proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Ecouri de mandolin? (7) - Suflete alese

Zilele treceau una câte una, foarte lini?tit pentru to?i localnicii din preajma caz?rmii franceze, dar ?i pentru ocupan?ii caz?rmii. Pentru Antony deveni o adev?rat? pasiune s? ajung? de gard? în ghereta de pe zidul împrejmuitor al caz?rmii. Parc? nu se mai terminau orele de a?teptare pân? când sergentul lor striga adunarea ?i plecarea pentru schimbarea g?rzilor. V?zându-se în post, scotea de sub hain? binoclul lui cel minunat ?i începea s? priveasc? ner?bd?tor spre casa lui Don’ Fabricio. Nu pentru acest italian avea el atâta interes, cât pentru fiica mezin? a lui, Cristina, care începea s?-l acapareze cu totul prin spiritul ei. Privea ore în ?ir s-o vad? trecând prin curte, s-o urm?reasc? cum îndeplinea treburile gospod?riei cu elegan??, mult? energie ?i cu bucurie.
Observase c? ?i fata, când ?i când, se oprea din lucru, pentru a se uita cu interes spre cazarma din deal, doar-doar îl putea z?ri pe cel care deja o st?pânea în inima ei. Antony î?i d?dea seama c? fata ie?ea cam des din cas?, privind mereu în sus, spre el. Uneori, ea chiar îi f?cea semne discrete, de salut, din curtea casei, cu oarecare re?inere, s? nu fie urm?rit? de cei ai casei. De asemenea, Antony ar fi f?cut ?i el semne multe ?i largi, cu ambele bra?e, dar consemnul postului nu-i permitea acest lucru. De aceea o saluta discret când ea îl privea din vale, fie potrivindu-?i ?apca de osta? de pe cap, fie înclinându-se spre ea u?or. Era de-ajuns, amândoi ?tiau c? se impunea s? fie amândoi cât se poate de discre?i, el din cauza consemnului din regulament, ea datorit? faptului c? avea temeri s? n-o vad? tat?l ei, care, se ?tia, era un om r?ut?cios.
Îns? cea mai mare fericire pentru amândoi tineri era s? se vad? aproape, la doi pa?i, fie atunci când el trecea cu camarazii s?i pe lâng? casa ei, fie când venea rândul ca el s? cumpere vin de la taraba din pia?? a lui Don’ Fabricio. Atunci privirile vorbeau cel mai gr?itor. Sorbeau cu aviditate privirile lor. Simple vorbe de salut erau mângâieri ce aduceau bucurii rare, pe care ?i le reaminteau pân? la urm?toarea ocazie de revedere. Ce zile fericite pentru dou? inimi tinere, curate!
Odat? se întâlnir? pe neprev?zute chiar în ora?, la Genova, în pia?a cea mare. Ce bucurie pentru ei! El era în permisie de duminic?, iar ea fusese într-o vizit? la o m?tu?? din ora?. Nu-i urm?rea nimeni, nu ?tia nimeni de ei atunci. Cu mult? timiditate, reu?ir? s? lege un dialog, a?a cum puteau, ea în italian?, el în francez?:
- Cristina? Frumoas? fat?! Înger?
- Nu înger. Tu înger! Eu fat? simpl? de la ?ar?.
- Nu e adev?rat! Tu înger! Ce ochi frumo?i ai! Parc? ai fi o prin?es?!
- Eu prin?es?? Eu fat? de la ?ar?, muncitoare.
- Da, fat? harnic? ?i inteligent? …
- Dac? eram inteligent? eram la ora?, la pension. Dar a?a, trebuie s? lucrez la via tat?lui meu. Dar e minunat s? lucrezi în vie lini?tit?, mult soare, lumin?, totul verde …
- S? ?tii c? mi-ai schimbat via?a. De un an iubesc acest serviciu de la cazarm?. Asta doar ca s? fiu atât de aproape de tine, de casa ta. Ce om fericit sunt! …
- Adev?rat? zise ea, ro?ind pe chip. Am eu puterea s? schimb via?a cuiva?
- O, da! M? trezesc în zori ?i a?tept cu atâta dor s? intru în post, s? te pot vedea acas? la tine. ?tii, am un binoclu, cu care te v?d a?a de aproape…
- Binoclu? Cum e un binoclu, n-am v?zut niciodat? a?a ceva …
- A, e simplu! Uite aici, zise el, sco?ând de sub manta binoclul s?u ?i oferindu-i-l fetei.
Cristina lu? cu emo?ie aparatul ?i-l admir? cât de frumos era f?cut.
- Uite, a?a se folose?te: pui la ochi ?i te ui?i. Prive?te ?i tu, te rog …
- Aa! se sperie fata, cum au venit toate la mine, la doi pa?i! ?i cl?direa asta e la un pas, s-o atingi cu mâna. ?i platanii din parc sunt atât de aproape, ?i palatul comandantului din Liguria, ?i Biserica Reînvierii! M-a? uita toat? ziua. A, uite trece un om … vai ce aproape e de mine! Pot s?-l ating cu mâna…
- Ia uit?-te la mine …
- Da, vai! E?ti chiar lâng? ochii mei! Ce minune!
- Acum întoarce binoclul, uit?-te cu partea cealalt?, cu lentile mici …
- Doamne, ce mici s-au f?cut toate! Aleea de lâng? noi a fugit departe de tot! Ia s? m? uit la tine … Vai, e?ti departe – departe. Ajunge! Mi-a pl?cut binoclul t?u.
Discutau cu drag, cuvintele le în?elegeau din ce în ce mai bine, de?i fiecare vorbea în limba lui, pentru a stâlci cât mai pu?in cuvintele. Nu se gr?beau de loc s? plece din acel minunat parc din centrul Genovei. Doar c?, încet – încet, soarele se apropia de asfin?it, iar ei amândoi trebuiau s? ajung?, ea acas?, el la cazarm?. Au mers împreun? pân? aproape de casa ei, ?inându-se de mân?. Cât? înfiorare în acest gest atât de simplu, de a sim?i mâna celui drag în propria ta mân?!
- Aici ne desp?r?im, zise sfioas? Cristina, privindu-l pe noul ei „prin?” drept în ochi, cu mult? magie.
- Ah, ce r?u îmi pare c? ne desp?r?im. Dar sper?m s? ne vedem cât mai des. Uite, î?i ofer cadou acest binoclu…
- Mie? zise ea surprins?. S? te v?d la doi pa?i în fiecare zi? Dar ce vor zice ai mei dac? m? vor vedea?
- Da, e o problem? … poate trebuie s? te ui?i cu binoclul atunci când nu te vede nimeni …
- Încerc s? m? descurc …
- R?mâi cu bine, scumpa mea prieten?!...
- ?i tu s? nu m? ui?i, te am mereu în gând ?i-n inima mea! zise fata ?i disp?ru în curtea gospod?riei p?rin?ilor.
Tinerii se desp?r?ir?, îns? inimile lor se uniser? într-o mare ?i frumoas? iubire.

(va urma)