proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Vezi tu pietrele acestea sinilii, n?p?dite de mu?chi, din construc?ia aceasta bizar?, megalitic?, care se înal?? chiar ?i acum tot mai sus, cu fiecare bucat? de ardezie care se desprinde, pu?in câte pu?in, într-un spa?iu necunoscut, pân? la sfâr?itul fiec?rei zile de 31 decembrie, ca mai apoi s? se a?eze deasupra acestui templu bizar care urc? tot mai sus, ?i mai sus? Dac? am ajunge pân? în vârf ai vedea tu. Deasupra, straturi ?i straturi de ardezie. Fiecare din ele spune povestea unui an. „Povestea tuturor anilor.” S? spunem, templul ar fi fost construit acum 3419 ani. S? zicem aceasta. Dac? ai m?sura, poate, grosimea stratului de ardezie de deasupra, ai în?elege despre ce vorbesc. ?i, adev?rat, dup? ni?te ore serioase de m?sur?toare, ?i-ar ie?i chiar 3419 straturi dispuse orizontal, ca ni?te foi?e de pr?jitur? de-ale m?tu?ii. Dar tu nu ?i nu. Le ?ii pe ale tale, cum c? eu nu a? avea niciodat? dreptate.
„Ai, draga mea. ?tii, e?ti fermec?toare. Îns? nu ?tiu pe unde î?i mai ?ii po?iunile tale cu ap? de zân? frumoas?.” Îmi e frig. Mai sunt doar câteva ore pân? r?sare soarele. ?i înc? ninsoarea nu a contenit. Anul î?i preg?te?te c?m??u?a cea nou?, cea de la 1 ianuarie. Iar eu nu ?tiu pe unde s? îmi mai ascund plânsul. ?tii? Zânele nu se îndr?gostesc niciodat?. „Niciodat?…” Ele locuiesc într-o p?dure, care se întinde foarte departe de aici. Copacii le ap?r? cu lumina lor, coaja lor b?trân? ?i lucitoare sclipe?te, în noapte, ca firele de ap? în lumina lunii. Iar tu îmi vei spune din nou c? sunt zâna ta cea verde, asta pentru c? au trecut mai bine de 10 minute de când nu î?i g?se?ti ochelarii, mi-ai spune, desigur, c? ?i i-am ascuns eu, printr-o vraj? femeiasc?. „Nu ai ghicit nici de data aceasta, aveam nevoie s? fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu glume?ti. E ca de obicei… Tu nu ai niciodat? prea mare nevoie de mine, oare cine ar avea cu adev?rat nevoie… ?tiu! „Dimine?ile!” Nu mai spune asta, acum. Haidem mai bine s? urc?m. Doar a?a p?c?lim frigul. Câte pietre s? fie? Pune piciorul acolo. Da. Deasupra celei dintâi. Ca la ?coal?. Le lu?m pe fiecare cu bini?orul. De la început, pân? când înv???m num?r?toarea sutelor. Sau poate a miilor… „Eu zic, mai bine s? r?mânem aici… De aici, îns?, cerul pare p?tat cu pietrele templului.”

Da. A?a pare. Mâzg?lit cu pietre din mijlocul lumii. Nu pot spune de când nu am mai fost pe aici. S? fi trecut… Cât… zeci de ani, cred. Nu era atât de frig, ca acum. În zorii zilei, pe aici se ridicau ziduri înalte, atât de albe, atât de b?laie, cu totul curate, iar luceaf?rul-de-diminea?? se ascundea în z?pezile lor luminoase. „S? te ascunzi în lumin?…” Da. ?i eu, pe atunci, eram doar o copil?. Nu mi se întâmplase înc? dragostea, ?i nici nu în?elegeam glasurile pietrelor. Îns? ?tiam c? o s? urc, odat?, sus, piatr? cu piatr?, pe fiecare din aceste dou?sprezece etaje, pân? în vârf, ?i c?, urcând, le voi în?elege pe fiecare, dup? rostuirile lor. „De fapt, a? prefera s? r?mâi aici, jos, cu mine… ?i s? nu te mai duci nic?ieri.” Este, aici, ceva, pe care nu le-a? putea explica niciodat? a?a cum trebuie. Îns? ?tiu. Odat? m? voi cufunda, în diminea??, ca ciocârliile, nu ca o zân? verde, de-a ta, ci ca o pas?re. Un gest frust, banal, simplu. Un gest firesc, ?i totu?i… special, ca ?i cum „ai bea din pumni cea mai curat? ap?”. Ca ?i cum ar fi venit, din nou, prim?vara. Poate mâine, poate cândva… ?i poate atunci, a? în?elege, din nou, tot, ca ?i cum niciodat? nu a? fi c?zut. „Ca ?i cum ai fi fost înv?luit? de cer…” Da. Ca ?i cum. Poate, foarte demult, eram eu, îns?mi, pas?rea aia prostu??...