Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Accidentul

de ovidiu cristian dinica



Nu e?ti preg?tit niciodat? s? mori chiar dac? sentimentul persist? uneori cu anii ?i sim?i c?-?i pierzi r?bdarea c?utând s? în?elegi de unde pot veni pericolele. E?te suficient uneori s? deschizi ochii ?i s? vezi în profunzime, trecând peste am?nuntele ce încarc? inutil realitatea. S? te afli într-o veghe continu? este greu. Î?i amor?e?te corpul ?i devii imun. Nimeni nu ?tie ce anume determin? astrele s? rezerve fiec?ruia un rost diferit. Cert este c? nicio zi nu seam?n? cu alta.
Ziua în care am plecat la drum era una lini?tit?, absen?a norilor încurajându-ne. Am urcat într-un ARO, patru persoane. ?oferul avea în dreapta pe directorul institutului la care lucram cu to?i, un individ scund, lipsit de personalitate, numit politic, sechestrat propriilor idei din care nu comunica nim?nui.
C?l?toria în care pornisem avea ca scop prospectarea oportunit??ilor capitalei în a g?si clien?i pentru închirierea spa?iilor de care r?spundea institutul. Acesta, de?i modest ?i nemaig?sindu-?i locul într-o economie de pia?? ce-i redusese din sfera de activitate, era locul unde alt?dat?, se stabileau strategii ?i se realizau proiecte de mare anvergur?.
Din spatele autovehiculului puteam s? observ în lini?te peisajul ?i p?s?rile cerului. Eram cu to?ii t?cu?i ?i gândurile ne înso?eau pe drumul plin de serpentine. Se circula f?r? agita?ie inutil?. Lini?tea din interiorul ma?inii era propice pentru somn, toat? aceast? t?cere p?rea o amnistie ce ne st?pânea emo?iile. Fiecare ne ascundeam gândurile. Ne aruncam priviri într-un dialog mut. Timpul era suveran ?i blând cu r?bdarea noastr?.
Drumul or??enesc odat? terminat, am intrat pe autostrad?. Spa?iul de rulare s-a l?rgit, sunt patru benzi, viteza a crescut, dar nu ?i aglomera?ia. Ziua se anun?a canicular?. Ma?ina cu fiecare kilometru parcurs se deplasa mai rapid, ner?bdarea ?oferului fiind propor?ional? cu n?duful s?u. Sub capot? motorul începea s? fiarb?. Spa?iul era înghi?it sub ochii no?tri, dar timpul parc? trecea ca melcul, târându-se cu greu.
T?ceam, din când în când a?ipeam pentru câteva momente, spre deosebire de director care adormise cu bine în scaunul s?u. P?rea c? indiferen?a st?pânea ma?ina. Clipele erau ?i ele prizoniere caniculei.
O clip? de neaten?ie ?i brusc în fa?a autoturismului a oprit un camion. Cerul f?r? nori a fost str?b?tut de un fulger care ne-a orbit. ?oferul, bulversat, a clipit suficient cât s? intre în camionul oprit. Spa?iul p?rea c? se comprim?. Nu mai aveam cuvinte. Asistam cum tabla ma?inii se strânge precum burduful unui acordeon manevrat cu energie, sparge fruntea ?efului ?i-l decapiteaz?. Mi?carea a fost atât de puternic? ?i rapid? încât nici eu nu m-am putut feri ?i nici nu am sim?it cum mi se sparge arcada ochiului drept.
Zgomotul ciocnirii se pierde în h?rm?laia iscat? ?i-n care ?irul de ma?ini ce ne urma s-a înfipt în spatele nostru. Eram buimac, n?ucit. Cum totul s-a petrecut într-o singur? clip?? Nu realizam înc? adev?rata dimensiune a momentului. De pe bancheta din spate priveam f?r? s? pot rosti un cuvânt. Prietenul cu care plecasem de la institut, z?cea cu burta pe podeaua vehicului. Se lovise ?i el la frunte.
În stânga drumului ardea liziera care se aprinsese de la fulgerul picat asupra ei.
– Cum ?i de ce se întâmplase totul? De ce nu l-am aten?ionat pe ?ef, doar am v?zut tabla cum venea spre el? Puteam s?-l salvez! S?-l fi trezit. Nu pot s? accept c? este mort. Puteam s?-l salvez, s?-l fi tras de mân?. Sunt vinovat. Nu pot accepta c? un om a murit în fa?a mea.
Ochiul meu era invadat de sânge. Aveam o durere cumplit? de cap ca ?i cum m-a? fi lovit de un zid ?i lâng? mine, în scaunul ce-l ?inea prizonier, era le?ul ?efului.
Din camionul de care ne lovisem ie?ea fum, p?rea c? ceva ardea în el.
?oferul nostru se lovise de parbriz ?i le?inase. Cumplit? era c?ldura ce ne tortura, o sim?eam ?i mai acut? acum, în urma accidentului. Se aud sirenele, vin poli?ia ?i ma?inile pentru descarcerare.
Senza?ia de vinov??ie mi se acccentua. Ceva se lupta în mine ?i-mi rupea inima.
– Cum putuse s? se întâmple a?a nenorocire? De ce am fost martor? De ce trebuia s? asist la a?a ceva?
O acut? stare de anemie m? st?pânea ca ?i cum se rupsese ceva acolo în interiorul meu. Puteam intui nevinov??ia, îns? con?tiin?a nu accepta decât starea de implicare, de vinov??ie. Eram precum copacii din liziera ce ardea, vinova?i c? se g?seau în locul nepotrivit ?i tocmai asupra lor c?zuse fulgerul.
Din mine se desprinsese jum?tatea nevinovat? pe care nu o puteam accepta ca ?i cum nu mi-ar fi apar?inut. Prins în lupta ce m? acaparase, m? chinuiam s? în?eleg. Cel mai greu lucru este s? în?elegi, s? te desprinzi din înl?n?uirea faptelor ?i s?-?i p?strezi lini?tea ?i judecata dreapt?.
Poli?ia, cu ceva efort, ne-a scos dintre fiarele contorsionate Am urcat în prima ma?in? ce pleca la spital. Dar la care spital? Accidentul avusese loc pe teritoriul jude?ului Dâmbovi?a, trebuia s? merg la spital la Târgovi?te. Dar cum ma?ina era chemat? la Bucure?ti, am mers în Capital?.
Focul lizierei se desf?cuse într-o mare de fl?c?ri, în mijlocul c?rora vedeam ca într-o oglind?, chipul ?efului ce dorea s?-mi vorbeasc?. Tocmai el, care alt?dat? t?cuse ?i pe care m? str?duiam s?-l în?eleg dup? gesturile comunic?rii nonverbale. Ca într-o suprafa?? cu oglinzi negre îi vedeam trupul despicat. Se r?stea la mine, acuzându-m?.
Ajun?i în curtea spitalului, poli?ia ne-a îndrumat la camera de gard?. C?ldura nu cedase, ne sufocam în aerul rarefiat din înc?pere. Sim?eam c? ziua îmi va oferi noi surprize.
Am explicat asistentelor condi?iile în care se produse teribilul accident.
– Merge?i la Dâmbovi?a, mi s-a spus, accidentul a avut loc pe teritoriul acestui jude?.
Nici gând nu doream s? merg acolo, nici nu aveam cu ce. Am insistat s? r?mân. Sângele se închega pe arcada spart?. A venit un doctor ce m-a luat în primire:
– Ave?i vaccinul antitetanos?
– Nu, am r?spuns.
Un alt doctor, mai tân?r, un stagiar, m? ia în cabinetul s?u. Anesteziat, nu simt durerea, în timp ce acesta îmi coase arcada. A?tept s? termine opera?ia.
Se deschide u?a ?i intr? un doctor în vârst? care, ca un vultur, se adreseaz? nervos tân?rului:
– Ce faci, îmi iei pacien?i?
Stagiarul, de?i v?dit stingherit, î?i vede de opera?ie ?i nu r?spunde.
– ?i-am dat eu voie? M?car ai verificat? ?tii c? la Târgovi?te a ap?rut un individ cu acelea?i semnalmente, tot din accidentul de pe autostrad??
Eu a?tept impasibil ca interven?ia chirurgical? s? se termine.
– Cum un alt pacient cu semnalmentele mele?
– Este imposibil!
– Dar cine s? fie cei doi? Directorul ?i ?oferul sunt mor?i. Colegul m? a?teapt? la intrarea în spital.
Rememorez evenimentul. Nu în?eleg ce s-a întâmplat.
– Tinere, eu hot?r?sc cine este operat ?i care este medic în aceast? clinic?! Ai re?inut tinere coleg?
Stagiarul m? prive?te cu calm ?i-mi zice:
– S? vii mar?i, s?-?i scot firele!
Eu m? ridic, mul?umesc ?i plec. La intrare, colegul î?i bea lini?tit cafeaua, m? vede ?i vine spre mine:
–Gata? Mergem? E?ti bine?
Eu îi r?spund c? da.
Un gând nu-mi d? pace: cine s? fie pacientul din Târgovi?te? În mod firesc, accidentul fiind pe teritoriul jude?ului Dâmbovi?a trebuia s? ajung acolo, îns? graba m-a condus la Bucure?ti. Cine s-a prezentat în numele meu?
Prin Bucure?ti am trecut în viteza taxiului, f?r? s?-i apreciem frumuse?ile. Ne gr?beam s? prindem un autocar spre cas?. Dar anotimpul nu ne era indiferent, culorile sale ne invadau prin geamurile ma?inii.
În autogar?, la sfâr?it de s?pt?mân?, era mult? fr?mântare, oameni de toate vârstele, oameni ?i bagaje. În autocar, iau loc la geam, colegul merge în spate s? poat? dormi. Autocarul pleac?. De?i începe ploaia drumul p?rea lini?tit. Dup? o or? de mers în fa?a autocarului apare o turm? de oi. Din cauza vitezei mari, a carosabilului umed ?i a manevrelor de evitare a turmei are loc explozia unui pneu al autocarului. ?oferul opre?te ?i coboar?. U?a r?mâne deschis?.
În acest scurt r?stimp un tân?r urc? ?i vine lâng? mine. Poart? acelea?i haine ca ale mele, dar ?apca picat? pe frunte îi acoper? fa?a. Mi se adreseaz?:
– Sunt eu!
Este identic cu mine. Nu-mi vine s? cred. Îl privesc uimit.
– Suntem, îmi spune!
– Nu în?eleg cum suntem?
– Da, tu e?ti partea ta negativist?, sceptic?. De tine m-am separat. Sunt partea optimist?. Amândoi suntem întregul.
– Cum po?i s? spui asta, îl întreb. Adic? ne-am îndep?rtat? Când? Cum?
– În momentul accidentului eram împreun?. Tu te-ai acuzat de tragedie, c? nu ai putut salva directorul. Dar nu ai dreptate.
Devin sceptic, enervat, chiar nu m? gândisem niciodat? c? m? pot împ?r?i, separa. ?i apoi, nu am putut s?-l salvez. Dac? îl trezeam, altfel ar fi fost finalul.
Cel de lâng? mine m? prive?te cu comp?timire.
– Nu e?ti vinovat, nu tu ai produs accidentul. Cum nu puteai s?-l previi a fost întâmplare predestinat?!
– Trebuia s?-l trezesc, s? nu-l las s? doarm?.
– Ce ai fi reu?it? Nu era loc s? se poat? feri. Nu putea s?ri. ?i-ar fi v?zut moartea cu proprii ochi ?i ar fi suferit mai mult. A?a a trecut mai u?or c?tre lumea de dincolo. Las?-l s? doarm?, nu-l mai aminti.
Din spate un c?l?tor m? apostrofeaz?:
– Taci naibii c? ne-ai înnebunit! Cu cine vorbe?ti?
Am t?cut c?utând logica în sânul celor spuse. Din dep?rtare drumul p?rea mai îngust, iar pe c?rarea c?tre stele chipul directorului se distan?a senin.
Dup? momentul schimb?rii pneului ?oferul reveni, privi c?tre mine ?i mi se adres?:
– A urcat cineva?
Lâng? mine era doar o ?apc? l?sat? pe speteaza scaunului
– Nu, putem merge spre cas?, i-am spus.
În noapte drumul ne a?tepta, era un autocar în drumul s?u.

ovidiu cristian dinica (cristan) | Scriitori Români

motto: fi bun pina la moarte

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro