proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Acest text a ap?rut sub © Supliment NOEMA XVII/2018. A fost preluat aici cu acordurile necesare.

Despre “Dincolo de ironie ?i ironism”
Seria asta de eseuri când crezi c? te plictise?te la cul-
me devine interesant?, iar când e mai interesant? o
ia razna în chestii tehnice de nu mai pricepi nimic.
Poate c? ?sta-i de fapt farmecul ?i valoarea ei.
Zim?
Ironia PoMo ?i, odat? cu ea, postmodernismul sunt
expuse ?i deconstruite din interior. Ce mai r?mâne
“dup?”? Un posibil r?spuns – în carte. Matematica, fi-
zica ?i filosofia se împletesc într-o lectur? incintant?,
cu certe valen?e literare.
Victor Potra
Despre “Feagmentarium: fic?ionale”

Specificul scriiturii lui Gorun Manolescu
a fost întotdeauna erudi?ia dublat? de un
carnavalesc bine temperat. Pe urmele lui
Ţu?ea – dar mult mai pu?in încâlcit ?i mai
precis în delegarea cuvintelor, teoretici-
anul î?i distribuie ideile ?i conceptele în
proze scurte ?i scenete. Nemaipomenita
vitalitate a scriiturii face posibil un spec-
tacol livresc cu actori ca Borges, Baudril-
lard sau Kafka.Limbajul este zvelt, deloc
fanariot. Inteligen?a se revars? mereu în
ironii, dar ?i efectele stilistice sunt s?n?-
toase ?i plastice, nu doar zorzoane.
Felix Nicolau
Iulia Militaru (IM): Sunte?i cunoscut, în comunitatea ?tiin?ific? de la noi ca inginer, specialist în IT cu realiz?ri deosebite. În ultimii ani a?i publicat îns? dou? c?r?i de literatur?: Dincolo de ironie ?i ironism, plecând de la discu?ii virtuale cu unii clasici de marc? ai PoMo[1] ?i Fragmentariun: fic?ionale[2]. De fapt interesul meu se îndreapt? spre preocup?rile Dvs. literare. Da?i-mi voie, înainte de a începe discu?ia noastr? pe acest subiect, s? v? rog s?-mi satisface?i o curiozitate pe care o consider fireasc?: Cine sunte?i Dvs. Domnule Gorun Manolescu?
Gorun Manolescu (GM): Hai s? nu ne mai „domnim”. Este incomod. Prea protocolar. A? vrea s?-mi scot cravata. ?i chiar o scot. Desigur, recunosc totu?i c? nu mi-ai fi pus niciodat? o astfel de întrebare. I.M. nu crede în posibilitatea configur?rii unui r?spuns care s? explice aceast? rela?ie dintre corpul absent (este un interviu scris), textul din fa?a noastr? ?i numele Gorun Manolescu.
IM: Da, identitatea nu poate fi comunicat?; o sum? de senza?ii, fluide, pe care încerc?m s? le stabiliz?m generând mereu o origine, pentru a crea iluzia c? o putem de?ine. ?i totu?i, ne place foarte mult s? vorbim despre „noi”, oare de ce? S? existe o voin?? de a ne autoposeda? A?adar, revin: cine e?ti dumneata, GM?
GM: Nici eu nu ?tiu! Ba poate… „Vestea proast? este c? nimeni nu poate, în afar? de tine, s? asigure managementul propriei cariere […]. Este responsabilitatea ta s?-?i protejezi propria afacere prinzând din zbor oportunit??ile ce se ivesc într-un mediu în continu? schimbare. Mai mult, trebuie, cu un pas înainte, s? intuie?ti schimb?rile mediului pentru a profita de ele. Nimeni nu poate face aceste lucruri pentru tine“ [3].
IM: Desigur, este punctul de vedere actual care încearc? s? ne creeze o „personalitate puternic?”, for?ând iluzia de sine ?i adaptarea la mediu pentru a testa flexibilitatea noastr?. Ceea ce este nociv aici ?ine de o anumit? accelerare temporal? – fii pe faz?, urm?re?te ocaziile, vâneaz? etc. etc. – ?i care ne afecteaz? nevoia de tihn?. Dar ce a?i vrut s? spune?i prin acest citat, de fapt? Mai clar.
GM: S? spun despre mine c? sunt un „nimeni”, poate s? par? c? o spun pentru a epata. De obicei despre „Eu” se spune c? ar fi p?rerea altora ?i/sau a ta despre tine. P?rerea altora m? intereseaz? prea pu?in. Iar despre mine îmi face impresia c? nu ?tiu mare lucru. ?i aceasta deoarece, de regul?, se confund? „Eul” cu personalitatea. ?i chiar în aceast? situa?ie mi-e greu s? spun ceva despre mine în afar? c? am fost ?i sunt foarte flexibil în raport cu schimbarea obiectiv? a mediului r?mânând totu?i constant pentru c? „exist”. ?i pentru c? sunt inflexibil cu cei care consider? c? nu se poate s? spun ceea ce gândesc ?i simt. „Eul” este cu totul altceva… Îmi spui: „Ceea ce este nociv aici ?ine de o anumit? accelerare temporal? – fii pe faz?, urm?re?te ocaziile, vâneaz? etc. etc. – ?i care ne afecteaz? nevoia de tihn?”. Nu cred. D?m-mi voie s?-¬?i amintesc versurile lui Nichita [4]: „Voi alerga pân? când înaintarea, goana,/ ea îns??i m? va întrece/ ?i se va dep?rta de mine/ aidoma cojii fructului de s?mân??,/ pân? când alergarea/ chiar în ea îns??i va alerga, ?i va sta.” ?i apoi: „a?teptând cu r?bdare s?-i creasc? luminii un trup pe m?sur?”. Prin urmare, alergarea mea s-ar dori s? dep??easc? „alergarea/schimbarea”. ?i doar atunci, pentru mine, va ap?rea adev?rata „tihn?”. Dar, evident, este doar o dorin??. Niciodat? nu am sim?it nevoia s? ajung în lumea ideilor platoniciene, imuabile, date odat? pentru totdeauna. Poate doar s? a?tept cu r?bdare s?-i „creasc? luminii un «timp» pe m?sur?”. În care domne?te „instantaneitatea”. Schimbarea continu?, instantanee în care timpul dispare. Dar, hai s? l?s?m pentru mai târziu dezvoltarea unei explica?ii discursive, dac? se poate, ?i nu poetico-metaforice. Pân? atunci s? intr?m abrupt într-o poveste care mi s-a întâmplat prin anii ’70. Când l-am întâlnit pe Sergiu Al George. ?i pe înc? cineva care tr?ise o perioad? îndelungat? în Extremul Orient. Atunci, din discu?iile cu ei am în?eles, a fost un insight, diferen?a între un occidental ?i cineva din contextul Extrem-oriental. Pentru un occidental, de exemplu, moartea este un concept. Care oricând i se poate întâmpla altuia dar nu lui. Un extrem-oriental nu conceptualizeaz?. El experimenteaz? interior moartea. Un occidental conceptualizeaz? sub forma unei particule numit? tahion întoarcerea în timp. Un extrem-oriental o experimenteaz? interior. ?.a.m.d. Cred c? mai simplu este s? vorbim despre „analfabe?ii func?ionali”, c? tot este la mod? sintagma ?i pentru c? se redescoper? în Occident roata, inclusiv c? are spi?e. Care trimite la explica?ie ?i în?elegere. În sensul c? o explica?ie perfect logic? pe care o re?ii, o memorezi, tocmai pentru c? este logic?, nu înseamn? c? ai ?i în?eles-o. Dar pentru a o în?elege este nevoie de un experiment implicit interior. Care este numit ?i experiment mental. De pild?, dac? la chimie ?i se explic? o reac?ie în care intr? cutare ?i cutare ingrediente ?i ies cutare ?i cutare rezultate, se pare c? nu o vei ?i în?elege dac? în minte, în fa?a ochilor min?ii, nu vei lua de undeva ingredientele de intrare pe care le vei introduce într-o anumit? ordine într-o retort? pentru a se produce reac?ia ?i nu vei „vedea” cum în final apare în retort? ceva care nu seam?n? de niciun fel cu ingredientele ini?iale. Altfel nu vei în?elege nimic, de?i ai memorat foarte bine explica?ia. Tot a?a se întâmpl? lucrurile cu un fizician sau un matematician sau oricine se ocup? cu o anumit? ?tiin??. Precum ?i în filozofie sau, nu m? feresc s? spun, într-o teologie a unei anumite religii. Ori un experiment mental înseamn?, orice ar spune altcineva, o „tr?ire” care te marcheaz? ?i de care nu prea po?i sc?pa u?or. Prin urmare, întotdeauna experimentul mental conduce la o în?elegere dincolo de orice alte considera?ii. În art? în general ?i în literatur? în special, lucrurile sunt ?i mai spectaculoase. Un cititor care nu se pune în pielea ?i oasele eroilor ?i întâmpl?rilor prin care ei trec, v-a arunca pur ?i simplu cartea dup? primele foi citite de?i poate cartea respectiv? este una foarte bun?. Nu ?i s-a întâmplat niciodat? ca punând mâna pe o carte de sute de foi s? n-o mai la?i din mân? pân? n-o termini? ?i dup? ce ai terminat-o s? afli cu surprindere c? n-a durat tot cititul decât câteva ore, cu toate c? habar n-aveai de tehnica cititului rapid! Ei, aici autorul te-a prins! ?i mai mult: n-ai intrat numai în pielea ?i oasele eroilor ?i n-ai participat numai la ac?iuni, ci pur ?i simplu ai intrat în rezonan?? cu autorul ?i tu însu?i ai creat lumea c?r?ii. Cred c? cel mai sugestiv sunt spuse despre Occident vs. Extremul Orient, toate acestea, de un japonez Nyioti Sakurazawa care a petrecut câ?iva ani buni în Europa pentru a în?elege cum gândesc occidentalii. Iat? ce ne spune: „Dac? unui muncitor incult din Tokyo cineva i-ar spune: «E?ti muritor pentru c?…», va replica: «Berabome!» («E?ti idiot!») înainte ca acela s?-?i fi putut termina fraza. Ra?ionamentul analitic explicativ este pentru el insuportabil din cauza înv???turii intuitive, sintetice, tradi?ionale” [5]. El, pur ?i simplu, a experimentat instantaneu interior „a fi muritor” ?i nu i-a mai trebuit nicio explica?ie. Eu, de mult timp experimentez interior. ?i, din când în când, mai ?i scriu. Indiferent dac? încerc s? fac „?tiin??” sau altceva, inclusiv „literatur?”. Pe scurt: de?i o f?ceam ?i înainte f?r? s? ?tiu, precum Burghezul gentilom proza, dup? 1970 am devenit con?tient de „experimentele mele interioare”. ?i atunci când m? aflu în anumite condi?ii favorabile, le ?i consemnez în scris. Indiferent c? este vorba de meseria mea de baz? sau de literatur?. Cred c? acum, pentru a evita „analfabetismul func?ional” pe baza experimentului interior, Occidentul se întâlne?te efectiv cu Extrem Orientul. Pentru a încerca s? fiu mult mai precis, voi da un exemplu din activitatea mea IT. Astfel, mi se întâmpl? de multe ori ca atunci când scriu ?i testez un program pe calculator s? intuiesc, în timpul rul?rii, faptul c? va ap?rea o eroare de programare ?i unde se va produce aceasta. Atunci dau ceea ce se nume?te un „dump” de memorie executiv? ?i constat c? eroare apare acolo unde am prev?zut. Dup? mine aceasta înseamn? c? intru într-o anumit?, s?-i zic, rezonan?? cu calculatorul, reu?esc s?-l „simt”. Bref, pentru a fi performant, este necesar s? posezi o anumit? intui?ie a domeniului de care te ocupi, fie c? e vorba de ?tiin?? (un anumit subdomeniu al acesteia) sau de alt domeniu al cunoa?terii sau ac?iunii. ?i atunci „analfabetismul func?ional” este abolit.
IM: Bine. Hai s? l?s?m pe mai târziu ce se întâmpl? cu ajungerea la o „schimbare neschimbat?”. De fapt, acum, pe mine m? intereseaz?…
GM: Evident, literatura. Dar dac? m-ai provocat, ?i-am r?spuns. ?i poate nu inutil pentru discu?ia noastr? deoarece…
IM: ...deoarece întrebarea care m? fr?mânt? este dac?, al?turi de ?tiin??, filozofie ?i teologie, literatura este, sau nu, un mijloc de cunoa?tere ?i de ce natur? este acesta?
GM: Excelent. Hai s? ne focaliz?m pe aceast? direc?ie. ?i s? ne l?s?m, ca cititor ?i/sau autor „fura?i”, intuitiv, de ea. Cu ce s? începem?

*

IM: A? începe discu?ia nu de la cartea ap?rut? anul trecut, Fragmentarium: fic?ionale, ci de la un text mai vechi al dumitale, Dincolo de ironie ?i ironism, mai exact de la prima discu?ie virtual? cu Richard Rorty. Ce reprezint?, de fapt, „cultura literar?”, acea cale pe care au mers intelectualii occidentali în „detrimentul adev?rului redemptiv”? ?i care ar fi consecin?ele acestei „înfloriri” a culturii literare asupra literaturii?
GM: „Ce reprezint?, de fapt, «cultura literar?», acea cale pe care au mers intelectualii occidentali în «detrimentul adev?rului redemptiv»?” (adic? a Adev?rului care s?-i mântuie G.M.)? P?i ei au ales, fiecare în parte, propriul adev?r pe care încearc? s?-l transmit? ?i nu prea sunt în stare. Este ceea ce caracterizeaz?, în mod deosebit, „postmodernismul”, pe scurt PoMo a?a cum îl alint? ei, plecând de la Nietzsche citire: ”Lumea adev?rat? – inaccesibil?? Oricum, neatins?. ?i neatins? fiind, e ?i necunoscut?…Lumea adev?rat? – o idee ce nu mai e de niciun folos…Lumea adev?rat? am lichidat-o: Ce lume a mai r?mas? Cea aparent?, poate?... Dar nu! Odat? cu lumea adev?rat? am lichidat-o ?i pe cea aparent?!; sfâr?itul celei mai lungi erori; punctul culminant al omenirii; INCIPIT ZARATHRUSTRA”[6]. Prin urmare, fiecare dintre ei a devenit un Zarathrustra pe cont propriu! Aceasta a condus la o libertate total? de gândire ?i exprimare f?r? nicio restric?ie interioar?: „Dincolo de bine ?i de r?u”. Este ceea ce ne propune PoMo în lumea într-adev?r POST MODERNĂ în care am intrat ?i suntem bulversa?i. Dar PoMo nu se confund?, în chip de curent de gândire - o ultim? suflare a iluminismului - cu POSTMODERNITATEA. Cum, tot a?a, epoca MODERNĂ nu s-a confundat cu modernismul, în ea ap?rând tot soiul de curente, unele dintre ele contrazicând caracteristicile principale ale acesteia. M? întrebi: „?i care ar fi consecin?ele acestei «înfloriri» a culturii literare asupra literaturii”? P?i, aceast? „înflorire” reprezint? tocmai acea libertate total? (?i nu numai în literatur? ?i art?, ci în general) cu bunele ?i relele ei.

IM: Întotdeauna problematica libert??ii mi s-a p?rut complicat?, adesea un termen inutil a? zice – libertatea. Exist? probabil doar ca inven?ie a noastr?, atât de uman?, obsesie a umanit??ii. Literatura nu ar fi trebuit niciodat? s? accepte jocul cu acest cuvânt. Acum a devenit singura noastr? ?ans? de a-i schimba semnifica?ia. Libertatea trebuie s? devin? altceva, ceva care s? ne scoat? din cercul vicios uman-inuman, în care momentan se învârte. V-a? întreba, prin urmare, care sunt totu?i „bunele”?

GM: Cu bunele: d?-mi voie s? ne aducem aminte de Wittgenstein ?i ale sale „jocuri de limbaj”. „A da ordine ?i a ac?iona potrivit ordinelor; a descrie un obiect dup? înf??i?area lui sau dup? m?sur?tori; a construi un obiect pe baza unei descrieri; a relata un eveniment; a formula presupuneri despre un eveniment; a formula ?i testa o ipotez?; a prezenta rezultatele unui experiment în tabele ?i diagrame; a n?scoci o poveste ?i a o citi; a juca teatru; a cânta melodii ale unor dansuri; a dezlega ghicitori; a face o glum?; a o spune; a rezolva o problem? de aritmetic? practic?; a traduce dintr-o limb? în altele….”[7] . El deschide o cutie a Pandorei. Pentru c? pune în eviden?? mul?imea, pluralitatea logicilor necesare pentru a descrie diversele domenii ale lumii în care tr?im. ?i asta în detrimentul logicii aristotelice, a?a numite „clasice”, care a avut preten?ia ani, o mul?ime de ani de-a rândul, de a fi univoc? ?i universal? [8].

IM: De fapt, ce spune el?

GM: Spune c? toate aceste „logici” presupun existen?a unui set de reguli cunoscute de un emi??tor ?i un receptor pentru a se angaja într-un joc. Ca în jocul de ?ah, de exemplu. Dar mai înseamn? ?i altceva implicit: adoptarea unor prezump?ii. Cum ar fi, în cadrul jocului de ?ah, c? nici unul dintre participan?i nu va profita de iu?eala sa de mân? pentru a scoate de pe tabl? o pies? a adversarului. Altfel spus, un joc de limbaj poate reprezenta ?i un sistem de gândire: cu un fundament care con?ine un set de „prezum?ii” ?i un set de „reguli de inferen??”, ambele împreun? referindu-se la un Adev?r Ontologic. ?i, de asemenea, un bloc de propozi?ii care se construiesc prin aplicarea regulilor de inferen??, plecând de la prezum?ii, fiecare propozi?ie reprezentând un Adev?r Logic care, evident, nu contrazice „Adev?rul Ontologic”.

IM: Interesant. ?i ce fac adep?ii PoMo?

GM: Fiecare autor de acest gen care se respect? ?i poate fi luat în considerare, propune, într-un text, propriile reguli ale unei lumi neap?rat noi. Lume pe care o creeaz?, iar receptorul este invitat s? descopere prezump?iile ?i regulile ei pentru c? acestea nu sunt date explicit. Adic? s? fac? experimente interioare (mentale) pentru a le „în?elege”. Nefericirea este c?, de la un text la altul, autorul schimb? „fundamentul” ?i receptorul intr? în cea??. Întocmai ca Lila. Lila în Hinduism care, într-o prim? accep?iune înseamn? „joc”. Îns? într-una mai profund? trimite la activitatea Absolutului de a se juca prin crearea de universuri din Cosmos[9] (n.b. Cosmosul nu se confund? cu universul ci, în conformitate cu apreciatul ?i cunoscutul astrofizician englez înnobilat, Sir Martin Rees, din el se nasc universurile, de fapt „multiversurile” - frumoas? denumire metaforic? ce-i apar?ine [10]). ?i acum autorul PoMo ia locul Absolutului sau Demiurgului, f?r? nici o restric?ie interioar? pentru c?, nu e a?a?, este „în afar? de bine ?i de r?u”.

IM: Întotdeauna am încercat s? ne explic?m procesul cre?rii ?i prezen?ei operei de art? prin asocieri cu elemente oarecum improprii, precum organismul, ma?ina, cosmosul etc., ?i mereu am legat toate acestea de imaginea unui zeu care fie ac?ioneaz? prin noi, fie noi ajungem la el ?i îi lu?m locul. Situa?ia în care se afl? ast?zi arta contemporan? este o consecin?? a acestor compara?ii nocive ?i preten?ii genialoide. Crea?ia ?i opera de art? ar fi trebuit gândite liber de aceste aproprieri for?ate. Nu cred c? exist? nicio leg?tur? între cosmos, multivers ?i lumile poten?iale ale literaturii. Sunt procese diferite, teorii diferite care trebuie privite a?a. Aceasta este imaginea fabricat?, comercial? a PoMo, prin al?turarea unor discursuri de popularizare. În Postmodernism v?d tocmai o încercare de destabiliza aceste discursuri, de a le scoate la suprafa?? impostura; nicio fic?iune nu ar trebui s? aib? prioritate asupra altei fic?iuni sau s? o confi?te. Datorit? postmodernismului am avut posibilitatea s? cunoa?tem ce înseamn? aceast? libertate, nu cea a prolifer?rii f?r? restric?ii interioare a operelor, ci tocmai iluzia din spatele acestei prolifer?ri; faptul c? avem posibilitatea s? o cunoa?tem, s? devenim con?tien?i de ea, d? semnifica?ie ideii de libertate.

GM: Stop cadru! Aici p?rerile noastre diverg. ?i tocmai prin asta dialogul nostru devine mai interesant. Îl voi lua de exemplu pe Fowels cu al s?u „Magician”. Nu cred c? se poate nega postura lui Conchis de Demiurg-P?pu?ar de a se juca cu Nicholas, punându-l pe acesta s? tr?iasc? efectiv, s? „experimenteze exterior ?i interior“ tot soiul de lumi posibile, contradictorii, precum adev?ratul presupus „Demiurg“. Care, plictisit moarte în singur?tatea sa astral?, l-a inventat pe om ?i imagina?ia acestuia ca s? aib? cu cine s? se joace de-a baba oarba. Ca, în final, Fowels s? demonstreze implicit imposibilitatea unei comunic?ri reale a fiec?ruia cu ceilal?i [11]. De fapt este vorba de o imanen?? a contingentului care neag? ?i totu?i tânje?te dup? transcenden??. Bine în?eles c? po?i veni cu alte exemple, la fel de conving?toare, ca s? argumentezi propria pozi?ie. Precum una dintre conota?iile deconstruc?iei lui Derrida. ?i anume cum c? interpretarea unui text este doar un alt text care nu este el însu?i o interpretare privilegiat? ?i care deci, la rândul s?u, se cere a fi interpretat [12]. Pozi?ia mea este, ?i voi afirma acest lucru cu t?rie încercând s?-l argumentez în continuarea dialogului nostru, anume c?, de fapt, postmodernismul nu face altceva decât ca în numele unei libert??i totale, fiecare autor în parte, în stil propriu, s? se cicleze în jurul Nimicului. ?i, paradoxal, tocmai acest lucru le este comun: centrul în jurul c?ruia se învârt, iar asta îl face pe oricare dintre ei s? nu contrazic? „libertatea” celorlal?i. Subiectul este mult prea vast ca s?-l epuiz?m în aceast? convorbire. Iar acum apare ideea altui dialog între noi doi pe care îl putem desf??ura ulterior în cadrul c?ruia eu s? pun întreb?ri, iar dumneata s? prezin?i propria pozi?ie.

IM: De acord. Pe de alt? parte, dac? st?m bine s? ne gândim, tot a?a au procedat ?i scriitorii „omniscien?i” mai mult sau mai pu?in moderni, nu?

GM: Da. Numai c? ei prezervau „omniscien?a” lor ca fiind invariant? de la un text, la altul. Întocmai cum în cadrul unui sistem de gândire se pot emite un num?r imens de propozi?ii (logice) care s? nu contrazic? „adev?rul” (ontologic) al premizelor. În contra partid? un autor PoMo se joac?. Schimb? registrul de la un text la alt text. De bine de r?u, te obi?nuie?ti ?i cu asta ?i treburile merg mai departe depinzând de imagina?ia autorului ca s? devin? (sau nu) plictisitor.

IM: Intervin acum „relele”?

GM: Exact. Pentru c? unii autori PoMo, pentru a nu intra în rutin?, schimb? fundamentul, nu numai de la un text la altul, ci chiar în cadrul aceluia?i text. În sensul c? nu creeaz? o nou? lume pân? la sfâr?it ci, prin „deconstruc?ia” devenit? atât de la mod?, o las? neterminat? sau o distruge ?i trece la alta. Din acest moment solipsismul înflore?te, iar receptorul se plictise?te (rim? involuntar?). ?i aceasta în virtutea, gre?it în?eleas?, a singurei legi care r?mâne ve?nic neschimbat?: totul se schimb? (de regul? imperceptibil) ?i instantaneu. ?i o astfel de „virtute” (?i nu legea în sine) luat? de ei în considerare nu duce decât, a?a cum am spus, la o ciclare ironic? f?r? sfâr?it având ca centru NIMICUL. Unii teoreticieni PoMo vorbesc de o „descentrare”. Adic? s? te mu?i de pe centru pe periferie (pe circumferin??) pentru c? acolo se întâmpl? lucrurile interesante; adic? jocul de dragul jocului, vechea sintagm? a „gratuit??ii jocului în art?”. E treaba lor! În fond „realitatea” cu care se joac? un autor PoMo este una care îl în?eal?. Pentru c? Baudrillard ne avertizeaz? c? ea este „o c??ea” (la realite est peut-etre plutot une sphinge qu'une chienne sau în traducerea englez? a textului, disponibil? ?i ea, este folosit un cuvânt mai dur: “a bitch” [13] ). O c??ea care te las? s? crezi c? po?i s-o st?pâne?ti, s-o dresezi, s? te joci cu ea. Dar, în timp ce te joci, ea trece nu pe lâng? tine, ci pur ?i simplu, peste tine, l?sându-te mult în urm?, ajungând „un raport oficial decalat în timp al realit??ii” [14]. Pe care tu, strivit de ea în jocul-simulacru când te învârteai în jurul nimicului, evident nu îl mai po?i citi.
Mergi împreun? cu ea, cu Realitatea, mân? în mân?, n-o silui, indiferent de risc! ?i atunci te va iubi necondi?ionat. Pentru c? „orice lucru este lipsit de existen?? inerent?”. Dar asta nu înseamn? c? nu poate s? reapar? sub alt? form?, cu un alt destin, impus de aceia?i Realitate. Dar pentru asta î?i trebuie nu numai talent ci, a? îndr?zni s? spun, ?i harul unei anumite intui?ii. ?i aici intervine într-adev?r acest „har”. Harul de a te înscrie, indiferent ce fel de literatur? sau ?tiin??, etc. faci, într-o evolu?ie natural? a Realit??ii, de a o intui, de a nu merge împotriva ei, pentru c? altfel ea se r?zbun?. ?i acum jocul cap?t? o adev?rat?, imens? miz? ?i nu te mai învâr?i în jurul „Nimicului”, ci r?mâi în Existen?? .

IM: Doar câteva preciz?ri a? ?ine s? fac legat de cele de mai sus, ?i a? începe chiar de la problema deconstructivismului. Nu ?tiu dac? aceast? în?elegere a deconstruc?iei ca joc superfluu, joc de dragul jocului, ne ajut? la ceva. Ea plaseaz? deconstruc?ia exact în locul pe care aceasta a încercat s?-l evite, în opozi?ia fals? structuralism-poststructuralism, respectiv ra?ional-ira?ional. Exist? un joc, desigur, dar regulile ?i miza lui e alta, chiar ?i locul unde se desf??oar? e altul. Miza – propria semnifica?ie. Într-o carte mai veche, Jonathan Culler pune aceast? problem? a deconstruc?iei în?eleas? în cadrul unui sistem de gândire bazat chiar pe opozi?iile binare. El spune acolo c? ar trebui s? ne ridice semne de întrebare chiar faptul c? teoreticieni reprezentan?i ini?iali ai structuralismului au ajuns s? fie încadra?i în poststructuralism ceea ce face ca acesta din urm? s? fie mai degrab? o consecin?? fireasc? a primului (de altfel, ideea apare ?i la Peter Osborne), punctul în care structuralismul începe s? se întrebe despre „certitudinea” pe care a afi?at-o. Pe de alt? parte, aceast? mi?care de analiz? a propriei metode ?i propriilor concluzii nu are nimic ira?ional. Ea doar ne înva?? cum s? gândim ?i s? integr?m incertitudinea, iar deconstruc?ia face asta ?i cu ea. Dac? orice no?iune este format? dintr-un nucleu, o semnifica?ie central?, ?i zone periferice, deschise, prin care sensul ei este permanent transformat, atunci prin negarea centrului, ajungi s? pui sub semnul întreb?rii propriul sens. Ceea ce ne face s? ne întreb?m dac? nu cumva chiar no?iunea de marginalitate ?i posibilitatea acesteia este negat?; deconstruc?ia va împinge structuralismul la limita nonsensului, punctul în care poststructuralismul descoper? paradoxul nu ca pe o manifestare a ira?ionalului, ci ca pe o ?ans? de a trece prin aceast? experien?? a limitelor. Marginalitatea nu permite un joc gratuit, ea a fost mereu spa?iul unde Altul s-a putut forma. Acest Altul reprezint? în definitiv ie?irea din binomul Eu-Cel?lalt, el exist? dincolo de jocul actualiz?rilor ?i poten?ializ?rilor noastre, în afara jocului, de fapt. Asta ne-a ar?tat deconstruc?ia, acel în afar?, nu pentru a înlocui centrul, ci pentru a ar?ta lipsa de fundament a lui, imposibilitatea lui. Acest Altul este chiar realitatea, în cele din urm?, nicidecum Nimicul.
Pe de alt? parte, acea cultur? literar? care permite ca fiecare s? î?i afirme propriul adev?r, ducând în cele din urm? la blocarea comunic?rii (c?ci acolo se ajunge, nu?), este o cultur? construit? pe certitudini, o cultur? „r?zboinic?”, a respingerii deconstruc?iei, ?i care are ca fundament lupta pentru afirmarea de sine. Originile ei sunt mult mai vechi. Am s? reiau acum ce spuneai mai sus: „Dac? atunci când executa?i posturile nu con?tientiza?i experimentând, unii dintre voi ve?i ajunge, cel mult, la performan?e de circ ?i nimic mai mult.” Iat? o descriere perfect? a culturii literare, ca performan?? de circ, care func?ioneaz? într-o lume închis? în care a experimenta, colonizându-l pe cel?lalt sau l?sându-te colonizat, devine o modalitate de a cre?te vânz?rile, de a te vinde ?i de a vinde prin puterea de a lua cât mai mult de la cel?lalt, prin contracte ?i schimburi cât mai profitabile. Colonizarea are aici o semnifica?ie negativ?, violent?; nu se poate face trecerea spre simbioz? (?) Probabil c? nu într-o cultur? literar?, în care s-a creat o nou? clas?, nu?, clasa cultural? prin care subversivul, marginalul sunt folosite în scopuri economice (spectacolul vinde cel mai bine), ?i nicidecum experimentate. Mai trebuie precizat c? o afirma?ie de tipul, citit? „clasic”: „realitatea este o c??ea”, apar?ine aceleia?i culturi literare nocive. Realitatea oric?rui termen este una economic?. ?i desigur, doar o des(re)compunere a cuvântului „c??ea” ne-ar ajuta s? în?elegem excesul de invizibil al realit??ii, împotriva oric?rei simplific?ri economice de sens. „Companion species” poate fi o cale, desigur, sau... „implosion of nature and culture”. Totu?i, ceva ne ?ine departe – suntem împotriva deconstruc?iei ?i/sau feminismului etc. etc.

GM: A?a cum ai abordat lucrurile, dac? privim cu aten?ie premisele implicite pe care le-ai adoptat, ai dreptate. ?i aici „binarismul” între pozi?ia dumitale ?i pozi?ia mea care pleac? de la alte premize î?i arat? col?ii. Ca în fizica cuantica vizavi de complementaritate, unde doi experimentatori experimenteaz? din puncte de vedere diferite aceea?i REALITATE ?i al treilea, deta?at, constat? c? EA este, într-adev?r, aceea?i. Divergen?a dintre noi apare din semnifica?ia diferit? pe care o d?m REALITĂŢII. Men?ionez c? eu acord Realit??ii un sens ontologic, de Existen?? în general ?i nu de existen?? a „altuia”, f?r? a nega existen?a acestuia înglobând-o „simbiotic”; faptul c? noi proced?m altfel, împotriva „realit??ii” cum o v?d eu, e cu totul altceva. De aici ?i faptul c? eu am vorbit de lumile posibile „multiversuri” ale lui Martin Rees. ?i am considerat c? literatura, este ?i trebuie s? fie un mijloc specific de cunoa?tere ?i ac?iune corect? ca ?i alte modalit??i care fac parte din gnoseologie (filosofie, ?tiin?? ?i chiar teologie, atât timp cât ea nu devine fundamentalist?, ca s? nu mai vorbim de art? din care literatura face parte). Este iar un subiect vast care trebuie dezb?tut, pe care propun s?-l rezerv?m acelui alt dialog. ?i aceasta deoarece „deconstruc?ia” este, cel pu?in pân? cum, legat? de postmodernism iar eu o leg nu numai de acesta, ci ?i de postmodernitate în cadrul c?reia postmodernismul este doar un curent de gândire care nu se confund? ?i nu poate fi confundat cu lumea postmodern? în care tr?im acum, a?a cum voi încerca s? ar?t mai încolo.

IM: O.K. La începutul volumului Fragmentarium faci o distinc?ie între gândirea conceptual? ?i cea fragmentar?. Aceste dou? tipuri de gândire introduc o ruptur? în interiorul „culturii literare”. Deschid ele, în acela?i timp, dou? direc?ii distincte ?i posibile pentru literatur??
GM: Da, tocmai pentru c? acea libertate de care vorbeam devine infinit? în cadrul fragmentarismului ?i acel „har”, de care, de asemenea, vorbeam, dac? îl ai, se poate manifesta ?i el f?r? opreli?ti.
IM: Dar el nu se manifest?, când exist?, ?i în cadrul literaturii conceptuale?
GM: ?i asta e adev?rat. Dar acolo el ap?rea în cadrul unui joc pe figuri impuse. În schimb, în literatura fragmentar? i se ofer? ?ansa unui joc pe figuri libere.
IM: Aici este nevoie de o explica?ie ?i, a?a cum spui, de experiment interior pentru a o în?elege. De?i, precizez de pe acum c? felul acesta de a sec?iona din nou lucrurile: fragmentar vs. conceptual, mi se pare o reintroducere a binomului, exact lucrul de care ar trebui s? ne eliber?m. Accept existen?a fragmentarismului, dar nicidecum în opozi?ie cu conceptualismul. L-a? vedea mai repede ca pe o form? de postconceptualism.
GM: Bun? observa?ie. Putem s?-i spunem cum vrem postconceptualismului de exemplu ?i „fragmentarism” pentru c? mi se pare c? se cam face abuz de prefixul „post”. Este evident (m?car pentru mine) c? nu exist? termeni, no?iuni, concepte exclusiv denotative (vezi logica fuzzy de care vom vorbi ulterior). Ele devin denotative numai în m?sura în care le facem noi s? devin? astfel. Dar, în anumite situa?ii, cum este ?i cea de fa??, este util s? îngro??m în?elesul unor termeni pentru a reu?i s? în?elegem limitele lor ?i pentru a-i distinge unii de al?ii, p?strând tot timpul în minte conotativitatea. Mai departe, cred c? nu putem spune dac? „conceptualismul” sau „fragmentarismul” a ap?rut primul în limbaj natural. E foarte complicat ?i ar trebui s? apel?m la apari?ia limbajului la animalul Om. Cert, tot pentru mine, este c? cele dou? moduri de exprimare constituie dou? limite, între acestea existând o infinitate de mixturi ale acestor moduri de exprimare ceea este luat în considerare de logica fuzzy atunci când introduce „nuan?area”. Prin urmare, în leg?tur? cu „conceptualismul” ?i „fragmentarismul” d?-mi voie ca, mai departe, s? consider c? cele dou? moduri devin preponderente ?i nu exclusive, prima, pentru modern (plecând de la Iluminism) ?i cea de a doua, pentru postmodern. În plus, ai deschis o alt? cutie a Pandorei. S? profit?m de ea. Exist? într-adev?r, într-o abordare conceptual? diverse variante. Una fiind ?i varianta PoMo nedeconstructivist? în care învârtirea în jurul nimicului, joc de dragul jocului, nu mai are loc. Conceptualizarea pleac? de la genul cel mai de sus, conceptul princeps. Care în limbaj „filosoficesc” se nume?te „categorie”. ?i urmeaz? apoi descompunerea pe niveluri pân? la ultimul care con?ine a?a zisele elemente terminale, nedecompozabile. „Adev?rul pur, ontologic” se afl? la nivelul categoriei (a prezum?iilor ?i regulilor). El se mo?tene?te în ramificarea de sus în jos, deductiv, pe niveluri. Mai mult, pe un nivel componentele mai ?i comunic? între ele, ceea ce complic? lucrurile, dar în sensul bun. Altfel am spune c? este vorba doar de o clasificare (taxonomie) chioar? ?i neinteresant?. Asta este schema simpl? dar sugestiv? a gândirii conceptuale. Care în sistemele deductive se complic? cu o comunicare mai complex? inter-niveluri pe care o poate intui fiecare dintre noi. Prin urmare „adev?rul pur” se reg?se?te peste tot de sus pân? jos ?i este unic, adic? univoc, fiind impus de genul-categorie de la care se pleac?. Din acest motiv se ?i spune c? gândirea conceptual? este univoc?, f?r? rest! Într-un text al unui scriitor „omniscient” (omnipotent ?i etc.) ca ?i în orice sistem de gândire închegat „conceptual” (filosofic, ?tiin?ific, chiar ?i teologic, aici intervenind „dogmatica” religiei respective) a?a se desf??oar? lucrurile. F?r? rest [15]?! Ei aici apare surpriza ?i frumuse?ea ironiei sor?ii! Pentru c? Gödel n-a avut treab? ?i s-a apucat, nu numai s? emit?, dar s? ?i demonstreze teorema care-i poart? numele ?i anume c? în orice sistem conceptual-deductiv, corect construit, apar la un moment dat ni?te lucruri ciudate sub forma unor propozi?ii care nu contrazic adev?rul „pur” de la care se pleac?, dar nici nu-l mai afirm? logic. ?i uite a?a, restul acela nefericit de frumos dar ?i însp?imânt?tor î?i arat? invariabil col?ii mirifici. Nu voi mai vorbi despre ce se întâmpl? în alte p?r?i (filozofie, ?tiin??, teologie) ?i despre cum se rezolv? problema. În schimb, în literatur?, Umberto Eco a g?sit sintagma fericit? de „oper? deschis?” [16], valabil? ?i în cazul abord?rii conceptuale dar, vom vedea mai departe, cu atât mai mult în cea fragmentar?. Ea, cea conceptual?, c? de ea ne ocup?m acum, prin restul de care vorbeam, i.e. care „devine”, dar numai pentru operele care î?i merit? titlul de „oper?”, prin poten?ialitatea neb?nuit? a unui asemenea rest dat de „harul” inclus. P?rând a nu se mai epuiza. Cum sunt anumite texte r?mase din Antichitate care înc? nu ?i-au epuizat poten?ele nici pân? azi. Opera î?i dep??e?te astfel autorul. Întocmai cum Demiurgul dup? ce a creat o lume, s-a dat la o parte, ?i-a ?ters apoi urmele ?i prive?te de la distan??, amuzându-se: unde a dat ?i unde a cr?pat. Prin urmare, cu toat? preten?ia de „univocitate” a „adev?rului pur” propus, orice oper? artistic? realizat? în stil „conceptual”, în care este inclus nu numai talentul dar ?i harul, prin „restul” care nu-i d? pace î?i pierde univocitatea. Era s? zic virginitatea ?i n-a? fi zis r?u pentru c? o asemenea oper? poate intra în gesta?ie sau, de ce nu, în gesta?ii ?i na?teri multiple.
IM: Ce se întâmpl? îns? în „fragmentarism”?
GM: O schimbare de 180 de grade în modul în care este privit Adev?rul [17]. Astfel, aici se pleac? de la întrebarea „ce s-ar întâmpla dac? am trece de la «Adev?rul Existen?ial» ( a fi sau a nu fi) la altul «Pragmatic»”? Ei, de aici începe treaba interesant?. Pentru c? p?rin?ii „pragmatismului” (Pirce, James, Dewey [18]) au zis: hai s? l?s?m la o parte filozofia hamletian? a chibritului cu „a fi sau a nu fi”, pentru c?, dac? nu am fi, nu ne-am mai întreba! Mai important este, dac? tot suntem, s? ne propunem sau s? ni se propun? un scop, acesta devenind Adev?rul Suprem pe car îl putem atinge (sau nu). Iar noi s? încerc?m s? g?sim ?i s? aplic?m modalit??ile adecvate pentru a atinge acest scop. S-a l?sat la o parte gândirea conceptual? a unui adev?r imuabil dat odat? pentru totdeauna, precum ideile platoniciene ?i s-a trecut la o gândire dinamic? care urm?re?te cunoa?terea ?i ac?iunea în fiecare moment pe o traiectorie care musai trebuie s? duc? la atingerea scopului. Nefericirea, dar ?i ?ansa suprem? este c? nu îl ?tim. Dar îl putem intui în clipe de gra?ie, mergând de multe ori prin încercare ?i eroare. Este vorba, în transcrierea lui Aristotel, de cauza finalis. ?i, pentru c?, de regul?, Omul nu-l poate atinge dintr-odat?, el însu?i acest adev?r, devine ubicuu. O asemenea gândire este cunoscut? sub numele de „fragmentar?”. Într-un fel, fragmentarismul pleac? de la „gândirea sistemic?”. În cadrul c?reia scopul se presupune c? a fost corect stabilit. Este vorba de intr?ri, de o cutie neagr? (care le prelucreaz?) ?i, în final, (de ob?inerea de) ie?iri care ne îndreapt?, pe o cale cu tot soiul de cotituri ?i ocoli?uri, prin reac?ie invers? (feedback), spre atingerea acestui scop. „Cutia neagr?” va reprezenta acum modul în care Omul cunoa?te ?i ac?ioneaz?. S-a dus de râp? orice organizare ierarhic? (conceptual?). Pentru c? elementele cutiei negre sunt realizate ?i corelate altfel. ?i anume, în contra partid? ele par a avea, într-un context particular o oarecare independen??. Dar care în contextul integrativ, sistemic se structureaz? acum astfel încât s? se ating?, în final, scopul propus. Din acest motiv se ?i spune c? un sistem nu se reduce, nu poate fi redus, la suma p?r?ilor sale. ?i astfel exist? un fir ro?u care leag? p?r?ile tocmai în vederea atingerii scopului. ?i aici începe s? se manifeste cu putere un tip de logic?, numit? „mereologic?” [19], care urm?re?te încadrarea fireasc? a p?r?ilor într-un întreg ?i care admite, în virtutea integr?rii, ?i anumite contradic?ii. Spre deosebire de logica clasic?, numit? ?i aristotelic? în cadrul c?reia contradic?ia era strict interzis? (neadmiterea ter?ului inclus).

IM: Se reduce fragmentarismul la o gândire sistemic??
GM: Înainte de a r?spunde la aceast? întrebare d?-mi voie s? r?spund la alta. Pus? de o coleg?, profesor universitar de comunicare. ?i anume: gândirea fragmentar? nu este ea îns??i un concept? Întrebare capcan?! R?spunsul trebuie nuan?at. C?ci Moisil, în 1943, a introdus „Logica polivalent?” [20]. Ulterior ea, prin prietenul meu extrem de cunoscut, C.V. Negoi?? [21], profesor universitar în America ?i Lofti Zadeh, la fel de cunoscut ?i profesor acolo, a devenit „Logic? fuzzy”. Adic? o logic? care ia în considerare diverse raporturi, normalizate între 0 ?i 1, între „adev?r” ?i „fals”. Adic? o logic? cu „ter? inclus”, una dintre multiplele de acest gen care au ap?rut înc? din prima parte a secolului trecut. ?i astfel, ca o implica?ie direct?, ?i conceptualizarea se „fuzzific?” (ce barbarism am întrebuin?at!); adic? conceptul nu mai este univoc determinat. Consider c? acesta a fost un prim pas spre ceea ce numim azi o „gândire fragmentar?”. Aici e foarte mult de discutat. Poate, cu alt? ocazie. ?i acum s? încerc s? r?spund la întrebarea dumitale. Evident, fragmentarismul, mai ales în art?, dar deja ?i în multe alte domenii, nu se reduce, nu poate s? fie redus la o „gândire sistemic?”.

IM: De ce?
GM: În primul rând, pentru c? în realizarea de c?tre om a unui artefact concret sau abstract (e.g. o teorie, o oper? artistic?, filosofic?, etc.), intervine arhitectura acestuia. Care nu mai este tot una cu sistemul ci îl dep??e?te. ?i aceasta deoarece ea, arhitectura, îmbrac? într-un tot unitar, într-un gestalt arhitectural, aspectele tehnice cu cele umane ?i estetice. În acest fel, în opozi?ie cu „întregul” sistemic „obiectiv” (în cadrul c?ruia întregul nu înseamn? suma componentelor), gestaltul arhitectural nu poate fi separat de subiect pentru c? el este factorul determinant care creeaz? ?i intercepteaz? acest „întreg” al arhitecturii ?i îi produce o stare unic?, indescriptibil? ?tiin?ific sau de alt fel. Astfel cred c? pot spune despre un asemenea gestalt c? este departe de un subiectivism necontrolat ?i necontrolabil iar caracteristicile sale esen?iale sunt specifice creativit??ii umane [22]. În fine, în al doilea rând, pentru c? în Epoca Postmodern? în care am intrat, în aplicarea legii care r?mâne (sau pare a r?mâne) ve?nic neschimbat? ?i care spune c? totul se schimb? „imperceptibil”, apare o schimbare drastic?. ?i anume c? schimb?rile au devenit extrem de „perceptibile”. ?i aceasta datorit? avansului tehnologic ?i exploziei comunica?iilor (telefonie, tv., mai ales internet). Ce vreau s? zic? Specia „om” este singura, pân? în prezent, care în mod con?tient nu a c?utat numai s? se adapteze la mediu, ci s?-?i schimbe mediul în favoarea sa. (De fapt, în mai mic? m?sur? dar incon?tient, o fac ?i celelalte animale prin inventarea de artefacte pentru a se hr?ni ?i pentru a-?i crea ad?posturi sau „locuin?e. Dar, repet, incon?tient). ?i a ajuns acum, datorit? avansului tehnologic, într-un punct critic: schimb?rile mediului induse de specie tind s? devin? necontrolabile în raport cu „adaptabilitatea” la ea. Ceea ce putem constata f?r? dubii este c? toate acestea sunt accentuate de explozia comunica?iilor de care am vorbit.

IM: Adaptarea la mediu ?i ac?iunea asupra mediului nu pot fi atât de clar delimitate precum ne imagin?m (voi reveni ceva mai încolo la aceast? problem?), prin simpla diferen?? dintre ac?iunea con?tient? sau incon?tient?. Pe de alt? parte, când vorbim despre aceast? ac?iune incon?tient? asupra mediului, prefer termenul de instinct. Dincolo de asta, azi, ne-am obi?nuit cu ideea schimb?rilor continue. Dar nu ap?reau ele ?i înainte? S? nu ne întindem prea mult în trecut. S? ne referim doar la Modernitate.
GM: Ba da. Dar ele erau, de obicei, imperceptibile. Mai mult. Nu spun c? în Modernitate nu ap?reau, la nivelul planetei ?i evenimente, respectiv schimb?ri majore (de tip „catastrof?” în transcrierea lui R. Thom [23], de exemplu). Dar atunci ele erau rare ?i nu reverberau, la nivel individual, decât în comunit??i restrânse în jurul locului de apari?ie. Azi, situa?ia este diametral opus?: pe lâng? cre?terea sc?pat? de sub control a schimb?rilor, orice eveniment major, care apare din ce în ce mai frecvent, ?i care poate produce o schimbare idem major? într-un punct al globului, reverbereaz? extrem de rapid pe magistralele de comunica?ii a c?ror dezvoltare a explodat ?i ea. Prin urmare, la nivel planetar, nu m? sfiesc s? afirm, impredictibilitatea ?i de aici, nevoia acut? de a continua s? exist?m ne bulverseaz?; nu mai putem s? ne facem planuri decât, cel mult, pe termen scurt; pe mediu ?i lung, nu. ?i trebuie în permanen?? s? ac?ion?m, într-un fel sau altul, inclusiv s? ne ab?inem, într-un timp numit de automati?ti „util”, în cadrul c?ruia feedbackul poate fi înc? eficient. Or, un astfel de timp pare a tinde spre instantaneitate. ?i atunci, de regul?, ajungem, de cele mai multe ori, nu c? vrem, ci automat s? „oprim mintea” ?i s? ac?ion?m intuitiv, cu „har” dac? îl avem, nu o s? obosesc repetând, pentru a sc?pa. Tabloul acesta apocaliptic trebuie s? fie, ?i poate fi, amendat ?i relaxat. Dar îl voi l?sa a?a pentru c? punerea în eviden?? a celor pe care vreau s? le transmit este mai u?or de receptat dac? lucrurile sunt îngro?ate. Revenind dup? aceast? parantez?, deci nu cumva trebuie ca Omul s?-?i propun?, drept scop, altceva? De?i, cum am spus, acest „altceva” pare ubicuu, incognoscibil, impus din afar?. Dar poate fi b?nuit, identificat intuitiv. ?i acesta poate fi obiectivul principal a unei noi arte, a unei noi literaturi. Care s? deschid? cât mai larg por?ile metaforei. S? fie ea literatura de tip „fragmentar”? Posibil. Pentru c? tot Wittgenstein spune: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie s? se tac?!” [24]. Dar tot el mai las? s? se în?eleag? c? „se poate ar?ta” f?r? s? vorbe?ti. Cum? Prin sugestie metaforic?. Cu condi?ia s? nu prive?ti la degetul care arat? ci spre ce arat? acest deget. Aceasta poate fi noul „rest”, infinit mai productiv ?i diversificat, al unei asemenea abord?ri, în primul rând prin art? ?i în particular prin literatur?, unde el apare preponderent. ?i „preponderent” pentru c? s? nu-mi spun? mie cineva c? „metafora” nu este utilizat?, destul de frecvent ?i de alte genuri ale cunoa?terii ?i ac?iunii umane – chiar ?i în matematic? – ea fiind folosit?, de fapt, în toate genurile de comunicare (inclusive în exprimarea în limbaj curent).
IM: Revenind la problema metaforei, s-a tot vorbit despre rolul metaforei în cunoa?tere, pare interesant? îns? ideea asem?n?rii ei cu „restul” – realitatea invizibil? care va produce acea implozie dintre natur? ?i cultur?. Totu?i, nu poate deveni ?i acest mod de a vedea lucrurile tot o „învârtire în gol” ca ?i cea PoMo din moment ce scopul final este extrem de greu de eviden?iat, cel pu?in discursiv. ?i ce înseamn? acea „intui?ie”? Cum poate fi pus? mâna pe ea?
GM: Aici intervine Deleuze [25], singurul reprezentant considerat a fi PoMo care îns? dep??e?te Postmodernismul, cu a sa „Logic? a sensului”. Pentru c? nu se mai refer? la un simulacru de Haos sub form? de „Hazard” inventat de Om, ci la cel natural, la modul în care acest Haos se poate într-adev?r autoorganiza (unii vorbesc de un autopoesis – Maturana ?i Varela [26]), precum în sistemele disipative ale lui Prigogine [27]. În fine, cred c? se poate vorbi acum de un nou „Mimesis” [28] al artei în general ?i al literaturii, în special, diferit de cel imuabil, static de la care plecau presocraticii ajungând la Platon ?i Aristotel. De un mimesis al schimb?rii continue sau a lipsei de existen?? inerent? a oric?rui lucru (Budism), cu alte cuvinte c? fiecare lucru se na?te, evolueaz?, involueaz? ?i dispare. De fapt poate nici nu mai este vorba de un „mimesis”, ci de o integrare în schimbarea continu?. Grea sarcin? pentru bietul „consumator”! Dar el va trebui s-o accepte mai devreme sau mai târziu atât timp cât va tr?i în Postmodernitate, pentru c? o asemenea existen?? i-o va impune. În acest mod calea metaforiz?rii specifice artei este larg deschis?, cu condi?ia ca s? nu ne fix?m privirea asupra degetului care arat?, ci asupra a ceea ce arat? acest deget, cum am mai spus. Acesta va fi „restul” fragmetarismului, diferit de cel conceptualist, dar, cred, mult, extrem de mult, mai productiv ?i divers. Sub form?, exclusiv de „metafore vii” [29] (Ricoeur) sau „metafore revelatoare” [30] (Blaga).
IM: Exist? acea diferen?? despre care vorbe?te ?i Derrida în „Despre gramatologie”, între Rousseau ?i Warburton, unul, cel dintâi, vede metafora primar? ca fiind poetic?, pe când cel?lalt spune c? metafora nu provine din „focul imagina?iei poetice”, ea nu este cântat?, ci ?ine de ac?iune, „se datoreaz? modului rudimentar de a vedea lucrurile”. Discu?ia asupra originii mi se pare mai pu?in important? aici, cât apropierea care se poate face între aceast? metafor? care ?ine de ac?iune, restul de care am vorbit mai sus ?i utilizarea acestei metafore în poezie, în locul celei poetice. Limbajul obi?nuit este plin de metafore, a?a cum ai amintit deja, aceste metafore au ajuns în poezie prin înlocuirea treptat? a discursului poetic cu cel comun, ceea ce practic anuleaz? binomul metafor? poetic?-metafor? ac?iune. Aceste metafore ale limbajului obi?nuit sunt cele mai invizibile, nu mai sunt percepute ca metafore, ?i astfel în ele restul, urma de realitate, nu mai este accesibil. Preluarea ei în discursul poetic o va expune, astfel încât restul va putea fi extras. A?adar, cred c? ar trebuie s? te opre?ti acum pu?in la Deleuze ?i s? explici cum poate evita el „învârtirea în gol” marca PoMo. ?i, din nou, ce ar putea s? însemne „intui?ia” în acest caz?
GM: S? le lu?m pe rând. Deleuze dep??e?te „condi?ia PoMo”. ?i o dep??e?te printr-o altfel de „descentrare”. Nu prin mutarea pe periferia cercului unde apare învârtirea constant? în jurul Nimicului. Ci prin cicl?ri în jurul unui centru consistent care apare în urma unui eveniment major ?i prin mutarea acestui centru în altele, de fiecare dat? când apare câte un astfel de eveniment, o singularitate pentru c? fiecare astfel de eveniment este unic, irepetabil. ?i astfel apare o traiectorie care are drept ?int? (tinde spre) sensul „scop final”. Iar acest proces se repet?, prin cercuri cu raz? din ce în ce mai redus?, pân? în momentul în care periferia se suprapune peste centru, semn c? s-a atins ?elul, dac? el este atins . Sim?ind acest lucru, Foucault [31], alt PoMo pur sânge, dar care a „intuit” ce transmite Deleuze, va spune c? secolul trecut ar fi trebuit s? fie unul „deleuzian” ?i nu gre?e?te [32].
IM: În deconstruc?ie nu este important cercul, ci spirala – repeti?ia cu diferen??. Desigur, différance.
GM: Desigur, „spirala”. Dar ea poate fi v?zut?, în proiec?ie plan?, drept un cerc care nu exclude acel différance. Mai clar, Deleuze vorbe?te de „Aion” [33], momentul în care apare o singularitate, un eveniment major care nu se va mai repeta niciodat?. În acest fel apare ?i o schimbare spa?ial? a spiralei, în sensul c? raza fa?? de aceia?i ax? median? se mic?oreaz?, r?mânând un timp constat? ca ?i în perioada anterioar? apari?iei penultimului eveniment major. În acest fel, în plan, toate acestea se pot reprezenta drept o serie de cercuri cu raz? din ce în ce mai mic?, adic? cu „descentr?ri” ale centrului care se înscriu pe o traiectorie. Scuze de întrerupere.
IM: Explica?ia este interesant?, cu atât mai mult cu cât poate fi vizualizat?. Acest mod de a vedea lucrurile a f?cut s? se spun? c? ar fi vorba despre teologie negativ?. Când a fost întrebat dac? nu i se pare c? différance se aseam?n? cu dumnezeul teologiei negative, Derrida a r?spuns simplu: „Este ?i nu este“. În timp ce teologia negativ? este preocupat? de nebulos ?i inefabil, deconstruc?ia nu este nici transcendental?, nici real?. Altfel, mai simplu, prin conceptul de arhiscriere se produce acela?i clash de care spuneai ?i în cazul lui Deleuze; s? nu uit?m c? ?i Derrida a fost un admirator al lui. Cred c? ar fi acum un moment bun s? vorbim ?i de „intui?ie”, dar ?i de „har”.
GM: Da. Intui?ia a fost definit?, în cursul timpului, în diverse moduri. Acum poate fi în?eleas? în sensul cel mai larg posibil. Se ?tie azi, conform neuro?tiin?elor, c?, în mod uzual, doar un procent foarte sc?zut din capacitatea creierului uman este utilizat? de ceea ce numim „ra?iune”, adic? de o descriere mai mult sau mai pu?in discursiv?. În schimb, exist? o anumit? „starea a con?tiin?ei care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerci?ii, a facult??ilor fundamentale care alc?tuiesc personalitatea cuiva. Exist?, în aceast? stare o concentrare intens-pozitiv? asupra unui singur obiect al gândirii care este numit? o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscut? ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde con?tiin?a empiric? cu întregul s?u con?inut con?tient ?i incon?tient este pur ?i simplu abolit? ?i se percepe direct Necunoscutul, ce se g?se?te Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoa?te. În final, ceea ce pare la început a fi o suspendare temporar? a facult??ilor psihice devine o înc?rcare cu o nou? energie pân? acum adormit?”, ne spune D.T. Suzuki [34]. Aceasta ar putea fi acea „intui?ie” în sensul cel mai larg posibil. ?i în momentul în care ea func?ioneaz? într-adev?r se poate spune c? ai ?i „har”. Mai adaug c?, de?i, în Extremul Orient, exist? tot soiul de „tehnici” pe care aplicându-le po?i atinge „harul”, în realitate pu?ini îl ating. Uneori ?i f?r? nicio astfel de tehnic?. Iar o asemenea „intui?ie” ?i „har” se poate manifesta în orice crea?ie uman?, inclusiv în cea artistic?
IM: Scuz?-m? c? te întrerup. Se pare c? î?i place foarte mult s? citezi.
GM: Da, pare a fi o manie. Dar… „De ce ai lipsit ieri de la ?coal?, Bul??” „P?i, tovar??a, am fost cu vaca la taur”. „Bine, Bul?, nu putea sa fac? tat?l t?u acest lucru?” „Ba da, dar taurul o face mai bine!” Îmi place la fel de mult s? citez cum îmi plac ?i bancurile bune. Care, în traducere româneasc?, par a fi koa-nuri Zen. Adic? punerea în func?iune a „intui?iei”. Ambele nu sunt sofisme. Sunt un fel deosebit de jocuri de limbaj. Care, în final, provoac? un hohot imens de râs când ceva extrem de evident, la mintea coco?ului, a fost instantaneu pus în eviden?? ?i o mirare cu totul ?i cu totul aparte te cuprinde.
IM: Prefer aceast? explica?ie a intui?iei. De?i, trebuie s? men?ion?m c? intui?ia ?ine mai degrab? de o latur? pe care am considerat-o mereu nonuman?, cumva în afara ra?iunii, ?i apare spontan, practic timpul nu face parte din elementele care o definesc. Îmi amintesc aici de un articol al lui Helen Steward, care pleac? de la întrebarea: „Au animalele liber-arbitru?”. Steward, pentru a anula opozi?ia dintre mecanici?ti ?i liber-arbitri?ti, unii sus?inând determinismul ac?iunilor, ceilal?i, liber-arbitru libertarian, introduce conceptul de agentivitate. De fapt, ceea ce reu?e?te s? fac? folosindu-se de acest concept este s? arate c? între animale umane ?i cele nonumane exit? o diferen?? de grad, ?i nu de esen??. „Devine mult mai u?or s? accept?m existen?a acestui fenomen interesant, pe care îl numesc agentivitate, odat? ce admitem c? aceasta ar putea fi mult mai r?spândit? decât au crezut liber-arbitri?tii ?i c? este apanajul unui num?r mare de animale nonumane, ?i nu doar al nostru. [...] Vreau s? spun c?, la fel ca noi, multe animale au puteri bidirec?ionale. [...] Instinctele domin? animalele, a?a cum ne domin? ?i pe noi, în sens larg, impunând o serie specific? de obiective, scopuri ?i comportamente, dar l?sând adesea în seama animalului însu?i s? hot?rasc? multe dintre detaliile precise privind spa?iul, momentul ?i modul în care aceste obiective vor fi atinse.” Aceast? intui?ie, un instinct care ne domin?, este de fapt întreaga bestialitate din noi care î?i schimb? complet semnifica?iile negative. Datorit? ei, arta nu se limiteaz? la animalul uman, ea devine o posibilitate ?i a celui nonuman, diferen?ele fiind din nou numai de grad. În ”Art and the Animal“, Elisabeth Grosz ne spune c? orice f?ptur? vie este artistic? în m?sura în care corpul sau alte produse ale ei au ceva care atrag nu doar membrii ai sexului opus, ci ?i membrii de acela?i sex sau reprezentan?ii altor specii. Dar toate aceste sunt legate mereu de producerea de teritoriu (spa?iu): „Territory is only produced when something, some property or quality can be detached from its origin or its predictable function within a regime of natural selection, and made to have a life of its own, to resinate, just for itself. Territory is artistic, the consequence of love not war, of seduction not defense, of sexual selection not natural selection.” Asfel, arta nu mai este privit? ca o fereastr? c?tre lumile natural? ?i social?, ca modalitate de reprezentare ?i de cunoa?tere a lor. Ea se g?se?te acolo unde „intensities proliferate themselves, where forces are expressed for their own sake, where sensation lives and experiments, where the future is affectively and perceptually anticipated.” În acest fel, Elisabeth Grosz plaseaz? în zona artei tot ceea ce ?ine de domeniul poten?ialit??ii – adic?, tot ceea ce arat? ce ar putea fi posibil s? fie. Animalele pot produce astfel de st?ri, senza?ii, organe, teritorii, lumi; cu alte cuvinte punctul de coliziune dintre natural ?i cultural se face în acest punct care este intui?ia în forma ei extrem?, bestialitatea. Acum putem reveni la Deleuze, mai ales c? am deschis o cale c?tre el.
GM: Interesant? interpretarea „bestialit??ii” ca lipsit? de „negativitate”, care duce la art? ?i apropierea ei, volens nolens, de teologia negativ? pe care Derrida o neag?. De fapt aici intervine „arhitectura” [35] de care am mai amintit. Mai mult, chiar natura inanimat?, prin schimb?rile ei, poate genera obiecte „arhitectonice” – a se vedea sculptura de la „Babele” din Carpa?i, de exemplu. Revenind la ”bestialitatea nenegativ?” dar ?i la artele legate de „animalitate”, cred c? înainte de a trece mai departe ar fi extrem de util un nou dialog între noi, diferit de cel referitor la postmodernism, deconstruc?ie ?i altele asociate, în care s? discut?m despre „con?tiin??”. Con?tiin?? despre care cunoscutul psiholog, psihiatru ?i neurolog Karl H. Pribram (disp?rut în 2015) spunea c? e o adev?rat? ?i ultim? limit? a ?tiin?ei peste care aceasta încearc? s? treac?. Inclusiv despre “con?tiin?? ?i corp”, precum ?i despre con?tiin?a uman? în raport cu cea a celorlalte animale.
?i acum s? revenim. ?i s? mergem mai departe. Adic? la acele „descentr?ri” succesive, mut?ri ale „centrului” prin care e?ti astfel condus s? tinzi spre identificarea intuitiv? a acelui scop, cauz? final?, pe care îl cau?i asiduu. ?i chiar dac? pu?ini dintre noi îl vor atinge vreodat?, mul?i dintre ceilal?i au ?ansa ca, apropriindu-se de el, ceea ce „produc” s? poat? continua, în chip de „oper? deschis?”. Din acest motiv s-ar putea ca „drumul” pe care îl parcurg s? fie extrem de viabil ?i frumos de urm?rit chiar dac? nu s-a ajuns pân? la cap?t.

IM: A fost un tur extrem de interesant ?i incitant pe care l-ai realizat. ?i vrând, nevrând, un gând m? duce la Sisif vizavi de Om. Propun acum s? trecem la altceva. Spui undeva, în Fragmentarium, chiar la început:„?i totu?i, autorul a început s? scrie, pe parcurs pierzându-se el însu?i în ea (în lucrare), devenind o fiin?? virtual?. O con?tiin?? f?r? corp.” Cum poate gândirea fragmentar? s? refac? unitatea unei „con?tiin?e f?r? corp”? Presupune gândirea fragmentar? o anihilare de sine a cititorului ?i o în/locuire cu noua con?tiin??, opera sau lucrarea? Mai putem vorbi de o gândire în aceast? situa?ie? Cum gândim opera dac? ea nu ne mai este exterioar??
GM: Propun un experiment mental. Nu al meu, ci unul pus în eviden?? de psihiatrul american Arthur Deikman [36].
„Opri?i-v? un moment ?i uita?i-v? în interiorul vostru. Încerca?i s? sim?i?i originea celui mai personal ?i de baz? „Eu”, experien?a nucleului vostru subiectiv. Care este r?d?cina sim?irii «Eu-lui»? Încerca?i s-o g?si?i. Când analiza?i introspec?ia voastr? ve?i g?si c? nu conteaz? con?inutul min?ii voastre, [e.g. fluxul gândirii voastre la un moment dat specific unei gândiri „fragmentare” G.M.] cel mai de baz? «Eu» este ceva diferit. În orice moment în care încerca?i s? observa?i «Eu-l» este nevoie s? face?i un salt înapoia voastr?. La început s-ar putea spune: când m? uit în interior dup? cum sugerezi, tot ce g?sesc este con?inutul de un anumit fel sau altul. R?spund: cine caut?? Nu e?ti tu ? În cazul în care «eu» este un con?inut, po?i s?-l descrii? Po?i s?-l observi? Miezul «Eu» al subiectivit??ii este diferit de orice con?inut, deoarece se dovede?te a fi cel care observ? - nu cel care este observat. «Eu» poate fi experimentat, dar nu poate fi «v?zut». «Eu» este observatorul care experimenteaz?, înaintea oric?rui con?inut con?tient. În psihologia curent? ?i ?tiin?ific?, adic? pozitivist-materialist?, «Eu-l» nu difer? de persoana fizic? ?i de con?inutul ei mental, «Eu-l» este v?zut drept un construct ?i astfel dualitatea este dep??it?. Sensul nostru al «Eu-lui» asupra imaginii propriului corp este, cum am spus, doar un construct prin care ne control?m comportamentul în leg?tur? cu cunoa?terea propriilor abilit??i ale corpului-creierului-min?ii. Apoi intervine limbajul care transform? «Eu-l» într-un lucru (îl reific?) ?i îi acord? acestuia atribute ?i putere (psihologa american? Susan Blackmore). Sau, mai sugestiv, într-un «Centru gravific narativ» ceea ce ne ofer? sentimental fals al unui unit??i a «Eu-lui» (filosoful american Denett). Cu toate acestea, când vom folosi introspec?ia pentru a c?uta originea subiectivit??ii noastre, constat?m c? acea c?utare a lui «Eu» las? aspectele obi?nuite ale personalit??ii în urm? ?i ne duce mai aproape ?i mai aproape de con?tientizare, per se. În cazul în care acest proces de observare introspectiv? este realizat, la încheierea acestuia chiar ?i sentimentul de baz? al subiectivit??ii «de sine» dispare din con?tiin??. Astfel, dac? vom continua, descoperim c? «Eu» este identic cu con?tientizarea: «Eu = Con?tien??!».”
Prin urmare, s? nu te mire dac? „eu” ca persoan? fizic?, exist acum înglobat în „Con?tiin?a”, s? zicem, „a Speciei Om”, deci am devenit, odat? cu ea, o „con?tiin?? f?r? corp individual” (individualitatea corpului meu a fost aglutinat? ?i integrat? într-o individualitate a corpului subiectului colectiv „Om”; care, la rândul s?u poate, la fel de bine, dup? unele cercet?ri, s? fie la fel de „material” ca ?i corpul meu fizic), ?i totu?i, în calitate de „Eu = Con?tien??”, pot privi deta?at („desituat” va spune Mihai ?ora [37]), noul meu „corp colectiv”, dar ?i comportamentul acestuia. Prin urmare, chiar sunt o „con?tiin?? f?r? corp” care „integreaz?”, dintr-o infinitate, atât de mult cât poate fiecare individ în parte; asta ne-o spune ?i ne face s-o „sim?im” experimentul „Deikman”, f?r? s? ?tim ?i f?r? s? ne punem problema dac? aceast? con?tiin?? este sus?inut? de un substrat „material” sau nu. Restul e doar „t?cere” sau specula?ie; inclusiv c? „n-ar avea corp” care este doar o metafor?.

IM: Dar de ce aceast? insisten?? de a identifica eul cu con?tiin?a? Când, de fapt, procesul de înglobare în con?tiin?? este tocmai o dep??ire a eului, a c?rui semnifica?ie a? limita-o la cea a unui construct, imaginea restrâns? pe care con?tiin?a ?i-o face despre ea în mod obi?nuit. Abia a?a ar c?p?ta oarecum posibilitate ?i problema devenirii. Sau se explic? ?i obsesia modernit??ii cu eurile scindate, dedublate, multiple, heteronimele etc. Alchimia negativ? a modernit??ii. Dac? r?mân la nivelul de simple euri nu s-a întâmplat nimic, trebuie s? devin? con?tiin??, iar pentru asta e nevoie de corp. ?i da, cred c? este impropriu s? o numim f?r? corp. Aceast? con?tiin?? are corp, în cele din urm? este chiar corpul în totalitatea lui. Corpul nostru ca mul?ime, ca spa?iu colonizat de structuri vii dintre cele mai diverse. Echilibrul lor presupune simbioza lor. Percep?ia noastr? asupra lui este limitat?. Nu avem acces nici la rela?ii care se stabilesc între noi ?i ceea ce ne pare a fi în afar?. O mare parte din via?a noastr? se desf??oar? la nivel incon?tient. Dup? cum bine ai zis mai sus, nu ne folosim decât o mic? parte din posibilit??ile creierului. Abia aici a? putea s? v?d în literatur? o form? de cunoa?tere (legat de intui?ia de care am vorbit mai sus, ca bestialitate), dar pân? ?i aici e nevoie de un corp activ (nu corpul obiect: de studiu, metafor? sau vehicul pentru expresii care transmit ceea ce este mai intim, privatul), sub diversele forme pe care acesta le poate lua – devenirea carte, devenirea scriitur? etc. A?adar, de ce s? identific?m eul cu con?tiin?a?
GM: Aici intr?m în domeniul „Con?tiin?ei” despre care am propus s? avem un dialog separat. Pentru c?, dac? intr?m în acest domeniu nu vom putea evita „Transcendentalul”, diferit de „Transcendentul Absolut”, la Kant, apoi la Husserl ?i fenomenologia sa care continu? cu vigoare ?i azi, în diverse variante, inclusiv când e vorba de con?tiin?a animalelor diferite de Om (a se vedea, de exemplu, ultima carte din seria Zeta Books [38]) ca s? ajungem apoi la Chalmers, Denett ?i cei din jurul cunoscutei publica?ii Journal of Conciousness Studies, precum ?i la Mihai Dr?g?nescu [39], prematur plecat dintre noi în 2010.
IM: Volumul Fragmentarium: fic?ionale începe cu proz? scurt?, continu? cu o pies? de teatru ?i câteva poeme ?i se încheie cu o serie de eseuri. Fiecare în parte apar?ine altui gen literar, nu se amestec?, nu se intersecteaz?, ai dedicat fiec?rui gen sec?iunea lui bine delimitat?. De ce ai ales acest mod de a ?i fragmenta lucrarea?
G.M.: Pentru c?, a?a am mai zis, eu nu „scriu” literatur?, ci experimentez interior, de câte ori am chef, timp sau dispozi?ie. ?i din când în când, tot când am chef, timp sau dispozi?ie mai ?i consemnez în scris ce am experimentat. ?i atunci, observând experimentele mele de care vorbe?ti, le-am împ?r?it în: (a) experimentarea drumului c?tre un sens final, aceast? experimentare descris? devenind „proz?”; (b) experimentarea unui sens pe care îmi face impresia c? l-am sim?it la un moment dat, rezultatul consemnat al acestei experiment?ri devenind „poezie”; (c) experimentarea rupturilor de simetrie în fluxul gândirii ?i atunci consemnarea devine „prozo-eseu” care înseamn?, cum frumos zice Felix Nicolau în prezentarea c?r?ii, „durere ?i întristare, adic? stimulent crâncen”.
IM: „Acum în mintea mea este vid. Ei bine. Realizeaz?-l” spui undeva în volum. Fragmentarismul prin accentuarea golurilor ?i a zonelor de negativitate m?re?te din ce în ce mai mult posibilitatea atingerii acestui vid, a nimicului. Totu?i, nici golurile, nici zonele de negativitate nu sunt vid, ci doar locuri, spa?ii unde îi este cedat textul cititorului. Se poate ob?ine vidul, nimicul, prin „lucrare”, prin literatur??
GM: Într-un fel ai r?spuns singur?. Da, fragmentarismul prin accentuarea golurilor ?i a zonelor de negativitate m?re?te din ce în ce mai mult posibilitatea atingerii acestui vid, dar nu a nimicului. C?ci nici golurile, nici zonele de negativitate nu sunt vid, ci doar locuri, spa?ii unde îi este cedat textul cititorului. De asemenea, „nimicul” în literatur? , a?a cum am ar?tat, poate fi ?i este ob?inut de unii PoMo printr-o construc?ie neterminat? urmat? imediat de o deconstruc?ie a ei ?i continuat? printr-o nou construc?ie, secven?a repetându-se pân? la plictiseal? ?i lehamite; nu a scriitorului; el poate continua cu o voioas? perseveren?? mult ?i bine; ci, evident, a cititorului.
IM: S? discut?m pu?in plecând de la urm?torul citat extras din „Eseu asupra poeziei moderne”, de Alexandru Mu?ina: „Accentul pus pe dimensiunea gratuit? a actului poetic este afirmarea importan?ei unei abord?ri spirituale a realit??ii ?i a actului de crea?ie, într-un context în care dominant? este valorizarea din perspectiva utilit??ii practice, imediate a oric?rui efort intelectual. Afirmarea nonutilit??ii practice a poeziei nu este decât o reafirmare a specificului actului poetic.”
GM: Ce s? spun, c? doar am spus pân? acum de mai multe ori. Totu?i o s? repet. Pentru mine, fragmentarismul în Postmodernitate a devenit propriul mod de existen??. La fel cum pentru Foucault era PoMo. Cu amendamentul c? el vorbea despre Postmodernitate, dar, în subtext, se referea, de fapt, la PoMo. M? voi referi din nou la Deleuze [40]. El dep??e?te „condi?ia PoMo”. ?i o dep??e?te printr-o altfel de „descentrare”. Nu prin mutarea pe periferia cercului care se învârte în jurul Nimicului. Ci prin cicl?ri succesive în jurul unui centru consistent care apare în urma unui eveniment major ?i prin mutarea acestui centru în altul pe traiectoria care are drept ?int? „sensul” (scopul final), acest alt centru f?cându-?i apari?ia în urma ivirii unui alt eveniment „catastrof?”.
IM: De fapt, cred totu?i c? am din nou o problem? de terminologie. Îmi place s? vorbesc, când vine vorba de Foucault sau deconstructivism etc., mai repede de poststructuralism decât de postmodernism, din motivele pe care le-am amintit deja chiar la început – scoaterea lor de sub orice semnifica?ie temporal?. Nu mai sunt momente ale istoriei noastre culturale (de?i sunt ?i asta), ci modalit??i de experimentare a istoricit??ii. În acest sens, analiza pe care o propune Foucault asupra discursurilor, arheologia cunoa?terii ?i altele sunt exact aceste modalit??i de a experimenta – a experimenta cu ra?iunea îns??i ?i formele pe care le-a luat de-a lungul istoriei, tocmai în domeniul în care ea ar trebui s? fie cea care explic? ceea ce este afar?. Doar c? afar?, în istorie s-a întâlnit chiar pe ea (produc?ia de sine) ?i astfel a devenit posibil pentru noi acest moment al ie?irii din timp ?i al experiment?rii. Termenul de postmodernism pierde tocmai aceast? posibilitate. Este uimitor c? mul?i teoreticieni de azi, de?i o mare parte a teoriei lor are ca punct de plecare tocmai aceste experiment?ri poststructuraliste, îl neag? adesea. Mi-e team? c? ne confrunt?m cu o form? de anxietate, anxietatea influen?ei, ceea ce arat? în continuare cât de pu?in reu?im s?-i urm?m pe Deleuze ?i Guattari ?i cât de mult suntem prin?i în patologiile freudiene. Dar, desigur, aceasta este o discu?ie pe care doresc ?i cred c? o vom relua în partea a doua a dialogului nostru unde rolurile se vor inversa.
Iar acum, cred c? am ajuns aproape de final. Este literatura o „?tiin??”?

GM: „Trei pericole amenin?? gândirea”, ne spune Heidegger: „[a]Pericolul cel bun, ?i de aceea mântuitor, este vecin?tatea poetului rapsod. [b] Pericolul cel r?u, ?i de aceea cel mai aprig, este gândirea îns??i. Ea trebuie s? gândeasc? împotriva ei îns??i, ceea ce doar rar îi st? în putin??. [c] Pericolul de a dreptul nociv, ?i de aceea d?t?tor de r?t?cire, este filozofarea.” [41]
La acestea voi ad?uga înc? unul: [d] Tehnicul – cel mai periculos ?i nociv ?i nu ?tiin?a, care este în sine benefic? dar devine periculoas? când este „implementat?” f?r? socoteal?; tehnicul despre care Heidegger vorbe?te în alt? parte. C?ci, de asemenea, el locuie?te, dar ?i tinde s? înlocuiasc? Omul, înglobându l atunci când, precum sofi?tii (Protagoras) decreteaz? c? „Omul este m?sura tuturor lucrurilor” ?i, prin urmare, poate face orice cu Natura f?r? ca ea s? reac?ioneze într-un fel sau altul . Prin urmare, revenind, voi spune c?, dup? umila mea p?rere, literatura nu este ?i nu poate fi o „?tiin??”, pentru c? ea se bazeaz? pe intui?ie, iese prin intermediul metaforelor dintr-o îngr?dire artificial?, devine de fapt „pericolul cel bun, ?i de aceea mântuitor” care apare salvator atunci când „gândirea încearc? s? gândeasc? împotriva ei îns??i”, recurgând la „filosofare” mizând exclusiv pe univocitate a?a cum se întâmpl? azi cu filosofia zis? „analitic?” (lucru care am v?zut c? este imposibil chiar ?i pentru o ?tiin?? cu preten?ia de a fi conceptualizat? „f?r? rest”). Mai mult, trebuie observat ceva foarte important. ?i anume c? exist?, în filosofie, în afar? de ontologie ?i o gnoseologie care este o teorie a cunoa?terii în general cuprinzând toate aspectele acesteia: teologice, filosofice, artistice, ?tiin?ifice. Or, odat? cu Iluminismul care a condus, în final, la pozitivismul empiric, deci la reducerea întregii cunoa?terii doar la cea ?tiin?ific?, s-a redus, prin abuz nu numai de limbaj, ci ?i de gândire, întreaga cunoa?tere doar la epistemologie care înseamn? numai cunoa?tere ?tiin?ific?. ?tiin?a mizeaz? întotdeauna pe predictibilitate. Adic? în m?sura în care se urm?re?te cu sfin?enie un „protocol” al unui experiment exterior, considerat a fi obiectiv, se ob?ine întotdeauna un rezultat identic. Chiar ?i în cazul „incertitudinii” din fizica cuantic?, în cadrul c?reia predictibilitatea strict? a fost înlocuit? cu una probabilist?. În literatur?? Da ?i aici de c?tre unii scriitori PoMo care se cicleaz? în gol. Restul? Ei bine, restul conteaz? într-adev?r. Literatura, în general, ca ?i ?tiin?a ?i filosofia dar ?i unele teologii reprezint?, f?r? doar ?i poate, o cale a Cunoa?terii. Dar, în cazul literaturii, ea se realizeaz? predominant prin metafore.

IM: Ţi-am pus aceast? întrebare din dou? motive, de fapt. Primul este desigur textul lui Alexandru Mu?ina men?ionat deja ?i în care afirm? c? poezia contemporan? nu mai poate fi decât ?tiin?ific?, dar l?sând totodat? s? se în?eleag? c? tocmai asta va determina o „abordare spiritual? a realit??ii”. Termenul de „spiritual” ar putea s? par? ciudat în acest context, dar sunt de acord c? nu trebuie ?ters sau ignorat. Atâta vreme cât exist? în discursuri nu îi putem nega prezen?a – ceea ce putem schimba în cele din urm? este semnifica?ia pe care o poate lua. „Fiin?a spiritual?” nu este nicidecum un centru, ci o simpl? parte ca oricare alta a unui asamblaj oarecare. C?tre aceast? descentrare ar trebui s? ne conduc? ideea de literatur? ca ?tiin??. Între „spiritul ?tiin?ific” ?i „fiin?a spiritual?” au existat leg?turi puternice, rupturi ?i apropieri, care au trasat practic „istoria umanit??ii”. Aceast? leg?tur? este mai evident? în a?a numitele ?tiin?e umaniste. Cum bine ai precizat deja, ruptura radical? care a dus la dezintegrarea ra?ionalismului clasic este tocmai acea „desacralizare a ra?iunii“, cum o numea Gabriel Gosselin, ?i pe care (vezi Gilbert Durand, Arte ?i arhetipuri) o putem dep??i chiar prin „?tiin?ele omului“ – este un paradox. Durand vorbea de o cunoa?tere unitar?, în afara filosofiilor greco-cre?tine: „S? subliniem mai întâi c? aceast? Mare ?tiin?? care tinde s? unifice cele dou? lecturi ale Universului, în afar? de faptul c? este un hiper-ra?ionalism ce integreaz? lan?uri de ra?ionamente mai complexe ?i mai curente, mai implicate decât cele utilizate de ra?ionalismul clasic al lui Aristotel, Toma d’Aquino sau Descartes, poate revendica foarte bine numele de Gnoz?. […] Dar Franҫoise Bonardel este cea care în monumentala ?i magistrala sa lucrare identific? aceast? Gnoz? cu o recuren?? fructuoas? a gândirii hermetice…” Tendin?a spre re-mitologizare prin procesul mitico-alchimic presupune mereu un risc (iar nazismul este un exemplu în acest sens), fiindc? nimeni nu poate prevedea trecerea de la IN-volu?ie, Nigredo, la RE-volu?ie, Rubedo; a?adar riscul regres?rii, al involu?iei, este cu atât mai mare cu cât este înso?it de pl?cere. ?i iat?-ne în punctul în care deconstruc?ia devin absolut necesar?; s? nu uit?m c? Durand face mereu referire la ideea de om: homo sapiens, homo religious, natur? uman? etc., tocmai aceast? natur? uman? este ceea ce deconstruc?ia pune sub semnul întreb?rii. În cele din urm? nu este vorba de a scoate omul din joc, ci de a-l face s?-?i accepte locul oarecare printre celelalte f?pturi ale lumii. De aceea cred c? fragmentarismul pe care îl propui are sens ?i ar trebui discutat al?turi de noile dezbateri privind postconceptualismul ?i schimb?rile din lumea artelor.
Iar acum, ca s? trasez un cerc, a? încheia tot cu Dincolo de ironie ?i ironism. Vorbeai acolo de înlocuirea Haosului obiectiv cu simulacrul acestuia, Hazardul – „un simulacru introdus de om”. Din aceast? perspectiv?, devine literatura un joc al Hazardului, neputincioas? de a mai „interveni neutru” în lume? Sau dimpotriv?, literatura reprezint? tocmai ?ansa de a recupera Haosul, interven?ia neutr?, de a învinge, în mod paradoxal, simulacrul, ea creatoarea de simulacre?
GM: Da, ?i te citez c?ci: „literatura reprezint? tocmai ?ansa de a recupera Haosul […], de a învinge, în mod paradoxal, simulacrul, ea [cea G.M.] creatoarea [aparent? G.M.] de simulacre”.
NOTE
[1]Gorun Manolescu, Dincolo de ironie ?i ironism, Bucure?ti: Paideia, 2010.
[2] Gorun Manolescu, Fragmentariun: fic?ionale, Bucure?ti: Fractalia, 2017.
[3]Andrew S. Grove, fost CEO Intel, apud Michael Fradette and Steve Michaud, The Power of Corporate Kinetics: Self-adapting, Self-renewing, Instant-action Enterprise, Simon & Schuster Ltd., 1998.
[4]Nichita St?nescu, „A unsprezecea elegie”. Se ?tie c? în conformitate cu Einstein, când se atinge viteza luminii, timpul „încremene?te“.
[5]Nyioti Sakurazawa, Principe unique de la philosophie et de la science d’Extrême-Orient, Centre International Macrobiotique OSHAWA, 1995, pp. 12 – 13.
[6]Nietzsche, Amurgul idolilor, Bucure?ti: Humanitas, 2005, pp. 37-38.
[7]Wittgenstein, Cercet?ri filosofice, Bucure?ti: Humanitas, 2004, p. 105.
[8]Pu?ini ?tiu c? tot Aristotel a pus ?i bazele „logicii modale”, azi extreme de la mod? care, prin introducerea viitorului contingent, abole?te univocitatea.
[9]Encyclopedia Britanica, Lila Hinduism, [online https://www.britannica.com/topic/lila] [25 aprilie 2018].
[10]Marti Rees, Doar ?ase numere, Bucure?ti: Humanitas, 2000.
[11]E bine c? ai f?cut aceast? precizare, pentru c? a? vrea s? dezvolt?m aceast? idee, extrem de important? pentru mine. Cu mul?i ani în urm?, credeam cu t?rie în aceast? imposibilitate de a comunica, îns?, în mod paradoxal, ceea ce m-a ajutat s? v?d lucrurile altfel a fost tocmai deconstruc?ia. Explica?ia este lung? ?i va trebui s? revenim la ea. Altfel, ar trebui s? ne r?spundem, cum de este posibil chiar acest dialog? Comunic?m?
[12]Aceast? idee a lui Derrida nu are sens f?r? s? preciz?m ce în?elege el de fapt prin no?iunea de text. Schimb? întreaga perspectiv?. Pe de alt? parte, exist? aici ?i o ironie fin?, frecvent? la Derrida, îndreptat? împotriva hermeneuticii. Vom reveni la momentul potrivit, s? ne întoarcem la interviu.
[13]Jean Baudrillard, Radical Thought, Translated by Francois Debrix, Sens & Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994, p. 5.
[14]Baudrillard, Op. cit., p. 4.
[15]De?i, deconstruc?ia tocmai aici l-a identificat. Exist? în acest text „închegat“, cum îl numeai, zone deschise, ap?rute în ciuda oric?rui control omniscient. Restul r?mâne mereu în orice, urma invizibil? a realit??ii, surprins? doar din gre?eal?, printr-un e?ec de crea?ie. Desigur, în arta abstract? este mult mai u?or de identificat. Badiou l-a numit procedeul substrac?iei. În aceste puncta de realitate putem ob?ine acea „implosion of nature and culture”.
[16]Umberto Ecco, Opera deschis?, Pite?ti: Paralela 45, 2005.
[17]De o asemenea gândire se ocup?, pe la noi, Mihai ?ora în Sarea P?mântului, Bucure?ti: Humanitas, 2006, Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Bucure?ti: Polirom, 2006, Valentin Cioveie, „Practici ale t?cerii”, în Andreea Parapuf (ed.), Logos, limb?, limbaj, Zeta Books, 2007 ?i defuncta, din p?cate, revist? Idei în Dialog.
[18]John Dewey, “We only think when we are confronted with problems”, in The Philosophy Book, London, New York, Melborne, Munich, And Delhi: DK, 2011.
[19]Mereologia apare ?i în logica clasic?, univoc?. Dar altfel ?i mai atenuat. Nu vom insista aici.
[20]C. Moisil, Încerc?ri vechi ?i noi de logic? neclasic?, Bucure?ti: Editura ?tiin?ific?, 1965.
[21]A se vedea Gorun Manolescu, “Discu?ie non-virtual? cu Constantin Virgil Negoi??”, în Almanah Origini 2008, LiterArt XXI, 2008, pp. 331-355.
[22]Gorun Manolescu, „Architectural thinking and some aspects of technical creativity”, Human Systems Management, nr. 4 (1984), pp. 226–228.
[23]R. Thom, apud Alain Boutout, Inventarea formelor, Bucure?ti: Nemira, 1997, pp.19 – 26.
[24]Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Bucure?ti: Humanitas, 1991, p. 124.
[25]Deleuze, Logique du sens, Paris: Les Éditions de Minuit, 1969.
[26]H. R. Maturana & F. Varela, Autopoesis and Cognition, Bosto, London: D. Riedel Publishing Company, 1972.
[27]I. Prigogine, apud Alain Boutout, Inventarea formelor, Bucure?ti: Nemira, 1997, pp.43 – 48.
[28]Despre un nou mimesis s-a vorbit deja. În cartea lui, Typhography: Mimesis. Philosophy. Politics, Philippe Lacoue-Labarthe pune aceast? problem, deci pân? la urm? tot dinspre postmodernism ?i deconstructivism vine ?i aceast? idee.
[29]P. Ricoeur, Metafora vie, Bucure?ti: Univers, 1984.
[30]L. Blaga, Trilogia culturii, Bucure?ti: Editura pentru Literatur? Universal?, 1969.
[31]Foucault citat în David Bentley Hart, „Critica ontologiei lui Deleuze”, Idei în dialog, nr. 12 (51), decembrie, 2008.
[32]A se vedea ?i Gorun Manolescu, „Deleuze: Jocul ideal”, NOEMA, vol. IX, 2010.
[33]A se vedea, de asemenea, G. Manolescu, Op. Cit. unde se explic? ?i sensul lui Aion dat de René Guénon, de la care Deleuze l-a preluat, précis f?r? s? ?tie.
[34]D. T. Suzuki, Zen Buddhism. Selected Writing, New York, London, Toronto, Sydney, Aukland: Doubleday, 1996, pp. 149 – 150.
[35]Despre “arhitectur?” ?i “gândirea arhitectural?” am vorbit în mai multe lucr?ri. A se vedea
„Cu privire la formarea conceptului unui produs tehnic”, Revista de Filozofie, vol. XXVII, nr. 4 (1980), pp. 508–514; „Architectural Thinking”, Proceedings of the 16th International Congress of the History of Science, A. Scientific section, pp. 461-463, Bucharest, Romania August 26 – September 3, 1981; „Gândirea arhitectural? metod? transdisciplinar?”, Revista de Filozofie, vol. XXVIII, nr. 5 (1981), pp. 802–812; „Architectural thinking and some aspects of technical creativity”, Human Systems Management, nr. 4 (1984), pp. 226–228; „Architectural Modelling Approach By Means Of Categories And Functors”, Noesis, Vol XXVI (2001), pp. 79–94; „Qualia Implied In An Architectural Thinking Process”, Noetic Journal, Vol. 3, No 3, July (2002), pp. 259–267; „Considera?ii asupra no?iunilor de ‘arhitectur?’, ‘proces arhitectural’, ‘qualia arhitectural?’ ”, Noema, Vol. I (2002), pp. 98-105.
[36]A. Deikman, “I=Awareness”, Journal of Consciousness Studies 3, No. 4, 1966, pp. 350 – 356.
[37]M. ?ora, Sarea p?mântului, Bucure?ti: Humanitas, 2006.
[38]C. Ciocan & A. Trepca, Fenomenul „animal”, Bucure?ti: Zeta Books, 2017.
[39]M. Dr?g?nescu, Ortofizica, Bucure?ti: Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, 1985.
[40]Deleuze, Logique du sense.
[41]Heidegger, apud Gorun Manolescu, “«Le Poetique habite dans L’Home» – Commentaries sur Heidegger”, European Scientific Journal, Vol. 4, Decembre (2013). pp. 380–384.


Iulie, 2018 Iulia Militaru