proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Sfâr?it de cuptor. Strict calendaristic. Altfel, prognozele Tv ?i cele interioare prelungesc expirul saharic cu mult peste grani?ele proprii. Zile, ore, minute, secunde, toate sunt dr?muite sever. Programul, mai dur decât al trudnicilor salahori în min?. Începe la 8 diminea?a. Se termin? dup? miezul nop?ii [Câteodat?, continu?, în stare de semicon?tien??, ?i dup?. Atunci, visul are consisten?? atât de palpabil?, c? te îndoie?ti de realitatea zilei urm?toare. În oglinzi uria?e, cuiva îi arde de joac?. Pune în loc de tine o masc? penibil? cu cearc?ne prelungindu-se-n mandibule. Fruntea te?it?, îngustându-se v?zând cu ochii, lanseaz? provoc?ri sferei turtite la poli. Din nas nu au r?mas decât 2 orificii. Din alur?, un cerc b?l?ng?nindu-se. Înserarea începe dintr-o privire mioap?. Noaptea întinde capcane lucidit??ii. Pentru o clip?, tinzi s?-i dai dreptate lui Darwin. Teoriei lui evolu?ioniste-involu?ioniste: „M?i s? fie, da’ bine mai sem?n?m!” Te scuturi. Apele se tulbur?. Se limpezesc. Iar se tulbur?... Iar se... Vezi aluni?a din b?rbie, grain de beauté, cum inspirat au denumit-o francezii, unul dintre semnele tale distinctive, identificatoare la o adic?. Vezi, sim?i mai exact, ?i felul acela al t?u – numai al t?u! – de a zâmbi ?i de a fi trist? în acela?i timp, de a fi trist? ?i de a zâmbi simultan; î?i spui: „Da, cu certitudine sunt eu! Eu suuunt!”]. 3 ture de câte 5 ore. Toate, cu unul ?i acela?i personal. Calificat. Sonia îns??i. Cu 15-20 de minute pentru mese, 10 minute pentru „altele”. În astfel de circumstan?e, salopeta este de departe cea mai indicat? vestimenta?ie. De preferat verde. S? po?i face corp comun cu un fotoliu verde. Cu o past? verde. Cu un vis la fel de verde. Odat? simbioza instituit?, orice sentiment al nonnecesarului este abolit în mod oficial: cucerirea necunoscutului poate începe! [„Sonia, tu o s? iube?ti sold??e?te!” – îi tot repet? în ultima vreme Bunica cea Bun?. Nu, nu o mustr?! Bunica doar se redescoper? pe ea... cândva! ?i Sonia ?tie foarte bine asta! Î?i zâmbesc complice! Nu, nu o s? se schimbe vreodat?! Cum s?-?i treac?, Bunic?, prin cap a?a ceva?!] Respira?ia este limitat? la strictul necesar. Cli?eul Nu am timp nici s? respir! str?bate calea invers?, anume de la figurat(iv) la denotativ: Nu am timp, (deci) nu respir! [Descartes spusese ?i, dup? el, se îngr?m?diser? to?i adep?ii cartezianismului: « Je pense, donc j’existe ! »] ... adic? o fac, dar cu m?sur?! [Nu, nu te sufoci! Vezi-?i de treab?! Timpul trebuie folosit, mai exact reciclat, recondi?ionat, refolosit, cu în?elepciune / eficien?? maxim?! Mai abitir decât o resurs? natural? pe cale de a se epuiza în secunda imediat urm?toare! Mai dihai decât curentul electric! Apa! Hârtiaaaa... aaaa, pardon, ba-nii! Iubirea aceea! Nu, nuuu, asta nu înseamn? musai c? e?ti un zgârcit! Nici un mizantrop! Nici un... ] La fel ?i partidele verbale. Uneori, gestul ?i mimica o iau înaintea cuvântului. Din acelea?i motive-obsesii de brevilocven?? absolut?. De pild?, î?i treze?ti ar?t?torul din încremenirea-i lene?? pe muntele venusian. Împingi cu el autoritar spre interlocutor. [... ?i... interlocutorul se întâmpl? adesea s? fie pozi?ionat chiar în dreptul u?ii...] El va în?elege, f?r? doar ?i poate, c? prezen?a sa este superflu?. Se va retrage. Pe vârfuri. F?r? s? cear? vreo l?murire. A?a cu Sora. Are prostul obicei de a intra în laboratorul spartan al Soniei f?r? s? bat? la u??. Pe motiv [sub pretext, n.n.] c? acolo, dar exact acolo, ?i-au petrecut cândva împreun? o parte din copil?rie, fiind proprietare cu drepturi egale asupra ariei respective. În aceast? ordine de idei, trecutul se repercuteaz? inevitabil asupra prezentului. Pentru fiecare în alt fel. Mult prea sentimental?, pu?in cam uituc?, poate prea ancorat?, pân? la împotmolire, în sim?ul propriet??ii sau, pur ?i simplu, indiscret? la culme, Sora are mereu „câte ceva” de luat de aici: caietul cu foaie velin? ?i miros de scor?i?oar?, acul ?la de siguran??... ?tii tu... garantul securit??ii maxime, ah, da... ?i centimetrul..., neap?rat centimetrul... (nu, nuuu... cel galben, ?tiu, este în sufragerie, îmi trebuie cel roz, m? rog, roz cu pic??ele), o privire în plin? uli?? care „numai de aici se prinde ca la carte, ce... ai uitat...?!”, ba chiar ?i amprentele l?sate pe un disc sau, op?ional, pe o ram? [„?i-am spus de atâtea ori, apuc? discul de margini, în curând o s? umplem mormane-mormane de recycle bin-uri...”]. Da, dar nu mai ?ine! O fi ?inut o vreme. Când pe fruntea Soniei începuser? s? se autoîntip?reasc? mesaje fosforescente mai ceva decât pe panourile inscrip?ionabile ale firmelor: MATER DOLOROSA – consulta?ii gratuite; servicii online non-stop; îndelung?-r?bdare (Nicio insisten?? nu este îndeajuns de st?ruitoare; z?bovi?i, v? rooog! Uita?i aici o... bub?. La discre?ia Dvs.: scurma?i cu încredere! Nu v? opri?i pân? nu... În?elege?i Dvs.,... nuuuu?! S? v? aduc ?i un ceai?! Poate o cafea?! Ni?te reviste?! Un program eficient de omorâre a bubei... aaaa, pardon, a... timpului?!); milostenie maxim? (prin absolutizarea circumstan?elor atenuante, a indulgen?elor, astfel încât...); garan?ii absolute (Încerca?i, nu ve?i regreta nicio clip?! Cine nu risc? nu câ?tig?!); nirvane (A?eza?i-v? cât mai comod... în pozi?ia aceea a cuget?torului neolitic! Împietri?i! Uita?i odat? de u??! Autosugestiona?i-v?, ce naiba!) ?.a.m.d.). A ?ters zile. S?pt?mâni. În ?ir. La litere. Sonia devenise o umbr?. Umbra devenise Sonia-în-persoan?. Dar umbra adev?rat? o c?uta. A dat de o alt? umbr?. N-avea carne, n-avea oase, nici gând s? mai miroas? a Elizabeth Arden! A?i! Ce ?i-e ?i cu umbrele astea! Anemice de parc? toat? via?a nu s-ar fi hr?nit decât cu neant! ?i ce pot face 2 umbre?! Cel mai probabil, ar putea s? se ia la ceart?. Pe verbul a se umbri. Pe spa?iul (cât de comun?!) nedefinit al zidului-gazd? crescând, în întunericul luminat, din arunc?tura terifiat? a privirii în gol. O nimica toat? în ochii novicelui într-ale realit??ii, expert în schimb în reverie, maestru în pierderea capului în nori; a?adar, un pur efect estetic ce, cu pu?in noroc, la rându-i s-ar putea solda cu neb?nuite consecin?e în evolu?ia ulterioar? a genului (mai mult sau mai pu?in artistic). Umbra2 sau Soniaînpersoan? ?i-a prins Umbra primordial? între degetul mare ?i o înjur?tur? tipic feminin?:
– Îmi violezi teritoriul! Tu, efectiv, nu exi?ti! Sau, în orice caz, exi?ti prin mine! Eu pot fi f?r? tine, tu nu f?r? mine!...
– ... dar... – articul? firav cealalt? – într-un fel e firesc s? fie a?a. Când devii deodat? altfel, când renun?i la r?bdare, la în?elegere, la mil?, la generozitate,... musai te sub?iezi pân? când din tine nu mai r?mâne decât o umbr?, de fapt o umbr? de rang secund, z?mislit?, contra naturii, cu pre?ul disolu?iei persoanei respective... [„Se spune: e-pa-v?!” – o corect? mental Soniaînpersoan?. „Desigur, dac? mai cuno?ti ?i altceva în afar? de sensul propriu al termenilor!”]. Or, umbra adev?rat? niciodat? nu se afirm? prin moartea Persoanei, ba dimpotriv?! De aici ?i pân? la... neant nu mai e mult. De fapt, eu îns?mi, în absen?a Persoanei, nu voi mai fi (c?ci nu cunosc înc? o umbr? care s? fi reflectat o alt? umbr?, dar... cine poate ?ti?!). Totu?i, unica mea consolare ar putea fi – nu, nu râde, au ?i umbrele dramele lor! – aceea c? nu a? mai auzi pe nimeni spunând: ?Faci umbr? p?mântului degeaba!? ?i e cât se poate de dureros ?i de înjositor, chiar ?i pentru o umbr?, s? aib? certitudinea c? nu ofer? nimic (salutar) în schimbul actului de umbrire, se pare, nu întotdeauna cel mai fericit / în?l??tor dintre acte. Or, p?mântul se poate l?sa umbrit, galaxia se poate l?sa umbrit?, un întreg univers o poate face... în schimbul a ceva, opus lui „degeaba”. Acel CEVA care d? un SENS. Iar Sensul nu se poate na?te prin nega?ie, mai exact prin nihilism. Pentru c?, de fapt, atunci când tu te absolutizezi pe tine însu?i / îns??i, când tinzi s? devii axis mundi, nimic nu conteaz? mai mult decât propria persoan?, propriul eu, propriile probleme, propriile victorii, propriile e?ecuri etc., ceilal?i fiind doar jivinele insignifiante care te încurc?, î?i stau în cale ?i care trebuie, prin urmare, puse la perete / la punct / la zid, neutralizate, anihilate. Poate nu-?i dai seama, dar, astfel, tu comi?i un hybris, dovad? în acest sens dezumanizarea cu care te po?i „l?uda”!
– A?i! Hybris?! Dezumanizare?! Vorbe mari! Simple teorii, ridicole prin lipsa de sus?inere în realitatea imediat?, generate f?r? îndoial? de complexele unei entit??i minuscule, atât de ?tears?, aproape invizibil?, mereu la (înde)mâna altcuiva... Cred în mine, în visul acela de a învinge ?i de a poseda necunoscutul, de a mi-l subjuga! Pentru asta am tot dreptul s? fiu autoritar?, s? pun piciorul în prag, chiar s? alung dac? trebuie! Eul meu nu poate cuceri Infinitul decât în anumite condi?ii! Iar aceste condi?ii trebuie s? aib?, cel pu?in, prestan?a unor articole legislative...
În timp ce Umbra1 î?i poart? în?eleapt? ?i resemnat? agonia în spate („E a?a de tân?r?, e înc? prea tân?r?...!”), Soniaînpersoan? încearc? gestul de a se bate cu pumnul în piept. Anxietatea o sugrum? atunci când nici instrumentul, nici destina?ia nu se las? prea u?or reperate. Vidul pare a se înst?pâni. Iar gustul golului nu este deloc unul dintre cele mai pl?cute. Imagina?i-v?, de pild?, o senza?ie-sentiment de cocleal? sau una de mormane de termite în cerul gurii. ?i nu sunt – crede?i-m? pe cuvânt! – decât imagini foarte aproximative, absolut eufemistice. Uneori, conceptul nu-?i g?se?te cu niciun chip acoperire în universul lingvistic. A?a se na?te aproxima?ia, mai exact înv?luirea realit??ii în m??ti perfide în polisemia lor. Într-un anume sens, a?a a ap?rut ?i Turnul Babel, mai plastic ?i mai terestru vorbind, ba-bi-lo-ni-a!
Ceva foie?te. Undeva. În dreapta. Ba nu, în stânga! ?i-n dreapta, ?i-n stânga! Peste tot! Prea mult zgomot. Lume neorânduit?! A haosului! ?i câinii au început s? latre. G?inile s? cucurigeasc?! O c?ru??... Convoaie întregi pe uli??. ?i ce praaaafff! Îhî, îhî, îhîîî! Mai c? se îneac?. O ?iganc? tocmai acum ?i-a g?sit s?-?i strige obiectul propriei ontologii: „Spoi’tingiri, spoi’ tingirii..., pretinoooo!!!” A-jun-ge!!! Sonia se repede la fereastr?. O s-o-nchid? ?i închis? o va ?ine pân? în ajunul examenului! S? nu mai suporte atâtea intruziuni din exteriorul barbar! Curiozitatea îns? îi reprim? gândul radical. O Cristin? mic?-mic?, la o poart? mare-mare, reclam? insistent prin ?oapte ?i priviri prezen?a, foarte probabil, a Surorii. Înfiorat?, o repereaz?, pân? una-alta, pe Soniaînpersoan?:
– ... eu... vroiam... adic?... de fapt, tocmai c? nu vroiam s? deranjez... O c?utam pe Flori.
– Ce tot spui acolo?! Nu în?eleg nimic – se i?e?te Soniaînpersoan?, rara avis... Vorbe?te mai tare c? doar nu monologhezi!
Cealalt? se intimideaz? complet. D? s? plece. Generoas?, „i?ita” o încurajeaz? s? renun?e la plecare:
– Hei, haide, repet?, dar repet? tare ?i cu dic?ie! – î?i arat? Sň-ni-a maxima disponibilitate de care era apt? în dup?-amiaza aceea.
Cristina iese un centimetru din v?g?un?, face eforturi v?dite de a se situa pe o lungime de und? mai pu?in îndep?rtat?. Panicat?, aproape ?ip?:
– Ziceam de Flori... O c?utam pe Flori... R?m?sese s? ne vedem în seara asta...
Cristina nu m?soar? mai mult de 143 de cm. Are sânii foarte mari pentru vârsta ei. P?rul aproximativ castaniu. Mânile aspre miros mereu frumos. Ca ?i pielea în totalitatea ei. Se spal? pe cap cu s?pun de cas?. Pe corp, cu un s?pun p?strat anume de „mamaie”, un fel de s?pun de lux. N?rile Soniei adulmec?. Cristina p?streaz? mereu câteva dâre alb-pr?foase pe fe?ele mâinilor, dovad? clar? a ritualului înst?pânit. În canicul?, mireasma s?punului se simte ?i mai pregnant: exercit? efecte garantate de igienizare a mediului, te pune în gard? asupra cur??eniei individuale. Sonia nu ?tie dac? entitatea cu pricina este con?tient? de toate acestea, c?ci ea cel pu?in nu i le-a dezv?luit vreodat?: s-a mul?umit constant s? adulmece.
– ... ai putea s? o chemi tu?! – se stinse din nou speriat glasul celei de la poart?.
Cristina nu avea îns? de unde ?ti c? Sonia se adâncinse din nou în medita?ii. De la poart?, înfipt?-n fereastr?, p?rea un tablou despre r?zvr?tirea semidomolit?. Cristina o sim?ea puternic?, impozant?, o furtun? ie?it? – de data aceasta, cine ?tie din ce motive?! – doar par?ial din matc?. Nu s-a mai sfiit. A f?cut câ?iva pa?i spre gr?dini?a cu flori din fa?a casei. Sonia a încurajat-o din priviri. Sora o poreclise Butucea. De bun? seam?, din pricina staturii ei îndesate. Dar ?i a alurii aceleia imperturbabile, care n-ar fi reac?ionat la nimic, nici m?car la propria dispari?ie. Pe Sonia o apuca mereu c?scatul în preajma acestui exemplar cafeniu, mult prea calm, al naturii desp?timite. ?i i se zbârlea pielea. Asta înseamn? c? o relaxa?! Cristina dansa cu Snep ca drogata dându-?i ochii peste cap ?i r?sucindu-?i degetele. Sonia o privea masochist, nu-i cerea s? se opreasc?: sim?ea o nevoie stranie s? fie enervat?. ?i se l?sa. C?lcat? pe nervi. Pân? în punctul acela problematic. Brusc, p?r?sea înc?perea spre stupefac?ia celeilalte. Acum, aceia?i ochi implorau îndurare ?i semidomolita s-a înduio?at foarte:
– Cristina (... Butucea! – se auzi l?untric ecoul), intr?, te rog, în curte ?i a?az?-te pe banc?! Uite-aici, sub castani!
Ca un c??el recunosc?tor, cealalt? o zbughi în curte... Pe trotuar venea agale de tot Nana, o alt? prieten?, c?ci Sora nu se juca! Nana este blond?, cu p?rul ondulat, aproape cârlion?at, ?i fa?a plin? de pistrui. Are idei ciudate – dup? spusele Surorii. A?a se întâmpl? adesea în familiile dezmembrate, în care copiii sunt nevoi?i s? creasc? în absen?a unuia dintre P?rin?i – explicase cândva Bunica cea Rea. Pe lâng? idei – mai mult sau mai pu?in fixe –, Nana are ?i nenum?rate sticlu?e cu oj?. ?i accesorii foarte elegante, îndeosebi curele. Reviste de mod?. Aduse de mama vitreg?. Tocmai de la Bucure?ti. ?i cas? cu etaj! Este o fericit?! ?i, totu?i, Sonia nu ?i-o poate imagina vreodat? altfel decât acum. Este genul de fat? care, oricât s-ar str?dui, efectiv nu va reu?i s? creasc? odat? mai mult de atât. De vin? o fi mimica mult prea copil?roas?, vocea de-abia ie?it? din embrion, în sfâr?it, apuc?turile de feti?? care o apuc? ?i nu o mai las??!
– Ai ajuns ?i tu, Nanaaa?! – simul? surpriza pl?cut? micu?ul butuc, dezam?git c? acum va trebui s-o împart? pe Sora cu altcineva... ?i aveau atâtea de vorbit... Uite, Coad? a venit iar de la Cluj, deja o recidiv? în toat? regula. ?i ce e cel mai important este c? mâine sear? – a aflat ea din surse sigure – va veni la discotec?. ?i Lili... ce ochi frumo?i are Lili! ?i ce curte i-a mai f?cut! Inclusiv cadou: un inel cu pietricic? turcoaz... ?i l-a v?zut ?i mama... ?i mamei i-a pl?cut r?u de tot de el... ?i Florinel a spus c? se potrivesc... ?i... ?i... ?i...
– ...mmmda, p???i a?a ne în?eleseser?m de ieri... – î?i justific? cealalt? prezen?a deloc clandestin? pe aici. Aaa, bun?, Sonia! Iart?-m?, te rog, nu te v?zusem! Tot a?a frumoas?, tot a?a...?!
M??i: 1) Nan-asta ori o place cu adev?rat pe Sonia (mai mult decât pe Sora?!), 2) ori vrea s? o flateze (din ce motive, oare?!), 3) ori simte o nevoie imperioas? de a se auzi articulând (te pomene?ti c? e îndr?gostit? de propria voce...?!),.... n) ori....?!
– Bun?-bun?! – scurt? cealalt? interac?iunea ?i redefini direc?ia: Merg s? o caut pe sor?-mea! Eu nu pot r?mâne, am mult de lucru ?i timp deloc!
Sora nu se las? chemat?. Iese intuitiv pe o u??. Zâmbetul îi l?rge?te fa?a: cele 2 sunt acum la discre?ia ei absolut?. Se bucur? ?i Sonia: a?a, m?car o or?-dou?, o s? fie scutit? de a-?i sâcâi ar?t?torul. Mai ales, nu va fi ispitit? s?-?i reia interminabilele procese-digresiuni despre umanitate / dezumanizare, justa m?sur? / hybris, mea culpa / tua culpa, Umbra1 ?i Umbra2... Fotoliul verde o înha??. Sânzienele uscate sunt atât de vii. Iar ei chiar îi place cum iubesc personajele lui Camil Petrescu: totul sau nimic! ?sta este ?i principiul („E periculos, Sonia, e periculos!” – o avertizase Mama) dup? care ea se ghideaz?. ?i-l asum?, a?a c? nu ezit? s? cad? în capcana ielelor ?i s? exclame odat? ce antecesorii: „Eu sunt dintre acei / Cu ochi halucina?i ?i mistui?i l?untric, / Cu sufletul m?rit / C?ci am v?zut idei”. Dar e cald, muuuult prea cald. Supraomul cedeaz?. Sonia vede în apa oglinzii uria?e un chip de îndr?gostit? fle?c?it?, una cu pleoapele strident colorate în verde sidefat, care tinde s? renun?e la orice principii carteziene, la toate problematiz?rile care nu fac altceva decât s? te cufunde în infinitul necunoscutului ?i al angoasei. Semneaz? regia, scenariul, costumele, decorurile, interpretarea... pentru love story-ul care musai trebuie s? se petreac? în primul an de facultate... El o s? fie blond. Înalt. Cu voce groas?-groas?. Strig?tor la toate cerurile de sentimental. Iremediabil dependent de ea! ?i nu ar strica s? fie... S?get?tor! Va fi, desigur, coup de foudre, survenit în virtutea acelui colosal déjŕ vu. Zi de zi vor rememora, în detalii estetice ?i revelatoare, nenum?ratele lor pove?ti, încoronate de Poveste... Dar s? nu anticip?m prea mult. Destinul s-ar putea sim?i provocat! Iat?, aici, mult mai aproape, la îndemân?, pepenele mare ro?u, a c?rui sacrificare în miez de noapte a devenit deja o tradi?ie în familie. Atunci, ?i ?tirile pe Radio România Actualit??i au o savoare remarcabil?. Craincii au voci ireal de frumoase, de p?trunz?toare. Iar nout??ile sunt numai una ?i una. Nu e nimic mai incitant decât, într-un sfâr?it de cuptor – calendaristic vorbind –, s? te a?ezi la masa din inima b?t?turii imense, sub farurile unui Moskwicz de culoare incert?, s? te înfrup?i din pepenele ro?u rece ca ghea?a ?i, ca om adânc înfipt în realitate, s? ascul?i jurnalul de la miezul nop?ii. Astfel, trecerea se face lin. ?i nu doar spre concretul zilei de mâine... Sare de pe fotoliu. Împinge mald?rul de conspecte spre o margine de birou. Imaginea din oglind? se tulbur?. Cu o alur? nou?, de bun samaritean, se înf??i?eaz? celor 3 adepte fervente ale carpe diem-ului...:
– ... ?i... unde r?m?seser?m?!
Celelalte o privesc stupefiate. Sonia este de-a lor. Mereu au ?tiut asta. Nu este deloc un c?pc?un. Nici un zbir. Nici m?car o ciudat?. O fiin?? prea matur? pentru anii ei! Iat-o! E doar o feti??. Chiar ieri Sora, pândind-o, a auzit-o cum vorbea cu p?pu?ile, mai exact cu Adelina, ve?nica ei preferat?... Face pe dura. În realitate, e mai dulce ?i mai r?coritoare chiar ?i decât o felie de pepene în plin cuptor, la miez de noapte. ?i are obrajii îmbujora?i. P?rul împletit în codi?e de ?col?ri??, prinse în funde albastru-deschis. ?i parc? miroase a zmeur?. Î?i poart? mâinile catifelate, vocea ?i mai ?i... Nu, nuuu! Povestea aia cu ar?t?torul a fost doar a?a... o inven?ie. ?i-apoi, umbra, pardon umbrele, ni?te digresiuni puerile! Ca s? nu mai pomenim de iele, de jocul lor! Toate astea au r?mas acolo, într-o carte. De fapt, mereu au fost într-o carte.
– ... nu, totu?i, nuu! Nu voi merge la discoteca asta a voastr?, dar a?tept cu ner?bdare s?-mi povesti?i de-a fir a p?r! ?ti?i, sor?-mea rupe vreo trei perechi de înc?l??ri pe var?... Niciodat? nu are îndeajuns... P?rin?ii sunt dispera?i...
– Ei, nici chiar a?a! – mai se mândre?te, mai se eschiveaz? Sora.
– ...da, ?tiu c? Flori duce un r?zboi cumplit cu pantofii, cu sandalele, cu adida?ii – o sus?ine Cristina pe „turn?toare”... Dar s? v? spun una: noi toate 3 îl vânam pe Coad?, iar Coad? e îndr?gostit lulea de... Sonia!
Da, de Sonia care de-abia de avea habar c? acel Coad? exist?, c? venise tocmai de la Cluj, c? se prezenta cu sfin?enie într-un spa?iu al nonsfin?eniei. Îi re?inuser? îns? aten?ia picioarele lui. Exagerat de sub?iri. Imitând ni?te paranteze. Unele rotunde. O astfel de imagine, ce-i drept, cu greu se poate da uit?rii...
– În sfâr?it, haide?i s? v? povestesc la ce model de rochie m-am gândit pentru ziua în care va fi prima dintre probele la facultate...
Roiul se strânge ca la un sfat de tain?. Trecerea se face, desigur, cât se poate de lin...