Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Plângere oficial?

de Doru Mihail

Dac? m? iei repede, n-a? putea s?-?i dau exact ziua în care ea a devenit ?oferul oficial. Cel mai probabil într-o diminea??, în care i-oi fi spus ca s? evit cearta „da condu tu! dac? tot e?ti a?a de gr?bit?”.
?i evident c? n-am inten?ionat nimic definitiv, dar cum ne-cum m-am ales cu locul din dreapta. Mi-a luat volanul din mân? f?r? criz?, f?r? proces verbal — a?a cum se deposedeaz? lucrurile în orice cuplu: discret, dar definitiv. (Normal c? la tine e altfel, la tine totul se discut?, se voteaz?, se scrie cu bullet point-uri— daa, ?tiu. A?a bravam ?i eu. E prima faz?.)
Mergem spre ?coal?. În ma?in?, t?cerea e dens?, dar corect? - nu s-a spus (înc?) nimic, dar s-a auzit tot. În cupluri cu vechime, t?cerea nu mai e absen??, ci arm? în standby: primul care vorbe?te risc? ori pace, ori explozie — ?i, paradoxal, uneori le nimere?te pe ambele.
— Eu n-am ajuns niciodat? în cabinetul directorului, zic, pe ton neutru. Gen remarc? de umplutur?, ca atunci când spui c? n-ai avut niciodat? varicel?. Nu m? laud. Nu m? plâng. Nu deschid vreo ran?. E doar o propozi?ie stingher? — mic?, inutil?, ?i debitat? exact în momentul în care lini?tea parc?-parc? începea s? sune a pace.
Ea trage scurt de volan. Nu semnalizeaz?. (La ce bun? Ne cunoa?tem de prea mult timp ca s? mai anun??m schimb?rile de direc?ie.)
— Ai grij?, zic. Ia-o ?i tu mai cu mil?.
Dar la ea mila nu e stil de condus. La ea, frâna ?i repro?ul vin împreun? — nu e violent?, dar are precizie. Genul ?la chirurgical care-?i spune c?, dac? love?te, a calculat deja ?i desp?gubirea.
Mai ales într-o mar?i diminea??, în care cafeaua a fost rece, copilul s-a înc?l?at invers, (un talent pe care îl exerseaz? de luni de zile), iar eu am f?cut gre?eala strategic? de a vorbi.
— ?i dac? tu n-ai fost acolo pentru c? ai fost o minune, nu înseamn? c?...
Replica vine f?r? virgul? de protec?ie ?i plute?te mult? vreme acuzativ. Exact genul de observa?ie care evit? contactul vizual ?i care într-un raport de audit de?i inserat? doar ca not? de subsol, are darul de a te înfunda.
— Nu asta voiam s? spun, murmur. Dar sun? exact ca mailul ?la în care spui tot ce-?i trece prin cap ?i dup-aia revii ca boul cu:„scuze, era pentru altcineva”.
— Las? ?i tu, o zi, hârtiile alea ?i...
(Are o teorie original? despre hârtiile mele. Îi r?pesc (ei!) din spa?iu, timp ?i aer. ?i din electroli?i a? ad?uga, privindu-i cu coada ochiului spasmul din col?ul maxilarului.)
— Ai de gând s? nu mai dai tot timpul indica?ii? Întreb, evident nu ca s? aflu ci a?a, cât s? provoc o pauz? tactic?.
Copilul tace.
De obicei bombardeaz? cu întreb?ri despre Fortnite sau despre câte planete are galaxia, dinozauri ?i constela?ii, dar acum e filosof. Se uit? pe geam ?i învârte un nasture, probabil într-o medita?ie profund? despre via?a nasturilor care n-au fost niciodat? încheia?i.
— Uite-o pe Carla, zice.
Brusc e agitat. Se dezleag? din centur? ca un pachet din sfoar? ?i d? s? sar?.
— Mami, pot s? o iau înainte?
?i coboar?. Nici n-a?teapt? r?spuns. Alearg? cu un soi de impuls pe care doar cauciucurile de gum? îl pot sus?ine f?r? scrâ?net. Niciunul dintre noi nu zice nimic. Uneori, fuga e o form? de terapie. Eu, sincer, îl invidiez.
— Al nostru e cel mai mic. (Fac ?i eu o observa?ie)
De fapt, cea mai tâmpit? observa?ie din diminea?a aia, ?i au fost multe. Fapt confirmat, în clipa în care o v?d cum m? fulger? de parc? a? fi spus c? e ?i cel mai prost.
— S? vezi ce dau cu ea...
Nu r?spund. (Fac ?i eu ceva cu cap). Plus c? am înv??at c? unele replici nu se completeaz?, ci se las? a?a, s? pluteasc?. Intr?m.
În hol, miros de cafea — au un dozator ?i parc? parc?… dar un ghiont m? r?zgânde?te rapid. Paznicul se încurc? într-un registru cât un dosar de divor?. Îl ?ine în bra?e de-mi vine s?-i zic s?-i ?i cânte cât îl leag?n?, c? poate-poate adoarme.
— Pixul ?sta scrie cu mov? D? din sprâncean?. Dau ?i eu din cap. În mod normal a? comenta. Dar azi nu mai sunt ironic. Azi sunt « t?tic ». M? uit absent la o list? de nume scrise în fug?. Unele au bulin?. Altele nu. Recunosc dou?. Unul e t?iat cu ro?u. Cel?lalt are o bif? mare. Ne cheam?.
În birou e cald. Prea cald. Genul de cald care transform? orice conversa?ie într-o confesiune.
Scaune tari — ca s? nu ui?i de ce e?ti acolo. Dosare. Catalogul st? în fa?a noastr? deschis ?i peste el — doamna directoare: tuns? scurt (model decizie rapid?), costum sobru (o v?d pe nevast?-mea cum îi închide, din priviri, nasturele de la c?ma??), voce joas?. Vorbe?te cu acel ton de func?ionar birocratic care n-a ridicat niciodat? tonul, dar ?tie exact cât s? apese pe o pauz? ca s? te fac? s? semnezi unde scrie „de luat la cuno?tin??”.
« M?mica » (adic? nevast?-mea) vorbe?te mai mult. Are date. ?tie incidentul. Are noti?e. Eu dau din cap. Directoarea m? analizeaz? condescendent – cred c?-i confirm anumite ipoteze.
Ascult?m. Întreb?m. (Mai mult ea, eu sunt ocupat s? m? simt ca un ?urub sl?bit la un scaun deja cr?pat). Semn?m. Cu pixul mov, da. Aparent, ?i asta conteaz?.
Ni se spune c? „a?a sunt copiii”. C? e bine c? am venit. C? „responsabilitatea e comun?”.
(M? întreb mereu cine e acel „comun”. Pentru c? la teme suntem singuri, la crize — separa?i, iar la ?edin?e — împreun?, dar str?ini.)
Pe hol, o mam? vorbe?te ap?sat cu o profesoar?. ?ine o hârtie cu dou? degete, dar tremur? din tot corpul. Citesc pe furi? - plângere oficial? pe numele unui elev care se nume?te Tomescu.
— Ai v?zut c? nu suntem noi singurii nebuni ? (Ca mic semnal de reconciliere). Nu r?spunde. S-a b?gat deja în telefon, unde probabil deja trimite mailuri.
A? bea o cafea. (Una bun?). Dar nu zic nimic.
— Te las la Horoscop, da ?
R?spund (atent), cu voce de om rezonabil. Sper sincer c? dac? joc bine pân? disear?, scap de maz?rea care trebuia (din punctul meu de vedere) aruncat? de ieri. Poate — poate! — prind cu b?ie?ii o pizza. Una „peste program”. Cu ceva pe blat, dar f?r? tam-tam. Simpl?. Cu bere.
A demarat, dar parc? a mai strigat ceva ? Nu întorc capul. Probabil o s? fie ?i azi re?inut? peste program.

Doru Mihail (diromil) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro