proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

*52. Întrerupt de Dick Torn.

Lucian p?r?si cl?direa în care-?i avea apartamentul familia Kelso ?i travers? strada, spre p?rcule?ul de peste drum, inten?ionând s? se îndrepte direct spre „Pacifis”.
Ajuns în p?rcule?, z?ri o siluet?, a?ezat? pe o banc?. Se îndrept? spre acea banc?, crezând c? e doar un alt localnic, cu inten?ia de a sta de vorb? ?i cu un alt locuitor al misterioasei planete.
Ajuns aproape de banca respectiv?, datorit? semiîntunericului ?i a faptului c? era îngândurat, nu observ? c?, de fapt, „localnicul” respectiv era chiar Lia, care-?i luase în serios rolul de mare spioan?, gen Mata-Hari, deci st?tuse acolo, pe acea banc?, în tot timpul cât el fusese sus ?i ascultase tot ce se vorbise, cu mult interes, dar evident c? dup? ce el p?r?sise apartamentul familiei Kelso, ea întrerupsese minitransmi??torul, a?teptând sosirea lui, cu speran?a c? o va lua pe acolo spre „Pacifis”, nu pe un alt drum.
Liei îi pl?cuse cum se descurcase colegul ei, Lucian, cu membrii familiei Kelso ?i modul în care îi abordase pe p?rin?ii Sonyei, cu diploma?ie. Deci, f?r? a observa cine era persoana de pe banc?, Lucian spuse, foarte serios:
- Bun? seara, domnule. Scuza?i-m?, v? rog, c? v? deranjez. Am putea sta pu?in de vorb??
F?r? a-?i ridica spre el capul, Lia se ab?inu s? nu izbucneasc? în râs:
- Nu... r?spunse ea, apoi î?i ridic? privirea albastr? spre el. Nu, Lucian, repet? ea ?i nu mai izbuti s? se ab?in?; râse delicat, dar nu foarte zgomotos, c?ci î?i d?dea seama de consecin?e. Nu vreau deloc s? vorbesc cu tine, nici m?car pu?in!
El o recunoscu mai mult dup? voce, fiindc? nu-i putea distinge chipul, dar de abia atunci observ? c? înc? avea vasul cu micu?ul ghiocel, lâng? ea.
- Lia, tu?! zise el mirat.
- Da, eu. Ce se întâmpl? cu tine? M-ai confundat cu un domn localnic?
El nu-i r?spunse la întrebare, ci îi puse altele:
- Ce-i cu tine aici? La ora asta? De ce stai singur?? Înc? n-ai ajuns în camera ta?
- Nu. Ce g?se?ti r?u în asta?
- Nimic. Nimic r?u, replic? el cu seriozitate. Dar ce-ai f?cut atâta timp?
- Ce-?i pas? ?ie? M-am plimbat, am stat, m-am gândit...
- Te-ai plimbat? Singur??
- Da, de ce nu? Din câte am în?eles, aici nu exist? nici un pericol, deci, îmi pot permite; dac? vreau, pot r?mâne toat? noaptea afar?. Totul este atât de pl?cut, de lini?tit, de monoton. Evident c? poate pe Terra n-a? fi îndr?znit s? întârzii atât de mult, mai ales singur?, neînso?it?. Dar aici e altceva, e cu totul altfel.
- Bine, dar stai a?a... Mi se pare o nebunie.
- Nu, înc? nu sunt nebun?; ?tiu asta foarte bine, pentru c? sunt psihiatrul... Dar tu? Te-ai întâlnit cu Sonya?
- Da, evident, m-am întâlnit, replic? el, privind-o insistent; n-o putea îns? b?nui de nimic.
- ?i cum a fost?
- Cum s? fie? Bine, minunat! Ne-am sim?it foarte bine împreun?; ?i-?i dai seama c? n-am de gând s?-?i dau detalii.
„Nici n-am nevoie de detalii; le cunosc deja!” se gândi ea; altfel formul? cu voce tare:
- Nici n-a? vrea s? aud asemenea detalii.
- A?a-mi închipuiam ?i eu. ?i acum, ce faci? Ai de gând s? mai stai aici, sau...
- Ce-?i pas? ?ie ce am eu de gând? îl întrerupse ea brusc. Nu-i treaba ta!
- P?i, dac? inten?ionezi s? te retragi, am s? te conduc. Întâmpl?tor, am aceea?i direc?ie, doar m? îndrept spre „Pacifis”.
- Nu, mul?umesc, nu-i nevoie s? m? conduci, indiferent dac? ai sau nu aceea?i direc?ie. E?ti liber s? mergi spre „Pacifis” sau oriunde dore?ti, de unul singur. Eu nu te re?in.
- M? gândeam c? poate nu dore?ti s? r?mâi singur?; ?i-a? putea ?ine companie.
- Te gândeai prea mult; n-am nevoie de compania ta! Prefer s? r?mân, dar singur?, ca ?i pân? acum.
- Mi-ar fi f?cut pl?cere s? te fi condus totu?i, de moment ce tot ne-am întâlnit.
- Nu insista, Lucian, n-are rost! N-ai mai înv??at pân? acum acest lucru?
- Ba da, ?tiu; î?i face o pl?cere deosebit? s? m? refuzi, ori de câte ori ai ocazia. Bine, atunci, cum dore?ti. Îns? dac? stai, uite, am s? mai r?mân ?i eu, spuse el, a?ezându-se pe banc?, lâng? ea.
- Luci, parc? te gr?beai spre „Pacifis”, încerc? ea s?-i aminteasc?.
- Nu-i adev?rat. Nu m? gr?beam, deloc! V?d c? înc? mai ai ghiocelul care... nu e de la mine, observ? el, schimbând subiectul.
- Bineîn?eles c?-l mai am, doar am hot?rât s?-l p?strez, zise ea. Nu mi-am schimbat p?rerea între timp. E foarte dr?g?la?, nu m? încurc? deloc, cu nimic. Am s?-l p?strez.
- M? bucur c?-l p?strezi.
- De ce nu l-a? p?stra? De moment ce nu e de la tine, n-am nici un motiv s? nu-l p?strez, replic? ea, apoi reveni asupra subiectului anterior, pref?cându-se ne?tiutoare: ?i cum a r?mas cu Sonya?
- Cu Sonya?! De ce m? întrebi? o suspect? el pre? de o clip?.
- Doar a?a... Nu ?tii, din curiozitate, justific? ea.
- Ah, da, uitasem c? e?ti foarte curioas?... Cu Sonya, totu-i bine. De moment ce voi v-a?i hot?rât s? nu ne mai întâlnim, m? voi întâlni cu ea zilnic, ne vom petrece majoritatea timpului împreun?. Ea va fi noul meu „ghid” de acum încolo, în locul fra?ilor Kuny, Nick ?i Ly, spuse el, oprindu-se, cu inten?ia de a vedea cum reac?ioneaz? ea.
„Minte! Neru?inatul! El, care, de obicei, spune întotdeauna adev?rul... L-am prins cu mâ?a-n sac! Ce s-a întâmplat cu sinceritatea lui acum? Ah, deci, nu e chiar mereu sincer, a?a cum pretinde... ?tiu bine c? noul lui ghid va fi fratele Sonyei, nu ea. Dar ce urm?re?te prin asta, cu afirma?ia aceasta?!” se întreb? Lia în gând.
- Serios?! M? bucur pentru voi, r?spunse ea rezervat?, s? nu-i dea de b?nuit sau de în?eles c? de fapt ?tia adev?rul, doar îi spionase pu?in mai înainte. Ascult?, dac? vrei s? r?mâi, atunci plec eu, îl anun?? ea, ridicându-se de pe banc?, luând ?i ghiocelul.
- Dac? pleci tu, plec ?i eu, rosti el, ridicându-se la rândul lui de pe banc?.
- De ce? Tu po?i r?mâne afar?, oricât pofte?ti.
- De unul singur? Ce, ai impresia c? sunt nebun? Par cumva a fi? N-am nici un chef s? r?mân. În compania ta, da, ar fi pl?cut, dar a?a, singur, nu, în nici un caz. Nu-s idiot!
- Ah; e?ti enervant! Nu pricepi c? vreau s? fiu singur??
- Nu pricep! Nu la acest capitol. Dac? ar fi vorba despre matematic?, poate a? mai pricepe câte ceva, a?a îns?... Prefer s? fiu enervant, r?spunse el zâmbind ?i se apropie de ea.
Cu o mân? o cuprinse de mijloc, iar cu cealalt?, lu? vasul cu ghiocelul, a?ezându-l u?or, cu grij?, pe banca de pe care de abia se ridicaser?. Oftând, Lia î?i l?s? capul într-o parte, ghicindu-i inten?ia.
- Luci, te rog... Nu!
- Nu m? ruga. Nu m? ruga nimic. Nu m-ai l?sat s?-mi iau r?mas bun de la tine a?a cum se cuvine în seara asta, a?a cum mi-a? fi dorit.
- Nu po?i face întotdeauna numai ceea ce-?i dore?ti.
- Ba da. Pot... Uite c? am s?-mi încalc din nou cuvântul dat, promisiunea aceea f?cut?, ?tii tu prea bine care, cea pe care o invoci mereu, cu tot riscul de a m? acuza din nou c? a? fi neserios, n-am cuvânt ?i mai ?tiu eu ce; doar m-ai acuzat deja o dat?, deci ce importan?? mai are acum...
- Nu face asta, te rog, insist? ea.
- Ba da, decise el, îndreptându-i u?or capul spre el ?i o s?rut? cu pasiune, cu ardoare.
De?i nu-i convenea, mai mult pentru c? ?tia c? doar ce o s?rutase ?i pe Sonya, ea nu încerc? s?-l îndep?rteze, nu-l respinse, ca de obicei, dar nici nu-l accept?, îl l?s? doar s? o s?rute, f?r? a protesta; el sesiz? imediat acest lucru, a?a c? prelungi s?rutul. Când îi d?du drumul, Lia se sim?i u?or ame?it?, mai ales c? i se p?ruse din nou, de?i nu ?tia de ce, c? modul în care o s?ruta pe ea era foarte diferit de cel în care procedase cu Sonya, pu?in mai înainte.
- Lucian, te rog, vreau s? plec; acum! preciz? ea.
- Nu, nu înc?! protest? el ?i o cuprinse din nou în bra?e, de?i de abia ce-i d?duse drumul. Nu te gr?bi!
- Dar... încerc? ea o ie?ire din impas. E târziu. Foarte.
- Lia, te rog... Ascult?-m? pu?in, cu aten?ie! Vreau doar s? vorbesc ceva cu tine, îi spuse el, îns? observând c? ea nu p?rea a fi de acord, încerc? s? o conving?, adoptând o atitudine solemn?, vorbind pe un ton sever, serios: Înainte de a începe, vreau s? în?elegi c? e ceva foarte important, cel pu?in pentru mine. ?i trebuie s?-?i spun acum, pentru c? altfel, nu ne vom mai vedea decât peste vreo dou? s?pt?mâni ?i nu cred c? pot rezista atât.
„Oare ce vrea s?-mi spun?? Are de gând s?-mi declare ceva? Sau ce?”
- Bine. Te ascult. Doar s? nu m? re?ii prea mult, accept? ea, cu o condi?ie.
- Nu-?i face griji în privin?a asta, n-am s? te re?in mult, pentru c?, de fapt, nici n-ar fi prea multe de spus. Dup? aceea am s? te conduc ?i s? nu te aud c? nu vrei, nu e?ti de acord, sau altceva de genul acesta.
- Fie. S? zicem c? de data asta accept un compromis, dar dup? cum ?i-am spus ?i î?i repet, s? nu dureze prea mult.
- Bine; nu m? mai tot zori... E ceva ce demult doream s?-?i spun, sau ar fi trebuit s?-?i fi spus, dar fie am ezitat mereu, fie c? nu mi-ai dat niciodat? ocazia s?-?i vorbesc, ori cine ?tie din ce alte cauze nu ?i-am spus nimic pân? acum, dar asta nu conteaz?. Nu mai pot amâna momentul adev?rului, pentru c? n-am s? mai rezist mult astfel, în tensiunea asta continu?! Vreau, deci, s?-?i spun acum c? eu sunt... Adic?... Vreau s?-?i spun c? eu... se încurc? el, iar tocmai când era gata-gata s? rosteasc? „Te iubesc”, se auzi cineva din spate, venind spre ei, care-i întrerupse:
- Bun? seara, Lucian.
El tres?ri surprins, dându-i rapid drumul colegei sale din îmbr??i?are. Se întoarse mirat spre cel ce-l întrerupsese ?i-l recunoscu în umbra nop?ii pe Dick Torn, cel din laboratorul cu plante artificiale.
- Ah, Dick... Bun? seara, r?spunse Lucian în cele din urm?.
- Ce-i cu tine pe aici, la ora asta? întreb? Dick.
- Ah, p?i, eu... Eh, bine, eu... ?tii, eu... se bâlbâi Lucian indecis, de?i nu-i st?tea în caracter s? se comporte astfel.
- Las?, nu trebuie s?-mi explici nimic, îl opri Dick Torn. Ah, domni?oara Lia, parc?... o observ? Dick de abia în acel moment.
- Da, eu, r?spunse ea încurcat?, abia ?optit.
- Bun? seara, domni?oar?. Scuza?i-m? dac? v-am deranjat cumva. Îmi pare r?u, n-am avut inten?ia asta. N-am observat c? sunte?i împreun?. Credeam c?-i doar comandantul, singur.
- Nu, e-n ordine, spuse Lucian. Noi, doar vorbeam, nu ne-ai deranjat deloc. Dar tu... De abia acum ai plecat din laborator?
- Dup? cum vezi, da, am mai avut de lucru pe acolo. De fapt, mai mult am discutat cu colegii mei despre vizita voastr? ?i ne-am întins cu taina, dup? cum se pare.
- Ah, asta era... se dumiri Lucian.
- Sper c? vei veni de diminea??, dup? cum ai promis, împreun? cu domni?oara cea blond?, cu o plant? de la bordul navei voastre, îi aminti Dick.
- Cu siguran?? voi veni. Vei fi acolo?
- Sper c? da. În orice caz, dac? nu voi fi eu, cineva tot va fi, iar to?i ceilal?i colegi ai mei ?tiu deja despre ce este vorba. ?i te cunosc destul de bine, deci ?tiu pe cine a?teapt?.
- Asta-i bine, aprecie Lucian.
- La revedere, atunci, spuse Dick. Înc? o dat?, îmi pare r?u c? v-am deranjat, r?mase convins Dick c? prezen?a sa nu fusese tocmai binevenit?.
- Nici o problem?, spuse Lucian. La revedere, Dick.
Acesta se îndep?rt?. Ap?ruse, bineîn?eles, într-un moment nefast, nepotrivit, îl întrerupsese tocmai când era gata s?-i spun? Liei totul, tot ce avea pe suflet. Acum nu se sim?ea în stare, nu mai era capabil s?-i spun?, îi pierise tot avântul ini?ial. Odat? întrerupt, nu putea relua ideea.
- S? mergem, Lia. Te conduc. E târziu, n-are rost s? mai st?m, spuse el.
- Dar ce doreai s?-mi spui? întreb? ea curioas?, încercând s? afle.
- Nimic. Adic?... Nu mai are importan?? acum.
- Dar spuneai c? ar fi ceva important, chiar foarte important, cel pu?in pentru tine, îi aminti Lia.
- Da, era foarte important, recunoscu el.
- Cum adic? „era”? ?i de ce nu mai este? Când ?i cum ?i-a pierdut importan?a?
- De fapt, nu ?i-a pierdut-o; adic?, înc? este foarte important, dar acum... Ascult?, vorbim alt? dat? despre chestia asta, zise Lucian.
- Alt?dat?? Alt?dat?, când? Nu ne vom întâlni decât peste dou? s?pt?mâni, preciz? ea.
- Mai vedem noi. Acum hai s? mergem, încheie el, luând ghiocelul de pe banc?.
Neavând încotro, Lia porni în urma lui. „N-a f?cut-o. N-a reu?it nici de ast? dat? s?-mi spun?. Dar cred c? ?tiu ce inte?iona s?-mi spun?. Oricum, n-am s?-i dau de în?eles c? a? b?nui ceva. Am s? m? prefac, în continuare, ca ?i pân? acum, de parc? nimic nu s-ar fi schimbat. Am s?-l tratez la fel; cu r?ceal?, cu indiferen??, cu ostilitate...” se gândi ea. În scurt timp, ajunser? în apropierea camerei Liei. El îi înmân? ghiocelul, spunându-i:
- Am ajuns. Sper c? vei veni ?i tu peste dou? s?pt?mâni.
- Sigur c? voi veni. O s?-mi fie dor de nava noastr?, „Pacifis”, de Robby, de Felix... Le voi sim?i lipsa.
- Numai de ei? De mine nu?
- De tine, nu, în nici un caz. Ba chiar m? bucur c? am sc?pat de tine, în sfâr?it, replic? ea.
- Chiar a?a s? fie? se îndoi el.
- Evident, afirm? ea cu t?rie.
- Cum dore?ti. În orice caz, te voi a?tepta peste dou? s?pt?mâni, în nava noastr?. Noapte bun?, Lia. ?i... „La revedere”, spuse el, s?rutându-i doar mâna de data aceasta ?i se întoarse, pentru a se îndrepta c?tre „Pacifis”.
Surprins? c? n-o îmbr??i?ase ?i n-o s?rutase (în ultimul timp se obi?nuise cu acest gen de comportament din partea lui, fa?? de ea), se trezi strigându-l încet, ?optit, parc? f?r? s? vrea:
- Lucian...
- Da. Ce s-a întâmplat? se opri el, întorcându-se din nou c?tre ea, privind-o uimit prin v?lul de întuneric, care nu-i împiedica privirea ager?, ca de vultur, s? o observe.
- Nu, nimic. De fapt... Doream s? spun c?... O s?-mi fie totu?i dor... Chiar ?i de tine, rosti ea la fel de ?optit, sperând ca el s? n-o fi auzit.
Totu?i, în lini?tea aceea, el o auzise. Chipul i se umplu de mul?umire, îns? întreb?:
- Serios?! O s?-?i fie? P?i, m? bucur... Atunci, înc? o dat?: Noapte bun?, scump? coleg?, repet? el zâmbitor ?i se întoarse, de data asta îndep?rtându-se vizibil.
Vis?toare, Lia î?i lipi spatele de u?a camerei sale, privind în gol spre locul în care se aflase cu pu?in timp înainte colegul ei, Lucian, comandantul misiunii, Don Juan, dar care acum disp?ruse; ea îns? parc? înc? îl mai z?rea acolo...