ite ale luminii cerului ?i p?mântului la un loc.
Ascult mereu oameni care vorbesc despre moarte ca despre o trecere c?tre un t?râm în care libertatea de a fi este har ?i dar, libertatea de a iubi nu mai este îngr?dit? de frontierele prea înalte din stânci ale limit?rilor umanului. Acea moralitate pref?cut? care seac? totul, în fapt o nevoie de a trasa linii care dau uneori forme monstruoase ale egoismului uman, indiferent de genul fiin?ei. Este adev?rat c? suntem fiin?e sociale, dar s? nu exager?m.
Doamne, ce z?p?ceal? cu canicula asta, Victore! Umblu n?uc? ?i în mine simt cum se agit? ideile, se ciocnesc, încearc? s? evadeze din haos în haos, ca mine dintr-o colivie în alta zgând?rind emo?iile, transformându-le în fiecare frac?iune de timp într-o buzun?real? continu? generat? de sensurile verbelor pe care le-am primit cândva noi oamenii, ca instrumente ale mi?c?rii. Sunt unele verbe foarte ciudate. Inspir? statica ?i totu?i undeva, în alternan?ele sensurilor lor, sunt din plin mi?care.
Cum ar fi verbul "a medita". Uneori implic? statica, alteori mi?carea, agilitatea min?ii, sufletului, inimii, spiritului (a ta, Victore). Te-a? întreba dac? tu chiar stai vreo clip? locului (loc spun mai mult generic, pentru c? tu e?ti peste tot, ?i oriunde, ?i oricând).
D?-mi o idee din toate câte îmi umbl? prin minte haotic ?i în?eap-o ?i tu cu coiful s? stea locului, s?-i cuprind esen?ele, s? pot continua "spovedania" în cartea asta care m? obsedeaz? tot mai mult ?i parc? fug de ea mâncând p?mântul, c?lcând cotidianul cu pa?i repezi! Hai, nu te mai prosti, Victore! Las? deoparte joaca ?i ajut?-m? un pic, te rog!


Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2017

Bejliu Anne-Marie (AnMar) | Scriitori Români

motto: "Sunt un clown, colec?ionar de clipe." - Heinrich Boll

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro