Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

O rena?tere în timp util. Colegi / Tramvaie / Dic?ionare / Maci. Toate în contratimp anulat (II)

de Daniela Luminita Teleoaca

L-a v?zut mai apoi la Academie, la o conferin?? la care Institutul fusese invitat, mai exact obligat s? participe. Purta un sacou uni, bleu-ciel. P?rul blond îi crescuse vertiginos-s?lbatic. ?i avea o privire de husky. Mai ales o siguran?? de sine pu?in compatibil? cu imaginea b?ie?elului absolut vulnerabil, angoasat ?i timorat care mai niciodat?, în prezen?a ei, nu-?i putea cenzura bâlbele, nici simulacrul de râs, un înec continuu de mai mare mila. Atunci Sonia a fost convins? c? se întâmpla ceva necurat. Cineva îi pusese un alt chip, o alt? atitudine, alt eu, alt?... vârst?. Trebuie s? fi fost, cel pu?in, de-o seam? cu ea, de?i, cel mai probabil, o întrecea cu vreo 4–5 ani. Altfel, nu-?i explica inversarea aia subit? de roluri, comportamentul ei de ?col?ri?? ?i sentimentul de insecuritate maxim? când, trecând unul pe lâng? cel?lalt, o hipnotizase cu colegi cu tot de fa?? ?i aproape c? se împiedicase [Sau vina o purtaser? pantofii cu tocul de 10 + 3 cm?! A?!]. Nu a îndr?znit s?-l priveasc? în fa??. Oricum ochii lui se în?l?aser? într-o zon? complet inaccesibil?. I-a sim?it buzele senzuale ?i alura atletic?-olimpian?, verdictiv?. Privirea verde a electrocutat-o mortal ?i a fost nevoie de mai multe strig?te ale colegei X, de un catastif, predestinat s? cad? intempestiv în acustica des?vâr?it? a s?lii, de un scurt-circuit urmat de ropote de conexiuni etc., ca ea s?-?i aminteasc? pentru ce se vine de regul? la o conferin??. Îl sim?ea pe toat? partea stâng? a obrazului. F?r? îndoial? c? ?i el o privea, de undeva de foarte sus: în calitate de agent, reu?ea cu brio s? intre dincolo de orice strat protector. Gesturile ei – aservite cine ?tie c?rui ideal masochist cu existen?? total independent? – cu greu mai puteau evoca imaginea feminit??ii invincibile. În mai multe rânduri, aproape la nesfâr?it, ?i-a dat leonin coama pe spate, a oftat 60 de minute de mai bine de 27 de ori. Foarte repede i-a amor?it degetul mic de la mâna stâng?, aceea pe care, la intervale regulate, c?dea etan?-neiert?tor verdele lui. ?i o ardea..., da’ ce-o mai ardea! Mai apoi un frig n?prasnic s-a pr?v?lit în m?runtaiele ei. Când vecina de conferin?? a f?cut ochii imen?i, Sonia s-a tânguit de probleme de circula?ie periferic?. A ie?it cenu?ie-b?tând-în-albastru ?i, cât timp au mers pe jos, pân? la metrou la Roman?, s-a ales inclusiv cu o pereche de picioare agresate în strânsura ingrat? a pantofilor purta?i conform principiului „Rabd? baba la frumuse?e!”. Mai apoi, urcând Dealul Academiei, un munte bucure?tean în toat? regula, i-a dat sângele, dar nu s-a v?zut, nu s-a auzit, nici m?car nu s-a sim?it, din moment ce 1 coleg? + înc? 2 o identificaser?, mai în urm? fiind, „?an?o?? nevoie mare”! Habar n-are dac? ziua a trecut repede sau mult prea încet. O str?in? stângace ?i nesigur? pe sine îi purtase hainele. Hainele ?i pantofii criminali. Sentimentele ?i gesturile. Str?ina se intimidase, amor?ise, se angoasase, se complexase, tot ea – prin cine ?tie ce me?te?uguri ale vreunui pi?icher deus ex machina – fusese perceput? din exterior drept „fermitatea întruchipat?”. ?i totu?i, în virtutea unei empatii pu?in obi?nuite [sic!], Sonia sim?ise a?a de pregnant tr?irile paroxistic-aberante ale celeilalte, ciud??enia vulnerabil?, gata-gata s? cad? pe spate! Fusese ?i nu fusese ea!
A doua zi, dup? o noapte ce s-a adeverit a fi fost sfetnic relativ bun, Sonia a optat pentru galben ?i sidefat. Pentru un toc aproximativ decent ?i reglarea temperaturii corporale, în spe?? periferice, prin autosugestie. F?când tabula rasa de orice episod anterior, s-a înfiin?at la sala de lectur? în deplin?tatea propriei fiin?e, dac? trecea desigur (?i... trecea!) peste cele câteva degete b?t?torite! Cu un mald?r de fi?e, cu vreo 5-6 ustensile de scris, mai ales cu nelipsita idee-olfactiv?- de-magnolie. El a s?rit s? o întâmpine. Nu era niciun husky, dar parc? nici „cel?lalt” nu prea mai era! Ar?ta cam 35 % relaxat..., chiar 37 spre 40. De bun? seam? se bucura pentru revedere, dar Sonia ce putea face?! Biblioteca era parte integrant? a eului ei, mai r?u decât o piele, mai r?u decât un destin! Deci, s? nu-?i închipuie el altceva! Politicos ?i eficient maximum, i-a adus dic?ionarele etimologice, istoria lui Densu?ianu, Trésor-ul ?i câteva glosare regionale. A vrut s?-i dea ?i 3 biscui?i. Cu vanilie. RoStar. Sonia a refuzat: tocmai ce se îndulcise ?i apoi... silueta asta... El s-a resemnat. S-a a?ezat cuminte la masa de bibliotecar-f?r?-voie ?i, absolut dans son assiette, a început s?-?i devoreze desertul. Niciunul nu a pomenit nimic de ziua ce tocmai trecuse. Sau poate c? nici nu existase. Poate c? totul se n?scuse într-o criz? de anxietate alb? a Soniei, dornic? destul de constant s? de?in? controlul...
– ?i este spectaculoas? munca ?tiin?ific?? – tulburase el lini?tea, dup? o aparent? prob? a cumin?eniei, ce durase vreo 48 de minute.
– ... mmmda! – începuse ea din nou s? se... bâlbâie?! – Nu m-am gândit niciodat? la epitetul ?sta, dar s? ?tii c? e mai mult decât potrivit! – exultase Sonia ?i înc? nu avusese, desigur, timpul pentru a descoperi spectaculosul în toat? m?re?ia lui deloc emfatic?, deloc ostentativ?! Doar pentru ce altceva venise ?i avea de gând pe veci s? r?mân? într-un institut de cercetare... din... România?! [C?..., de exemplu,... pe primul salariu nu a putut s?-?i cumpere decât... un... bocanc, pe cel?lalt l-au subven?ionat de Acas?!] Bineîn?eles c? pasiunea ?i, implicit, spiritul de a s?vâr?i lucruri m?reeeeeeee?e o împinseser?,... îîîîmmmm..., m? rog ?i – mai mult sau mai pu?in – profesorul GrBr, care, într-un început de iarn? o acostase aproximativ oltene?te: – Ia spune tu, fat?-h?i, n-ai vrea s? lucrezi la Institut? Sonia f?cuse ochii mari ?i se ar?tase foarte interesat?, mai ales convins? fiind c? voca?ia didactic? nu pentru ea fusese descoperit?. – Ba da! – r?spunsese timid ?i extrem de îndr?zne? în acela?i timp. A ajuns pentru prima oar? la Institut într-o dup?-amiaz? de vineri, plin? de ghea?? ?i polei. Cl?direa Academiei i s-a înf??i?at gigantesc?, înfrico??toare ?i provocatoare. A g?sit un lift ?i, mai ales, labirinturi f?r? de sfâr?it. Cel pu?in a?a a sim?it atunci, emo?ionat? ?i cu vechiul complex al spa?iului imposibil de st?pânit. Un alt profesor (tot de la masterat) – într-o tentativ? de dizolvare a mitului labirintului – îi divulgase planul extrem de banal al cl?dirii, de la subsol, mezanin... pân? la etajul 7. Pe Sonia n-o convinsese îns? propriu-zis. Avea nevoie de timp ?i, în egal? m?sur?, de complicitatea spa?iului ca acesta s? i se încredin?eze. Dar, pentru aceasta, trebuia s?-l îmblânzeasc?, fie ?i par?ial. Când nu avea s-o vad? nimeni, va executa, în tain? absolut?, escapadele de ini?iere: o s?-?i ia drept reper liftul. ?i statuia lui Cipariu de la II. Apoi stânga-dreapta, dreapta-stânga, înainte! Dac? va trebui ?i va trebui, î?i va întocmi chiar ?i harta personal?. Nu va ?ti nimeni. Profesorul-divulgator îi pusese în mân? Istoria limbii române literare: azi e vineri; luni este examen de admitere. ?i ea luase totul cât se poate de în serios. A devorat informa?ia din carte, ce-i drept nu prea voluminoas?, vreo 200 de pagini, într-1 sâmb?t? + duminic?... pline ochi. C? sus?inuse examen la istoria limbii literare, dar destinul avea s? o poarte în lumea lingvisticii romanice, asta era o alt? poveste, una desigur cu legile proprii, f?r? îndoial?, absolut necesare...
– Studiezi zilnic? Cam câte ore? ?i ai de gând s? continui cu textul religios? ?ii... ?i...? Dar... dar..? Nu cumva...? Dar dac?...? – o z?p?cise el cu un mald?r de întreb?ri, iar ea nu mai apucase – contrar bunului obicei ce-l avea dintotdeauna – s?-?i duc? la sfâr?it sarcina pe care ?i-o impusese pentru ziua respectiv?. În?eleapt?, apelând la resursele inepuizabile ale autosugestiei, ?i-a acordat maxime circumstan?e atenuante, dând un vot de încredere deplin? celor care, cu entuziasm (?i sincer? asumare a resemn?rii / comodit??ii) decretaser? în cor: „Mai e o zi ?i mâine!”. Ce depaaaarte mai erau anxio?ii ?ia care deloc nu l?sau pe mâine ce puteau face ast?zi! Fie-n lumea lor! El i-a descoperit mai apoi, meticulos ?i grijuliu cât încape, degetele r?nite, a?ezate ca-ntr-o expozi?ie în sandale sidefate. ?i mai în?elept, a sf?tuit-o s? aib? grij? s? nu se infecteze ?i i-a promis c?, nu mai târziu de mâine, îi va aduce negre?it... leucoplast ?i... rivanol. Poate ar trebui s? mearg? ?i la un cabinet... Ea ar fi ripostat, m?car s-ar fi amuzat, numai c? el era cât se poate de grav, de serios. A?a c? Sonia a încuviin?at, dând, fie ?i pentru o secund?, degetelor ei b?t?torite o importan?? dispropor?ionat? în raport cu realitatea obiectiv?, nu ?i cu a lui. Dup? ora 14, au coborât împreun? Dealul Academiei. Era mai ?i prim?vara, în agonia-i spre cel?lalt anotimp, f?cea ravagii înro?ind macii, a?ezându-i pe te miri unde, chiar ?i în burta trotuarelor, unde î?i prindeau r?d?cini poetice, doar ca s? verifice atotputernicia naturii. De la el a primit primul mac! [Mai târziu avea s? afle, dintr-un horoscop floral, c? ea era alb?strea, el mac, cum s-ar spune vecini în toat? regula de anotimp ?i de câmpie!] O floare atât de fragil?, de anodin?, pe care n-o vezi prea des, o calci în picioare ?i ea cre?te... cre?te din imagina?ie. Habar nu ai c? ea, la rându-i, te poate strivi cu ro?ul propriu! Gestul lui a fost cât se poate de spontan. De adev?rat. Erau colegi. Tr?iau printre c?r?i, în mijlocul anxiet??ilor albe. Erau sclavi ai sufletului, ai nevoii lui de ro?u, de fragilitate, de atotputernicie, de via??... Degetele li s-au întâlnit ?i ?sta a r?mas un exemplu pe care Sonia oricând l-ar putea da ca s? argumenteze „secunda infinit?” ?i, implicit, s? demonteze toate teoriile negative despre relativitate. În iarba verde-verde, picurat? cu ro?u, timpul se pr?bu?ea în ve?nicie. Nu depindea decât de ei s?-?i reintre în drepturi! Dar... s? mai a?tepte! Are ?i timpul un timp!
– E?ti ?i mai frumoas? a?a... în soare! – în sfâr?it articulase el un fel de declara?ie... ?i verbal?, mai apoi o prinsese pe dup? umeri. Ea nu se opusese. Doar tres?rise. F?r? ca el s? se prind?. A v?zut concret cum coborau încet-încet, mai apoi, imperceptibil, începeau s? urce, iar s? coboare..., s? urce... Cu bucurie nesfâr?it?, cu împ?care, cu dureri stranii nedefinite, în contratimp recuperându-se reciproc. Poteca nu mai sfâr?ea, iarba se ondula sub mi?c?rile ritmice ale respira?iei comune. Nu mai era loc în trup ?i, pe deplin convin?i, s-au încredin?at P?s?rii. Ea sigur ?tia mai bine. Ea nu se temea. Ea mereu g?sea cerul... SAD o vedea în rochia din floarea-soarelui în ziua în care o ploaie aurit? avea s?-i pironeasc? pe o prisp? minunat? dintr-o Gr?din?, una în centrul c?reia S?rutul devenea unica lege. Copacii atingeau cerul, coborau mai apoi la glezn? s? dea de ?tire... În petalele trandafirilor roz, ea îi citea primele scrisori cu mult înainte ca el s? le a?tearn? pe hârtie,... în gând. Mergeau lipi?i-lipi?i, o vietate stranie ?i nimeni-nimeni n-ar fi b?nuit c? era(u) mai mult de unul. Cu neru?inare sau doar înduio?at la culme, mai avea s? se prelungeasc? în iunie, ?i în iulie..., în mai-mereu. În ciuda a tot ?i a toate, era fata lui, avea s? r?mân?, întotdeauna fusese: „Fata cu zâmbet de prim?var?”.

Daniela Luminita Teleoaca (Danaia) | Scriitori Români

motto: Nihil sine Deo!

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro