proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Constant Tonegaru

Reveren?a spânzuratului

Pune-?i doamn? ochelarii de maistru sudor
c?ci inima mea în fuziune ca un metal
turnat dintr-un turn peste popor
cu brio tresalt? ?i dilat? cu spor
pere?ii salonului sentimental.

Acolo sub candelabre primul ofi?er
num?r? sclavele ce vin prin vena cav?
aduse din Indii pe galere cu ciocuri de fier
iar pe punte între tunuri un b?trân filibuster
coboar? steagul cu oase ca o etichet? pentru otrav?.

Aburul inimii acesteia p?streaz?-l cu grije în batist?
?i-mi denun? avatarul a?teptând s? fiu spintecat
s? te convingi cum din era cu stridii exist?
dup? trecerea organelor mele în revist?
punându-?i la colier perla mea neagr? de la ficat.

În tezaurul metafizic mai p?strez un fagot
luminat de tor?e pe panoplia ce-l suport?
ca ?i cum ar fi spiritul muzicii închis în retort?
sco?ând cu fantezie de profan peste tot
suspine profunde undeva din aort?.

Iat? doamn? acum începe un concert
?i-?i vei trece talia printre melodii curioase
cu perla de gal? despre care scoicile m? vor descoase
când luminos leg?nându-m? în frânghie cert
vântu-mi va înte?i ?i mai tare fosforul din oase.

Poemul are titlu de arlechinad?. Constant Tonegaru a tr?it ?i pe vase comerciale, al?turi de tat?l s?u. De multe ori s-a urcat ?i pe catarge, pe parâme, s-a ag??at de scar? în vântul M?rii Mediterane ori al M?rii Negre.
Prin urmare, cititorul va descoperi fie în titlul poemului, “Reveren?a spânzuratului”, fie în cea dea doua strof? un nostalgic omagiu adus tat?lui s?u ?i bravelor aventuri ale acestuia din primul r?zboi mondial. Ofi?erul de marin? Constantin Tonegaru, tat?l poetului, a capturat f?r? lupt?, prin intimidare verbal?, un vas de lupt?. Criticul Barbu Cioculescu a reu?it s? surprind? imaginarul cosmopolit al poetului Constant Tonegaru, bazându-se ?i pe recuperarea istorisirii, din documente autentice, a multor peripe?ii pe m?rile lumii, la care tat?l s?u l-a f?cut de mic p?rta?. Poate din acest motiv atitudinea mai nep?mântean?, simulat maritim? a acestuia, de parc? ar fi suspendat pe deasupra valurilor, precede ?i declara?ia de iubire pentru “doamna” inimii artistului. Tonalitatea discursiv? are caden?a tangajului, dar întâlnim din p?cate ?i multe caren?e logice sau ale sintaxei poetice. Metafora “candelabre” reprezint? prea facil, conform curentului simbolistic, c?l?uza matrozilor, stelele. “Turnul peste popor” poate fi o fort?rea?? din apropierea unui ??rm de mare ori de ocean: Edikulé din Instambul, turnul-închisoare din Thesalonicul turcit.
Adresarea non?alant? din primul vers al poemului este cam strident?. A “pune ochelarii” fumurii unei “doamne”, chiar dac? ace?tia ar fi de “maistru sudor”, sun? mai mult a o în?ela cu alt? femeie. Tonegaru (Tonel, cum îi spuneau intimii) a fost o fire la fel de boem? ca ?i tat?l s?u. Discursul s?u poetic nu s-a desprins înc? din materia inform? a liricii intimiste. Depoetizarea limbajului, pe care deja o aplicaser? cu succes Geo Dumitrescu, Ben Corlaciu, Alexandru Lungu ?i Ion Caraion îi cam joac? feste lui Constant Tonegaru. Influen?a lui Ion Minulescu, decisiv? pentru tân?rul poet care a oscilat între grupul poe?ilor de la “Albatros”, cenaclul “Sbur?torul” al lui Eugen Lovinescu ?i grupul neimportant al revistei “Kallende” înfiripat în jurul s?u ?i al lui Vladimir Streinu este de-a dreptul p?guboas?, nu numai pentru acest poem de dragoste, ci în întreaga crea?ie literar? a lui Constant Tonegaru.
În strofa a treia se resimte o alt? influen??, cea a metodei onirice suprarealiste, precum ?i a cruzimii imaginarului din romanele lui Gustav Meyrink ?i Max Blecher (“denun? avatarul a?teptând s? fiu spintecat”, “dup? trecerea organelor mele în revist?”). Lipse?te o decantare personal? a tr?irilor poetice. Pân? ?i concordan?a timpurilor nu este respectat?: “p?streaz?-l [...] ?i-mi denun?”. Sintaxa complicat? face aproape imposibil? lecturarea strofei a treia. Din sintagma “era cu stridii”, ideea foarte abscons? creeaz? nepl?cuta omonimie a semnificantului “era” – substantivul putând fi perceput, prin evanescen??, ca verb: “din era cu stridii exist?” (era-exist?). Tot schepsisul acestei a treia strofe, formarea pietrei la rinichi (precum natura creeaz? perla într-o stridie exotic?) se duce de râp? în finalul acestei strofe mediane, pentru c? Tonegaru consider? c? piatra s-ar forma “la ficat”, a?a c? “aburul inimii” sale nu mai poate s? se solidifice în locul anatomic ?intit: în memoria iubitei.
Strofa a patra sun? livresc ?i fals: “tezaurul metafizic”, “mai p?strez un fagot”, “luminat [...] pe panoplia ce-l suport?”, “spiritul muzicii”, “cu fantezie de profan”, “suspine profunde”. Prea mult a b?tut moned?, la maturitate, criticul Ion Negoi?escu, în istoria sa literar?, asupra geniului uitat al lui Constant Tonegaru. Despre a cincea strof?, în care ne atrage aten?ia o invita?ie a “doamnei” la dans, în ciuda titlului descurajant, nu avem decât s? presupunem c? în mintea lui Constant Tonegaru aveau loc ?i arlechinade macabre, cu epave, saloane înecate, spectre aristocratice pe fundul m?rilor ?i oceanelor.



Planta?ia de cuie

Ca ni?te mâini cu degetele tunse,
de dou? ori r?sucite sub o lucarn? din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cer?eau dezr?d?cinarea
de la Marele Temnicer.

A?teptam –
a?teptam s? v?d ce-o s? se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
« Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coast?;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
… r?sufl?, nu r?sufl?, a murit ?
Azi-mâine, se face ora s? d?m atac la bastion.
Când m? voi întoarce, dac? m? voi întoarce,
în contra fricii în loc s? descânta?i cu p?r de lup
z?pada p?rului meu s-o topi?i la chibrit. »

Mai de mult pe coada pianului din salon
împ?r?eam solda?ii de plumb în dou? armate
?i topeam pe învin?i la ma?ina de spirt
lâng? oglinda cu îngeri dezola?i deasupra apelor colorate.

Spre tavan duhul od?ii, între broderii olandeze,
se întrupa din osta?ii de plumb arunca?i în scrumier?;
de obicei venea tulburat din somnul de cenu?e
cu pleoapele întredeschise cât o butonier?.

Ascultând cu nep?sare povestea vasului fantom?
croiam din hârtie înving?torului o pelerin?
iar heruvimii p?r?seau demonstrativ în oglind?
de pe rama rococo penele lor de stearin?.

Mai târziu cea?a legendei cu aburii sângelui
î?i d?dea mâna undeva pe câmpul de lupt?,
fire?te, peste sârma ghimpat? de care în salon pe covor
înv??am s? m? feresc târându-m? savant pe burt?.
În plin? noapte ie?ise n?vodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece pa?i de mine domnul caporal
î?i claxona prelung cu pompa biliar?
ce-i atârna din pântec, verde, afar?,
patrula nimicit? la asalt.

Se lini?ti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stamb?.
P?mântul i se urca sub unghii
?i bra?ele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoal?.

Himera Scylla ?â?ni din ea
f?când escal? cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
r?mas acolo pe re?ea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tran?ee lustruia s?tul? pliscul de metal.

Alt?dat? de pe scaune înalte de har
lustruindu-?i pantofii în vreme de pace
înv??am pe zidul opus geografie sumar?
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mân? stângace.

În aceast? singur?tate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observa?ie situat special pe meridian –
c?utam benevol pas?rea-rar? ?i oamenii de lignit
la umbra palmierilor care frem?tau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coast?
era o inten?ie ucis? pe asfalt de m? cuprindea mila
lâng? palmierii veni?i cu ??rmul de aproape
încât st?teau gata-gata s? sparg? lentila.

La sfâr?it spectacolul pleca în vârful picioarelor
?i de la oarecare distan?? l?sa în urm? o pat?;
de acolo se apropia ca o pânz? gigantic? de corabie
obsesia mea din clasa a patra primar?: re?eaua de sârm? ghimpat?.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
« Sunt condotierul Tonegaru f?r? spad?;
mi-am tocit-o ascu?indu-mi ultimul creion
s? scriu cum am dat în poesie cu o grenad?. »

Iat?, s?-?i aduc de la lupt? femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-?i suna solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un c?l?re? fantastic
arm?tura mea proletar? de var.

Un înger î?i desfrunze?te din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgul? pe cer;
trist, trist, lâng? trombarina cu coardele sparte
a?tept s? plec cu o garoaf? alb? la rever.

Doamn?, aceasta e cea din urm? floare pe care mi-o arunci
?i de la balcon îmi ag?? pielea ca pe o c?ma?? deoparte –
sunt Soarele ce-?i g?se?te l?ncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca ni?te ora?e incendiate.

Discursul poetic al lui Constant Tonegaru are aspectul unei evoc?ri marin?re?ti, al unui jurnal de bord, pentru c? în poemul “Planta?ia de cuie” depoetizarea se produce ca o maree în Atlantic, invadând ?i apoi eliberând limba (de uscat sau cea literar?, lirica modernist?). Nu sunt îndep?rtate îns? poncifele poeticii moderniste. Exist? vagi contracar?ri a avangardei istorice (“ca ni?te mâini cu degetele tunse”), îndeosebi a poeticii lui Gellu Naum (“Drume?ul incendiar”). Putem observa îns? c? de data aceasta gesturile nu mai au un caracter intimist, ci o consisten?? neretorizat?, postavangardist?, pentru c? întreg poemul se dovede?te în final a fi o veritabil? epistol? de dragoste. Actantul dragostei c?l?toare îi spune “doamnei” c?-i “Soarele” ei venit din “spelunci”, ca s?-?i g?seasc? razele - cit?m - “în pulpele dumitale dogorind ca ni?te ora?e incendiare”.
Elementului thanatic i se acord? îns? o insistent? prioritate, înc? din primele dou? strofe; “osul alb” al sternului ne apare supradimensionat. Acest os (pieptul metaforizat) este de “plumb”, exact cum sunt ?i to?i “solda?ii de plumb” din scurta declama?ie prezent? în strofele a doua ?i a treia. Presiunea psihosocial? a celui de-al doilea r?zboi mondial, resim?it? în piept, putea s? se materializeze oricând, pe viu, în g?urirea capetelor de c?tre proiectile, schije, bombe. Chiar “osul alb” e personificat de c?tre autor într-o imagine a cotorsion?rii trupului amenin?at: “Os alb, spuneam –/ nu mai bate în stânga sub ultima coast?;/azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.”
Adresarea terestr?, c?tre companioni (cititori, colegii din grupul “Albatros” sau de la "Kallende"), foarte direct?, face referire la o agresivitate discursiv?, la aplombul protestatar al versurilor, care totu?i se cam pierde din vedere, fiind ecranat de acele evad?ri marine, oceanice ale lui Constant Tonegaru: “pomii cer?eau dezr?d?cinarea/ de la Marele Temnicer.”; “« [...]Azi-mâine, se face ora s? d?m atac la bastion./ Când m? voi întoarce, dac? m? voi întoarce,/ în contra fricii în loc s? descânta?i cu p?r de lup/ z?pada p?rului meu s-o topi?i la chibrit. »”.
Strofele a patra, a cincea ?i a ?asea, ca reminiscen?? a jocului cu sold??eii de plumb ?i a citirii basmelor lui Hans Christian Andersen distoneaz? ca t?rie discursiv? cu celelalte prime patru strofe. Poetul se pune confesiv la ad?postul faptelor de glorie ale tat?lui s?u, ofi?er de marin? – “înving?torul” c?ruia îi a?eaz? ?i o pelerin? în plus, pentru a descrie cabina vasului unde ?i-a petrecut o parte din copil?rie. Pelerina este un simbol poetic thanatic, fiind l?udabil? inten?ia fiului de a-i face omogiu unui brav combatant din timpul primului r?zboi mondial, amintit înc? din strofa a doua: “Caut acum pe domnul caporal pe platou –/ … r?sufl?, nu r?sufl?, a murit ?”.
Adev?rata depoetizare începe din strofa a ?asea, un fel de instruc?ie în arta r?zboiului, prin “Sârma ghimpat?” – volumul colectiv albatrosist interzis în anul 1942 de cenzura antonescian?. Livrescul nu dispare cu totul în ultimul vers (“târându-m? savant”). Constant Tonegaru posed? o frazare îndr?znea??, o captatio benevolentiae de invidiat, îns? îi scap? deseori expresii ridicole, pre?iozit??i lexico-semantice. Acestea nu se potrivesc unor pietre bine ?lefuite ?i prinse în metalul discursiv, de tipul aglomer?rii de epitete sau al metaforei “cea?a legendei cu aburii sângelui”.
Osta?ii îi pot p?rea “îngeri dezola?i”, îns? numai în starea de reverie, printre “pleoapele întredeschise cât o butonier?” – o compara?ie reu?it?, prin acuitatea v?zului ?i a sim?irii din copil?rie sau adolescen??.
Distihul imediat urm?tor creeaz? pentru prima dat? verosimilitatea atmosferei walpurgice de dup? 1939, a unei o?ti conduse de Wotan, iar pamfletul literar prinde substan??. Miezul nop?ii semnific? exacerbarea tensiunii dintre na?iuni. Infernul creat este comparat cu un n?vod, prin care se aga?? deja jertfele pe câmpul de lupt? – o personificare static?, de-o virulen?? protestatar? deosebit?. Putrefac?ia nu-i l?sat? s? impieteze olfactiv limbajul poetic, devenit brusc unul de raport militar: “purtând pe spini cadavre mirosind a clor”.