proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

- Totul începe în ziua când vei con?tientiza c? tot ce se întâmpl? în via?? are sens. La unii dintre voi apare mai devreme, la al?ii mai târziu. Tr?ie?ti intens, obose?ti, te culci ?i adormi... ce se întâmpl? atunci cu mintea voastr? când v? odihni?i ? Creierul nu este planificat s? stea, s? ia pauz? pe timpul somnului ?i atunci ? Fiecare dintre noi avem ?ase nop?i de odihn? pe s?pt?mân? iar a ?aptea r?mâne o poart? de traversare, o jonc?iune cu cel care e?ti tot tu dar într-o alt? dimensiune sau hai s?-i spunem identitate, o alt? via??. Între mine ?i mine exist? desigur leg?turi indestructibile, pentru c? v? na?te?i împreun?, serba?i ziua na?terii împreun? ?i muri?i împreun?.

Când vorbea profesorul nu era nicio mi?care în amfiteatru, niciun sunet. Casc ?i privesc fereastra, am venit doar pentru c? m-a atras numele conferin?ei, în plus profesorul fusese un fel de discipol al lui Eliade. Sau m? rog, a?a se spune…

- Care este ziua ta de jonc?iune ?

Nu l-am observat, profesorul venise lâng? mine ?i i-am sim?it mâna ap?sându-mi um?rul. M? privea într-un fel anume, direct de parc?-mi umbla printre gânduri, jongla cu ele.

- Mar?i, îi r?spund.
- Poveste?te.
- Mar?i noapte am avut un vis din care nu m-am putut extrage. ?edeam pe marginea patului ?i adormeam, m? trezeam… a fost de câteva ori.

Profesorul s-a întors la catedr?, n-a spus nimic aproape un minut, privea spre geam.

- Cele dou? prezen?e se afl? la poluri opuse, nu se pot întâlni în realitatea pe care o cunoa?tem, în schimb se afl? în echilibru perfect. Un echilibru obligatoriu. Când tu, cel din fa?a mea consideri c? dormi, cel?lalt se treze?te ?i ?ie nu-?i r?mâne decât s? asi?ti la unele întâmpl?ri pe care le nume?ti vise. Dar atingerea o con?tientizezi doar într-o singur? zi din s?pt?mân?.

Sunt multe semnale care te aten?ioneaz? c? exi?ti în acela?i timp în mai multe planuri, î?i sunt la îndemân? dar le judeci ca pe simple p?reri, iluzii, coinciden?e. ?i cel mai simplu este, când nu în?elegi ceva, s? treci mai departe, s? ui?i. Ca ?i amintirile care nu ne apar?in, locuri pe care le vedem prima oar? ?i totu?i le cunoa?tem…

Dac? totu?i polii la care se afl? cei doi eu nu sunt atât de îndep?rta?i ? Dac? este vorba despre o tr?ire proprie în alt? dimensiune ?i în acela?i loc ? Ziua ta este noaptea lui (chestiune de percep?ie), iubita cu care e?ti tu este doar o str?in? pentru el, în schimb femeia pe care o visezi este iubita lui ?i tot a?a. În acest echilibru când tu ai toate por?ile deschise ?i toate î?i func?ioneaz? din plin, el se afl? într-o pas? proast?, iar când ?ie î?i lunec? p?mântul de sub picioare, el avanseaz? în toate domeniile. Balan?a func?ioneaz? ?i apoi ?ti?i bine c? nu pute?i avea doar zile bune sau doar zile proaste… este inevitabil echilibrul. Dup? cum vede?i nu exclud posibilitatea ca tu s? tr?ie?ti în dou?, trei… o sut? de locuri. ?tie cineva cât poate duce creierul uman ?

S? presupunem c? eu o iubesc pe A dar în via?a de zi cu zi sunt c?s?torit cu B. Subcon?tientul face lucruri incredibile, ?i uite cum o parte din tine este cu A ?i alt? parte este cu B. S? fie doar lumea iluziilor sau puterea con?tiin?ei, iar for?a creierului formeaz? duplicate dup? eu-ul t?u în func?ie de intensitatea dorin?ei ?

S? mai lu?m un exemplu: î?i dore?ti o cas? pe ??rmul m?rii, lucru imposibil pentru veniturile ?i pozi?ia ta social? ?i totu?i ai din când în când acela?i vis în care te treze?ti într-o cas? a?a cum î?i imaginezi. Visezi cum stai la aceea?i fereastr? de unde urm?re?ti valurile, cerul, pesc?ru?ii. Cel?lalt eu î?i tr?ie?te via?a în casa pe care o visezi tu ?i nu este nimic anormal din punctul lui de vedere. Poate doar visurile pe care le are uneori, când se treze?te într-un apartament str?in, apartament de bloc, nimic spectaculos în peisaj, un fel de bunc?r în care trebuie s?-?i iroseasc? zilele - pentru cel?lalt eu acesta este numit co?mar. ?i atunci care este existen?a real? ? Sau ce este realitatea de fapt ?

Nimic nu este mai important decât r?spunsul la urm?toarea întrebare: câte aplica?ii poate creea mintea omului în acela?i timp ? Tot atâtea câte dorin?e are ? Sau numai dorin?ele principale pe care le consider? existen?iale ? Dac? este în stare de a?a ceva, atunci tr?irile noastre multiple exist? doar în plan mental. ?i atunci ajungem la o singur? concluzie: mai este important trupul ?

Dumneavoastr?, domule. Ave?i o iubit? dup? care regreta?i ?

Privirea profesorului m-a ales iar??i pe mine. În clipa aceea m-au invadat îndoielile ?i regretele prezen?ei mele la conferin??…

- Sta?i acolo, nu v? ridica?i… doar r?spunde?i.

Simt cum privirile celor din sal? s-au întors spre mine, se chinuie s? observe pe cine a ales profesorul ?i mai ales de ce, motivul…

- Da, am o iubit? pe care o regret.
- Una ?
- V? referi?i la întreaga mea via?? ?
- Alege pe cineva care v? obsedeaz?. S? zicem c? v? pare r?u c? nu a fost mai mult, ori c? s-a sfâr?it înainte de a se întâmpla ceva deosebit. Înainte de a avea un copil cu ea.
- Da, este cineva dup? care regret în felul acesta.
- ?ti?i s? existe ?i foste iubite pe care dumneavoastr? nu le regreta?i dar ele care v? regret??
- Da.
- Câte ?
- Nu ?tiu…
- Dar e simplu de aflat. Ave?i vise mai mult sau mai pu?in erotice cu aceste femei ? Cu câte anume ?

Din sal? se aud câteva chicoteli, profesorul pare s? nu le sesizeze.

- Da, am vise erotice dar am ?i vise în care m? cert cu ele. Sunt femei cu care am fost mai de mult. Cred c? sunt patru persoane…

Profesorul se întoarce din nou la catedr?.

- Domnul cu care am vorbit are patru tr?iri paralele pe unele le con?tientizeaz?. Dumneavoastr? doamn?, câte tr?iri ave?i?

M? ridic ?i m? strecor printre rânduri spre u??. Profesorul îmi bareaz? drumul.

- Uita?i cartea mea de vizit?, când sim?i?i nevoia s? întreba?i ceva, suna?i-m?.

Afar? m? sprijin de ma?in? ?i privesc cartea de vizit?. Ochii profesorului aveau ceva special. Telefonul clipe?te intermitent… dou? apeluri pierdute. Dou? mesaje ?i dou? invita?ii: prima m? chema la Crossroads, cealalt? la Clubul Mojo BritRoom, ambele evenimente aveau loc în acela?i timp. Onoarea m? chema într-un loc, sufletul în cel?lalt... Azi e mar?i, dac? ar fi s? m? iau dup? profesor, e ziua mea vulnerabil?.

Aleg Crossroads unde ajung când evenimentul tocmai începuse. Trec prin fa?a artistului, pe acolo ducea drumul spre mese… câteva reflectoare îl orbesc pe artist, a?a c?, trec la fix un metru de acesta ?i nu sunt v?zut. M? a?ez la o mas? ?i p??esc în lumea iluziilor, artistul îmi zâmbe?te în timp ce cânt?, e zâmbetul lui adev?rat. Privirea îmi apar?inea doar mie, dac? în?elegi ce spun... ?i m? simt bine.

Prea mult caz legat despre privirea lui de pe scen?, ea este de fapt un simplu act teatral ?i necesar. Publicul are nevoie s?-l simt? pe artist, s? ?tie c?-i apar?ine, c? i se acord? aten?ia care i se cuvine, pentru c? a pl?tit bilet, altfel la ce bun ?

Artistul are întotdeauna privirea fericit?, plin? de via??, zâmbe?te optimist... cum povestea cineva c? s-a întâmplat cu Alifantis la Târgu Mure?. Dar dac? faci gre?eala s? ie?i din lumea iluziilor, vei observa c? ochii artistului ?intesc în gol, c? are privire de pas?re oarb? din pricina farurilor sau reflectoarelor. Aici am gre?it eu. Sustras realit??ii, din lumea iluziilor am încercat s? prind privirea omului de pe scen? ?i nu privirea artistului. E poveste lung? aici… eram în Her?str?u, era lumin? ?i imposibil s? nu fiu v?zut. Atunci a cântat pentru mine ?i apoi pentru ceilal?i. În definitiv ?i asta-i o prostie… ?tii cum e, dac? suntem mul?umi?i cu ce vedem-sim?im-auzim... nu conteaz? dac? lâng? noi st? marele Eros sau doar un manechin de vitrin?.

Domnule profesor, a?i v?zut privirea scriitorului atins de muz? ? Este aceea?i cu privirea artistului pe scen?. Arde ?intindu-te dar nu te vede, cel mult ?tie c? e?ti acolo... prin mul?ime, iar tu, un simplu punct aflat în public nu po?i decât s? te sim?i bine în lumea iluziilor tale. Eu? Eu am fost convins c? mi-a dedicat o privire, ca alt?dat?, dar asta numai pentru c? am ie?it din cerc, din lumea iluziilor. E dreptul t?u s? faci deosebire dintre real ?i iluzoriu.

Dumneavoastr?, domnule profesor, ?ti?i cel mai bine ce înseamn? obsesiile. Vorbi?i despre ele, ?ine?i seminarii, cine naiba nu are obsesii… ?i de fapt care e defini?ia obsesiei ? Un gând care te las? în pace rareori ?i asta numai sub imboldul uit?rii. Pân? într-o zi când realizezi c? te afli într-un loc unde prezentul ?i trecutul se contopesc ?i nu în?elegi ce se întâmpl? cu tine. Atunci devii vulnerabil, nu cred c? e vorba de nicio aplica?ie mental?. Ce faci când descoperi c?-n tine nu se afl? suficient? putere s? scapi ? Folose?ti cuvinte care-?i vin în minte, poate nici ele nu-?i apar?in sau nu au sens… uite a?a a ap?rut prima rug?minte adresat? vidului care s-a format între noi:

- Ajut?-m? s? scap de tine...

Asta am ?optit atunci ?i i-am întors privirea artistului. ?ti?i ce am g?sit ? Doi ochi orbi?i de reflectoare, f?r? culoare, nuan?e, dou? g?uri care zâmbeau ?i atât.

?ti?i ce am f?cut mai departe ? Am repetat rug?mintea copilului de lâng? mine, da… copilul artistului.

- Ajut?-m? s? scap de ea... am spus. Ei bine atunci a avut loc o prim? reac?ie pentru c? acest copil era real, îi puteam atinge fa?a, p?rul, iar ochii copilului m? vedeau, m? cercetau curio?i. Asta însemna c? exist în via?a real?, nu pluteam în vreo aplica?ie celest? sau mental?. Mai mult, m-au întreabat curio?i:
- De ea ?!...

Am cl?tinat c? da ?i am fixat serios privirea verde, privire care a v?zut multe, care a plâns, a râs, a îmbr??i?at.
- Nu pot, r?spunde ?i ridic? din umeri. Poate cineva ? îmi întoarce întrebarea.
- Nu ?tiu... am r?spuns dar în gând aveam convingerea c? putea cineva.

Domnule profesor, aceste întâmpl?ri nu se produc degeaba. La ce-mi folose?te întâlnirea de mar?i dup? miezul nop?ii ? Cel?lalt eu doarme fericit în bra?ele ei… ce bucurie extrem? ! Tr?iasc? mintea mea bolnav? ! Ea m? face fericit virtual, c?ci este tot un fel de calculator, nu ? Pot naviga pe internet cu ajutorul direct al propriului creier.

Ce s-a întâmplat dup? ? Ei bine, copilul a mai stat câteva minute lâng? mine, apoi s-a ridicat ?i a plecat, venise prietenul ei. Le-am sim?it privirile, sunt un obiect de studio, domnule profesor. A?a cum sunt pentru dvs, cum sunt pentru Marian Badea sau pentru Marius Constantinescu.

Am strâns o coal? de hârtie pe care am mâzgâlit rânduri, am mototolit-o cu ur? ?i-n cap auzeam literele cum se pr?v?leau precum stâncile mun?ilor. Nu-mi mai era bine acolo, nu m? mai sim?eam confortabil, a?a c? m-am retras în lumea iluziilor mele. V-am zis, este precum algocalminul fiol?, î?i face rapid efectul ?i astfel vizitez locuri nemaiîntâlnite.

Apoi ? Mai conteaz? ce am f?cut apoi ?

Bine, apoi am felicitat artistul, schimb de zâmbete… muuua ! muuua ! ce teatru ?tim s? juc?m. Am plecat, am plutit spre ie?irea din club, am plutit spre ma?in?, spre cas?, spre pat ?i spre noapte.

Dezintoxicarea de amintiri se face în mai multe feluri, domnule profesor... la urma urmei e vorba de o compensare, talerul care s-a dus la dracu’ trebuie ridicat cumva s?-l men?ii în cump?n?. Când prime?ti o doz? prea mare de realitate, cau?i sc?parea în alcool, opium sau orice alte algocalmine, toate au acela?i scop: retragerea în iluzii. Devii Don Quijote, doar c? morile de vânt se transform? în mon?trii reali... ce faci atunci? Recurgi la excese, prive?ti cercul desenat în jurul t?u, de nic?ieri apar restric?ii… Nu p??i dincolo ! Nu c?lc? iarba ! Nu face dragoste ! Nu gândi !...

Domnule profesor, v? place în Paradis ? Mie, nu. E plin de interdic?ii ?i mie nu-mi plac interdic?iile. Iar dac? vezi aceste interdic?ii atunci cu siguran?? ai p??it în paradis. Te reg?se?ti sub forma unui copac rar ?i scump, e?ti cea mai privit? fiin??, e?ti eroul care aduce umbra ?i pe care nimeni nu are voie s?-l ating?. De straj? stau solda?i de plumb ?i înc? o interdic?ie scris? cu majuscule pe o tabl? nou?, galvanizat? prins? în patru cuie adânc înfipte în scoar?a ta: Nu atinge?i ! Totul se pl?te?te, chiar ?i minunea care te-a transformat într-un copac unic pe care nimeni nu are voie s? pun? mâna.

Noaptea de mar?i s-a terminat când lumina difuz? de toamn? blestemat? încerca s? priveasc? în camer? cu privirea ce?oas?, orbit? de lumina veiozei ca de un reflector în ochii artistului.

Cât timp voi tr?i, nu voi renun?a niciodat? la iluziile mele. Pentru c? am v?zut în ochii ei apusul... deasupra balconului, fix o or? de urcat piepti?, se z?reau Babele ?i Sfinxul din Bucegi. Povestea lui Eros ?i Psyche s-a terminat... pe rând au disp?rut Eros, Psyche, Zeus, artistul, ultimul ce coboar? de pe scen? stinge lumina, pune lac?tul nop?ii de mar?i... iar eu ? Eu îmi îmbr??i?ez manechinul ?i tr?iesc mai departe în lumea iluziilor.

Pentru c? vezi tu, iubirea este o boal? incurabil? c?reia îi cunosc deznod?mântul dar m? prefac c? nu-l ?tiu.

S? lu?m de exemplu fantasmele în care tr?im majoritatea din noi, iluziile sau speran?ele care ne dau for?a s? facem un pas, apoi înc? unul... Eu unul recunosc, tr?iesc printre iluzii, între ele teoretic ai întotdeauna o ?ans?.


S? ne întoarcem cu fa?a la Don Quijote ?i ne iradiem de teribilismul ac?iunii lui... sau dac? tot este un text interactiv bazat pe comentarii v? las pe voi s? v? gândi?i ?i s? lua?i la întâmplare alt personaj.

Ce se poate face într-o lume a iluziilor? Eu pot face multe lucruri, aici este locul unde m? simt acas?, sunt lini?tit ?i îmi ating toate obiectivele. E suficient s? închid ochii ?i pot ajunge oriunde, în felul acesta am fost plecat în Suedia de multe ori, am urm?rit toate spectacolele forma?iei ABBA, am aici o familie perfect? al?turi de cea mai perfect? femeie din lume, sunt iubit ?i încurajat s? scriu ori s? organizez întâlniri amicale, am o cas?, cea mai mic? locuin?? din lume… e situat? într-o p?dure de pini. De acolo v?d mun?ii, cerul ?i marea. Dar cel mai important lucru tr?ind în lumea iluziilor am reu?it s? g?sesc cei mai de n?dejde prieteni atunci când în realitate îi simt pe to?i c? au plecat. C?ci s-au întâmplat ?i astfel de lucruri, doamnelor, domnilor... iluziile sunt precum algocalminul, nu te mai doare nimic un timp ?i de fapt nu asta vreau ? O s? spune?i c? niciodat? iluziile n-or s? m? vindece, ave?i dreptate. În schimb nu am dureri, sunt imun ?i pot p??i spre ziua urm?toarea, spre urm?torul anotimp.

?tiu ce ve?i spune acum. C? vârsta nu m-a înnobilat cu nicio în?elepciune, niciun laur nu st? pe fruntea mea, am tr?it degeaba... vede?i ce u?or se dau verdicte ? ?i poate ave?i dreptate, poate tocmai de aceea am fugit din rai, c?ci am f?cut-o ?i pe asta… Era prea mult? ordine ?i mai ales nu aveam voie s? iubesc a?a cum sim?eam eu nevoia s? iubesc. ?i nu m? refer la dragostea pe care o au locuitorii paradisului pentru Dumnezeu, nu ! Din fericire gândesc la un nivel suburban, vorbesc despre dragostea pe care o poart? un b?rbat pentru o femeie ?i la toate repercursiunile iubirii lor, la dragostea real? s?vâr?it? de un cuplu ?i care, de ce oare, nu sunt permise în rai. Paradisul este plin de restric?ii, la fel ca la mân?stirea Prislop din mun?ii Apuseni: Nu c?lca?i iarba ! Nu rupe?i iarba ! Nu rupe?i florile ! Ajungi în paradis ?i dai de acelea?i interdic?ii: Nu face?i dragoste ! Nu v? s?ruta?i ! Eu n-am putut accepta restric?iile ?i am fugit.

S? revin la text... la Eros ?i a lui frumoas? Psyche. Desigur ?i aici d?m de o interdic?ie, aceea de a p?stra dragostea oarb?, altfel Zeus te pedepse?te ?i te desparte definitiv... mai mult, o ia el de so?ie. Nimic mai simplu pentru un Zeu care-?i aplic? diverse corec?ii de la în?l?imea pozi?iei sale.

Legenda celor doi, Eros ?i Psyche, spune c? femeia neputându-se mul?umi doar cu dragostea care îi era oferit?, a vrut neap?rat s? vad? chipul iubitului... ?i, în timp ce acesta dormea, a venit cu un opai? aprins. O secund? a z?rit fa?a celui drag, pedeapsa a fost aplicat? imediat ?i cei doi au fost desp?r?i?i definitiv. Am completat povestea cu o moral? de bun-sim?: dragoste o po?i accepta sau refuza, dar niciodat? nu o po?i cerceta.

Am încercat s? cercetez iubirea, din egoism, din gelozie, din prostie... nu ?tiu ?i nu are importan??. Precum eroii din legend?, am pierdut… ce r?mânea s? fac ? S? înlocuiesc Erosul cu ceva care îi seam?n?, hai s?-i spunem manechin. Desigur putem improviza: masc?, peruc?, opera?ii estetice… dar esen?a este aceea?i. Dup? aceea urmeaz? exerci?iile, zilnic te min?i ?i-?i spui c? manechinul are suflet, c? este dragostea ta... în cele din urm? crezi ?i ui?i pierderea suferit?. Iar ajung la extraordinarul dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit cu generozitate: uitarea. Probabil c? este unicul dar compensatoriu vie?ii pe care trebuie s? o ducem pân? la sfâr?it. Pu?ini realizeaz? cât de nepre?uit este acest har: uitarea.

Nu, domnule profesor, nu voi folosi adresa din cartea dumneavoastr? de vizit?. La ce bun ?