proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Ambr? ?i aloe ?i toate aromele Arabiei asupra ta, cititor al acestei c?r?i m?runte. Îmi e?ti mai apropiat ca fiul p?rin?ilor mei. Fii fratele meu curajos! Sora mea sfioas?!
Mohammed Ibn Ishak îi salut? pe înso?itorul nobil ?i pe soa?a gra?ioas? în scurta c?l?torie prin s?lb?ticia feeric? a scrierii sale. Dup? relat?ri orale, m?rturii ?i istorisiri meticuloase ale prietenilor s?i a scris via?a lui Mohamed, trimisul Domnului, a?a cum a tr?it-o cu adev?rat. Fie ca îndr?znea?a lui înf?ptuire s? g?seasc? îndurare! Agava trebuie s? înfloreasc?, femeia trebuie s? iubeasc?, soarele s? soreasc?, Mohammed Ibn Ishak trebuie s? povesteasc?: biciu?c? de aur ?i desf?tare trandafirie a fiin?ei sale.
Umbra unui palmier o binecuvânta pe Aminah, cea minunat?, care i se încredin?a într-o blând? lâncezeal?. De?ertul de bronz se deschidea privirilor ei, un cazan frem?t?tor peste un foc nev?zut. Presentimentul ei r?t?cea înspre apus. Acolo se ridica un nor de praf stârnit parc? de o caravan?. C-o u?oar? nelini?te, cele dou? mâini mici ?i cenu?ii se jucau în nisipul argintiu ca doi ?oricei. Norul îns? s-a apropiat ?i a luat forma ?i str?lucirea unui tân?r. Deasupra capetelor lor, palmieri au început s? fo?neasc?. Aerul o asalta. Umbra în care ad?sta s-a preschimbat în negre perne de m?tase. O toropeal? îmbucur?toare îi mângâia membrele. Ea primi din nour ecoul radios al unei atingeri tremur?toare, bâjbâite, apoi s-a trântit pe spate într-un somn pasional.
Când s-a trezit, înserarea îi atârna pe chip. Sânii ei lucitori ?i fermi se s?ltau în întuneric. Sfârcurile lic?rinde atingeau stelele suitoare, surorile lor. Obosit? ?i u?urat?, a z?rit spatele cafeniu al unui tân?r care p??ea înspre amurgul ro?iatic. La mare dep?rtare, acesta s-a risipit în chip imaterial ?i s-a f?cut nev?zut într-un nor azuriu.
Când Aminah a adus pe lume un fiu, i-a dat numele de Mohamed. Îns? n-a avut dureri dup? cum obi?nuiesc femeile când nasc. Nu s-a chircit ca melcul de livad?. Nu a ?ipat ca ?acalul sau ca pisica s?lbatic?. A zâmbit când ?i l-a luat din ea. Rana s-a închis numaidecât, ea s-a ridicat din culcu? ?i s-a îndreptat cu pa?i repezi înspre Kaaba cu copilul în bra?e. Aici a c?zut în genunchi. Piatra neagr? care odinioar? c?zuse din cer a atins buzele albe ale sugarului care, înc? orb, sugea ?i sorbea lapte din ea ca de la pieptul unei mame.
Îns? Aminah era delicat?, iar Mohamed o apuca cu ghearele unui pui de tigru. Atunci Abd Allmutalib i-a spus ei:
- M? duc s? caut o doic?. C?ci copilul e puternic cum eu unul n-am mai v?zut; te-ar putea omorî... În plus n-avem destul? hran? pentru tine. Suferim de secet? ?i de foame. O s? m? duc la femeile din tribul lui Benu Saad a c?ror meserie ?i simbrie este s? al?pteze.
Abd Almuttalib s-a dus la pia?? unde femeile din stirpea lui Benu Saad se ofereau ca doici ?i a exclamat:
- O doic? pentru Mohamed, fiul Aminahei!
Murmurul femeilor care suna ca gâlgâitul unei fântâni adânci s-a despicat pe din dou?, aidoma unei pânze. Ele au ciulit urechile ca ni?te iepuroaice.
Îns? când au auzit c? nu este strigat ?i numele tat?lui, glasurile lor s-au n?pustit în cascad? ?i mai vesele, ?i mai gâlgâitoare.
Un copil orfan! Câh! La ce bun? Câ?tigu-i sub?irel când tat?l lipse?te. ?i ce o s? se aleag? de tradi?ionalele cadouri de onoare ale z?mislitorului c?tre doic?? Bunicul n-o s? se sinchiseasc? prea tare de copil.
Abd Almuttalib str?b?tea pia?a în lung ?i-n lat ?i striga:
- O doic? pentru Mohamed, fiul Aminahei!
S-a perindat toat? diminea?a. Când toate celelalte femei ?i-au g?sit sugari, Halimeh, cea mai s?rman? ?i mai ?tears?, cu sânii fla?ci, care se temea s? r?mân? f?r? câ?tig, s-a apropiat de Almuttalib ?i a zis:
- Sunt gata s?-l al?ptez ?i s?-l îngrijesc pe Mohamed, fiul Aminahei.
Ea a luat copilul în bra?e ?i, nemul?umit? c? ?ine un orfan ?i c? a pierdut eventualitatea cadourilor, l-a dus la c?mila ei, un animal slab, mort pe jum?tate de foame, ?i s-a al?turat caravanei doicilor care c?l?reau spre cas? cu sugarii lor.
Când l-a pus pe Mohamed la pieptul ei fle?c?it, sânul i s-a rotunjit ca o rodie ?i a dat lapte din bel?ug. Seara, când ea a fl?mânzit, iar b?rbatul ei a muls c?mila, a umplut ciubere cu prisosin??. Când s-au întins s? doarm?, curmali ?i smochini se iviser? împrejurul a?ez?rii lor ?i ei au b?ut ?i au mâncat pe s?turate cum nu mai f?cuser? de vreme îndelungat?. Atunci Halimeh a zis:
- S? ?tii c? am p??it într-o gr?din? a minunilor. Lumea se afl? dup? un tufi? de trandafir. Palmierii ne fac vânt ca ni?te sclavi mauri. Sunt din nou tân?r? ?i frumoas?. S?rut?-m?, iubite...
?ara lui Benu Saad, cea mai arid? din Arabia, se metamorfoza acolo unde c?lcau pa?ii lui Halimeh, d?daca lui Mohamed, într-o câmpie paradisiac?. Vitele lui Halimah se întorceau în fiecare sear? cl?tinându-se sub greutatea laptelui. Copacii r?spândeau umbr? ?i fructe în casa odinioar? pustie. P?s?ri ?i flori care nu mai fuseser? v?zute pe aceste meleaguri înfloreau ?i ciripeau în preajma lui Mohamed ?i a Halimehei. Dup? doi ani, Halimeh l-a dezv??at pe Mohamed de sân. El îns? l-a mai cerut pân? la al patrulea an.
Mohamed î?i petrecea ziua ca p?stor pe p??unile surorii lui Abu Dsueib.
Halimeh vorbea adesea cu so?ul ei:
- Nu e?ti mirat c? mama nu-l cheam? niciodat?? Exist? vreo mam? adev?rat? care s? nu cear? ?tiri despre fiul ei vreme de patru ani, la doi ani de la în??rcare?
- Abd Almuttalib trimite regulat ce am hot?rât ?i convenit. ?i n-avem noi parte de stranii binefaceri gra?ie lui Mohamed? Ce-?i pas? ?ie de lipsa sentimentelor materne la mamele str?ine, a r?spuns mânios so?ul ei. Urletele fratelui de lapte al lui Mohamed, propriul lor fiu, le-au împr??tiat vorbele ca lupul, turma.
Acesta a povestit poticnindu-se c? o pas?re gigantic? s-a n?pustit dinspre soare asupra lui Mohamed care se afla pe paji?te cu animalele, i-a spart pieptul cu ciocul auriu, a?a c? i-au ie?it m?runtaiele, ?i i-a scociorât viscerele de parc?-i c?uta inima. Deodat?, o femeie frumoas?, str?vezie ca sticla, ?i trecând ca un v?l peste p??une, s-a aruncat asupra p?s?rii care, abandonându-?i prada, a t?b?rât asupra noii sale du?mance, a apucat-o cu ghearele sale enorme ?i a luat-o în v?zduh.
Speria?i, Halimeh ?i so?ul ei s-au gr?bit spre p??une, b?rbatul înarmându-se la repezeal? cu un topor. Au g?sit vitele care p??teau lini?tite, iar în mijlocul lor pe un dâmb era Mohamed incon?tient cu pieptul deschis ?i o ran? înspre inim?. L-au c?rat pân? acas? ?i i-au bandajat rana care se vindeca v?zând cu ochii.
Trei zile mai târziu, Mohamed era din nou pe picioare ?op?ind printre m?gari ?i c?mile, f?r? s? poat? da vreo l?murire despre ce i se întâmplase.
Din descrierea femeii cu voal f?cut? de fratele de lapte al lui Mohamed, Halimeh ?i so?ul ei au concis cu certitudine c? trebuie s? fi fost Aminah, mama lui Mohamed. Îns? aceast? aventur? i-a îngrozit într-o asemenea m?sur?, încât s-au hot?rât s?-l trimit? pe Mohamed înapoi la familia lui ?i s? renun?e la câ?tig.
Când l-au dus la Abd Almuttalib, au aflat c? Aminah, mama lui Mohamed, murise. Ciudatul b?trân p?strase taina vreme de trei ani.
În Siria, tr?ia un c?lug?r pe nume Bahirah într-o sih?strie în inima unei p?duri. Odinioar? î?i instalase coliba sub un copac, nu departe de marele drum al caravanelor. Îns?, încet-încet, o întreag? p?dure a crescut de jur-împrejurul locuin?ei sale, ascunzându-l de privirile ?i vizitele b?g?re?ilor curio?i. Era cre?tin ?i versat în datinile ?i obiceiurile cre?tine. În c?su?a lui, p?stra la cap?tul unui lan? de fier o carte sfânt? la care veneau în pelerinaj de la mari dep?rt?ri c?lug?ri ?i erudi?i. Bucoavna i-a prezis c? va vedea cu ochii lui pe trimisul Domnului, c?-l va cuprinde cu bra?ele în diminea?a în care nu va mai putea atinge cartea. ?i c? trimisul lui Dumnezeu va avea o cicatrice deasupra inimii: cicatricea pe unde Dumnezeu i-a despicat pieptul, s?-i scoat? inima omeneasc? ?i s?-i pun? în loc una îngereasc?. Ani întregi, Bahiral l-a c?utat cu v?zul pe trimisul Domnului, iar, pentru venirea lui, s-a preg?tit cu rug?ciuni ?i mortific?ri.
Într-o diminea??, când dorea, ca de obicei, s? deschid? cartea, pentru a începe ziua cu o rug?ciune, a v?zut c? sfânta carte era cu totul împ?ienjenit?. Totu?i pe coconul verde era ciucit un p?ianjen mare, veninos, cu semnul Diavolului pe frunte.
Nu bine ?i-a revenit Bahirah din sperietur?, c? a auzit dinspre ?leau tropotit de cai ?i c?mile.
Bahirah s-a n?pustit în strad? ?i s-a repezit în direc?ia caravanei cu bra?ele deschise. S-a aruncat peste h??urile primului c?l?re? ?i a exclamat:
- Nu v? las s? pleca?i, face?i-mi onoare de a-mi fi ast?zi musafiri... Mesagerul Domnului se afl? printre voi ?i vreau s?-i aduc un omagiu.
Barba alb? îi era ciufulit? de vântul de?ertului. Ochii îi ardeau.
Qurai?i?ii au zâmbit, iar c?petenia lor, Abu Talib, unchiul lui Mohamed, a gr?it:
- P?rinte venerabil, ne învoim cu pl?cere s?-?i fim musafiri. Dar nu-l avem cu noi pe mesagerul Domnului de care vorbi?i ?i nici nu ne amintim s? fi auzit vorbindu-se de vreunul.
Caravanierii au desc?lecat. Cu ajutorul discipolilor s?i, Bahirah a preg?tit sub un copac masa: carne de miel, pâine ?i lapte, ?i i-a poftit pe to?i, tineri ?i b?trâni, sclavi ?i oameni liberi.
Când s-au pus la mas?, Bahirah, cu un ochi binevoitor, i-a privit unul câte unul pe musafiri ?i a gr?it:
- Qurai?i?i, nimeni nu trebuie l?sat la o parte, nici m?car cel mai m?runt. Eu v-am invitat pe to?i; nu lipse?te nimeni?
Qurai?i?ii au zâmbit ?i Abu Talib a zis:
- Sunt reuni?i cu to?ii. Doar un b?iat, nepotul meu, a r?mas în tab?r? s? aib? grij? de animale.
Atunci Bahirah a ?â?nit în picioare ?i a exclamat:
- Aduce?i-mi-l pe b?iat! Doi sclavi l-au îndrumat pe Mohamed care s-a îndreptat nestânjenit spre c?lug?r ?i s-a înclinat adânc dinaintea lui cu bra?ele încruci?ate pe piept.
Când ?i-a ispr?vit plec?ciunea, ?i-a l?sat bra?ele s? cad? de-a lungul trupului, Bahirah a recunoscut pe torsul gol cicatricea sub inim?, însemnul profetului. Bahirah, îns?, s-a gândit s?-l încerce ?i a zis:
- B?iete, jur?-mi pe Lat ?i Uzza c? visele î?i sunt adev?rate!
B?iatul ?i-a scuturat capul brun ?i o expresie de dezgust i-a bo?it obrazul.
- Nu cred nici în Lat, nici în Uzza, idolii Qurai?i?ilor. Orice jur?mânt f?cut sub auspiciile lor e un sperjur.
- B?iete, în cine crezi tu atunci, dac? nu în zeii poporului t?u?
- Idolii poporului meu sunt idoli de argil?. Îi pot nimici cu b??ul meu.
- ?i-n ce crezi tu, b?iete?
B?iatul ?i-a ridicat capul. Cu bra?ul stâng, frumos încol?cit în jurul unui b?? de bambus, a spus înceti?or:
- În mine.
Bahirah ?i-a încruci?at bra?ele ?i s-a încovoiat în fa?a b?iatului cum a f?cut ?i acesta adineaori. Apoi l-a condus în interiorul casei, s?-i arate cartea sfânt?.
A rev?zut coconul verde ?i deasupra lui, p?ianjenul veninos. Acesta a sâsâit ca un ?arpe când Mohamed s-a apropiat.
Îns? Mohamed l-a apucat cu mâna, l-a aruncat la podea ?i l-a strivit sub talpa goal?.
A smuls p?ienjeni?ul, a deschis cartea ?i, cu toate c? nu mai citise pân? atunci ?i nu cuno?tea nicio liter?, a citit:
„L?udat fie Dumnezeu, St?pânul celor o mie de lumi. Atotmilostivul. Regele judec?torilor ?i Judec?torul regilor. Dup? cum Îl slujim, a?a ne sluje?te. Ne duce pe calea cea dreapt?: Calea îndur?rii ?i a binelui. A voin?ei ?i a în?elepciunii. Nu exist? decât un Dumnezeu, El nu z?misle?te ?i nu este n?scut, exist? un singur Dumnezeu, iar Mohamed este profetul S?u...”
Seara, când Qurai?i?ii se preg?teau de plecare, Bahirah l-a luat deoparte pe Abu Talib:
- S? ?tii c?-l ave?i printre voi pe mesagerul Domnului. B?trânii mei ochi sunt ferici?i c? au putut înc? s?-l vad?, buzele mele uscate laud? divinitatea lui copil?roas?.
Abu Talib a zâmbit condescendent:
- La cine v? gândi?i, prea venerabilule?
Mo?neagul s-a înclinat:
- La Mohamed, nepotul t?u.
Abu Talib a pufnit în râs:
- B?smuitorule! ?i a s?rit pe cal. Qurai?i?ii se ocup? de pietre pre?ioase ?i de m?t?suri, nu de zei. Mohamed e negu??tor.
B?trânul ?i-a strâns pumnul. A strigat:
- O s? v? pl?teasc? necredin?a cu vârf ?i îndesat!
Mohamed se înapoia dintr-o c?l?torie de afaceri pe care o întreprinse în Siria în numele unchiului s?u Abu Talib. Afacerile n-au ie?it pe potriva dorin?elor ?i tân?rul c?l?rea indispus. N?p?dit de gânduri, nu ?i-a dat seama c? s-a al?turat unei mici cohorte de c?l?tori, ?i, ghidat de ace?tia, s-a conformat f?r? voie c?l?uzirii lor. Grupul a f?cut un popas. Mohamed de asemenea s-a coborât de pe cal. Au intrat într-o cas?. Mohamed i-a urmat, crezând c? e un han. Tol?nit confortabil pe perne, s-a l?sat furat de aripile grele ale vis?rilor. Când, orbit de o raz? a soarelui ce trecea prin ferestrele multicolore, s-a r?sucit înspre penumbr?, a z?rit o femeie în fa?a lui care i-a înmânat o can? de cafea.
El s-a sculat îmbujorat ?i buimac.
- St?pân?, cine sunte?i? Sunt am?git de tulburarea visurilor? Nu sunt într-un han?
- Fi?i pe pace, Mohamed – dup? cum vede?i, v? cunosc – sunte?i într-o cas? primitoare – în casa lui Khadidja, fiica lui Khuwaylid.
- St?pân?, conduce?i-m? la Khadidja, s?-mi cer scuze c? am p?truns în casa ei. Ziua dogoritoare, presentimentele sufletului m-au tulburat.
- Nu v? scuza?i, Mohamed, Khadidja st? în fa?a ta.
Mohamed s-a aplecat de trei ori.
Ro?ea?a care-i inflama fruntea lumina întunericul.
- St?pân?, în peregrin?rile mele am v?zut multe femei. Am citit în ochii lor bruni ca ni?te curmale ?i am încercat s? descifrez scrierea pal? a frun?ilor lor. Le spuneam surori, dar niciuna nu m? îmbia s? r?mân. Aici se deschide o cas?: ca de la sine. Aici se deschide o inim?: în amurgul înser?rii. Un torent de sânge muge?te în mine. Ca un vultur, îmi înfing ghearele în crengile disper?rii mele. Ajuta?i-m?, st?pân?, înspre bine ?i des?vâr?ire, ori chema?i un sclav s? m? snopeasc? în b?taie...
Khadidja tremura.
- Mohamed, r?mâne?i în aceast? cas? care s-a deschis dinaintea dumneavoastr?.
Mohamed s-a pr?bu?it pe perne.
- Cum s? v? în?eleg? V? bate?i joc de mine! Of, dac? a?i cunoa?te calvarul faptelor mele, pân? acum h?r?zite s? m?reasc? bog??ia unchiului meu, s? m? tocmesc ca un sclav pentru valori false, s? trec aurul din punga str?inului în punga lui. Ac?ioneaz?! îmi cere unchiul. Ac?ioneaz?! acela?i cuvânt, dar cu o semnifica?ie atât de îndep?rtat?, atât de înalt? ?i de sacr?! – strig? un glas din norul înflorit care îmi ?ine umbr? necurmat?.
Khadidja s-a rezemat de o coloan? în jurul c?reia se încol?cea un ?arpe cioplit.
- Mohamed, crezi de bun? seam? c? tu e?ti cel care te-ai al?turat caravanei noastre. Afl?: noi eram cei care te urmam pe tine... Z?ream norul de deasupra capului t?u care ?inea umbr? pentru tine ?i c?mila ta, ?i te-am urm?rit pentru a beneficia de umbr?, c?ci soarele ne pârlea frun?ile. Noi suntem cei îndatora?i s?-?i mul?umim c? ne-ai l?sat s? c?l?rim în umbra ta – c?ci norul te urmeaz? ca un c??el fidel.
- St?pân?, nu eu am f?urit norul: mul?ume?te-I Celui care ni l-a trimis.
- Noi am v?zut doar norul, glasul, îns?, nu l-am auzit.
- Vocea va lua form? ?i se va prenumbla printre noi. Î?i va g?si gura prin care va izbucni tun?toare pân? în dep?rt?ri.
- Mohamed, binecuvântatule, î?i ofer casa mea ca o cetate de refugiu. Ac?ioneaz? precum î?i poruncesc zeii, cu vorbe de ferocitate ?i melancolie, nu cu parale. Intr? ?i ie?i din casa mea, dup? cum ?i-e voia, ?i fii so?ul meu. Niciodat? bra?ele mele nu te vor înl?n?ui ?i nu te vor re?ine când spiritul te va mâna spre dep?rt?ri ?i pustietate.
Mohamed s-a aruncat la picioarele Khadidjei. Ea l-a ridicat ?i l-a condus pe tân?r la Khuwaylid Ibn Asad, tat?l ei. Pentru Mohamed, Abu Talib a pe?it-o de la Khuwaylid pe fiica acestuia.
Drept cadou de c?s?torie, Mohamed a adus dou?zeci de c?mile tinere pe care i le d?ruise Abu Talib, cu toate c? acesta era nemul?umit de afacerile proaste pe care i le-a administrat Mohamed în Siria.
Dar Khadidja era pe atunci femeia cea mai vestit? a Qurai?i?ilor, atât prin sângele ei nobil, cât ?i prin bog??ia ei imens? care stârnea invidia tuturor.

Dup? o noapte de clar de lun?, paznicii sanctuarului de la Kaaba, f?cându-?i rondul obi?nuit, n-au mai g?sit piatra sfânt? care c?zuse din cer.
Mecca r?suna de cântecul de jelanie al Qurai?i?ilor.
De furt era b?nuit un negustor grec a c?rui nav? e?uase la Djidda. Sub dou?zeci ?i dou? de lovituri de bici, grecul î?i clama urlând nevinov??ia.
Piatra a fost c?utat? în toate casele ora?ului vechi ?i în cartierele nevoia?ilor. Au speriat gol?nimea imputându-i-se tot felul de p?cate ?i de crime. Piatra a r?mas de neg?sit.
Atunci Mohamed a propus s? continue c?ut?rile în palatele celor boga?i ?i nobili. Otba, emirul, a r?mas tr?snit:
- Pe Lat ?i pe Uzza, g?sesc c? sfatul tân?rului ?sta e de-a dreptul obraznic ?i de r?u augur. Robii au s? se r?scoale, o s?-?i arate coarnele când vor afla c? domnii sunt trata?i la fel ca arga?ii, nobilii ca otrepele, boga?ii ca s?racii. Puterea noastr? se bazeaz? pe privilegiile castei noastre. Suntem atât de neghiobi, încât s? ne lep?d?m de ele de bun?voie? Am merita s? fim biciui?i ca grecul gr?san care data viitoare n-are decât s?-?i g?seasc? alt mal pe care s? e?ueze.
Otba a stârnit un bubuit de râsete în înc?pere, de parc? ar fi împr??tiat pe pardoseal? un sac cu nuci.
Atunci s-a ridicat Iblis, cel r?u, sub înf??i?area unui Qurai?it de vaz? ?i a gr?it:
- Bucurie ?i binecuvântare pe semin?ia ta, Otba. Îmi e?ti drag ca tata ?i ca mama: îmi dau ?i iubita, ?i cea mai frumoas? c?mil? pentru tine – dar îng?duie-mi s? remarc cu toat? stima ?i prietenia c? îmi pare drept sfatul lui Mohamed, ?i nu atât de sup?r?tor. Doar c? sunt de p?rere c? ar trebui s? începem c?ut?rile în casa lui Khadidja, unde locuie?te Mohamed, so?ul ei.
Iblis a clipit din singurul s?u ochi. În locul în care oamenii au îndeob?te cel de-al doilea ochi, ?i-a înnodat o pânz? ro?ie, pretinzând c? sufer? de un ochi.
Otba, emirul, ?i-a în?l?at privirea ?i a st?ruit îndelung cu ea asupra lui Iblis. Apoi ?i-a trecut mâna peste fruntea brun?, ridat?, ?i-a scuturat un clopo?el argintiu.
Doi sclavi negri s-au n?pustit ca ni?te iepuri plini de umilin??, cu urechile a?intite, ?i cu buzele întredeschise, a?teptând un semn din partea sa.
- S? fie cercetat? casa Khadidjei, so?ia lui Mohamed, nepotul lui Abu Talib, în c?utarea pietrei negre.
Khadidja a primit la u?? trimi?ii consiliului.
- St?pân?, a zis cel dintâi, scuza?i-ne c? v? pricinuim nepl?ceri. Asta ne e datoria.
- Face?i ce vi s-a ordonat, a zâmbit Khadidja, casa v? e deschis? în întregime. V? rog doar s? fi?i pruden?i cu acea vitrin? în care-mi ?in vasele, ca s? nu se sparg?. Am achizi?ionat recent de la acel comerciant grec pe care l-a?i b?tut r?u de tot câteva pahare valoroase, fabricate într-o manier? stranie, necunoscut? mie. Zei str?ini zbur?t?cesc cu animale ciudate ?i ?in în mâini harfe ?i fluiere. Ave?i grij?!
Khadidja s-a retras în iatacurile ei private.
Trimi?ii au inspectat casa, serio?i ?i indispu?i, lua?i în zeflemea de servitoare.
- Voi ??tia! ciripeau ele ?i piscuiau azvârlind ap? în slujba?ii justi?iei, ce sunte?i voi, mon?tri b?rbo?i! S?r?ntoci jalnici!
Când au intrat în dormitorul lui Mohamed, au g?sit piatra neagr? sub perna lui de c?p?tâi.
Servitoarele au p?lit.
Khadidja a le?inat lâng? o coloan?.
Mohamed a fost acuzat de furtul obiectului sacru al Qurai?i?ilor.
A p??it cu fruntea sus în fa?a judec?torilor s?i ?i a spus:
- Onorabile Emir! ?i voi to?i, fra?ii ?i prietenii mei! Nu v? face?i judec?tori peste cel dinaintea voastr?. N-are nevoie de judec?tor cel care î?i este propriul judec?tor. Cel care în fiecare zi, ah, în fiecare ceas, se ceart? ?i se judec?, cel care-L caut? pe Dumnezeu a?a cum gazela caut? apa, ?i care adesea nu mai ?tie ce s? fac? cu existen?a lui nedemn?, ?i care nu mai cunoa?te refugiu pentru întunecata lui team?. Auzi?i adev?rul lui Mohamed ?i visul lui despre realitate: Mohamed nu s-a dus la piatr?, ci piatra sfânt? a venit la Mohamed pentru a fi revelat statutul de mesager ?i misiunea lui Mohamed. Lep?da?i-v? de idolii Lat ?i Uzza, distruge?i-le reprezent?rile cu ciocanul ?i m?ciuca.
Exist? o singur? dreptate! Spune?i-i pe nume, judec?torilor! Exist? un singur bine! Înf?ptui?i-l, oamenilor! Exist? un singur Spirit: nu-I z?mislit de niciun tat?, nu-I n?scut din nicio femeie. El sufl? în vânt: a?adar, asculta?i-L. El str?luce?te în lumin?: a?adar, vede?i-L. Crede?i în miracolul pietrei. Allah il Allah! Exist? un singur Dumnezeu, ?i Mahomed e profetul s?u!
Atunci judec?torii au r?mas stupefia?i, iar Otba a gr?it:
- E plin de orgoliu ?i sfidare, plin de vorbe aiurite. E de altfel odios c? spurc? zeii propriului popor. Dar, pe Lat ?i pe Uzza, îi v?d fruntea ?i nu-i descop?r nicio vin?.
Iblis, chiorul, ?i-a mu?cat buza:
- Au recuperat piatra din patul lui: cine altcineva s-o fi furat?
- Cineva care vrea r?ul lui Mohamed ?i care, prin viclenie, dore?te s?-i r?peasc? onoarea ?i via?a, a zis Abu Talib.
Iblis a clipit din ochiul s?u. Abu Talib a continuat:
- Îl cunosc bine pe Mohamed, sunt unchiul lui: e un negustor prost, dar ca om, cel mai cinstit. Bahirah, c?lug?rul, l-a numit deja mesagerul lui Dumnezeu. Poporul îns? îi spune Al Emin, „onorabilul”, c?ci nimeni nu i-a descoperit vreun cusur.
Atunci tribunalul s-a întrunit, l-au achitat pentru furtul obiectului sacru, îns? l-au condamnat la o amend? de o sut? de dirhami pentru hulirea vechilor zeit??i ale Qurai?i?ilor.
Ziua urm?toare, într-o caset? de aur pe care i-a dat-o de asemenea cadou, Khadidja a dus ea îns??i banii la Otba.

Pe ghizdul fântânii de la Kaaba, zi dup? zi, se sorea un ?arpe mare, veninos, care se ridica sâsâind contra ori?icui se apropia. Seara, se înapoia în fântân?, unde i se arunca carne pentru a-i câ?tiga bun?voin?a.
Nu se încumetau s? repun? piatra sfânt? la locul ei cât? vreme ?arpele veninos priveghea iscoditor.
Dar Mohamed s-a ridicat ?i a propov?duit:
- ?arpele verde vi l-a trimis Lat ?i Uzza, idolii vo?tri, ?i Iblis, cel r?u, ca piatra sfânt? s? nu mai revin? la locul ei. Permite?i-mi s? m? apropii de ?arpe ?i s?-i retez capul.
Îns? le era team? de r?zbunarea ?arpelui ?i a idolilor lor ?i au ?ipat:
- Nu, îl vom hr?ni în continuare cu bucate alese, s?-l îmbun?m.
?i într-o zi au aruncat în fântân? un copil pe care ?arpele l-a devorat.
Atunci, Mohamed s-a strecurat într-o noapte pân? la el ?i, în vreme ce ei dormeau, l-a omorât cu o piatr?.
Acum, când trebuia din nou zidit? piatra sfânt?, între Qurai?i?i s-a stârnit o gâlceav? pentru a vedea c?rui trib îi va reveni onoarea de a instala piatra neagr?.
Au adus potire cu sânge ?i au legat învoieli unii contra altora, au b?tut tobe ?i ?ambale ?i au suflat din fluiere ?i trompete.
Flamura r?zboiului str?lucea deja departe în noapte.
Mohamed îns? s-a înfiin?at dinaintea Qurai?i?ilor ?i a zis:
- Da?i-mi o ?es?tur? de aur.
?i i-au înmânat-o.
Atunci a pus piatra neagr? pe ?es?tura aurie ?i a dat fiecare col? al pânzei câte unui membru din cele patru semin?ii ale Qurai?i?ilor.
Astfel cele patru clanuri ale Qurai?i?ilor au dus împreun? piatra sfânt? la locul ei.
Hind, fiica lui Otba, îi tot d?dea târcoale lui Mohamed.
I-a trimis o scrisoare printr-o sclav?.
„Hind, fiica lui Otba, c?tre Mohamed, nepotul lui Abu Talib:
Te iubesc, Mohamed, ?i î?i d?ruiesc virginitatea mea. M? rog ?ie în noaptea asta s? vii la mine. Cea care ?i-a adus aceast? misiv? te va a?tepta în pia?a Kaaba ?i te va conduce. Cu dor ?i dulcea??. Hind.”
Mohamed a rupt scrisoarea ?i a l?sat-o f?r? r?spuns.
Atunci ea i-a trimis dup? trei zile alt înscris:
„Hind, fiica lui Otba, c?tre Mohamed, mesagerul Domnului. Am auzit câte ceva despre înv???tura ta asupra unui Dumnezeu unic ?i sunt dornic? s? o cunosc. Nu m? l?sa s? lâncezesc prea mult în necunoa?tere ?i s?r?cie spiritual?. Tânjesc dup? înv???tura sfânt? ?i sunt setoas? s? o beau din gura profetului. Hind.”
Mohamed vedea limpede în sufletul ei, a rupt ?i epistola aceasta ?i n-a catadicsit s?-i r?spund?.
De atunci, ea i-a devenit inamicul cel mai încrâncenat.
Khuwaylid a adus din Siria o coloan? de sclavi, b?rba?i ?i femei. A trimis dup? fiica lui, i-a mângâiat p?rul ?i a rugat-o s?-?i aleag? cei mai buni sclavi ?i cele mai frumoase sclave înainte s?-i vând?.
Khadidja l-a ales pe Ali, feciorul, pe care l-a luat drept slug? ?i pe Maria, cre?tina copt?, fata cea mai frumoas? pe care a v?zut-o vreodat?. ?i-a pus în minte s? o fac? prietena ei ?i a d?ruit-o mai departe lui Mohamed care a ales-o drept a doua so?ie ?i a iubit-o cu tandre?e.

Mi-a devenit insuportabil? vederea oamenilor, minciuna gurii lor, infatuarea fe?ei lor. Sunt ca melcii ie?i?i din ei în?i?i, dar casa ?i ad?postul lor e departe în urma lor, iar dâra lor b?loas? a disp?rut, ?i niciunul nu mai g?se?te cetatea de refugiu. Dar?mite eu, o, Dumnezeule, ce cuc jalnic îmi sunt! Înger c?zut! Un iubit f?r? iubire! Asemeni gr?dinarului care ia ap? în gur? pentru a uda florile, am cuvinte frumoase în gur? ?i le las s? plou? peste o paji?te uscat?. La ce-i ajut? ploaia de cuvinte firului de iarb? dac? soarele, înf?ptuirea luminii, nu i se al?tur?? Mi-e scârb? de mine ca de un ?obolan mort. Put de putreziciunea inac?iunii. Sunt o batjocur?: a p?ianjenului care ?ese, a lupului care vâneaz?, a furnicii care h?rnice?te, a porumbelului care uguie?te, a ?tiucii care se repeze?te. Nu fac altceva decât s? visez. Nu vreau altceva decât dorin?e. Nu pot altceva decât s? te onorez, P?mânt, s? te iubesc, animal, s? te laud, Spirite ¬– pe mine însumi, în schimb, vagabond f?r? ?el printre viclenii ?i vicii, beat de inac?iune, trebuie, da, s? m? dispre?uiesc pân? la neînchipuit ?i inexprimabil.
Mohamed s-a azvârlit în singur?tatea aprig? ?i viforoas? care îl zdruncina ca o mare. Nimeni n-avea dreptul s? se încumete în b?rcu?a sa firav? pe valurile flagelate de biciul Domnului, ele ar fi f?cut-o buc??i ?i ar fi aruncat-o la mal ca pe o epav? inutil?. Nici îns??i Khadidja, ?arpele scânteietor, n-a escaladat stâncile însorite ale sih?striei. Nici îns??i Maria, pas?rea cânt?toare, n-a izbutit zborul dureros peste tufi?urile de spini ?i be?ele cu clei ?i plasele vân?torilor de p?s?ri.
Mohamed jubila: zâmbetul s?u vuia în v?zduhuri; fruntea sa furtuna spre nori:
Sunt singur! În sfâr?it, nu mai urmez pe nimeni ?i sunt eu însumi! Soarele este soarele meu, îmi port pasul meu. M? v?d în oglinda pârâului ?i sunt atins. M? aplec la mal ?i îmi beau, setos, chipul. Noaptea cad stele în calea mea ?i sunt pietricele care str?lucesc sub clarul lunii. Le ridic cu mâna mea ?i le privesc dornic. ?opârla, mica mea surioar?, îmi sus?ine pe perete privirea ?i v?d cu duio?ie cum dispare într-o gaur? întunecat?. Eu care în tov?r??ia ?i josnicia oamenilor am înv??at s? m? ur?sc – îndr?znesc pentru prima dat? s? m? iubesc ?i m? plâng ca un copila? într-un somn fericit...
Mohamed a cutreierat cele mai adânci v?i de la Mecca.
S?lb?ticia se degaja dinaintea lui. Tufi?urile încâlcite se deznodau. Mla?tina se f?cea p?mânt. Izvorul argintiu, lecuire. Pietrele se netezeau sub pasul s?u vesel. Pinii se prosternau. Iar stâncile azvârleau ecou dup? ecou ca o minge sun?toare: „Slav? ?ie Mohamed, trimisul lui Dumnezeu!”
De zeci de ani nu mai fusese un Ramadan atât de torid. Pe str?zile ora?elor, catârii c?deau mor?i. C?milele piereau de sete. Câinii deveneau turba?i. De-a lungul rutelor de caravane, ca ni?te borne pe un drum al durerilor, luceau cadavrele arabilor r?pu?i de soare. – Khadidja ?i Maria z?ceau în umbra pietrelor casei, în od?ile cele mai l?untrice ?i mai r?coroase, pe covoare de rafie. S-au lep?dat de haine care, strânse ghem, p?reau s? se zgâiasc? din penumbr? ca un idol multicolor. Sânii lor frumo?i radiau asemeni unor lampe albe. Ele beau ap? fructat?, ron??iau zaharicale ?i jucau moar?. Un canar chinez domesticit, cu un ciuf ro?u aprins, surprinz?tor de asem?n?tor cu creasta unui coco?, s?rea pe câmpurile tablei de joc, ciripind dintre piese.
Deodat?, Ali, feciorul, a dat la o parte perdeaua ?i a anun?at:
- St?pân?, un servitor st? la poart? ?i nu se d? dus. I-am oferit curmale. Le-a dat la o parte. I-am oferit monezi. Mi le-a aruncat din mân?. Barba ?i p?rul îi sunt încâlcite ca p?durea de brazi. Pute ca un ?acal. Corpul îi e acoperit de cruste negre. Seam?n? cu un crab. D? din mâini ca aripile unei mori. Din gur? îi picur? saliv? fierbinte ca plumbul topit. Are ni?te ochi mari ca de nebun. Dore?te s? v? vorbeasc?, st?pân?...
Maria tremura.
Dintre degete i-a c?zut o pies? de joc ?i a zorn?it pe tabl?.
Canarul a ?ipat.
Khadidja ?i-a rezemat b?rbia în palm?.
- Adu-ne ceva s? ne acoperim, Ali.
Feciorul s-a furi?at prin înc?pere.
L?mpile albe s-au stins sub v?luri.
- B?rbatul poate s? intre.
Pocnind din toate încheieturile, un mo?neag firav a trecut pragul d?n?uind.
Aerul s-a umplut de o duhoare infect?.
Urâ?enia pocea privirile care-l contemplau.
P?rul înc?run?it îi cre?tea ca ciupercile pe cap.
Burnusul care-l acoperea parc? cu aripi de corb îi cobora pe coapse terfelit ?i sfâ?iat.
El s-a pr?bu?it între femei morm?ind.
- Mohamed! au izbucnit femeile.
?i au s?rit ca bambusul de ?epene. V?lurile le-au alunecat de pe ?olduri. Sânii albi le str?luceau.
Mohamed s-a vindecat.
Femeile l-au îngrijit ca un copil: cu carne de pui ?i lapte de m?g?ri??. Îl sp?lau ?i îl piept?nau diminea?a. Îl purtau într-un scaun seara, când se l?sa r?coarea, pe acoperi?. Atunci ?edea în scaun ?i privea stelele cu ochii goi.
- Lumin? preaiubit?! rostea el ?i f?cea semn surorilor lui aurii.
Într-o zi, când Mohamed ?i-a venit în fire, a z?rit-o pe Khadidja vorbind cu un c?l?tor care sosise de la Medina ?i care f?cuse pentru ea afaceri bune cu esen?e ?i uleiuri.
- În timp ce tu bolboroseai cu febr? - Khadidja îl privea - am f?cut afaceri.
- O, femeie, a gr?it Mohamed, Cuvântului îi vor cre?te picioare ?i se va pune în mi?care. Va fi un trup ?i va avea o frunte. Mâinile lui b?tucite vor flutura sabia ?i Cuvântul îi va ucide pe cei care nu cred în puterea Cuvântului.
Toamna care înro?ea ?i înnegrea frunzele colora ?i barba ?i p?rul lui Mohamed în negru. Membrele lui se ref?ceau, mu?chii lui se împlineau. Putea ca odinioar? s? mearg? f?r? baston.
Sprijinit u?or de Maria, ?i doar din duio?ie, p??ea în seara lic?ritoare.
- Poveste?te-mi, Mohamed, a zis Maria, ce s-a întâmplat de când ne-ai p?r?sit în luna Ramadan. Oricât te-ar face s? suferi. Oricât te-ar ap?sa memoria: arunc-o de la tine la mine. Vreau s?-?i car toate poverile cu pl?cere ?i veselie pân? la sfâr?itul tuturor timpurilor. Dar dac? cuvintele mele te agaseaz? asemeni ?ân?arilor, ori te în?eap? asemeni cactu?ilor venino?i: atunci s? t?cem ?i s? r?mânem t?cu?i asemeni palmierilor întuneca?i pe cerul albastru.
Mohamed a prins un gândac zbur?tor.
- Mi se p?rea c? de secole pribegesc stingher pe lume. Un om singur. F?r? frate ?i f?r? sor?, f?r? so?ie ?i f?r? iubit? care s? m? îndr?geasc?. M? hr?neam cu rodurile s?lb?ticiei ?i îmi astâmp?ram setea la pârâurile s?lt?re?e. O dat? m? chinuia foamea de carne. Mi-am cioplit un arc ?i o s?geat? ?i am vânat o c?prioar?. Mi-am întins arcul, sâgeata a ?â?nit din coard? – ?i m-am pr?bu?it. Sânge curgea din pieptul meu. S?geata m? g?urise pe mine. Niciodat? n-am mai vânat un animal de atunci. Gazelele ?i leii îmi urmau prieteno?i pa?ii. Din v?zduh, porumbeii ?i vulturii m? salutau clon??ind. Barb? ?i peri îmi cre?teau pe cap, pe piept ?i pe picioare. Am devenit s?lbatic ?i b?trân ?i nu mai aveam niciun gând, nicio ?tiin??, nicio ra?iune. Atunci am ajuns la muntele Hira ?i m-am c???rat gemând. Iar când am atins vârful – am urcat totu?i luni ?i ani –, m-am cufundat într-un somn adânc. Dintr-acesta s-a ivit ca din valuri neguroase un tân?r frumos. ?inea în fa?a chipului s?u o ?es?tur? de m?tase acoperit? de înscrisuri. Nu i-am v?zut chipul, ci doar statura lui de filde?. Iar tân?rul a gr?it: „Cite?te!” Dar eu am îng?imat moroc?nos ni?te sunete abia în?elese – de-a lungul anilor ?i veacurilor de singur?tate îmi uitasem ?i îmi pierdusem limba. Atunci tân?rul mi-a azvârlit pe cap acea ?es?tur?, c? am crezut c? o s? m? sufoc, ?i a tunat ?i a fulgerat: „Mohamed! Dumnezeu te cheam?! Eu sunt Gabriel, trimisul S?u!”
Glasul lui Mohamed a crescut ?i s-a repercutat ca un tunet în ecou pe falezele albastre ale cerului.
- Atunci, îns?, îngerul a smuls pânza ?i odat? cu ea ?i capul meu care plutea ca o imagine însângerat? pe m?tase. Când mi-am venit în fire, m? aflam în bra?ele tale, Maria, ?i în bra?ele Khadidjei. Am mai v?zut disp?rând spatele brun al unui tân?r care p??ea înspre amurgul ro?iatic. La mare dep?rtare, acesta s-a risipit în chip imaterial ?i a disp?rut într-un nor auriu.
Maria ?i-a desf?cut larg bra?ele.
Ea se cufunda în noapte la pieptul surorii.
În luna Dsu-l-kaadeh, Mohamed a escaladat a doua oar? muntele Hira.
Când Mohamed a revenit de pe Hira, a înconjurat de ?apte ori Kaaba, apoi a r?mas imobil sub soarele amiezii, împietrit ca o statuie, ?i nicio pic?tur? de sudoare nu i-a perlat fruntea. Dar a trimis-o pe Maria, copta, iubita lui, cu purt?ri alese, prin ora?. Ea asculta bucuroas? de poruncile lui, c?ci credea în el, iar, în noapte, dorin?a ei care se odihnea dinaintea culcu?ului ei ca un cîine era aceasta: „D?-mi, Doamne, un copil al lui Mohamed, ori dac? vrei, o fiic?. Da, las?-m? s? nasc un animal: un ?arpe ori un miel – un izvor ori un stei – doar s? fiu îns?rcinat? ?i s? procreez pentru el ceva viu sau mort. C?ci tot ce vine de la el e bun: fie c? e biciul, fie c? e s?rutul. Iubirea sau dispre?ul. ”
Maria, copta, mergea prin ora? ?i suna dintr-un clopo?el. ?i poporul d?dea n?val?; b?rba?i ?i femei ?i copii, iar un b?trân cu barb? alb? – era îns? Abu Bekr, un ciudat erudit – a întrebat-o:
- De ce suni din clopo?el, tu, frumoas? fat?? Nu e?ti Maria, copta? Ne îmbii la o s?rb?toare colorat? cu vin, muzic? ?i hore? Prive?te, soarele e sus ?i ne arde frun?ile ca ni?te f?clii prea apropiate. A?teapt? seara pl?cut?, noaptea devotat?, ?i cheam?-i atunci, dar înceti?or, cu însemnul p?s?rilor, pe iubi?i.
Dar Maria a spus:
- Eu sunt Maria, copta, ?i v? invit, Qurai?i?i, în numele lui Mohamed, la serbare. El v? a?teapt? în pia?a Kaaba ?i v? roag? s? veni?i numaidecât. Cine se gr?be?te la el, se va prenumbla în umbr?, chiar de Soarele s-ar dezl?n?ui din zenit. Va g?si delectare, b?utur? ?i serbare sfânt?.
A?a vorbea Maria ?i se gr?bea pe str?zile fierbin?i. Îi p?rea c? merge pe c?rbuni aprin?i. Dar nu-?i sim?ea defel t?lpile încinse. D?dea din clopo?el ?i-?i rostea cuvântarea.
Qurai?i?ii au intrat în casele lor ?i s-au g?tit de s?rb?toare. Femeile s-au acoperit în m?tase ?i ?i-au vopsit genele ?i buzele. Br???ri de aur le încingeau fragilele glezne. Amulete le atârnau de p?rul împletit pân? între sâni: scarabei sau libelule de piatr?. B?rba?ii se înf??urau cu o centur? din piele de capr? în jurul burnusului str?lucit ?i înfingeau în ea pumnale ?i arcuri ?i fluiere. Copiii, îns?, care nu avea nevoie de nicio g?teal?, ?op?iau despuia?i printre p?rin?i ?i fra?i, se aruncau l-a p?mânt, se s?ltau spre cer ?i nechezau ca mânzii, ori uguiau ca hulubii.
Când s-au reunit cu to?ii (dar printre ei se aflau Otba, emirul, Abu Talib, unchiul, ?i Iblis, cel r?u), Mohamed ?i-a ridicat glasul ca un scut asupra lor ?i a gr?it:
- Qurai?i?i! Fra?i ?i surori! S-a împlinit timpul s? nu mai merg la fiecare dintre voi, ?i s? v? anun? adev?rul confiden?ial. Dumnezeu mi-a ap?rut pe muntele Hira, care de acum va fi numit Muntele Sfânt, sub chipul unui tân?r frumos, ?i a poruncit: Mergi dinaintea lor cu ceea ce ?i-am poruncit. Predic? poporului t?u ?i acoper? cu aripile tale pe credincio?ii care te urmeaz?. Gr?ie?te: eu sunt predicatorul l?muritor. Nimeni nu se întoarce acas? decât prin mine.
Qurai?i?i! S-a împlinit timpul. Ororile pe care le-a?i f?cut cu ajutorul idolilor Lat ?i Uzza sunt suficiente ?i arhisuficiente. Minciuna v? pare un mijloc agreabil de a tr?i. S? în?eli un frate, s? încalci un jur?mânt ori o c?s?torie v? era o pl?cere. Aurul! St?tea scris cu fir de aur pe stindardul dorin?elor voastre. Aurul str?luce?te în ochii vo?tri mor?i. Aurul v? ?â?nea din inimi. În aur se cufundau mâinile voastre g?unoase. Lat se l?f?ia pe un soclu de aur. Uzza halea zilnic mii de uncii de aur. Nu se mai spunea nevestei: te iubesc. Se spunea: aur. Nu se saluta fratele: Dumnezeu s? te binecuvânteze! Se spunea: aur. Primul cuvânt pe care sugaciul înv??a s?-l rosteasc? era: aur. Ultimul pe care care-l îng?imau buzele p?lite ale mo?neagului: aur. Cu aur v-a?i aservit fra?ii, a?i cump?rat robi ?i roabe care s? v? serveasc?, ma?ini vii, bune s? bat? aurul ca grânele. ?i cu toate astea, sclavul e om ca ?i voi: cu sânge în vene ?i cu suflet în inim?. Elibera?i-v? sclavii, qurai?i?i. Spune?i: to?i oamenii ar trebui s? fie liberi, f?cu?i dup? chipul unic al Dumnezeului unic. În libertate trebuie s?-?i s?vâr?easc? fiecare fapta, fiecare s?-?i gândeasc? gândurile, fiecare s?-?i exerseze ac?iunea, fiecare s?-?i viseze visul. Fiecare s? se bucure de fericirea sa!
Libertate, Qurai?i?ilor, pentru fiecare fiu, o mam?. Pentru fiecare fiic?, un tat?.
Aceasta s? fie plantat? ca un stâlp puternic al legii celei noi: Libertatea!
Apoi, Qurai?i?i: da?i jos de pe tronul lor de aur pe idolii de aur Lat ?i Uzza. Pune?i pe soclul credin?ei pe Spiritul unic!
Nu: Aur! Qurai?i?ilor; Spirit! S? fie strig?tul vostru de lupt?. Exist? un singur spirit c?ruia s?-i zidi?i altare ?i moschei. V-a aruncat odat? din cer piatra sfânt?! Azi v? vorbe?te printr-o gur? omeneasc?. Recunoa?te?i semnele pe care le-a dat: Dumnezeu nu las? s? plou? zadarnic ploaia stelelor. Nu zadarnic a creat femeia ?i b?rbatul, soarele ?i luna, moartea ?i via?a: care se completeaz?. P?mântul e cel mai mare miracol. Omul cea mai inuman? dintre creaturi. Recunoa?te?i, Qurai?i?ilor, pe Domnul vostru adev?rat.
S? fie plantat cel de-al doilea stâlp al noului templu: credin?a în Dumnezeul unic! Binele unic! Spiritul unic!
Allah il Allah!
Mohamed st?tea cu bra?ele r?stignite contra cerului str?lucitor. O t?cere de plumb atârna asupra pie?ei toride.
Atunci în direc?ia lui Mohamed zbur? o piatr? (prima, îns?, a azvârlit-o Iblis cel r?u), apoi o a doua ?i a treia. Apoi, în fine, asupra lui Mohamed, se ab?tu o grind? de pietre aruncate într-o t?cere teribil?.
Mohamed a fost grav r?nit, ?i a fost transportat de Ali, feciorul, ?i Maria, copta, în casa Khadidjei, unde s-a vindecat de r?nile sale înainte de apusul soarelui, ?i s-a prosternat spre apus, plin de recuno?tin??, pentru a se ruga.
Sculpta?i de vânt în stranii figuri, norii se zoreau dinaintea lunii: ornamente florare, inele întunecate, pantere hor?ite, p?s?ri somnoroase, crocodili sub?iri, oameni fantastici cu picioare de capr? ?i coarne de s?lb?ticiuni.
Vântul stârnea colbul de pe str?zi ?uierând.
Când ?i când între f?pturile nebuloase se ivea câte o stea lini?tit? ?i neschimb?toare.
Mohamed se r?sucea f?r? somn de pe-o parte pe alta.
Diminea?a se codea. ?i tot nu voia s? se apropie.
- Sunt uitat? Alungat? Un ghem de haine vechi – azvârlite într-un col?? Cine m? aude când vorbesc? Cine m? vede când p??esc?
Mohamed a s?rit.
L-a trezit cu piciorul pe Ali care dormea în apropierea lui.
Feciorul ?i-a frecat obrajii ?i ochii umfla?i de somn.
- Ce dore?ti, st?pâne?
Mohamed ?i-a plecat pleoapele.
- Urmeaz?-m?, b?iete. Mi-e team?... singur. Vreau ca ceva viu s? se ?in? de mine.
Singuri ?i sub ecoul pa?ilor str?b?teau str?zile noptatice ale Mecc?i.
Luna le arunca dinainte umbrele lor lungi ?i sub?iratice.
Pisicile le t?iau calea: ie?ind din ungherele întunecoase, dansând u?urel ca în be?iveala de arnic?.
Câinii l?trau curajo?i: departe dind?r?tul gardurilor.
Hienele urlau dinaintea por?ilor.
Un coco? se ridica alb pe un zid.
Traversau ora?ul mut în zigzag.
Portalurile cu arce îi primeau întuneca?i ?i îi eliberau str?lucitori.
Norii pensulau luna cu negru.
O stea s-a ivit, lini?tit? ?i neschimb?toare.
S-au gr?bit de-a lungul unei alei de palmieri. O poart? s-a deschis pentru ei.
Ali, feciorul, s-a tras înapoi, înfiorat.
Se aflau la cimitirul din Mecca.
Mohamed a p??it pân? în mijlocul mormintelor. Mormintele s-au deschis. Cât vedeai cu ochii, ?i pân? la cap?tul lumii, rândurile placide de mor?i se în?irau în lumina alb? a lunii. Tigvele str?luceau ca opalele. Scheletele st?teau lâng? schelete tremurând în lin?olii sub?iri.
Mohamed ?i-a ridicat glasul. Ca un toiag din bronz, sp?rgea singur?tatea.
- Mor?ilor, v? salut! Un muritor binecuvânteaz? mor?ii! Celor vii m? adresez ca unui perete gol. Urechile lor sunt astupate cu câl?i, iar buzele lor sunt pecetluite cu clei. Astfel, îmi ridic vocea înspre mor?i, s? m? numeasc? fratele lor ?i s? m? în?eleag?. Voi, mor?ilor, care sunte?i nenum?ra?i ca nisipul de?ertului, nu-l dispre?ui?i ?i nu-l alunga?i pe cel care se refugiaz? la voi, n?p?stuit. E mai neînsemnat ca cel mai neînsemnat dintre voi. E mai necunosc?tor ca cel mai necunosc?tor dintre voi. Of, de-ar avea dreptul s? fie unul dintre voi m?car pentru o or?: înc?rcat ca de nestemate cu în?elepciune ?i virtute, s-ar întoarce în cercul celor vii pentru a-i converti miraculos, negre?it...
T?cute, rândurile de mor?i îl ascultau. Cât vedeai cu ochii, ?i pân? la cap?tul lumii, se întindeau mormintele, unul dup? altul. Tigvele str?luceau ca opalele. Scheletele st?teau lâng? schelete, în giulgiuri fine, tremurând nespus în lumina alb? a lunii.
Primii opt credincio?i care s-au al?turat lui Mohamed, în pofida tuturor vr?jm??iilor, au fost: Ali, feciorul, Zeid Ibn Haritha, libertul, Abu Bekr, cel înv??at, Otham, cel milostiv, Abd Errahman, cel drept, Zubeir, cel bun, Saad, cel vajnic, Talha, cel frumos.
Îns?, când Talha s-a convertit la Mohamed, fetele care îl înconjurau i-au murmurat:
- N-o s? ne mai iube?ti, frumosule Talha?
- Mereu v? voi iubi, a zis Talha smulgându-se din mâinile delicate ale brunei Ebra; dar privirea lui zbura peste mun?i, ?i îi asculta doar vocea. Ml?dierea ei, atât de îmbietoare, îi devenise str?in?.
Ebra s-a f?cut sarcastic?:
- Mohamed o s? te slu?easc? ?i o s?-?i sape riduri în obraz, ca s?-?i semene în?elepciunea. Nicio fat? n-o s? se mai îndr?gosteasc? de tine. În?elepciunea e pentru mo?negi, Talha – la ce-?i va servi? E o bab? uscat? cu sânii l?sa?i. Uit?-te la ai mei, frumosule Talha, r?sar din p?mânt ca doi mun?i. Vino ?i odihne?te-te între ei.
Privirea lui Talha a revenit din vârfurile eterne, unde s-a odihnit, ?i a zis:
- Nu am nevoie de odihna trupului t?u, c?ci m-am odihnit pe mun?ii eternit??ii. Norul melancoliei m-a adumbrit. Râul întunecat a curs pân? la picioarele mele: un vas sirian cu flamur? naviga pe el, cântecul mor?ilor r?suna ?i suna dulce ca trilul p?s?rilor de diminea??.
Pe Ebra a bu?it-o râsul. Fetele au încins o hor? în jurul lui Talha ?i au ciripit:
Frumosul Talha
Fuge de fete,
La mor?i se duce,
La mor?i cu laude.
Frumosul Talha,
Pe mun?i se duce
Copaci mângâie,
La izvor suspin?.
Frumosul Talha,
Un nour iube?te,
Diminea?? ?i sear?,
Pe el îl pânde?te.
Dar îi scap?,
Dar îi dispare,
Bietul Talha,
Fuge dup? el!

Cufundat în gânduri, Talha a intrat în hor?, ca un dansator singuratic într-un bordel de b?ie?i. Obraznicele îl urmau râz?toare, dr?g?stoase ?i vioaie.
Mohamed vedea o semnifica?ie deosebit? în cei opt discipoli ai s?i: imaginea bine rânduit? a unei stele. Cel care a ajuns primul ?i cel mai u?or la credin??: copilul, omul cel mai liber. Pe urm?, sclavul, care-?i cunoa?te lan?urile, ?i care a sc?pat de ele prin eliberare. Apoi eruditul serios, cel care se str?duie?te ?i caut?. Apoi milostivul care a renun?at de bun?voie la bog??ii. Pe urm?, cel drept care nu vorbea despre drept, ci despre dreptate. Apoi, cel bun care prin suferin?i a ajuns la bun?tate. Pe urm?, cel curajos care dup? ce a dat de p?mânt cu o mie de du?mani a ajuns în fine s? se biruiasc? pe el însu?i. În cele din urm?, cel frumos care flutur? dinaintea lui chipul lui Dumnezeu ca o flamur?: care prin vanitatea ?i arogan?a sa ajunge totu?i cel mai greu la Dumnezeu. Adesea trebuie s?-l m?nânce mai întâi lepra sau variola ca s?-?i dea seama c? alegoria pictat? e efemer?.
Mohamed a gr?it:
- Primul ?i ultimul membru al inelului meu îmi sunt cele mai dragi. Ele strâng începutul ?i finalul cercului: Ah, Ali, b?iatul, ?i Talha, cel frumos: s? p??easc? al?turi de mine. Sprijinit de bra?ul lor vreau s? caut paradisul. S? fugim prin toate cerurile: o constela?ie tripl? a sufletului, pân? ce Dumnezeu, în cel de-al ?aptelea cer, ne va lua de la ochi ultima leg?tur?, iar noi, doar u?or orbi?i, vom descoperi lumina de nestins, lampa etern?.
Qurai?i?ii îl luau în derâdere pe Mohamed c? st?tea în templul Kaaba cu oamenii neînsemna?i, ?i chiar umili.
- Vede?i, strigau ei, prin Mohamed, Dumnezeu a izb?vit-o ?i a gra?iat-o pe pu?lamaua asta b?trân? de Fukeiha Yasar. Dac? cuvintele lui Dumnezeu ar fi de b?ut, ar putea deveni un om tare elocvent ?i chiar sfântul sfin?ilor.
Dar Mohamed s-a n?pustit asupra lor ca un leu înfuriat:
- Fukeiha n-a vrut s? fie mai mult decât este: un pr?p?dit cu o inim? luminoas?. Dar voi, nobili domni ?i negustori boga?i, ce sunte?i voi? Straie de m?tase din care se ridic? statui de c?cat.
Sclava care i-a înmânat odinioar? lui Mohamed misiva de la Hind, l-a pândit când, într-o diminea??, înainte de r?s?ritul soarelui, el a intrat în sanctuarul de la Kaaba.
- Ce vrei, f?tuco? a întrebat-o blând pentru a nu tulbura lumina ce urma s? înfloreasc?.
Ea ?i-a înclinat capul egiptean:
- Dintre toate roabele am fost aleas? s? m? ofer ?ie, Mohamed. Tu te lup?i pentru libertatea noastr? a tuturor. Astfel ne-am pus de acord ca una dintre noi, drept modest? mul?umire, s?-?i închine libertatea trupului ei feciorelnic. Soarta m-a ales pe mine. Du-m? la locul sfânt, s? fiu ?i eu sfin?it?.
Mohamed a condus-o în templu. S-a aruncat peste ea.
Numele ei era Ai?a.
Ea a devenit cea de-a treia nevast? ?i str?moa?a califilor.
Când a eliberat-o de fecioria ei, sângele a curs peste piatra de altar.
Dup? r?s?ritul soarelui, intrând în sal?, paznicii au descoperit pe dalele altarului un buchet de flori de mac ro?ii.
Otba, Iblis, sub înf??i?area unui Qurai?it de vaz?, ?i mul?i al?i ilu?tri ai clanului s-au întâlnit într-un bordel de b?ie?i din ora?ul vechi.
Fiecare avea lâng? el pe perne un b?iat. Se auzeau râsete. Strune în surdin?, plesc?ituri seci de s?ruturi. L?mpile str?luceau ca ni?te portocale aprinse.
Un b?iat simula o împreunare cu o capr? dresat?.
Otba a gr?it:
- Mohamed a dep??it orice limit?. Pân? acum i-am trecut cu vederea r?t?cirile demente, din considera?ie pentru Abu Talib, unchiul lui ?i prietenul meu. Dar aderen?ii lui se înmul?esc. Pe uli?ele întunecoase au ?i r?s?rit fe?e sumbre ca iedera s?lbatic?. Sclavii ?i sclavele nu mai vor s?-?i poarte lan?urile ?i cârâie c? zeii nu ar vrea sclavia. C? exista un singur Dumnezeu: Dumnezeul iubirii.
Capra a beh?it.
Iblis, chiorul, a îngânat beh?itul:
- Nu onor?m ?i noi aici un zeu: zeul iubirii?
S-a râs ?i s-a zâmbit.
Malik, hangiul gr?san, care-?i târa dinainte burdihanul moale ca un sân l?sat de bab?, a nechezat.
Otba a continuat:
- De curând am întâlnit doi b?ie?i la jocul cu mingea. Î?i aruncau mingea de la unul la altul ?i strigau: „?sta-i capul lui Lat. A fost spânzurat?.” ori „?sta-i capul lui Uzza. A fost decapitat?.” ¬– Asta-i opera lui Mohamed: otr?ve?te tineretul.
Abu Sehern mângâia buclele negre ale b?iatului s?u:
- Nu-l în?eleg pe Mohamed: e vreun vr?jitor?
Abu Sofjam a declarat:
- Nu-i vr?jitor. Nu face semne ?i nu roste?te formule ca vr?jitorii...
- O fi vreun posedat?
- Am v?zut îndr?ci?i: dau din bra?e înfierbântate, în foc ?i par?. Î?i împlânt? ace în obraji. Calc? pe smoala fierbinte. Mohamed nu face nimic de genul ?sta.
- Atunci o fi vreun poet?
- Am citit poe?ii din vremurile de odinioar? ?i din vremurile noi. Mohamed nu vorbe?te ca ei. Vorbe?te f?r? rime.
Atunci se ridic? glasul de tinichea al lui Iblis:
- Nu-i nebun, nu-i poet, nu-i vr?jitor ?i nici posedat. ?tie prea bine ce vrea. Vrea, o, Otba, puterea în stat. Vrea s? se drapeze în mantia regal?, ca întreaga Arabie s?-l aclame ca principe, ?i s? fie respectat ?i umplut de bunuri de to?i ceilal?i. O, prieteni, aceasta este adev?rata fa?? a lui Mohamed ?i izvorul tulbure al planurilor sale.
Otba a oftat:
- Ce o s? ne facem? Multora dintre noi ne e rud?. Pe unchiul s?u îl stimez. Cumnatul lui e un om remarcabil.
- Alege?i din cele patru semin?ii ale Qurai?i?ilor câte un tân?r dârz, a sf?tuit Iblis. Pune?i-le în mân? o sabie, ca s?-l doboare când se duce la Kaaba de diminea?a, s?-?i fac? rug?ciunea. Niciun trib nu va c?dea vinovat, c?ci vina va fi împ?r?it? între toate cele patru semin?ii, iar sângele lui va fi r?spândit pe toate familiile...
Cuvintele lui Iblis au fost aplaudate cu vivacitate.
Copiii maimu??reau ova?iile st?pânilor lor ?i aplaudau din mâini mici ordinul de asasinare.
Mi?c?rile de aplauze ale mâinile s-au preschimbat într-o hor? dansat? de doisprezece b?ie?i.
Mohamed urma s? fie ucis la rug?ciunea de diminea?? de patru tineri înarma?i cu spad?.
O negur? le-a înce?o?at ochii într-atât, c? s-au ucis între ei.
Iblis, chiorul cu banderola ro?ie, le-a g?sit le?urile când c?uta cadavrul lui Mohamed.
?i-a ridicat spre cer bra?ul ridat ca o crac? uscat?.
Din acel moment, musulmanii, adep?ii lui Mohamed, au avut multe de îndurat. I-au aruncat pe cei neînsemna?i, pe cei care n-aveau nicio leg?tur? cu familiile nobile, în pivni?e umide ?i reci, ca dup? aceea, lega?i de pietre, s?-i abandoneze dogorii soarelui din de?ert. ?erpii ?i broa?tele erau tovar??ii lor, ?i puricii pustiei care se c???rau între degete ?i le devorau picioarele. Erau vârâ?i în cu?ti în care nu puteau sta nici jos, nici în picioare, ?i, pe jum?tate alungi?i, erau îndopa?i s? devin? creaturi diforme, ca apoi, brusc, prin înfometare, s? ajung? numai piele ?i os ca p?s?rile.
Khadidja ?i Abu Talib care l-au sprijinit pe Mohamed prin reputa?ia lor au murit într-o lun?.
Mohamed i-a pus o coroni?? de mac ro?u, floarea profetului, ?i a privegheat-o al?turi de Maria, copta, ?i Ai?a, str?moa?a califilor.
Gabriel, îngerul, veghea la c?p?tâiul lor ?i aprindea stele la lumân?rile mortuare.
Mohamed se întorcea de la plimb?rile de sear? mânjit de rahatul aruncat. Qurai?i?ii batjocoreau:
- Dac? e?ti trimisul Domnului ?i po?i s? faci miracole, transform? atunci rahatul într-o coroan? de aur care s?-?i decoreze capul ?i s? te ridice la rangul de prin?! Balega de c?mil? i se lipise de frunte. Maria îi sp?la capul plângând.
Un rododendron a înflorit în Mohamed ?i s-a urcat pân? la firmament.
- Nu plânge, feti?o, trebuie s? p?r?sesc pentru o vreme piatra cea sfânt? ?i ?ara-mi inospitalier?. Dar m? voi întoarce pentru a o ad?uga drept cheie de bolt? la edificiul meu. Du-te la Abu Bekr, la Talha ?i la ceilal?i ?i convoac?-i în secret la grota muntelui Thaur dedesubt de ora?.
Iblis, cel r?u, care a aflat de planurile lui Mohamed, a trimis un ucigas cu simbrie s?-l omoare în somn în ultima noapte. Când acesta s-a furi?at la patul lui Mohamed ?i a tras de pe el mantia verde din Hadhramaut, cu pumnalul scos, s?-l înfing? în grumazul lui Mohamed, a descoperit un tân?r de o frumuse?e nep?mânteasc?, adâncit în cel mai blând somn.
Din mâna uciga?ului, pumnalul a c?zut zorn?ind pe pardoseal? ?i s-a avântat vâjâind spre fruntea lui.
În grota muntelui Thaur, credincio?ii s-au întâlnit noaptea, preg?ti?i de plecare.
Mohamed c?l?rea o c?mil? costeliv?, cel mai firav animal al caravanei, al?turi de Ai?a care purta copilul lui în corset.
Seara, îns?, când înfometaser?, iar Ali a muls c?mila, a muls multe ciubere pline. Când s-au întins la somn, curmali ?i smochini le-au împresurat a?ezarea, ?i ei au mâncat ?i au b?ut pe s?turate. Maria a zis:
- Mergem printr-o gr?din? a miracolelor. Durerea e în spatele unui tufi? de roze. Palmierii ne fac vânt: servitori binevoitori ai singur?t??ii noastre. Sunt atât de tân?r? ?i frumoas?. S?rut?-m?, iubite...
Deja crângurile de curmali ?i lotu?i ai muntelui Koba, la o or? de Medina, le f?ceau semn. Rodiile, l?mâile, piersicile ?i portocalele adiau o mireasm? care incita n?rile oamenilor ?i ale animalelor.
- Uita?i-v?, - a zis Ai?a ?i a ar?tat cu mâna inflamat? colina binecuvântat? - paradisul!
Plin? de încântare matern?, ea se gândea la viitorul copilului care se zb?tea u?urel sub sânii ei: ca un miner îngropat care vrea s? revin? la lumin?.
Izvoare limpezi s?reau din munte pân? la picioarele ei.
Al Kaswa, c?mila lui Mohamed, a îngenuncheat ?i a b?ut.
?i ast?zi locul în care ?i-a îndoit genunchiul este ar?tat pelerinului de c?tre credincio?ii pio?i care, întru amintirea c?milei lui Mohamed, au cl?dit o moschee numit? Al Takwa.
Mohamed a f?cut un popas lâng? pârâu.
Nu bine a desc?lecat, ?i le-a coborât pe Ai?a ?i Maria de pe c?mile, c? un ?ir de lepro?i, murdari ?i ?ip?tori, au t?b?rât asupra lor dintre livezile cu cai?i ?i viile muntelui Koba: a?a cum adesea ?erpii î?i scot limba dintre tufi?urile înflorite.
Oamenii din Medina obi?nuiesc s?-?i duc? bolnavii pe muntele Koba unde adie un vânt pur, vindec?tor, ?i unde natura îi hr?ne?te de una singur?.
- Hei, amice, a cronc?nit liderul lepro?ilor care înainta sprijinindu-se pe dou? crengi ca ni?te cârje, s?ltându-se ca un marabu: piciorul lui stâng nu mai era decât un ciot verde mâncat de viermi albi. ?i dac? e?ti un profet, atunci dovede?te-o, f?când o minune: pentru noi, fiin?ele cele mai mizerabile ?i mai n?p?stuite. Suntem înl?n?ui?i de stânci ca zeul grec, iar vulturii ?i corbii, viermii ?i ?obolanii ne m?nânc? de vii... Ajut?-ne, Mohamed, ?i vom crede în tine!
B?trânul î?i agita cârja implorând.
?i ca un cor bine exersat, turma de lepro?i ?i de impuri repeta beh?ind:
- Ajut?-ne, Mohamed, ?i vom crede în tine!
Un ochi gol se holba la cer ca o pietricic?. Cioturile de picioare se zdruncinau.
Trupuri purulente se convulsionau în râsete idioate. Pe frun?ile însângerate se adunau nori cenu?ii de mu?te. R?sufl?rile putrezite ciumau aerul: nelini?tite, c?milele ?i caii r?scoleau p?mântul cu copita.
Umori maronii supurau din buboaie pân? în iarb?, unde se uscau deîndat?. F?lcile se c?scau mari, iar în cavit??ile bucale se strecura, ca un ?arpe argintiu, soarele.
Oripila?i, musulmanii se d?deau înapoi, ridicând un zid de priviri du?m?noase între ei ?i lepro?i.
Mohamed a p??it în cercul lepro?ilor care ?uierând ?i m?c?ind s-a închis în spatele lui.
El ?i-a avântat capul înspre cer:
- Dumnezeule, d?ruie?te-mi un miracol! Nu vreau s? merg mai departe dac? cei de aici schiop?teaz?, nu vreau s? mai respir pur, dac? cei de aici gem din pl?mâni putrezi?i, nici s? privesc dac? ei bâjbâie în spa?iu cu gesturi oarbe. Iart?-m?, Doamne, cum Te iert ?i eu, ?i crede-m?, a?a cum ?i eu vreau s? cred din nou în Tine! Exist? atâta mizerie, încât aproape dezn?d?jduiesc...
Când au v?zut lumina pe fruntea lui Mohamed, lepro?ii au c?zut la p?mânt în rug?ciune.
Mohamed l-a atins cu toiagul s?u pe fiecare ?i i-a spus bucuros:
- Fii vindecat!
Atunci primul a zbughit-o ?i era un iepure urechiat ?i cafeniu. Al doilea s-a mic?orat într-un ?oricel m?run?el ?i ?i-a c?utat chi??ind o gaur?. Al treilea ?i-a dat drumul în aer ca o libelul? str?vezie. Al patrulea a nechezat ?i era un cal care s-a al?turat tovar??ilor s?i. Al cincilea era o salamandr? de foc care a fugit lic?rind printre pietre. Al ?aselea s-a reg?sit brav ca m?gar, al ?aptelea uguind ca hulub ?i ?i-a îmbiat porumbi?a. ?i fiecare era un animal, bun ?i fericit...
Când Mohamed s-a reîntors la companionii s?i, tuturor le-a p?rut c? visaser?.
Zidul de priviri a c?zut.
C?l?reau din nou în umbra muntelui Koba. Rodiile, l?mâile, piersicile portocalele adiau un miros ?i mai suav în n?rile lor incitate.
?i, cu voce sc?zut?, pe jum?tate adormit?, Ai?a gr?ia, lipit? de Mohamed:
- Paradisul!
Mohamed a ajuns la Medina când stelele se înclinau spre apus ?i dup? ce s-au scurs doisprezece nop?i ale lunii Rabia-l-awwal.
Cei de la Medina aveau o ur? înd?tinat? pentru cei de la Mecca.
L-au primit pe profet cu chiote de bucurie ?i i-au ie?it dinainte cu cântece ?i ?ambale.
- Norocul i-a p?r?sit pe cei de la Mecca, cântau ei, ?i-?i caut? refugiul în Medina în?l??toare. Dumnezeul Cel Nou fuge de zeii vechi, dar va reveni cu scutul ?i toporul ?i suli?a ?i va face ??nd?ri capetele lor de argil? ?i pântecele lor g?unoase. Dar cei care bolborosesc împrejurul idolilor ca g?inile care cotcod?cesc: acelora le vor fi sco?i ochii cu care mânjeau soarele ?i le vor fi azvârlite trupurile în cisterne, ca ploaia s?-i umfle ?i ?acalii s?-i devoreze.
Mohamed propov?duia din înaltul zidului, sprijinit de Ali, c?ci lungimea c?l?toriei îl pusese la grea încercare:
- Oameni din Medina! Profetul v? binecuvânteaz? ?i-?i flutur? steagul deasupra voastr?! M? încredin?ez mâinilor voastre, încredin?a?i-v? ?i voi spiritului meu ?i ave?i încredere în mine cum ?i eu am încredere în voi. Medina s? fie citadela Dumnezeului mai tare! Oricine va muri slujindu-L, va ajunge în paradis. Va h?l?dui frumos îmbr?cat ?i împodobit cu nestemate al?turi de îngeri ml?dio?i, într-un cerc de prieteni ilu?tri. O sut? de copii îl vor sluji pe cel evlavios: îl vor a?tepta cu v?s?rie de aur ?i pocale de cristal. De-a pururi va fi vin pe mas? ?i carne alb? de porumbei tineri. Va mânca f?r? sa?, va bea f?r? s? se îmbete, ultima îmbuc?tur? va avea savoarea celei dintâi. Fete vioaie îl vor încânta dansând, iar culoarea pielii lor va fi ca str?lucirea lunii pline. O sut? de femei cu fecioria mereu ren?scut? îl vor ferici cu iubirea lor. Curmalii îi vor acorda o umbr? nemuritoare. Clopote vor r?suna din fiecare boschet, suspendate în vânt, ca harfele eoliene. Fântânele vor ?ârâi în?elepciune. R?coarea va adia dinspre lacuri de argint, ?i el va adormi blând în poala celui mai frumos înger.
Atunci oamenii din Medina au strigat:
- Te credem, Mohamed, ?i pe Dumnezeul t?u, care d?ruie?te atâta fericire. Fii comandantul nostru în lupta sfânt?!
Atunci Mohamed l-a pus pe Ali s? înal?e deasupra lor flamura verde ?i ?i-a încle?tat degetele mâinii drepte:
- Jurui?i-v? pe aceast? flamur? s? nu m? p?r?si?i nici în s?r?cie, nici în mizerie, nici în be?ie, ?i nici în bog??ie, nici în r?zboi, ?i nici în pace, nici în lumea asta ?i, nici în lumea de dincolo!
Oamenii din Medina ?i-au în?l?at bra?ele în aer ?i ?i-au încle?tat degetele de la mâna dreapt? asemeni lui Mohamed:
- Juruim pe flamura verde a profetului s? nu te p?r?sim niciodat?, Mohamed: nici în s?r?cie, nici în mizerie, nici în be?ie, ?i nici în bog??ie, nici în r?zboi, ?i nici în pace, nici în lumea asta ?i, nici în lumea de dincolo.
Deasupra lor pe zid flutura în vânt flamura verde: semiluna argintie se curba ca o secer? în?l?at? pentru recolt?.
Mohamed a dispus s? fie s?pat un ?an? în jurul Medinei ?i a anun?at crearea statului Medina. Curând, s-au înf??i?at trimi?ii clanurilor din jur ?i i-au pl?tit tribut. A stabilit un impozit pentru s?raci ?i le-a d?ruit tuturor sclavilor b?rba?i ?i femei libertatea.
Ai?a a n?scut pe acoperi?ul casei sale, în bra?ele s?rmanei Maria, copta, un fiu; acesta va fi tat?l califilor.
În ziua na?terii sale, Mohamed a început construc?ia moscheei. ?i-a pus un ?or? ca orice muncitor ?i trudea cu ciocanul, cazmaua ?i spatula printre zidari. ?i nu a l?sat din mân? unealta înainte ca moscheea s? fie des?vâr?it?.
Astfel, musulmanii cântau:
Uita?i-v? la profet; e unul de-al no?tri.
Umil, munce?te pe brânci ca ?i noi.
Nimic nu-i prea nevrednic, s? nu-l ajute întru Mântuire.
Doamne: ridic? biserica, aure?te cupola,
Ridic?-i pe cei mici ?i f? lumina s? str?luceasc?!

Mohamed st?tea în turnul moscheei terminate ?i-?i a?intea privirea înspre Mecca ca o s?geat?:
- Dumnezeu nu va l?sa steaua din cer s? cad? a doua oar?. Str?lucirea pietrei negre înv?luie într-o aur? capul meu îmb?trânit. Ah, poate nu-i decât dorul unei inimi de copil dup? patria sa: dup? paji?tile unde zburda printre vaci ?i m?gari. Dup? Halimeh doica bun? ?i gras?. Dup? c?minul lui Abu Talib. Dup? previziunile c?lug?rului Bahirah. De ce nu mi-am v?zut niciodat? mama? N-am stat niciodat? pe genunchii ei ?i nu m-am jucat de-a c?l?re?ul? N-am primit de pe buzele ei înv???tura matern? a ambi?iei nobile? A demnit??ii con?tiin?ei? Când m? poart? gândul la asta mi se strânge inima de parc? am înmuiat-o în o?et.
De ce, Dumnezeule, te la?i atât de mult a?teptat c-o revela?ie nou?? Ce-mi st? dinainte?
Te-am implorat s? m? viziteze prietenul meu, îngerul Gabriel. Dar el întârzie.
Am avut un vis: eram spânzurat. Îns?, înainte s?-mi dau ultima suflare, s?mân?a mea a ?â?nit pe p?mânt. De aici a r?s?rit o floarea-soarelui de o culoare ?i o form? cum nu mi-a fost dat niciodat? s? v?d.
Doamne, nu îng?dui ca sabia mea s? se ?tirbeasc?, iar scutul meu s? rugineasc?!
Noaptea, dup? rug?ciunea de sear?, Gabriel i s-a ar?tat pe un cal alb, splendid împodobit ?i a gr?it:
- Sari în ?a în spatele meu, Mohamed!
Mohamed s-a înfl?c?rat:
- Prietene, cât te-am a?teptat! S-a suit pe calul alb în spatele lui Gabriel. Au galopat printre nori ?i dup? dou? ore au z?rit acoperi?urile Ierusalimului.
La Muntele M?slinilor, îngerul a f?cut popas, s-a coborât de pe cal ?i i-a ?inut sc?ri?a lui Mohamed:
- Coboar?, Mohamed, am ajuns la cap?t.
Mohamed s-a dat jos str?lucind. Avraam, Moise ?i Hristos s-au apropiat de el, l-au îmbr??i?at ?i l-au numit: frate! S-au rugat împreun?, iar Mohamed le-a citit din cartea-i înc? nescris?, Coranul. Când a terminat, aveau cu to?ii lacrimi pe gene, iar Hristos l-a s?rutat.
Întrucât lui Mohamed îi era sete, un înger a adus o tipsie cu trei pocale. În prima, vin înmiresmat, în a doua, lapte lic?ritor, în a treia, ap?.
Mohamed a ales cel cu lapte, iar dup? el au b?ut Hristos ?i profe?ii.
- ?tiu, a vorbit Mohamed, dac? a? fi ales recipientul cu ap?, înv???tura mea s-ar fi risipit ca apa în pustie. De-a? fi b?ut vinul: ar fi c?zut în r?t?cire. Vreau s-o înt?resc cu laptele blânde?ii mele.

Diminea?a devreme, înainte de r?s?ritul soarelui, Gabriel l-a condus pe profet înapoi la Medina.
Mohamed i-a povesti despre c?l?toria sa nocturn? Mariei, Ai?ei, lui Ali, lui Talha, ?i b?trânului Abu Bekr.
- Dac?, dup? cum istorise?ti, îngerul te-a condus pe drumul de întoarcere prin Ierusalim, poveste?te-mi câte ceva despre Ierusalim, de a?ezarea sa, de str?zile sale, de biserici ?i palate.
Mohamed a zâmbit ?i i-a povestit lui Abu Bekr despre Ierusalim.
- Dumnezeule, s-a mirat Abu Bekr, în anii tinere?ii am fost ?i eu la Ierusalim. Gr?ie?ti adev?rul!
Mohamed s-a hot?rât s? cucereasc? Mecca ?i sanctuarul. C?ci a auzit vorbindu-se despre atacurile pe care Otba ?i Iblis le pl?nuiau contra lui ?i a Medinei ?i se gândea s? le-o ia înainte.
A adunat în grab? o mic? oaste, cam de cinci sute de oameni, ?i au luat-o pe calea spre Mecca.
La jum?tatea drumului, îns?, le-a ie?it în întâmpinare Otba ?i Iblis cu o armat? de dou? mii de oameni.
Mohamed a fluturat stindardul verde ?i a strigat:
- Cine cade ast?zi va ajunge în paradis!
Urlând, du?manii s-au aruncat unii asupra altora.
Iblis, de pe calul s?u negru, scotea chiote amuzate:
- ?i-a pierdut min?ile!
Hind, fiica lui Otba, a dat semnalul de atac jubilând:
- Curajo?i, fi?i curajo?i, fii ai lui Abd Eddar! S?ri?i-le la beregat? ca ni?te tigri, Qurai?i?i! G?si?i-l pe Mohamed, conduc?torul ?i seduc?torul lor, care le-a insultat ?i le-a întinat pe Lat ?i pe Uzza, divinit??ile voastre! Lat ?i Uzza sunt de partea voastr?! Nu v? ar?ta?i nedemni fa?? de ele! Iblis v? va conduce de pe murgul s?u! Infinge?i-le l?ncile cu cârlig în burt? s? le ias? ma?ele cum fac ?erpii din gaur?! Gândi?i-v? la mamele, la femeile ?i fiicele voastre care v? urmeaz?! Gândi?i-v? c?, dac? sunte?i înfrân?i, vor c?dea prad? du?manilor ?i vor fi violate! La lupt?, fii ai lui Abd Eddar! Dac? vreunul va întoarce spatele du?manului, s? nu-l mai cuprind? bra?ele mult iubite! Culcu?ul moale iubita s? nu i-l mai preg?teasc?! Ea se va întoarce de la el cu dispre? ?i î?i va oferi trupul p?gânilor! Ucide?i, ucide?i! jubila Hind.
Credincio?ii au fost încercui?i, ?i oricât de s?lbatic ?i de dezn?d?jduit s-au luptat, au fost sili?i s? fug?...
Gabriel i-a trimit lui Mohamed calul alb pe care, cu capul acoperit de cenu??, cu stindardul înf??urat în jurul trupului, a fugit în fruntea aderen?ilor s?i.
Iblis, de pe cal, î?i scutura pumnul uscat în direc?ia lui.
Hind, fiica lui Otba, care s-a dat lui Iblis cu înfl?c?rare pe câmpul de b?t?lie, printre cadavre, mutila cu femeile qurai?ite musulmanii c?zu?i. Le t?iau urechile, nasurile ?i însemnele b?rb??iei lor. Din urechi ?i din nasuri ?i-au confec?ionat br???ri pentru picior ?i gât pe care le-au purtat la intrarea în Mecca.
Qurai?i?ii l-au urm?rit pe Mohamed pân? sub zidurile Medinei pe care le-au asaltat în van.
Mohamed a recunoscut c? a ac?ionat pripit ?i c? s-a preg?tit prost pentru cucerirea sanctuarului.
S-a biciuit vreme de paisprezece zile, pân? ce sângele îi curgea de pe trup în pâraie, n-a luat nici cea mai mic? f?râm? de pâine ?i s-a rugat pentru muslimii c?zu?i.
În ziua a cincisprezecea, Gabriel i-a ap?rut dup? rug?ciunea de sear?. A statornicit o scar? de argint pe care Mohamed a urcat pân? la cer.
Moise era de paz? la poart? ?i a rostit:
- Ce dore?ti, Mohamed?
Mohamed s-a prosternat:
- Am p?c?tuit prin ac?iuni prost întocmite. Am venit s? cer iertare ?i îndurare pentru prietenii mei r?pu?i.
Moise a gr?it:
- Prin cuvântul t?u, ea le va fi acordat?, ?i l-a condus pân? în al ?aptelea cer înspre deliciile ultime ale cunoa?terii, înspre Dumnezeu.
Iar Mohamed, tol?nit pe un nor, l-a întrebat pe Dumnezeu câte rug?ciune s? impun? zilnic poporului s?u.
Atunci Dumnezeu a r?spuns prin Moise:
- Cincizeci!
Dar Mohamed a zis:
- Doamne, nu to?i oamenii au t?ria s? suporte cincizeci de rug?ciuni pe zi. Nu sunt cei mai mul?i dintre ei slabi ?i nevolnici ?i nu au ei pieptul plin de chinuri? Vreau s? fac zilnic o mie de rug?ciuni: împu?ineaz? rug?ciunile pentru poporul meu! Atunci Dumnezeu prin Moise a cerut de la poporul s?u paisprezece rug?ciuni.
Dar Mohamed a vorbit:
- Rug?ciunea e trudnic?, iar poporul meu e slab, las?, Doamne, frâu ?i mai mare îndur?rii tale!
Iar Dumnezeu, pentru nesfâr?itele implor?ri ale lui Mohamed, a eliberat pe poporul s?u de toate rug?ciunile, în afar? de cinci: rug?ciunea de diminea??, de îndat? ce mijesc zorii, rug?ciunea de la amiaz?, când soarele se afl? la zenit, rug?ciunea de dup?-amiaz?, când soarele se înclin? spre vest, rug?ciunea de sear?, când soarele coboar? sub orizont, rug?ciunea de noapte, când ultima lumin? a amurgului a fost sorbit? de buzele nop?ii.
Mohamed s-a preg?tit timp de un an pentru campania împotriva ora?ului Mecca ?i a adunat zece mii de oameni.
Maria, copta, str?b?tea ora?ul cântând a doua sur? a Coranului:
- Suntem ai Domnului. Calea noastr? vine de la El. Calea noastr? revine la el. R?zboi?i-v? întru Dumnezeu cu cei care sunt contra lui Dumnezeu! ?i contra voastr?! Fi?i s?lbatici ?i curajo?i: Spiritul s? v? înfl?c?reze! Dar nu v? pierde?i: nu l?sa?i frâiele cailor vo?tri, c?ci lui Dumnezeu nu-i plac cei neînfrâna?i. Nu porni?i lupta cu ei în sanctuar pân? când n-au purces ei la lupt? acolo. Dar apoi ucide?i-i, ucide?i-i ?i azvârli?i-i în cloac?. C?ci s? faci un sacrilegiu e mai grav decât s? omori.
Noi suntem ai Domnului ?i la El ne întoarcem.
Mohamed a ie?it din Medina, luminat de încredere ?i încoronat cu dragoste.
Otba a ascultat plin de teroare despre teribila înarmare a lui Mohamed.
Într-o noapte, l-au trezit vestitorii pe când dormea într-un bordel de b?ie?i.
În zori, s-a suit pe cal ?i a c?l?rit în secret spre Mecca în întâmpinarea lui Mohamed.
L-a întâlnit pe vechiul câmp de b?t?lie unde înc? se albeau oasele musulmanilor c?zu?i.
?i-a mânat calul pân? în fa?a lui Mohamed, b?trâne?ea îi f?cuse p?rul alb-calcaros ?i a zis:
- Sunt Otba, du?manul t?u. E adev?rat ceea ce mi s-a raportat, c? tu ai asmu?it contra Mecc?i zece mii de oameni?
Mohamed a rostit nervos:
- Convinge-te!
Apoi ?i-a strunit trupele în parad? ?i la defilare în coloane de o sut? cu flamurele dinaintea comandantului vr?jma?.
Otba st?tea ghemuit ca o maimu?? pe murgul s?u ?i num?ra coloanele.
Dintr-o smucitur?, s-a întors cu tot cu cal spre Mohamed:
- E adev?rat ce mi s-a relatat. Vrei s? ne nimice?ti f?r? cru?are?
- Nu vreau s? v? nimicesc, vreau s? v? trezesc la via??. C?ci Dumnezeu m-a în?tiin?at: R?zboi?i-v? întru Dumnezeu cu cei care sunt contra lui Dumnezeu! ?i contra voastr?!
Otba strângea din f?lcile sale f?r? din?i:
- Ce pot s? fac s?-i salvez pe Qurai?i?i?
- Pred?-mi Mecca ?i sanctuarul ?i distruge idolii Lat ?i Uzza care îl pâng?resc.
Otba se gândea.
Soarele îi piept?na sc?fârlia.
- Las?-ne idolii înc? un an, s? nu-i pierdem a?a dintr-o dat?, ca nu cumva s? se asmut? înnebuni?i asupra noastr?...
- Alerga?i orbe?te ca dobitoacele în s?lb?ticie ?i r?t?cire...
Otba a alunecat de pe cal ?i a c?zut în genunchi:
- Prive?te-m?, pe mine un mo?neag, c?petenia Qurai?i?ilor, din tribul mamei tale, dinaintea ta în colb! Las?-ne idolii înc? o lun?!
- Nu sunt negustor. Cu mine nu încape tocmeal?.
Ali, tân?rul, a luat foc de ru?ine.
- Permite-mi, Mohamed, s?-i zbor c?p??âna!
Mohamed ?i-a cl?tinat capul dezaprobator.
- Îi las cale deschis? pân? la Mecca. S? anun?e ce-a v?zut. Nu vreau s? v?rs sânge f?r? folos ?i noim?. C?ci Domnul mi-a dat de ?tire: fi?i s?lbatici ?i curajo?i! Spiritul s? v? înfl?c?reze! Dar s? nu v? pierde?i: nu l?sa?i frâiele cailor vo?tri, c?ci lui Dumnezeu nu-i plac cei neînfrâna?i... Otba, eu cer Qurai?i?ilor s? îngr?m?deasc? în fa?a sanctuarului toate armele: l?ncile, suli?ele, s?biile, pumnalele, arcurile ?i s?ge?ile. Ca nimeni, nici b?rbat, nici femeie, nici copil s? nu se g?seasc? pe str?zi la venirea mea. Cine va r?mâne în cas? va fi ocrotit. Via?a ?i averea îi vor fi cru?ate.
Otba i-a convocat la sfat pe cei mai vârstnici ?i mai nobili dintre Qurai?i?i.
- Mohamed e pornit contra noastr? cu zece mii de osta?i neînfrica?i. Dinaintea lui suntem asemeni frunzelor de toamn? în b?taia vântului. Stivui?i armele: l?ncile, suli?ele, s?biile, pumnalele, arcurile ?i s?ge?ile, într-o gr?mad? în fa?a sanctuarului. Fiecare s? se închid? la casa lui ?i astfel via?a ?i averea îi vor fi cru?ate.
Cei mai vârstnici ?i cei mai nobili s-au vânturat prin ora? ?i au împ?rt??it ?tirea din cas? în cas?.
Dar Hind, fiica lui Otba, l-a urm?rit din casa sfatului în strad?, l-a tras de barba alb? ?i a urlat:
- Privi?i maimu?a împu?it?, a fost în tab?ra du?manului. Ne-a tr?dat.
Iblis, chiorul, dând peste amândoi, ?i-a scos cu?itul ?i l-a r?pus pe mo?neag.
Avangarda musulmanilor, intrând în Mecca prin poarta Beni Scheiba, nu a g?sit în strad? nici ?ipenie de om. Doar le?ul lui Otba, mo?neagul, z?cea cu fruntea în noroi, în fa?a casei sfatului, cu cu?i?ul lui Iblis în ceaf?.
Când Mohamed, pe calul alb al lui Gabriel, c?l?rea pe strada care ducea spre Kaaba, Iblis, cel r?u, i-a ie?it împotriv?, complet înarmat, pe bidiviul s?u negru. ?i-au încruci?at s?biile. La a ?aptea lovitur?, Mohamed i-a retezat capul. Un musulman care a vrut s? prind? capul care se rostogolea ?i s?-l arate camarazilor în chip de trofeu n-a mai ?inut deodat? în mân? decât un dovleac zbârcit.
Trunchiul lui Iblis a fâ?âit ?i a c?zut de pe cal ca o leg?tur? de paie îng?lbenite.
Mohamed a înconjurat sanctuarul c?lare de ?apte ori.
Apoi a s?rit din ?a, i-a dat h??urile lui Ali, feciorul, ?i a intrat în Kaaba.
?i-a scos sabia ?i a sf?râmat pe idolii Lat ?i Uzza.
A îmbr??i?at piatra sfânt? care c?zuse odinioar? din al ?aptelea cer ?i a s?rutat-o de ?apte ori.
?apte ore a stat dinaintea pietrei în rug?ciune.
A acoperit-o cu stindardul verde ?i a ie?it pe pragul de la Kaaba:
- Musulmani, Dumnezeu v-a acordat gloria ?i onoarea, întrucât a?i cucerit sanctuarul f?r? s? v?rsa?i un strop de sânge. În pace ?i în libertate s? fie de acum instituit un pelerinaj. Ca cel care vine în pelerinaj la Mecca s? fie neatins. Dumnezeu a sfin?it Mecca în ziua în care a creat Cerul ?i P?mântul. Iar p?mântul Mecc?i s? r?mâie sfânt pân? la trompetele învierii!
Mohamed, înconjurat de ova?iile credincio?ilor, s-a întors în capitala sa Medina.
Mohamed avea un iepura? negru, îmblânzit pe care îl îndr?gea foarte. Diminea?a, împ?r?ea cu el laptele ?i dormea pe patul s?u.
Se zbenguia în juru-i când trecea prin gr?din?.
Într-o zi, buza lui despicat? a fost mu?cat? de un ?arpe.
Cuprins de frisoane, cu ochii închi?i, î?i deschidea ?i-?i închidea gura ?i suferea de dureri nespuse.
Dar nu-i era dat niciun sunet s?-?i fac? chinurile cunoscute.
Mohamed se ruga la pieptu-i, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
Cum te-a? putea ajuta? E un abis între noi, atât de adânc, încât nici Dumnezeu Însu?i nu s-ar încumeta s? pun? deasupra o pasarel?. Dac? a? muri odat? cu tine, am avea ceva în comun care ne-ar împinge la fraternitate.
Deja, aripile liliacului flutur? peste ziua mea care se stinge, mor ?i eu, un animal dezn?d?jduit, singur ?i neajutorat ca tine – fie ca oamenii cei mai dragi s? m? ?in? ?i pe mine în bra?e suspinând...
Mohamed s-a trezit ?i a z?rit pas?rea aurie zbur?t?cindu-se în jurul l?mpii. A chemat-o pe Maria, copta, ?i a rostit:
- Pere?ii înc?perii au fost d?râma?i, c?ci st?pânul a zidit poarta ?i a blocat ferestrele cu plante s?lbatice. Iedera mi s-a încol?cit în jurul gambelor, ?i volbura mi s-a împletit în jurul picioarelor. Acum, zidul dinspre apus s-a pr?bu?it ?i a l?sat Soarele s? intre. Ah, îl v?d urcând abia acum când coboar?. Nu sunt aidoma florii ce-a înflorit ?i nu mai vrea s? se închid?? Cu o mie de petale m? ca??r spre lumin?. Vezi pas?rea de aur care zboar? pe un nour ro?u?
Mohamed ?i-a aruncat ochii s?lbatici ca ni?te pietre înspre lamp?.
Maria s-a speriat.

- St?pâne, lampa te z?p?ce?te. O raz? de soare s-a prins în ea ca-ntr-o capcan?.
Mohamed a zis:
- Ad?-mi ap?!
Maria s-a zorit.
Când a ajuns pe prag cu cana, i-a sc?pat din mâini ?i s-a spart zuruind.
S-a aplecat speriat? dup? cioburi ?i a strigat.
Apa, îns?, s-a prelins pân? la culcu?ul lui Mohamed care ?i-a muiat mâna ?i ?i-a r?corit suferind fruntea.
Apa a curs, s?-l slujeasc? cu râvn?, s-a gândit Maria. El îmblânze?te elementele. Totu?i, s?rmana-mi inim?, vai, niciodat? tihnit?, niciodat? nu ajunge la Mohamed.
Mohamed ?i-a l?sat mâna s? atârne în umezeal?.
Un pârâu de munte clipoce?te pe degetele mele juc?u?e. Nu am uitat s? m? joc. Pârâia?e, f?-te bil?, s? te apuc, s? m? joc, ca un copil fericit, cu mama P?mânt ?i Tat?l Dumnezeu.
A apucat apa-n pumn în chip de minge.
Iar Maria a v?zut cum ?inea în mâini o bil? argintie.
El a aruncat-o în aer unde s-a spart str?lucind.
În lamp?, pas?rea de aur ciripea.
Cerul s-a acoperit cu nori.
G?inile ?ipau de team? ?i câini h?m?iau.
Mohamed gemea.
Zidul e din nou la locul s?u, iar poart? st? larg deschis?.
Bila argintat? a zbughit-o din mâna mea.
Norul ro?u s-a evaporat.
Pas?rea de aur, r?pus? de s?ge?ile ochilor mei, a c?zut însângerat? la podea.
Viermii se târ?sc afar? din pivni?e.
Salamandre sub?iratice.
Broa?te gr?sane.
?erpi lucitori.
Orbii se clatin? icnind pe uli?e, am?gi?i de pramatii care vorbesc în dodii. Femeile dau na?tere la nebunie. Soli din ??ri multicolore aduc ?tiri malefice. R?zboi etern. R?zboi etern. Fluviile sar însetate peste albiile lor. Plou? cu plo?ni?e. Oamenii se nasc numai ca gemeni: burt? pe burt? sau spate în spate, înl?n?ui?i chinuitor.
Niciun somn nu-?i mai las? v?lul bun?t??ii sale pe frun?ile noastre p?lite.
Furtuni haine ne amenin?? turnurile.
Maria, cheam?-l pe Ali, tân?rul, ?i pe Talha, frumosul. Sprijinit de umerii lor vreau s? p?r?sesc casa în fl?c?ri când fulgerul love?te.
Plângâng Ali ?i Talha au îngenuncheat la c?p?tâiul patului s?u.
La picioarele sale, Maria ?edea f?r? lacrimi ?i mut? de durere.
?i Mohamed a gr?it:
- Ali, tu, tinere, ?i Talha, tu, frumosule: minun??ii ale viitorului! M? destram, iar lemn?ria mea e putred? de greutatea cerului ?i de furtunile p?mântului. Când voi muri, nu v? fie fric?! Îndep?rta?i-mi piele de trup ca unui animal doborât care-i h?r?zit abatorului. ?i r?suci?i-mi bra?ele din articula?ii ?i arunca?i-le în de?ert, pentru ca ?acalii s? le road?, iar soarele s? le usuce. Întinde?i-mi pielea pe o tob? ?i bate?i peste ea cu be?e f?cute din oasele mele, pentru a chema credincio?ii la lupta cea sfânt?, la m?celul radios, la b?t?lia etern?, la izbânda cea mai dulce.
L-au acoperit pe Mohamed cu o mantie v?rgat?, pentru ca mu?tele ?i gândaci s? nu-i întineze pacea bâzâind. Ali s-a ridicat ?i a vorbit:
- Dumnezeu mi-e martor, Mohamed n-a murit. S-a dus la Domnul, asemeni lui Moise care ?i-a evitat poporul vreme de patruzeci de zile ?i s-a întors abia în cea de-a patruzeci ?i una, dup? ce deja îi preg?tiser? funeraliile. Pe Allah, trimisul lui Dumnezeu se va întoarce ?i va sparge botul celor care l-au declarat mort.
- Dac? m? iube?ti, Talha, – Maria, copta, s-a sprijinit de umerii s?i – atunci omoar?-m?. Eu n-am curajul. Omoar?-m? ?i depune-mi le?ul al?turi de al s?u, s? m? trezesc în cer al?turi de el.
Talha nu s-a l?sat antrenat de elanul u?uratic al acestor cuvinte ?i ?i-a cl?tinat capul frumos.
- Nu pot s? omor ceea ce tr?ie?te de la sine ?i vrea s? tr?iasc?...
Atunci, Maria, copta, a fugit de acas?.
A alergat cu picioarele zdrelite pân? la muntele Koba, bastionul lepro?ilor.
Prad? s?lb?ticiei ?i dorin?ei de moarte, l-a îmbr??i?at pe Otmar, un tân?r cazangiu, c?ruia lepr? îi mâncase pieptul. ?i-a cufundat capul în r?nile sale ?i i-a s?rutat puroiul pl?gilor.
Otmar, cazangiul, a plâns pe cadavrul ei ?i a a?ternut pe ea petale de rodii, portocale ?i piersici.
A ars-o în tain? ?i i-a împr??tiat cenu?a în vântul de vest în timpul rug?ciunii de la asfin?itul soarelui.
Mohamed a z?cut trei zile neîngropat a?a cum o cereau datinile.
În cea de-a patra, în timp ce Ali ?i Talha se ocupau cu sp?larea lui Mohamed, a p??it în cas? un omule? foarte b?trân. Bra?ele sale desc?rnate b?teau ca ni?te be?e clopotul dogit al trupului s?u. Barba lui c?runt? se leg?na în dezordine pân? la genunchi.
Ochii i se roteau în orbite cu zgomot ca ni?te bile de sticl?.
- Cine e?ti tu, b?trâne? l-a întrebat Ali, tulburi odihna celui care doarme blând. În casa asta adast? moartea.
Pe vârful picioarelor, mo?neagul a ?op?it pân? la Mohamed al c?rui cap se afla pe pieptul lui Talha în vreme ce Ali v?rsa ap? pe trupul lui.
Mo?neagul ?i-a ridicat degetul ar?t?tor:
- Cât e de frumos în via?? ?i în moarte!
S-a închinat de trei ori, cu mâinile încruci?ate pe corpul s?u uscat:
- Eu sunt Bahirah, c?lug?rul, ?i am venit s?-l mai v?d înc? o dat? pe Mohamed. Domnul mi-a d?ruit o sut? treizeci de ani ?i i-am purtat cu smerenie ?i demnitate, împ?cat ?i în?eleg?tor. Dou? zile se înal?? ca dou? piscuri înz?pezite din întinderea anilor mei: c? te-am v?zut Mohamed pornind spre via?? ?i acum când te v?d c? o p?r?se?ti. Cu sârguin?? ?i fermitate am p?strat cartea sfânt? pe care Dumnezeu a depus-o în pe?tera mea. În fiecare diminea??, am citit din ea – ?i am citit, Mohamed, ceea ce ai scris: ceea ce ai spus, gândit, intuit, visat ?i dorit. O mân? puternic? a scris nev?zut? în cartea sfânt? înv???tura ta, via?a ta – pân? ce s-a îndeplinit. Atunci lan?ul s-a rupt – ?i cartea a devenit liber?...
B?trânul s-a întors înspre Ali ?i Talha care îl priveau:
- Am a?ezat-o pe m?g?ri?a mea care-i priponit? de o coloan?. Am adus-o s? o depun într-un loc consacrat în moschee, c?ci doar câteva zile m? despart de Al Djannah, Al Araf ori de Djehenam. Aceast? carte, numit? Coran, s? fie o porunc? pentru to?i credincio?ii ?i s? fie pus? la inima umanit??ii ca lege etern? ?i nestr?mutat?. Din ea lumineaz? flac?ra iubirii ?i f?clia f?g?duin?ei. S? fie citit? în moscheea din Medina zi de zi; de o sut? de sacerdo?i: de la început pân? la sfâr?it. Cuvântul lui Dumnezeu, Unul, trebuie s? r?sune neîncetat din ??rile Orientului pân? în ??rile Occidentului. De la r?s?ritul ?i pân? la asfin?itul soarelui...