Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Blue Cafe

de tea nicolescu

“...the chance of no return” zice Chris Rea ?i eu nu sunt sigur? c? nu are dreptate, îl ascult ?i imaginile curg în ritmul melodiei, pare uneori un “river of no return”, eh, sigur, ca ?i cum întoarcerea ar fi posibil?, a “river”-ului vreau s? zic!
Bunica avea ni?te cutii de cafea din aia “Danyelian” furnizor al cur?ii regale - cum zicea reclama care cred c? era tot pe undeva pe cutii - albastre-verzi, parc?, pe care era desenat un turc cu o alt? cutie în palme ?i pe aia un alt turc cu alt? cutie ?i pe ea... ?i a?a mai departe la infinit cred, într-o lume microscopic? pe care n-o v?d oprindu-se din mi?carea asta niciodat?. Un infinit presupus copil?re?te la vremea aia când cutiile erau pe raftul din buc?t?ria bunicii, dar c?tre care acum îndrept întrebarea aia suspendat? în imposibilitatea r?spunsului: timp ?i spa?iu nu pot fi no?iuni abstracte, oricât de adânc ne permit s? ni le dep?rt?m ?i oricât de interesant? ar fi ideea.
Ori poate sunt?
Diminea?a n-ar avea niciun sens f?r? cafea, sigur, nu din cutiile alea care nici nu ?tiu dac? mai exist?, dar n-are nicio importan?? de unde, aburii cafelei au chemarea mângâioas? a posibilit??ilor ?i mai ales savoarea înclina?iilor nedefinite, cele care f?r? sens uneori rezolv? ceea ce ?tim s? fie irezolvabil.
Pe urm? mai vedem.
Autobuzul era totdeauna plin, ce zic, câ?iva atârnau deja pe scar?, iar vecinul de la 3 st?tea pe bara din spate ?i-mi zicea s?-i iau mâna ?i s? pun piciorul lâng? al lui; “?i dac? se rupe bara?”, zic, sigur c? zic degeaba, el are experien?a a doi-trei “colegi” de c?l?torie cam în fiecare zi... Aroma cafelei pe care o bea diminea?a îmi înc?lzea fa?a ?i chiar aveam încredere în el.
Pân? la Scânteia (nu ziarul, cl?direa aia cu stamp? sovietic? despre care pot s? spun nu numai c?-i urât? dar ?i eronat conceput? dac? m? gândesc numai la alea dou?(2) liftule?e care serveau colosul concepute cam a?a ca “tronul” de gorun al bunicului pe care ?i-l f?cuse când a murit a b?trân? ?i care înc? îl a?teapt? în podul casei, da’ ele-s verticale) sunt ‘jde miii de sta?ii ?i scara se mai elibera devenind totul ceva mai confortabil, ba chiar ajungeam aproape de taxatoarea care evident ne privea suspicios: pl?tim sau nu?!
Cum o s? pl?tim, asta ar fi fost culmea, “vorba lui Buc?taru, unul de pe când f?ceam naveta la M?t?saru, ?ti?i c? am fost profesor la ?ar?”, zicea vecinul de la 3 ”nu se poate vorbi cu astea, au înv??at engleze?te ?i se descurc? greu în limba român?”, “ce spui?”, “p?i da, ieri n?v?liser? to?i s? vad? expozi?ia aia retro a lui Gheorghe Anghel ?i au umplut hardughia a?a imposibil s? te mi?ti, ca acum ?i ea se r??oie?te c? “a?a e studen?ii, nu pl?te?te”, nu erau studen?i, nu to?i, da’ ce dac?, aveau mutre preocupate, r?scolite, sunt sigur, de liniile alea surprinz?tor de fragile, poate nu fragile, numai unduite ale lui “Eminescu”-?ti?i care cel din fa?a Ateneului ori ale “C?lug?rului”- e... sigur c? l-au “botezat Tudor Vladimirescu, dar ce dac?!- m? rog, sculpturi ?inute la “p?strare” o sumedenie de ani c? Anghel deranja cumva sau cel pu?in a?a cred, st?tuse mult? vreme la mân?stire, parc? - erau tineri, numele le-a stârnit curiozitatea ?i zice unul b?rbos ?i ciufulit: ”shut up”...aha, surpriz? major?:” ?atap e?ti tu cu m?-ta”, taxatoarea nu era numai coafat?, rujat? ?i cu manichiur? la zi... vezi bine!”
Oricum era mai bine decât pe scar?, ba chiar sim?eam mirosul cafelei: “ce cafea bei?”, “ cum adic? ce cafea, am f?cut rost de o pung? de la Irina, aia de la 4, ea, dracu ?tie ce conec?ii are, dar nici nu mai intereseaz?, ?ti?i cum e, n-o s? beau nechezol!”.
Bineîn?eles c? ?tiam, toat? lumea ?tia.
Azi-noapte am visat c? sunt la Cap?a, cutiile alea ale bunicii - de imaginea c?rora nu scap, se pare - cred c? au f?cut pui altfel nu v?d cum to?i pere?ii s-ar fi acoperit cu ele, nu era nimic r?u numai un vârtej coloric, ca s? zic a?a, o z?p?ceal? imagistic?.
?i turcul.
Era la bar, cum era un bar la Cap?a n-a? putea s? spun adic? nu ?tiu s? fie bar la Cap?a ?i turcul era cât mine, ba chiar mai înalt ?i cutia din mâna lui p?rea o caraf? care sc?dea în dimensiuni odat? cu repetarea aia pe care o ?tiam atât de bine. I-am cerut o cafea ?i mi-a întins cutia, unde s? fac eu cafeaua e o problem? serioas? când e?ti client ?i oricât m-am str?duit n-am g?sit o solu?ie... încolo... nimic, nimeni vreau s? zic, fe?e de mese albe, scrobite, tacâmuri de argint, o elegan?? mirosind a vechi, a mucegai invizibil ?i m-a apucat frica s? nu fac o criz?, nu cred c? mi-am uitat berotecul acas?... Cap?a e un fel de muzeu mi-am zis ?i atunci ce preten?ii pot s? am?
Nu m? duceam des la Cap?a, poate o dat?, de dou? ori în to?i anii ?ia când înc? speram s? decojesc timpul, s?-i înl?tur crusta trecerii ?i poate-poate am ?ansa reedit?rii unui început demult uitat. Mi-ar fi pl?cut s? simt atmosfera de cafenea înv?luit? în mirosurile subtile ale cafelelor turce?ti. Degeaba! Pr?v?lie goal? cu aer de “blue cafe” în deriva solitudinii înscris? pe firm?.
?i aia pr?fuit?!





tea nicolescu (demara) | Scriitori Români

motto: all choked up

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro