Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Cele două case

de florentin gheorghe sorescu


Sigur nu mai știu ce m-a determinat să mă sinucid. Cum de am luat hotărârea.
Țin minte că lucrurile începuseră să meargă din ce în ce mai prost la școală. Cred că eram în clasa a doua sau a treia, poate a patra.
De fapt cam totul îmi mergea prost, nu numai școala. Notele erau un efect a ceva cu mult mai grav. Dar părinții erau departe de a ști cum să gestioneze situația. În acele vremuri prea puțin se știa de dusul la psiholog.
În fiecare an marcam câte-o internare, îndeosebi la Chirurgie Plastică și Reparatorie, în București. Un spital cu coridoare înalte și ferestre mari, gen clădirile din perioada interbelică, unde accesul la etajele superioare se făcea printr-un lift hodorogit, înconjurat de plase de sârmă în locul plăcilor de beton de acum. Un fel de capsulă în care puteai să vezi figurile celor care urcau de la un etaj la altul cum stau acolo cuminți așteptând să fie înghițiți de ca de un animal carnivor.
La Budapesta am văzut de curând unul similar într-un bloc vechi, specific, din câte am înțeles, acestui oraș din vremurile de odinioară și brusc m-am trezit din nou în acel loc pe care îl credeam demult uitat, înconjurat de figurile triste și obosite ale bolnavilor.
Ei bine, cu acel lift erau aduși arșii. Mai întâi te izbea mirosul de păr pârlit și carne, după care vedeai corpurile mutilate cum sunt aduse în scaunele cu rotile sau pe targă. De cele mai multe ori doar ochii îți arătau că cineva încă mai locuiește în acele trupuri inerte pentru care orice mișcare, cât de mică, însemna cel mai cumplit chin. Ochi care se mutau de la unii la alții speriați și ale căror priviri spuneau totul.
În spital intrai mutilat și ieșeai, într-un fel, și mai mutilat decât înainte. Cel puțin după ce auzeai povestea fiecăruia, nemaivorbind de suferințele îndurate. Atâta doar că eram noi între noi. Poate acesta este motivul pentru care multă vreme după ce ieșisem de acolo preferam să ajung acasă străbătând coridoarele lungi și întortocheate, asemenea unui labirint, ale unei policlinici din apropiere. Mirosul de eter și fețele suferinde îmi dădeau un anume sentiment de confort. Aceasta era acasa mea, aveam să înțeleg mai târziu. Locul în care îmi întâlneam semenii fără a mai simți că sunt respins.
Nu știu de ce scriu toate astea. Poate pentru că de-abia acum am găsit puterea să mă întorc în pielea copilului de odinioară, să-i întind o mână și să-l încurajez să vorbească, stiind că va fi în sfârșit ascultat. Iar prin asta să le spun tuturor povestea celor pe care poate o văd de multe ori în viață, dar trec pe lângă ea fără să le pese. A celor neajutorați, izgoniti, izolați, lipsiți de căldura și sprijinul celor de lângă ei.
Nu mai rețin ce imagini vedeam prin acele ferestre mari ale spitalului. În orice caz, unele mohorâte. De parcă și lumea de-afară era tot un pacient.
Țin minte, spre exemplu, o imagine în care ningea cu niște fulgi mari, imenși. Sau poate eu o vedeam așa din dorința de a acoperi totul cu zăpadă. Și prin ninsoarea aia am văzut un om și omul ăla târa ceva după el. Trist, obosit. Adus de spate. Uitându-mă mai atent mi-am dat seama că târa după el ceva aducând cu un trup inert.
- Ce se întâmplă acolo? am întrebat.
Nu știu dacă așteptam un răspuns, dacă eram singur sau se mai afla cineva la fereastră.
Știu că am auzit răspunsul și mi s-a părut că glasul vine din acel coridor ca dintr-un gâtlej:
- Nimic. Îl duce la morgă.
După care luminile s-au stins încet, încet.
Nu țin minte nici acum motivul concret al sinuciderii. Mai degrabă îl presupun.
Ceea ce știu este că am luat un medicament dintr-o cutie de care tata spusese să nu ne atingem sub nicio formă, apoi un altul... În fine,
le-am înghițit pe toate. Știam de puterea lor magică, fratele meu luase unul singur odată și îi fusese rău toată ziua. Calitate garantată, marfă adusă din Italia. Moarte ambalată sub forma unor pastile mici, lucioase, frumos colorate. Roz. Numai bună de ucis copii.
Habar nu am nici acum cum de am scăpat. Tatăl meu a trecut pe-acasă în timpul serviciului, cu toate că nu ar fi trebuit să se întâmple așa. A văzut că dorm și l-a întrebat pe fratele meu dacă s-a întâmplat ceva.... Iar fratele meu si-a luat inima în dinți și i-a spus.
Eu nu mai eram acolo în acel moment și cu exactitate nu aș putea relata ce s-a mai întâmplat, cum am fost luat repede în brațe, urcat în mașină și dus la spital.
Începusem deja să călătoresc, nu știu cât de departe reușisem să ajung. Cred că în căutarea acelui loc în care totul este acoperit de zăpadă.
Ideea este că atunci când m-am trezit nu am mai înțeles unde sunt. Mă așteptam să văd aceleași coridoare lungi, întunecate, ferestrele mari și lumea necunoscută din spatele lor.
Dar imaginea pe care o vedeam acum prin geam nu mai era nici pe departe una atât de mohorâtă. Pe seamă ce priveam am început să identific locuri cunoscute. În depărtare se vedeau niște blocuri înalte, din cărămidă, aliniate ca niște jucării de-a lungul căii ferate. Încet-încet am zărit și blocul în care locuiam, ferestrele de la apartamentul nostru strălucind în soare.
Și brusc am simțit cum mă cuprinde o bucurie imensă. Era prima dată când puteam să-mi văd acasa dintr-un spital. Ajunsesem acasă și mă simțeam ca acasă.

florentin gheorghe sorescu (gavril) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro