proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

„... a început, cu mâinile sale desc?rnate ?i delicate, s? sfâ?ie încet, în buc??i ?i în fâ?ii, paginile înmuiate ale manuscrisului, b?gându-?i-le ghemotoace în gur? ?i mestecându-le încet, ca ?i când ar fi mâncat ostia sfânt?, ?i ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne”.
„Numele trandafirului”, U. Eco

1. C?utarea ?i g?sirea unor noi metode de cercetare sau a unor puncte de vedere noi în ?tiin?a literar? este o condi?ie obligatorie a viabilit??ii ?i a valorii acestei discipline. Omul de litere de azi, însu?ind lec?iile hermeneuticii, semioticei, structuralismului ?i principiile „lecturii apropiate” („close reading”), tot mai des se îndreapt? spre perspective înc? neuzate de studiu a textului literar, fie aceast? tratare a textului prin prisma economiei politice, din perspectiva filogenic?, gender sau rasial?. Intrigant?, în acest sens, devine apari?ia tot mai frecvent? a unor lucr?ri dedicate cercet?rii momentelor gastronomice nu numai în crea?ia unor anumi?i autori, dar ?i având drept scop rescrierea istoriei literaturii ?i a culturii din acest punct de vedere. Astfel, Jean-François Revel în „Un festin en paroles. Histoire littéraire de la sensibilité gastronomique de l’antiquite ŕ nos jours” (1995) cerceteaz? aspectul gastronomic ca o parte component? ?i indispensabil? a literaturii ?i culturii europene. În luna martie 2009 în Rusia, de exemplu, a avut loc o conferin?? cu scopul de a determina „codul gastronomic” al literaturii ruse.

Totodat?, acum e prea devreme s? vorbim despre o apropiere gastronomic? fa?? de text ca despre o metod? de cercetare a acestuia f?r? a avea criterii clare de valorificare a textului în baza cuno?tin?elor culinare. Un lucru, cel pu?in, este clar: elemente gastronomice într-un text anume, ca ?i oarecare alte elemente ale sale, în mod necesar, completeaz? portretul personajului, timpul ?i locul ac?iunii, joac? un rol de formare a sensului în sistemul mijloacelor artistice a textului.

2. Cotidianul gastronomic pare a fi un înso?itor etern al vie?ii literare, sau, invers, cartea întotdeauna a fost o parte component? a mesei pline de bucate. Aceasta, în mod ironic, a contribuit la afirmarea valorii literare ?i c?rturare sau la nimicirea ei. Astfel, despre „noua metod? de distribuire a c?r?ii” cu mult umor poveste?te Mihail Bulgakov, ironizând la adresa politicii editoriale sovietice ?i la „service”-ul gastronomic de pe atunci. Opera lui Pu?kin sau a lui Lermontov se valorific? în func?ie de hârtia pe care este tip?rit?, r?spândindu-se într-un fel ca un ambalaj la scrumbie sau carne.

Pe de alt? parte, este foarte cunoscut cazul a?a numitor „coduri” sau culegeri de poezie anglo-saxon?, fiecare dintre ele p?strându-se datorit? mai multor întâmpl?ri. „Cartea Exeter”, de exemplu, a ajuns pân? la noi, probabil, datorit? faptului c? ea se folosea pentru necesit??i gospod?re?ti. R. Chambers, unul dintre editorii acestei c?r?i, descrie starea ei astfel: „A fost un timp cînd atât de desfigurat? „Cartea Exeter” servea probabil drept un suport pentru cana unui be?iv, care a reu?it s? stropeasc? atât de tare primele pagini din cele p?strate, încât acestea pot fi citite cu mare greu, dar unele nu pot fi citite deloc. Primele pagini sunt în plus t?iate în toate direc?iile de cu?it: probabil, cineva t?ia pe ele ca pe un fund de buc?t?rie” [1, 172]. Lacunele în poeziile înscrise pe ultimele pagini ale c?r?ii sunt de aceea?i natur?.

3. Primul lucru care se întâmpl? atunci când ne angaj?m s? explic?m fenomenul gastronomic într-un text literar este s? presupunem c? prezen?a sau lipsa mânc?rii în text este înc? un mijloc de a apropia personajul de cititor, de a da celui dintâi o oarecare carnalitate ?i presta?ie fizic?, corporal?, iar celui din urm? o impresie de realitate a imaginii fic?ionale posibil? datorit? apel?rii la experien?a fundamental? uman? – cea de a bea ?i a mânca. Aici ne ciocnim de problema scriiturii realiste, mai degrab? de cea a verosimilului literar, ?inând cont de faptul c? textul literar realist, orice ar spune autorii s?i, r?mâne un artificiu verbal care încearc? s? produc? impresia de documentar autentic ?i de via?? real? [2, 23]. Vom exemplifica aceast? idee.

Mai întâi ne vom opri la celebra degustare din „În c?utarea timpului pierdut” de Marcel Proust: bucuria amintirilor naratorului provocat? de o „bucat? de madlen? pe care m?tu?a Leonie mi-o oferea dup? ce o înmuiase in ceai” prezint? un moment de iluminare eliberatoare de timp ?i de spa?iu. Nu altceva decât chiar mirosul ?i savoarea, mai firave dar mai vii, mai nemateriale, mai st?ruitoare, mai credincioase a unei scoici de patiserie ?i de ceai de tei au fost calea de a se întoarce în copil?rie ?i în acea cas? veche ?i cenu?ie de pe strad?. Orice am spune, dar e vorba de apelarea la un palimpsest al memoriei ?i al con?tiin?ei pe care îl are aproape fiecare dintre noi ?i care se face evident în momentul mirosirii, degust?rii, etc., un rezultat al lec?iilor de sugestivitate poetic? simbolist?, folosit? cu mare meserie de scriitorii moderni?ti.

Urm?torul exemplu ar fi mai clar anume pentru noi, cititorii basarabeni, deoarece va ?ine de specificul nostru gastronomic situat în opera marilor autori din literatura universal?. Presupunem c? atitudinea ?i predispozi?ia cititorului fa?? de text ?i personajele sale nu ar r?mâne aceea?i dup? ce în celebra introducere la volumul de povestiri „Serile în c?tunul de lîng? Dikanka” de N.V. Gogol vom g?si ni?te sarmale, iar încrederea în spusele naratorului ?i închipuirea mai exact? a ceea ce se nareaz? va fi ?i mai pronun?at? în celebra scen? de întâlnire a lui Vakula cu vr?jitorul Pa?iuk din „În noaptea de ajun” în care autorul apeleaz? la imaginea înmuierii a col?una?ilor în smântân?.

Un alt moment curios pentru cititorul român se reg?se?te în traducerea româneasc? a nara?iunii „Stafia familiei Canterville” de Oscar Wilde în care g?sim m?rturisirea personajelor despre dificultatea de a ob?ine porumb fiert, pl?cinte de hri?c? ?i m?m?lig? chiar ?i în cele mai bune case din Anglia (traducere din limba englez? de Elena Bîr?-Niculescu ?i Andrei Banta?) [3, 26]. Aceast? enumerare de bucate specific americane culminat? cu celebra m?m?lig? nu trebuie s? ne duc? în eroare, c?ci „m?m?lig?” aici nu este alt ceva decât „hominy”, un fel de mâncare f?cut din porumb m?cinat ?i cam u?or de imaginat dac? ne amintim de tot felul de terciuri posibile din grâu, hri?c? etc.

4. De altfel, ideea de unire prin mijloace gastronomice nu se refer? doar la rela?ia cititor-personaj, dar ?i la o unire uman? ca atare. Ceea ce noi numim azi drept simpozion, adic? „o discu?ie organizat?, pe baza unor scurte expuneri asupra unei teme literare, filozofice, ?tiin?ifice etc. de actualitate, purtate de câ?iva vorbitori în fa?a ?i cu participarea publicului, cu sensul de congres, conferin?? sau întrunire”, în antichitate nu era altceva decât o continuare a unui banchet cu dansuri, cântece ?i discu?ii variate (DEX). S? ne amintim de celebrul dialog platonician Banchetul numit în original „Συμπόσιον” din cauza locului de întâlnire a lui Socrate cu ascult?torii s?i. Important îns? c? dialogul dedicat dragostei, ca printr-o întâmplare desf??urat la o mas? de cin? ?i la un p?har de vin, duce la ideea de dragoste fa?? de adev?r, adev?r în dragoste ?i dragoste adev?rat?. Acesta a creat o specie în literatura antic? cu mare entuziasm preluat? de filozofii ?i scriitorii Timpului Nou. Doar s? trecem în revist? „banchetele” descrise de Diogene Laer?iu în celebra sa carte „Despre vie?ile ?i doctrinele filosofilor”, „Συμποσίακα” de Plutarh, ideea de „Banchet” a lui Dante ca o s?rb?toare a în?elepciunii, „Tischreden” de Martin Luther ca o form? de a da predici ?i înv???turi ucenicilor s?i etc.

Fenomenul unirii la o mas? comun? este cunoscut ?i descris în detalii în opere de art?, lucr?ri literare sau filozofice. Masa ?i bucatele nu sunt doar un izvor de poft? ?i pl?cere dar ?i o condi?ie de a se sim?i egal cu cel?lalt. În Sparta antic?, de exemplu, cu inten?ia de a p?stra egalitate în rândul membrilor o?tii dominante au fost legate mesele comune ce aveau loc zilnic, numite înc? tovar??ii de mas? „τά συσσίτια” ?i participarea la care era prescris? prin lege. Un alt exemplu al unirii la o mas? porne?te din ciclul legendelor medievale despre regele Arthur ?i cavalerii Mesei Rotunde. Masa Rotund? ?i adunarea la ea a cavalerilor devine la un moment dat locul cunoa?terii sacrale a Graalului Sfânt ?i a binecuvânt?rii mesenilor de Duhul Sfânt – un îndemn pentru to?i s? se porneasc? la s?vâr?irea ispr?vilor în numele Graalului. Scena mesei sacrale descris? de Thomas Malory apare ca o analogie la Cina cea de Tain?, crucialul moment al afl?rii adev?rului divin transmis apostolilor într-o form? alegoric? (Luca, 22: 19-20). Unirea aici are loc nu numai între oameni, dar ?i între Dumnezeu ?i Om, a Omului cu adev?rul sfânt (Luca, 22: 24-27).

5. Drept continuare logic? a acestei linii de exemple ar trebui s? lu?m unul dintre cele mai cunoscute episoade al istoriei sacrale umane: cunoa?terea binelui ?i a r?ului de c?tre Eva ?i Adam. Mitul biblic pune în prim plan ispita prin cunoa?tere interzis? ?i calea spre cunoa?tere ?i c?dere în p?cat prin actul mânc?rii. S? ?inem cont c? ?i Sfântul Graal în varianta lui Thomas Malory prezint? nu doar un izvor de cunoa?tere divin?, un instrument de ini?iere în rândul cavalerilor lui Hristos, dar ?i un fel de corn al bel?ugului întâlnit în mitologia greac?, irlandez? ?i celtic?. Aceast? ini?iere divin? prin actul alimentar din Vechiul ?i Noul Testament ?i analogiile premerg?toare sau ulterioare acesteia cer un studiu aparte. Noi îns? ne vom opri la aceast? eterna metafor? ce pune al?turi mâncarea de orice fel ?i cunoa?terea de orice fel, inclusiv prin literatur?, c?r?i sau texte. E ca ?i cum firesc s? folosim referitor la literatur?, text sau carte asemenea expresii metaforice ca „pl?cerea textului”, „sete/ poft?/ foame de carte”, „hran? spiritual?”, „literatur? de consum”, „gust estetic/ literar”, „satura?ie literar?” etc. Cum se explic? apari?ia lor? De unde vin? Cum se justific? acceptarea lor oriunde ?i oricând? Poate rândul acesta de metafore s? fie interpretat ca un exemplu al sinesteziei poetice?

Simpla apelare la textele homerice ne d? dovad? de prezen?a acestei metafore deja la începuturile literaturii europene. Astfel, vorbele lui Nestor din „Iliada” (I, 248) sunt melitos glyciōn, adic? „mai dulci decât mierea”, iar Nestor este hēdyepēs: „cel cu vorbe dulci”. Epitetul dat red? impresia estetic? de la spusele unui b?trân în?elept ?i se apropie de „cântarea dulce” a lui Demodoc din „Odiseea” (VIII, 64). Acela?i lucru se poate de spus ?i despre adjectivul meligērys: „cel ce sun? dulce” (unde meli e „miere” ?i gērys e „sunet”) cu referire la cântecele sirenelor din „Odiseea” (XII, 187). Apreciere estetic? reg?sit? în adjectivul hēdys nu este una întâmpl?toare, ea este legat? de verbul hēdomai: „a se bucura, a primi pl?cere” ?i de substantivul ēdos, adic? „pl?cere, bucurie”. Asemenea subtilitate poetic? poate fi observat? ?i în mitologia scandinav? sau în c?r?ile profetice din „Biblie”.

„Mierea poeziei”, despre care afl?m din „Edda mic?”, devine scopul suprem al metamorfozelor ?i autojertfirii lui Odin. Accesul la ea este o prerogativ? a zeilor (a?ii), care pot s? o d?ruiasc? „oamenilor ce pot s? compun? versuri”, ace?tia fiind socoti?i poe?i adev?ra?i, inspira?i ?i binecuvânta?i de zei. Un episod al mitului despre c?p?tarea mierii poeziei de c?tre Odin spune c? o parte din aceasta a fost v?rsat?, ea fiind posedat? de poe?ii lipsi?i de inspira?ie ?i talent. „Spusele Sigrdrivei” din „Edda mare” de asemenea povestesc ini?ierea lui Sigurd în cunoa?terea runelor magice cu ajutorul valkiriei Sigrdriva ce îi d? s? bea dintr-un corn plin de miere numit ?i „b?utura memoriei”. În ambele cazuri se accentueaz? nu doar pl?cerea provocat? de arta poetic? sau de cunoa?tere, dar ?i utilitatea suprem?, puterea acestor cuno?tin?e, ce face din om o fiin?? asemeni zeilor. Ambele legende p?streaz? r?m??i?ele atitudinii preistorice fa?? de inspira?ia divin? prin mijloacele extatice sau prin ritualuri magice.

Cartea prorocului Iezechiel din „Vechiul Testament” apeleaz? ?i ea la ideea de cunoa?tere divin? ca ceva ce are gust de miere: „Atunci eu mi-am deschis gura ?i Acela mi-a dat s? m?nânc cartea aceea, ?i mi-a zis: «Fiul omului, hr?ne?te-?i pântecele ?i-?i satur? l?untrul t?u cu aceast? carte pe care ?i-o dau Eu!» ?i eu am mâncat-o ?i era în gura mea dulce ca mierea”. (Ezechiel, 3: 1-3). Un moment paralel îl g?sim ?i în „Psalmi” (18: 10-12 ?i 118: 103), ?i în „Eremia” (15: 16), ?i în „Cartea Apocalipsei”: „Atunci am luat cartea din mâna îngerului ?i am mâncat-o; ?i era în gura mea dulce ca mierea, dar, dup? ce-am mâncat-o pântecele meu s-a am?rât” (Apocalipsa, 10: 9-10). Or, cunoa?terea divin? ?i poezia inspirat? sunt dulci ca miere, acestea sunt consumabile, ele intr? prin gur? ?i ies din gur? asemeni panglicilor cu inscrip?ii ce ies din gurile figurilor sfinte de pe o icoan? medieval? descris? în „C?l?toriile lui Franz Sternbald” de Ludwig Tieck.
Cartea „mâncat?” la propriu nu r?mâne o metafor? f?r? realiz?ri literare. Ideea unui „bibliofag”, a unui „mânc?tor de c?r?i”, a fost dus? pân? la extrem? de Umberto Eco, impunându-l pe Jorge de Burgos din „Numele trandafirului” s? m?nânce cartea interzis? cunoa?terii altora, un episod care pare a fi influen?at de lectura lui Eco ?i a romanelor despre spioni. Un alt exemplu de înghi?ire a c?r?ii ca o metod? neobi?nuit? de pedeaps? prin cenzur? îl întâlnim în „Comedia c?r?ii” de István Ráth-Végh.

6. Consumarea c?r?ii la propriu, fiind un motiv atât de des întâlnit în istoria literaturii sau culturii, în mod firesc completeaz? în primul rând ideea facerii literare asemuite cu g?tirea unui fel de mâncare ?i lecturii ca un proces de consum al acestuia în timpul unui banchet. Crea?ia poetic? apare în acest sens nu ca un proces din „laboratorul” poetului, dar ca o afacere de buc?t?rie. La sigur, o asemenea compara?ie scade din patosul narcisiac al preocup?rilor scriitorice?ti ?i îl niveleaz? la o treapt? mai joas? fa?? de un model literar suprem, inspirat sau tradi?ional. Clasicii literaturii universale ?i criticii literari, nu odat?, apeleaz? la ideea unui osp?? literar. Ce ar îndemna, de exemplu, pe Tudor Vianu s? afirme c? dup? fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creang?, Slavici ne invit? la un osp?? mai s?rac [4, 264]? N-ar fi ?i asta o parafrazare a faimoasei afirma?ii atribuite lui Eschile, care, conform unor legende, numea operele sale drept „f?râmituri de la banchetul lui Homer” [5, 351]? Sau ce a avut în vedere Francisco Quevedo atunci când a pus poeziile sale acoperite de un ?erve?el pe tava regelui? Invita?ia cititorului la lectur?, prin urmare, nu este altceva decât o poftire la mas?. În prefa?a la „Tom Jones” numit? „Introducere în roman sau Lista bucatelor la banchet”, Henry Fielding î?i propune o teorie-re?et? a romanului s?u: „Toat? esen?a, dac? e s? ne ?inem de metafora noastr?, const? în buc?t?ria scriitorului. (...) Marea valoare a osp?t?rii intelectuale depinde nu atât de tem?, cît de arta scriitorului s? o serveasc? reu?it... noi cu grij? ne ?inem de una dintre primele reguli ale celui mai bun buc?tar. (...) Acest om m?re?, cum e bine cunoscut fiec?rui iubitor s? m?nânce, propune mai întâi stomacului fl?mând mânc?ri simple, iar apoi, când, cum presupune el, apetitul scade, se ridic? la cele mai picante sosuri ?i condimente. A?a ?i noi propunem din start natura uman? proasp?tului apetit al cititorului nostru în acel simplu ?i neartificial mod în care ea poate fi g?sit? la ?ar?, ca mai apoi s? o umplem ?i condiment?m cu tot felul de specii fine ale simul?rii ?i viciozit??ii franceze ?i italiene care sunt preparate la cur?i ?i în ora?e. Nu ne îndoim de faptul c? cu ajutorul acestor metode putem sem?na în cititor dorin?a infinit? de a citi”. ?i într-adev?r, gustul cititorilor lui Fielding se pare c? nu a fost dezam?git. William Hazlitt, unul dintre cei mai cunoscu?i oaspe?i ai banchetului fieldingian, se îndoia c? cineva ar suferi de boli în stomac citind Povestea unui copil g?sit [6, 103]. La Fielding, continu? criticul englez, într-un eseu din culegerea „Discu?ii în jurul mesei”, a fost un farmec aparte: „?i în gur? e dulce, ?i în stomac nu-i amar” [7, 97]. Scriitura astfel nu are nimic în comun cu o inspira?ie sacral? sau magic? ci este o „facere”; de fapt anume acesta este sensul etimologic de baz? al cuvântului grecesc ποίησις ce desemneaz? poesisul. O asemenea metaforizare culinar? a crea?iei literare, fiind, în fond, una antiromantic?, apare ?i la scriitori romantici. Astfel, F. Schlegel, în „Fragmentele critice” nume?te criticul „un cititor, care amestec? totul. Prin urmare, el trebuie s? aib? ceva mai mult decât un stomac”. Iar Thomas Love Peacock în „Aba?ia co?marurilor” dezgole?te preocup?rile literar-gastronomice a contemporanilor s?i dornici de romane de factur? gotic?.

7. O privire de ansamblu asupra literaturii universale ne permite s? depist?m printre altele m?rturisirile ironice ale scriitorilor ?i poe?ilor referitor la fenomenul „buc?t?riei literare”. Astfel, deja Miguel de Cervantes Saavedra prin gura lui „Don Quijote” (volumul II, cap. III), f?când un comentariu subtil la situa?ia de pe pia?a c?r?ii contemporane lui, spune urm?toarele: „Istoria este ceva divin, ea trebuie s? fie adev?rat?, iar unde e adev?rul acolo e ?i Dumnezeu, pentru c? Dumnezeu este adev?rul, ?i totu?i se g?sesc oameni, care coc c?r?ile ca pe ni?te cl?tite”. La rândul s?u Luis Vélez de Guevara în „Demonul ?chiop” se împotrive?te unei asemenea neglijen?e literare prin imaginea satiric? a unei Academii poetice din Sevilla, la care s-a decis s? aib? loc o „reform?” poetic?, un punct din care propunea poe?ilor renumi?i „s? stabileasc? între ei un rând în darea pomenii” cu sonete, can?one, madrigale, silve, decime, roman?e ?i alte soiuri de versuri - pentru hrana poe?ilor încep?tori (...) Tot aici, în Academie, trebuie de organizat o fereastr? pentru darea supei din versuri poe?ilor s?raci” (Saltul X) [8, 240].

Ironia marilor romancieri spanioli este bine venit? oriunde ?i oricând, mai ales dac? e vorba de o epoc? ?i o societate consumerist? în care literatura ?i ea este un fel de marf? ce poate fi fabricat? cu mare iscusin??. Literatura în mare parte nu este plasat? atât de departe de buc?t?rie sau conveierul editorial cum s-ar p?rea la prima vedere. Astfel, re?et? nou? a crea?iei literare în „Arta poetic?” de Raymond Queneau este veche ca lumea [9, 636]. Îndemnul Directorului teatrului adresat Poetului în „Prologul în teatru” din „Faust” de J. W. Goethe are acela?i sens de facere poetic? ce ar avea drept scop îmbog??irea pe seama publicului, dar nedemn de un poet adev?rat: „Gebt Ihr ein Stück, so gebt es gleich in Stücken! / Solch ein Ragout, es muß Euch glücken; / Leicht ist es vorgelegt, so leicht als ausgedacht”. Principala regul? în re?eta acestui ragut literar e s? ?tii gustul publicului larg ?i s?-l satisfaci. Re?eta unui roman de mas? o propune ?i o desfiin?eaz? ?i André Maurois în „Scrisori adresate unei doamne necunoscute” (capitolul „Despre roman”). O alt? „re?et? pentru compunerea unui poem dadaist” afl?m de la Tristan Tzara. Cronica literar? a zilelor noastre ?i ea e curioas? de a „descoperi ingredientele de baz?” ale unui bestseller modern. Autoarea Ioana Pârvulescu, comentând apari?ia romanului „Codul lui Da Vinci” în libr?riile din România, ajunge la urm?toarele, propunând ?i ea o re?et? de scriitur? demn? de cunoscut: „Se ia un foileton de secol XIX din care se extrage scheletul narativ. Nu e nevoie de nici o îmbun?t??ire la acest nivel. Se studiaz? în detaliu (ca pentru unul sau dou? doctorate) o problem? ezoteric? ?i istoria câtorva societ??i secrete. Se amestec? totul într-un thriller înc?p?tor, plasat în câteva capitale romantice ale lumii. Important: totul trebuie pus sub o figur? tutelar? pe care s? n-o ignore nici cel mai incult om din lume” [10].

8. În eseul „Consumul, c?utarea ?i cititorul model” Umberto Eco afirm? c? succesul, pl?cerea ?i consumul textului prezint? un complex al fenomenelor, care nu se delimiteaz? foarte u?or. Semioticianul italian face deosebire între pl?cerea provocat? de ce ?i pl?cerea ce vine de la cum: între pl?cerea de o lume posibil? care este descris? în istoria povestit? în text ?i pl?cerea de strategia nar?rii. Prin urmare, „fiecare oper? presupune cel pu?in dou? tipuri de cititor. (...) Criteriul estetic posibil, care nu ar contrazice esteticii contemporane, va consta în delimitarea între opere ce au drept scop s? plac? cititorului primului nivel ?i opere ce au drept scop s? plac? cititorului nivelului n. Operele de primul tip pot fi numite drept „gastronomice”; cele de-al doilea tip „drept opere ce au scopuri estetice” [11, 291]. Din prima se impune ideea contrapunerii celor dou? tipuri de literatur? sau scriitur? care pot fi numite drept literatur? „superioar?” ?i „inferioar?”, „elitar?” ?i „de mas?” sau, folosind terminologia lui Umberto Eco, cea „estetic?” ?i „gastronomic?”. Fiecare din acestea presupune un cititor al s?u ?i cultivarea acestuia de scriitor ce se prive?te drept un buc?tar de hran? literar?. De mai multe ori îns? prevalarea „gastronomicului” duce la lipsa esteticului.
Textul „de mas?”, fiind socotit o marf? presupus? pentru consumul larg, poate liber s? devin? o oper? de art?. S? ne amintim de tabloul „Campball’s” al lui Andy Warhall sau de multiplele comentarii în privin?a nivel?rii gustului ?i cerin?elor fa?? de cititor în cultura de mas?. Rezonabil în acest sens e s? privim ?i opera artistului plastic german Dieter Roth care a creat o serie de lucr?ri cu titlul „Literaturwurst” folosind pentru lucru re?etele tradi?ionale ale salamului, iar drept material „c?r?i sau reviste populare culminând cu opera complet? a lui Hegel în 20 de volume fiecare dintre care devenind un salam artistic”. ?i artistul plastic basarabean Ghenadie Popescu se îndreapt? spre ideea unei c?r?i destinate consumului cu o ironie postmodernist?.

9. Lectura ca proces de mâncare este o continuare a metaforei ce presupune scriitur? ca un proces de g?tire. Între posibilele metafore ale lecturii aceasta este probabil cea mai rezistent?. A?a, o întâlnim la Luchian, Francis Bacon, Thomas More, John Milton, William Hazlitt, Johannes Saresberiensis sau la Leonardo Bruni. Lista de nume poate fi continuat? în func?ie de preferin?ele literare. Totu?i, observ?m c? metafora literar-gastronomic? nu întotdeauna are un sens ironic. Astfel Pablo Neruda m?rturise?te: „Pentru a-mi prelungi existen?a, eu înghi?eam c?r?ile lui Rabelais tot a?a cum se m?nânc? o ro?ie” [12, 95]. Atunci putem s?-l în?elegem ?i pe R. Gómes de la Serna spunând în „Greguerías” c? „fraza cu trei puncte la urm? este un fel de mâncare cu un garnitur? din maz?re...” [13, 321] Sau pe Franz Kafka m?rturisind în jurnalul s?u pe data de 11 noiembrie 1911 c?: „Neîndoielnic? în mine este setea de carte. (...) Aceast? sete este asemenea unui sentiment de foame îndreptat incorect, ea parc? se porne?te din stomac” [14, 38]. ?i, de ce nu, trebuie s? fim de acord cu scriitorul medieval Richard de Bury care, în „Philobiblion: excellent trait sur l’amour des livres” (cap. XVII), insista ca cititorul s? se spele pe mâini înainte de lectur? [15, 14] sau s? nu ne mir?m de cuvintele lui Emilian Galaicu-P?un care în „Poezie de dup? poezie” m?rturise?te c? „dup? ce întorc ultima fil?, m? gr?besc s? m? sp?l pe mâini de literatur?” [16, 278].

Uneori îns? metafora gastronomic? r?mâne unica ie?ire pentru un cititor cople?it de num?rul imens de c?r?i scrise sau pierdute: acela?i Francesco Petrarca în „Despre abunden?a c?r?ilor” sau Pablo Neruda în m?rturisirile sale memorialiste: „Câte c?r?i... câte c?r?ulii... Cine poate citi toate astea? Dac? ar fi ele comestibile... S?-?i z?d?ri apetitul ?i s? faci din ele o salat?, s? mai adaugi la ele ni?te condimente, ni?te piper... Nu se mai poate a?a mai departe... Noi deja suntem s?tui de ele pân? în gât... Lumea se scufund? în afluxul lor...” [17, 337] Poezia se înlocuie?te prin buc?t?rie. „Laurul ce e ve?nic verde / r?mâne pentru condimente”, dup? E. Montale. În acest sens preten?iile lui F. Petrarca referitoare la faptul c? contemporanii s?i au mai mult? grij? de buc?t?rie ?i buc?tari decât de poe?i ?i scriptori, pot fi justificate. Ca s? ne amintim ?i de G. García Márquez care numea „literatura drept cea mai bun? distrac?ie n?scocit? pentru a-?i bate joc de om” ?i a creat un personaj - un anticar b?trân din Catalonia în „Un veac de singur?tate”, pentru care toate cuno?tin?ele nu însemnau nimic dac? cu ajutorul acestora nu putea fi inventat? o noua metod? de a preg?ti bobul turcesc. Substituirea pl?cerii de carte prin pl?cerea de mâncare în „bibliotec? transformat? într-o sal? de mese” [18, 180] poate s? r?mân?, la un moment dat, unica salvare de la „invazia paraliteraturii” [19] ?i maculaturizarea con?tiin?ei umane.

Referin?e bibliografice:
1. СМИРНИЦКАЯ, О.А. Поэтическое искусство англосаксов // Древнеанглийская поэзия. Москва: Наука, 1982. стр. 171-232; cu referire la: Chambers R. W. Modern study of the poetry of the Exeter Book. In: The Exeter Book of Old English poetry, with introductory chapters by R. W. Chambers, M. Förster and R. Flower and collotype facsimile of the Exeter Book. L., 1933.
2. LARROUX, Guy. Realismul: elemente de critic?, de istorie ?i de poetic?. Bucure?ti: Cartea Româneasc?, 1998.
3. WILDE, Oscar. Stafia familiei Canterville // Stafia familiei Canterville: proza umorist? englez?. V. II. Bucure?ti: Editura pentru literatur?. p. 19-58.
4. VIANU, Tudor. I. Slavici // Cioculescu, ?., Streinu, V., Vianu, T. Istoria literaturii române moderne. Bucure?ti: Editura didactic? ?i pedagogic?, 1971. p. 264-270.
5. ЯРХО, В. Н. Эсхил // История всемирной литературы. Т. 1. Москва: Наука, 1983. стр. 350-356.
6. ХЭЗЛИТТ, Уильям. Келья больного // Корабли мысли: Зарубежные писатели о книге, чтении, библиофилах. Рассказы, памфлеты, эссе. Москва: Книга, 1980. стр. 95-98.
7. ХЭЗЛИТТ, Уильям. О чтении старых книг // ibidem. стр. 102-104.
8. ВЕЛЕС ДЕ ГЕВАРА, Луис. Хромой бес // Плутовской роман. Москва: Художественная литература, 1975. стр. 179-244.
9. КЕНО, Раймон. Искусство поэзии // Западноевропейская поэзия ХХ века. Москва: Художественная литература, 1977.
10.PÂRVULESCU, Iоana. Cum se scrie un best-seller // România literar?, nr. 5, 2005. p. 21.
11. ЭКО, Умберто. Потребление, поиск и образцовый читатель // Человек читающий. Homo legens. Писатели ХХ века о роли книги в жизни человека и общества. Изд. 2-е. Москва: Прогресс, 1990. стр. 286-301.
12. БИРСЕЛЬ, Сапах. Феномен помидора // Зеркало мира: писатели стран зарубежного Востока о книге, чтении, библиофилах. Москва: Книга, 1984.
13. ГОМЕС ДЕ ЛА СЕРНА, Рамон. Грегерии // Гомес де ла Серна, Р. Избранное. Москва: Художественная литература, 1983. стр. 294-341.
14. КАФКА, Франц. Из дневников. Письмо к отцу. Москва: Известия, 1988.
15. ГИНКЕН, Антон. О чтении и книгах. Выпуск II: Похвала книгам. О чтении. О выборе книг. СПб: Типография А.В. Орлова, 1914.
16. GALAICU-PĂUN, Emilian. Poezia de dup? poezie (Ultimul deceniu). Chi?in?u: Cartier, 1999.
17. НЕРУДА, Пабло. Признаюсь: я жил. Воспоминания. Москва: Политиздат, 1978.
18. ПАМЯТНИКИ поздней античной поэзии и прозы II-V века. Москва: Наука, 1964.
19. PAVLICENCO, Sergiu. Invazia paraliteraturii // Analele ?tiin?ifice ale USM. Seria „?tiin?e filologice”. V. I. Chi?in?u: CEP USM, 2002. p. 242-243.