Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Conversa?ie atipic?

de Iulia Elize

Coborâsem, atunci, c?tre fratele meu Înger Iacobin, cu o mânu?? de petale, în mâini. Demult, nu mi se mai d?duse niciun semn s? cobor, cu petale în mân?, mai ales de aceea mi se p?rea foarte deosebit c? ar fi trebuit s? cobor, cu ele în mâini, pân? la fratele meu Iacobin, care era în alt Cer. În sfâr?it, am luat petalele în mâinile mele, m-am întins, cât eram eu de mic, dar ?i de lung, ?i m-am trezit c? m? aflam în plin? descindere pân? la Îngerul Iacobin, care de obicei, mai urm?rea destinele oamenilor ?i ceea ce se mai întâmpla pe Planet?, laolalt?, zic eu, cu foarte mul?i îngeri, care, ca ?i mine, facem parte din Semin?ii. În sfâr?it, asta cu Semin?iile, e mai greu de în?eles ?i de explicat... Dar, ?i eu.
Luasem toate petalele pe care le aveam, erau, dup? cum se vedea, de un ro?u aprins ?i foarte frumoase, privindu-le tu, ?i am coborât, cu ele în mân?, pân? la Îngerul Iacobin, care nu a avut nicio idee c? ar mai fi coborât cineva, din Semin?ia cea mic?, a îngerilor mai scunzi, oarecineva pesemne important, venind, acum, ?i pe la el...
— ”Trebuie s? alegi o femeie!”, i-am spus. ”Am, pentru tine, petalele acestea, sunt de trandafir ?i sunt ro?ii toate...” Trebuie s? alegi, pentru ele, o femeie... Ca s? aib? un destin mai deosebit, zic eu, adic? Dalina, c? mi s-a spus ca s? cobor ?i s? fiu foarte dr?gu? cu tine, Îngerule Iacobin.
— Dalina? Dalina e?ti?
— Sunt tân?r, sunt ?i mic, dar ?tiu s? fiu, în general, foarte dr?gu?. Sunt, bineîn?eles, din Semin?ii nobile. ?tiu ?i s? slujesc, când mi se cere, ?tiu s? aduc, de acolo de unde vin eu, foarte multe petale ro?ii...”
— Cum spui c? te nume?ti?
— Dalina. Sunt un înger din Semin?ia îngerilor Mici. (Adic? mai scunzi).
— ?i ce s? fac eu, pentru dumneata, Dalina? C? eu nu am timp de jocuri de îngeri scunzi... (M? sup?rasem c? Îngerul Dalina p?rea s? nu îmi respecte statutul meu în Cer...)
— S? alegi o femeie, Iacobin, dintre acelea dou?.
(Nu s-a sup?rat, c? eu cam l-a? fi gonit, p?rea mai juc?u?, a?a, râzând cu mine...) Adic?, ori pe Natalia Dobrobea, ori pe Malunai Surinam.(A completat el, plictisit).
— Dar ce importan?? are, poate, ce aleg eu? (Eram sup?rat, cu cerin?a aceea. Voiam, a?a în?epat dup? cum eram, ca îngera?ul s? m? lase în pace.)
— Asta nu mi s-a spus. C? ar conta ce alegi. Dac? are, adic?, vreo importan?? sau nu are. Ci mi-au spus doar s? alegi, Iacobine, o femeie, dintre cele dou?, de care ?i-am spus ?i pe care ?i le voi ar?ta eu, apoi î?i las petalele acestea de trandafir... C? sunt foarte ro?ii, toate petalele, ?i nemaipomenit frumoase, de m-au l?sat trandafirii, aceia din care sunt petalele, ca s? le iau...
— S? o aleg pe cea mai frumoas?? C? le v?d, de aici, pe amândou? femeile...
— Pot s? m? uit ?i eu? (Era Dalina cel scund. Încercând s? trag? o ochead? foarte nepriceput? în direc?ia celor dou? chipuri.) A privit o secund?: Cred c? amândou? sunt mai deosebite...! zicea!
— Dar, ce e cu femeile acestea, Înger Dalina?
— Trebuie s? alegi doar una, pentru c? ele, dou?, într-o zi, cu siguran?? se vor cunoa?te ?i se vor întâlni! Eu a?a zic, c? sunt foarte aproape, fizic, una de cealalt?!
— O aleg pe cea mai frumoas?, Înger Dalina... Pe cea cu chipul atât de ... cum s? spun... Nu e frumoas? femeia aceea mai oache??, poate? Sau tu ce zici? Poate are importan?? ca o femeie s? fie frumoas? sau nu... Zic ?i eu... Cealalt? pare atât de t?cut?, nu cred c? e prea frumoas? ?i foarte potrivit?. Sau trebuie s? alegem o femeie mai neînsemnat?? Tu ce zici?
— Nu m? pricep.
— Nici eu, Dalina! C? e greu!
— Alege repede. C? eu trebuie s? plec ?i s? dau r?spunsurile tale mai departe. ?i se pare mai placid? ce-a de-a doua femeie? Alege-o pe cea frumoas?, atunci, dintre cele dou?!
— Asta e. R?mâne femeia frumoas?. Pentru c? femeile din Cer sunt toate cele mai deosebite ?i cele mai frumoase. O femeie trebuie s? fie foarte frumoas? ?i s? mai fie lauda florilor. C?, dintre toate, numai una str?luce?te cel mai tare! ?i ?tim!
— Prostule de Înger Iacobin!
— De ce spui asta?
— Nu f? compara?ii, acum, pentru care nu ai voie s? spui! Haide, na-?i petalele, ai noroc c?, în Cer, pe la Semin?iile mai m?runte, dar importante ?i foarte nobile, lumea nu se sup?r? pe Îngeri, dac? Ei î?i mai dau cu p?rerea în mod mai nea?teptat... Î?i dau petalele acelea ro?ii, o s? vezi c? sunt cele mai ro?ii ?i cele mai frumoase petale, pe care le-am avut eu, vreodat?... (Aici te slujesc, un pic, am exagerat, poate, cu lauda petalelor, ca s? î?i treac? pos?ceala ?i ca s? nu mai fii, acum, prea sup?rat pe mine.)
— Nu m? sup?r, dac? tu vrei s? fii dr?gu?, acum...
— Te superi dac? te slujesc? Nu te superi, ?tiam eu...
— Nu, cum s? m? sup?r. Pe aici, nu prea m? sluje?te nimeni, c?, Dalina, eu stau foarte aproape de p?mânt ?i de oamenii mai pu?in credincio?i, de obicei... Numai apar ?i ap?r! ?i e mare plictiseal? când nu am nimic de f?cut... Ce petale ro?ii ?i foarte frumoase mi-ai d?ruit...
— Sunt frumoase? Crezi c? Maria e foarte frumoas?? (S-a speriat de ce spusese).
— E frumoas?, da. Mai mult? frumuse?e nu e pe nic?ieri, ca la Ea. Dar, mai ales, e cea mai curat? femeie din Lume! Crezi c? nu mi se d? voie s? spun, cum s? zic, sau s? îmi dau, acum, cu p?rerea fa?? de frumuse?ea Chipului Marianic? M? exileaz? Dumnezeu ?i m? trimite într-o alt? lume, poate?
— Nu ?tiu! Nu mai zice, pentru c? mi-e fric?, deja, Iacobin!!! Eu acum m? întorc de unde am venit! Nu mai stau, m? foarte gr?besc, de fapt. ?i s? nu mai spui, dac? nu î?i ceri, foarte repede, voie, de sus! S? nu zici, Iacobine, s? nu mai zici, despre Cere?ti, niciodat?!
— Mul?umesc pentru petale, Dalina! Chiar c? sunt deosebite... E?ti un Înger mai îndep?rtat, dac? nu cuno?ti, a?a cum trebuie, rânduielile... C? nu e cu sup?rare, vorba aceasta, între Îngerii de mai mare Rang ?i de curaj binecuvântat... Nu avem de ce ne sup?ra, dac? respect?m ?i nu exager?m...
— P?streaz? toate petalele! Sunt frumoase ?i bune! (Dar se speriase. ?i a zbughit-o. ”Sunt foarte ro?ii trandafirii, pe aici. ?i ai mei sunt, to?i. Sunt foarte frumo?i. Eu ?i le-am dat pe toate, d?ruindu-?i-le. Dar, poate, nu trebuia s? te ascult...”
(A spus, încercând s? plece mai repede, decât venise, poate chiar înfrico?ându-se ?i ar?tându-se mult mai gr?bit decât avea în plan...)
— Te iubesc, Dalina cel m?runt! Doar am glumit, îngerule Dalina, rogu-te, nu mai fii a?a de fricos, cum e?ti! C? Dumnezeu e sus! Iar, Îngerii s?i, peste tot!!
(Îns? Îngerul era, deja, plecat, de acolo. Plecase, de fapt, de câteva momente bune... O zbughise, pur ?i simplu. Era, de fapt, un înger foarte bun ?i cuminte. Dar se speria foarte repede, ?tiind de fapt, din Cer, rânduiala Îngerilor scunzi. Adic? ce aveau sau nu aveau voie s? spun? ?i s? povesteasc?. În felul acesta, plecând, poate nu î?i înc?lca jur?mântul de cumin?enie.)
— Îngerule Dalina, unde e?ti? (În van... Niciun r?spuns... Îngerul Dalina se speriase de ceea ce s-a tot zis...)

(...)

Pesemne c? ?i Lunail Konaji a îmb?trânit, ?i c? barba lui s-a albit ?i ochii i s-au mai mijit, încerc?na?i de riduri. Pesemne c? ?i Lunail este, acum, b?trân, dac? vie?uie?te, înc?, la Marele Templu. Ce s? mai fac? acum Lunail Konaji? Ce poezie ar putea s?-i mai zic?, cu vocea lui cald?, ?i cui? Ce mai face, oare, acum, Lunail?

P?strez, înc?, un mald?r de scrisori, de la iubitul meu Lunail Konaji. În unele, mai pot deslu?i poeme ?i versuri de dragoste, a?a dup? cum a scris, el, copilei. Acum ?tiu tot. ?i m?rturisesc. Lunail vorbea (în scrisorile lui) c?tre mine a?a ca ?i cu una din iubitele pe care nu le-a avut niciodat?. Pesemne c?, fiind micu??, î?i mai îng?duia s? îmi scrie despre dragostea pe care niciodat? nu a cunoscut-o, din pricin? c? era c?lug?r. Din pricin? c? iubea atât de mult dragostea, cel pu?in în semnifica?ia ei general?. ?tiu despre el c? nu a iubit niciodat? nicio femeie, c? s-a c?lug?rit de tân?r, nu a?a ca tata, c?s?torit, în tinere?e, cu Oana Vasile, adic? cu mama. ?in minte aproape toate poeziile de dragoste din scrisorile cu ?nur ro?u, pe care mi le-a trimis Lunail Konaji, pe când eram înc? un copil, crescând în lini?te pe lâng? p?stori?e. De fapt, s? îmi aduc foarte bine aminte... Nu pot min?i... Inima îmi b?tea mai tare, carnea îmi tremura pe oasele mele foarte tinere, sim?eam un fel de tensiune, în piept, ?i în inim?. Nu în?elegeam (de mic?), pe atunci, ce însemna oare iubirea aceea, iar Lunail pesemne doar c? se desc?rca, în epistolele pe care mi le trimitea, de la Templu. M? emo?ionam, pe atunci, citindu-le. Pesemne, avea ?i Lunail un suflet mai potolit, îns? foarte efeminat, în piept, cât era el de c?lug?r. S-ar fi l?sat ?i el în mrejele unei iubiri mai mari, probabil. Când s? fi spus acestea, întâi, oare? (Vai, zeilor, ce am spus! C?lug?rul? S? se fi sim?it, vreodat?, prea fermecat?)

Iar p?stori?ele nostre de capre, ele nu ?tiau prea multe, s? îmi domoleasc? din gânduri. Nu în?elegeau prea multe. Erau mai blânde ?i protectoare, cu copilele pe care le aveau în grij?, dar nu în?elegeau prea multe. ?tiau s? citeasc?, dar nu în?elegeau, din liter?, aproape nimic, nu puteau deslu?i sensurile scrisorilor sau ale vorbelor sensibile. Ba chiar începeau s? se amuze, dac? Lunail îmi scria din nou, sau dac? îmi trimitea poezii. Nici m?car o singur? dat? nu au interzis circuitul scrisorilor, nici m?car una nu a primit vreodat? und? neagr?, sau vreun repro? cât de mic. Eu înv??asem s? scriu de la tata, în primii ani. Apoi Lunail m-a preluat în grij?, la îndemnul lui tata. M-a înv??at despre frumuse?ea cuvintelor ?i a papirusurilor, m-a înv??at s? caligrafiez. Sub obl?duirea lui, sub mâna lui a?ezat? pe mâna mea, ?i cu pensula prins? între degete, literele îmi ie?eau din ce în ce mai bine...

Despre scrisorile pe care mi le trimitea, nu îi pl?cea s? prea pomeneasc?. Ba chiar sim?eam (cât eram eu de mic? ?i de prostu??) c? evita s? aduc? vorba despre ele. Mai târziu, când am în?eles mai multe, am încercat s? îl întreb. ”Lunail, sunt acestea ni?te scrisori de dragoste?”. Mi-a p?rut un pic speriat, ?i nu am mai primit nicio scrisoare, de atunci. A r?mas în continuare c?lug?r, la Marele Templu, ?i am început s? îl v?d pe Lunail mult mai rar, î?i r?rise de fapt vizitele ?i nu m? mai c?uta, cât eram eu de prostu?? ?i de inocent?. ?i cât fusesem, cu ceea ce i-am zis. Poate s? îl fi tulburat, s? îi fi adus unele amintiri din trecut. Nu ?tiu. Dar dragostea lui pentru mine nu s-a epuizat niciodat?. Dragostea lui patern? ?i cald?, ca pentru copili??. Ba chiar avusesem impresia c? m? iubea înc? mai mult, c? împ?rt??eam amândoi o tain? mare, un fel de secret. Nu aveam s? uit niciodat? scrisorile care mi le trimisese, pân? atunci. Iar dup? o vârst?, îi înv??asem versurile în care se vorbea despre dragoste, pe de rost. Una din scrisori îmi pl?cea îndeosebi. Era foarte frumoas? ?i plin? de duio?ie. Sau de ”duio?enie”, întotdeauna mi-a pl?cut cuvântul acela, duio?enie, care, de?i nu exist? în vocabularul ordinar, eu îl iubesc mult. A?adar, citesc din scrisoarea plin? de duio?enie, gândindu-m? la cuvintele ei.

?i apoi v? spun, ca s? ?ti?i, domnii mei! Cât de frumoas? este limba acestor meleaguri române?ti ?i câte cuvinte frumoase pot izvorî din ea, ca o pânz? iscat? din firele de m?tase!

?i probabil de aceea am început s? scriu ?i eu despre dragoste, în român?, din cauza tres?ririlor specifice fiec?rui cuvânt, ?i a emo?iilor care te p?trund, dac? te apropii prea mult de cuvânt, de cinstea ?i onestitatea lui intim?, pân? la urm?.
Dar scrisorile mele nu se pot compara vreodat? cu cele ale lui Lunail. Nu mi-a ie?it niciuna atât de frumoas?. Frumuse?ea vine, cu siguran??, de la suflet, iar eu nu am un suflet frumos, ca al lui Lunail, de la Templu. Eu a? numi-o pe aceea frumuse?e vie, ?i nu cred c? a? gre?i aici foarte mult. De aceea nu îmi ies scrisori atât de expresive ?i de frumoase, îmi lipse?te, cu siguran??, acea frumuse?e vie ?i p?trunz?toare, profunzimile frumuse?ii.

Acum ?tiu ?i caligrafie, de?i, pe aici, prin România, a scrie pe o bucat? de pânz?, cu o pensul?, este ceva desuet, poate un moft, un capriciu. Dar, pe la noi, toat? lumea trimite scrisorile pe pânz?, adic? se caligrafiaz? direct pe pânz? sau pe pergament, adic? pe piele de oaie, care e mai scump?. Pergamentele sunt îns? mai scumpe, ?i mai fragile. Îns? pe pânz?, ei, vede?i, este minunat. Îmi aduc aminte c?, parc? pe aici, pe la voi, domni?oarele î?i inscrip?ionau odat? batistele cu numele celui iubit. A?a s? fi auzit de la tata, c? Vasile Oana avea o batist? cu ini?ialele tatei cusute în ea. Iar scrisoarea aceea, a lui Lunail, în care vorbe?te despre Lun?, despre dragostea dintre lun? ?i soare, pe aceea o îndr?gesc îndeosebi. Aceea îmi pare cea mai frumoas?. Pare-mi-se, înc? o ?tiu pe de rost, de am putut s? v-o citez, cu exactitate, aici.


”LEGENDA DESPRE CEI DINTÂI P?ZITORI”

(CEI MAI VECHI ZEI – ZEUL ”SOARE”, ZEI?A ”LUN?”)


Drag? Malunai,

Probabil c? tu, la cei nou? ani pe care tocmai i-ai împlinit, draga mea cea m?runt?, trebuie c? nu ai în?eles foarte multe despre via??, despre resorturile ei aproape magice, din care s-a îmbrobodit ea odat?, despre cununia cea mare ?i absolut?. ?tii cine este p?zitorul t?u, ziua? P?zitorul cel mare, Malunai, nu p?rintele t?u. Nu eu, Malunai, cum s? fiu eu? P?zitorul cel mare, Malunai, gânde?te-te bine! Ai ghicit acum, desigur; da, soarele e! La p?zitorul cel mare, draga mea, acolo s? fi r?mas, c?ci p?zitoarea cea mare a nop?ii, cine s? fie aceea, Malunai? Luna? E?ti foarte în?eleapt?, draga mea cea mai mic?. Oricum, voiam s? î?i povestesc despre nunt?. Într-o sear? foarte frumoas?, p?zitorul cel mare s-a unit cu luna, adic? cu p?zitoarea cea mare, iar peste noapte a venit, atunci, lumina. Mai ?ii ?iragul de perle, acela, pe lâng? tine? În mân?? Luna a început s? str?luceasc? mai mult, de fericirea aceea, ?i oamenii au putut, lini?ti?i, de atunci, s? c?l?toreasc? ?i noaptea. Nunta cosmic? se nume?te, pe acolo, iubire dintre lun? ?i soare, ?i este, desigur, prima nunt? de pe p?mânt ?i din cer. Haidem, Malunai, s? î?i spun un mic secret. La început, oamenii venerau doar soarele ?i luna. Înainte de nunta cea mare, nimeni nu se gândea la c?s?torie, mai ales c?lug?rii care slujeau acolo sus, pe munte, la Temple. Odat?, îns?, cu nunta cea mare, oamenii au început s? se uneasc?, foarte frumos, unul cu cel?lalt, a?a dup? cum soarele se une?te, noaptea, cu luna ?i se coboar? peste ea, ca s? o lumineze. Desigur, stelele sunt copiii acelei uniuni de lumin?, a?a cum tu, Malunai, e?ti feti?a Oanei ?i a lui Surinam Eisai. ?i ?tii ceva, Malunai? Î?i po?i, cumva, oare, imagina? C?lug?rii - de atunci, de la nunta cea mare, nu au mai fost niciodat? cu adev?rat ferici?i. O ?tim aceasta de la Mesopotamieni. Cum s? îndr?zneasc? s? se îndr?gosteasc?, poate, de o femeie, mai mult decât s-ar îndr?gosti soarele de luna lui alb?? Poate de aceea sunt ?i eu c?lug?r, micu?a mea Malunai, pentru c? nici eu nu am putut fi atât de nes?buit, încât s? nu m? închin uniunilor cosmice, care sunt, ?i care se întâmpl? în Cer. Desigur, zeii Îi ?tii. Zeul Coarelui, adic? Utu. ?i zei?a, sora lui, adic? regina cerurilor, Inanna, aceia s? fi stat deasupra soarelui ?i a lunii, în nunt?, pentru noi, fiind Zei?a Cerurilor, acolo, în Cer. ?i câte nun?i s? fi fost, oare? P?i, de câte ori soarele iese din mare? De câte ori se ridic? din ea? De câte ori soarele se coboar? peste lun?, de ne tremur? marea cu maree, de la atâta frumuse?e ?i emo?ie a împreun?rii. E?ti prea mic?, Malunai, iar eu sunt mult prea n?uc. Dar, s? nu te superi, draga mea mic?, Malunai, dac? într-o zi o s? afli c? ?i noi, c?lug?rii, am aflat odat? despre nun?i, c? am p?truns ?i taina aceasta, de la Mesopotamieni, ?i de unde mai avem pove?ti despre nun?i. S? nu ne ui?i niciodat?, ?i nici ei nu î?i vor uita m?riti?ul cel mare, pentru care eu o s? vin. Pentru c? ?i tu e?ti o lun?, draga mea mic?. ?i tu e?ti o lun?, dar unde s? fie soarele t?u? Unde s? î?i fie alesul? (S? te a?tepte deja?) Î?i spun, doar ?ie, toate acestea ?i te cuprind.
Perechile, Malunai, se scriu de foarte demult. Pe p?mânt, cred, pleac? doar suflete-n doi. Doar asta î?i mai spun. Draga mea Malunai Surinam.

Cu o îmbr??i?are de p?rinte,
C?lug?rul Lunail, mistic

(...)

Nu aveam s? aflu despre Templele r?s?ritene, decât abia mai târziu. Nu ?tiam, pe vremea aceea, c? existau în lume Temple de adorare secret? ?i de cult secret. Eu, c?lug?r cre?tin ?i român, nu aveam cuno?tin?? despre asemenea lucruri. Îns?, pe parcurs, aveam s? aflu unele secrete. Dar ?i multe aspecte legate de Cre?tinism, despre care nu avusesem nici cea mai vag? idee. În lume, aveam s? aflu mai târziu, î?i desf??urau adora?ia unele Temple de natur? ermetic?, închinate unor zeit??i foarte mari ?i vechi, religii, pe care oamenii le consider?, de altfel, de mult apuse. Îns?, poate, lucrurile nu erau chiar a?a... de?i religiile, de mult, ?i-au scris sfâr?itul, contemplând apusul vremurilor, într-un mod cât se poate de real. Mai e, îns?, un fapt. Iar Templele, desigur, cunosc unele secrete. Poate anumite zeit??i mai au un loc restrâns în cer, chiar dac? religiile lor mari nu mai sunt. Aveam s? aflu, înc?, multe. Poate vechimea ?i noble?ea vârstei lor religioase, erau tocmai punctele cheie, esen?iale, pentru frumuse?ea ?i tainica putere a Templelor de adora?ie de jos, de pe p?mânt, adic? a Templelor r?mase, mult timp, secrete ?i în cult ermetic. În fapt, vechimea este aduc?toare de frumuse?e ?i de putere, chiar ?i în cadru mai restrâns. Poate nimic nu este mai frumos decât vechimea, decât zidurile cl?dirilor vechi, care au un miros de trandafiri... În unele locuri, de mare t?cere, se mai adoreaz?, înc?, religii mari, sau, îndeosebi, elemente ale acestora, foarte puternice, odat?, pe p?mânt. Iar, acesta este un secret mare... ?i adev?rat. Din toate punctele de vedere.


Iulia Elize (poema) | Scriitori Români

motto: Un om, un trec?tor... un poet. Cel mai mult, o devenire.

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro