Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Bizanț Boutique - 4

de marin badea

Ți-a telefonat, a simțit cât ești de agitat și de dezamăgit, în același timp. Să nu te mai duci pe acolo! Tonul ei a fost mai mult o implorare, îi știi fiecare inflexiune a vocii, când îți spune așa simți că devine sfioasă, atât de sfioasă că ar putea plânge exact în acel moment, de emoție și de rușine, te teamă și de disperare, știa că urmează să faci această călătorie, îți era necesară, ți-ai amintit că și tatăl tău, până să moară, s-a perindat prin toată câmpia, prin tot glodul ei, prin toate smârcurile, printre pâlcurile de salcâmi, atât de enigmatici, uneori, abia ghicindu-se prin viroage, apoi a luat la pas sat după sat, spunea că vrea să-i vadă, încă o dată, pe toți ai lui, pe toți care mai erau atunci în viață, nepoți și unchi, veri și cumetri, mătuși și surori, verișoare și fii, deopotrivă, legitimi și ilegitimi. Nu a apucat să te vadă și pe tine, nici nu voiai asta, realizezi că nici după atâția ani nu l-ai iertat, pe el l-ai considerat vinovat de toate lucrurile rele care ți s-au întâmplat ulterior, așa le-ai perceput, catastrofale, cum te-ai trezit, sărac-lipit, cu două cămăși într-o pungă de plastic, într-un oraș care, deși era atât de mare, nu te putea încăpea și pe tine, abia ieșit din adolescență, erai nimic altceva decât un copil speriat, tare speriat, care nu avea habar unde trebuie să se ducă, ce drum să apuce. Nu l-ai iertat atunci și nu îl ierți nici acum, când drumul tău, asta îți spui, seamănă atât de mult cu al lui, aproape că se suprapun, până la identificare totală. Își știa sfârșitul aproape, așa că s-a hotărât să facă exact ceea ce faci și tu, Drumul, cu d mare, iar o astfel de călătorie nu o poți începe decât din locul de unde ai plecat, de la zero, de la punctul de început, acolo unde începe linia vieții tale, o privești în podul palmei și o vezi bifurcată, întreruptă, abia ghicindu-se, nu seamănă cu nici o altă linie a vieții văzută de tine până acum, nu se întretaie cu nimic, te uiți mai atent și îți dai seama că nici nu există, e ceva extrem de vag și care nu se identifică, nu se potrivește cu ceva cunoscut. Linia vieții tale, asta îți spui, nu seamănă cu nimic. Nici măcar cu o umbră. El a avut o altă atitudine, pe unde s-a dus, înainte să-și dea sfârșitul, înfășat și slab ca o mumie, a făcut numai glume proaste, pe una dintre surori, cea mai mare, a vizitat-o prima, i-a amintit cum a stat ea, fără să se cace, timp de o săptămână, că până la urmă s-a scăpat pe ea, noaptea, în somn, nu înțelegea biata femeie cum este posibil să te duci în casă și nu în fundul ariei, într-o încăpere mai mică, să te așezi pe o chestie în formă de pâlnie și să faci acolo, când a luat-o la el la oraș, într-un apartament mirosind tot a mucegai și a clor, femeie crescută și trăită numai la țară, zeci de ani, cu soțul rănit la Sevastopol, în sudul Crimeii, la dracu-n praznic, într-un război despre care el nu a avut habar cu cine se luptă și pentru ce, știa doar că la sfârșitul lui va primi un loc de casă și câteva pogoane de pământ, mai spre deal, printr-un cătun dincolo de Hârșova, în Dobrogea, un tărâm calcaros, parcă blestemat, unde cresc doar vii și popândăi, reptile și oameni cu sufletul întunecat, iar sărăcia sprijină gardurile totdeauna desperecheate. S-a întors, în cele din urmă, dar la 10 ani de la terminarea războiului, îi spuneam Omul de Fier, avea pulpa dreaptă plină de schije și nimeni nu a avut timp sau chef să i le scoată, rănile s-au vindecat în cele din urmă, a crescut carne peste carne, desfăceam difuzoare vechi și scoteam magneții din ele, magneți cu ferită, îi lipeam de bietul om, care rămăsese cu o sperietură veșnică, după ce s-a plimbat prin jumătate de Rusie, ca prizonier, și rămâneau atârnați de el, parcă era un scamator de bâlci, unchiul râdea arătându-și gingiile, că dinți parcă nu avusese vreodată, uite Omul de Fier, băi nene, tu ești bun la casa omului, tata i-a amintit și lui cum l-am pus să țină un fir în gură și un altul între degete, când a fost în vizita aia de pomină, cu mătușa, la el la oraș, apoi le-am legat de mufa televizorului, să vedem dacă poate înlocui cu succes o antenă, i-a râs în față, bă, ca să fi mers atunci televizorul, ca să prindă măcar bulgarii, dracii ăia ar fi trebuit să-ți bage un fir în gură și pe celălalt în cur.

Așa ți-l amintești, așa a plecat, crezând că face mișto de toată lumea, că el e unul dintre cei mai șmecheri oameni de pe pământ, dacă nu cel mai mare șmecher din toată lumea, din toată întinderea, îți povestea, când era matrafoxat, în desele lui momente de beție, cât de tare s-a bucurat el când ai venit pe lume, bea vin de masă, trage adânc dintr-o țigară Carpați cu filtru și râde, bă, abia seara am aflat că te-ai născut, că eu eram la muncă, la oraș, apoi am ajuns acasă și mi-a spus sor-ta că mă-ta e la spital, am făcut 10 kilometri pe jos, până la tine, am oprit la fiecare cârciumă și abia pe la 11 noaptea am ajuns, nu m-a lăsat paznicul să intru așa că am dat roată spitalului și am strigat-o pe mă-ta, Getoo, fă Georgetoo, a ieșit cu tine pe geam, în cele din urmă, era la etajul 9, am văzut imediat că semeni cu mine, tu dai din cap neîncrezător, cum m-ai văzut tu, la ora aia, de la distanța aia, nu era întuneric? Și te ia și pe tine la mișto, cum a făcut întotdeauna: Băă, eu nu am ochi, eu am raze X, ca Superman, văd prin orice, inclusiv prin întuneric. Nu-l contrazici, doar îi faci un semn cu mâna la spate, să nu te vadă, așa crezi tu, că el nu te vede, deși el se laudă că poate privi prin orice, inclusiv prin tine, cel care ascunzi cel mai mare întuneric văzut vreodată de cineva: îți duci degetul mare între celelalte două, între arătător și mijlociu, uite asta ai văzut, ciuciu, pula-n pizdă, îți zici în gând, tu nu știi nici măcar cum o cheamă pe învățătoarea mea, bețivanule!

Mergi și tot speri că drumul ăsta va avea un capăt, cândva. E același drum pe care l-ai mai făcut, de câteva ori, dar cu o altă destinație finală, acolo unde ți-ai lăsat, așa crezi, o parte din inimă, o parte din carne, o parte din viață și o mare parte din moarte. Acolo unde, crezi cu fermitate asta, ți-ai lăsat toată tandrețea. Și toată ura. E locul acela unde te transformi, te primenești, ești omul-șopârlă, îți lepezi rândul de piele care nu face altceva decât să te constrângă, în toate felurile, dar mai ales moral. Căci moralitatea nu înseamnă neapărat să faci totdeauna ceea ce consideră ceilalți că e corect, ci ceea ce consideri tu că poți accepta și până unde. Există un punct până la care accepți partea ta de sacrificiu. În fond, asta facem, de-a lungul vieții, nu trăim, ci doar conștientizăm, în rarele momente de luciditate, de repaos, de liniște, când simți că singurătatea este ceva material și exterior, un fel de clei, un fel de mâzgă, nu-ți mai macină sufletul, poate căpăta formă și culoare, miros, același miros de mucegai și de clor cu care era îmbâcsit apartamentul tatălui tău, că destinul fiecăruia seamănă cu cel al fiului lui Dumnezeu, mort pentru a-i salva pe ceilalți, acela de a ne sacrifica și de a-i conștientiza pe toți ceilalți de valoarea acestei jertfe supreme, ne sacrificăm permanent, ne temperăm pornirile, ne înăbușim visele, ne atrofiem simțurile, mereu punem un nu înainte, așa ai făcut de fiecare dată când linia vieții tale, aia care abia se vede, care e doar o umbră, ți-a arătat câte o bifurcație: ai renunțat la partea ta de iubire, într-un oraș care nu te accepta, care te simțea străin, erai o grefă nereușită, pur și simplu te-a scuipat când nu ai știut cum să faci față nevoilor materiale, erai prea crud pentru asta, ai plecat din camera de cămin ca un câine otrăvit cu fosfor, aveai impresia că luminai tot și că toată lumea conștientiza că ți se întâmplă ceva îngrozitor de nefericit, ceva de neacceptat, de neconceput. Acum, mergând pe același drum pe care-l făceai și în trecut, dar cu o altă destinație finală, crezi cu fervoare că e locul unde simți că ai putea oricând să duci un fel de existență anonimă, să fii un anonim într-o altă mare masă de alți anonimi, locul unde ea te-a luat, de fiecare dată, de braț, fiindcă tu i-ai cerut de prima dată asta, să mă ții de mână, Bifurcato, linia destinului meu atât de străvezie, altfel mă prăbușesc. Și te-a ținut, de fiecare dată în alt mod, ba sărutându-ți lobul urechii, ba mușcându-ți, ușor-ușooor, vârful nasului, i-ai spus, uite, aici am putea trăi amândoi, până la capătul veacurilor, noi doi și în rest o mare de liniște, un fel de întinsură fără nici un fel de margine, îi spui asta în timp ce privești marea, cea care totdeauna te-a fascinat, te-a făcut să te prăbușești nu altfel decât pe tine în tine, să te surpi, Bifurcato, uite, eu aici am să mor, eu așa simt, cred că voi muri înecat și mă vor găsi, dimineața, pescarii de guvizi, bătând stabilopozii, cu aripile făcute ghem la pieptul unei femei imaginare. Așa ți-ai închipuit, că veți avea amândoi o existență comună, ziua, una plină de pasiune, noaptea, închiși într-un fel de dormitor secret, unde lucrurile nu au memorie și nu pot reține câte păcate puteți comite și câte din ele pot fi și iertate, la final. Bifurcato, tu te-ai putea transforma într-o vânzătoare de pietre, de coral și cuarț, de topaze și flourit, de jad și de obsidian, de opale și de pietre de lună, de sidefuri și de lapislazuli, în vreme ce eu mă voi deghiza în pescar, voi vâna, cu o plasă făcută dintr-o perdea de bucătărioară, garizi, voi pescui cu ei toate ființele mării, sirene și alge, răsărituri și rizeahcă, sardine și tineri îndrăgostiți și sinucigași, amfore îngropate în mâl, pline de bani de aur, de uleiuri miraculoase, care te ajută să trăiești veșnic, de mâzgă și de întunecime, ancore ale unor vapoare care au eșuat totdeauna într-o lume plină de robinsoni visând salvări miraculoase de pe insule necartografiate încă, de pe planete încă nedescoperite. Ca de fiecare dată, renunți, renunțați amândoi la acest vis, tu crezi că este unul comun, că și ea îl vede în același timp cu tine sau prin ochii tăi, dar reușește de fiecare dată să te scuture din această stare de beatitudine printr-un gest de o micime care te îngrozește, în plină forfotă, voi, doi anonimi într-o altă mare masă de anonimi, într-o imensitate care vă acoperă, care vă absoarbe, vede o tarabă unde se comercializează șosete, uf, ce bine, să iau și pentru acasă câteva perechi. Adică nimănui altcuiva decât soțului ei. Și parcă imediat după asta îți dă două palme care răsună în toată forfota, în tot vacarmul ăla în care ai tot încercat să te ascunzi, să o ascunzi, să o visezi drept vânzătoare de pietre, de carneol și zircon, de acvamarin și cinabru, ultimul de culoarea cafelei, îi privești ochii și parcă ai vrea să înțelegi că nu e femeia de care te-ai îndrăgostit, ci e femeia pe care o iubești și o urăști, în același timp, într-o stare de liniște deplină, de împăcare cu sine, de acceptare tacită, de infinită resemnare.

marin badea (grupex_2007srl) | Scriitori Români

motto: -

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro