proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Pentru C?lin Ionescu, s?pt?mâna începuse cum nu se poate mai bine. Atât ziarele de luni – pe care le citise pagin? cu pagin? –, cât ?i posturile TV de ?tiri, nu veniser?, nici azi, cu nici o bomb?. B?teau apa-n piu? cu acelea?i ?tiri banale, vechi de trei-patru zile. De zece zile nu se mai pr?bu?ise nici un avion. Americanii obosiser?, probabil, s? tot schimbe guverne prin lume. La noi, weekendul, , se încheiase f?r? ca vreuna din pensiuni s?-?i bage clien?ii în spitale. Nicio toxiinfec?ie alimentar?! Nimic! Era august – în august lumea e în concedii. Dar se p?rea c? luaser? concediu ?i viru?ii letali, cauzatori de epidemii, ?i uciga?ii – pl?ti?i sau nepl?ti?i – ?i militarii care se omorau în post, din gre?eal? sau dintr-o gre?it? comunicare a parolei.

Mass-media era ca o câmpie toropit? de c?dur?, care a?teapt? ploaia. Ploaia de evenimente frapante, care s? atrag? cititorii sau audien?a, întârzia. Din fericire pentru inginerul-pensionar C?lin Ionescu, buletinul meteo anun?a ploi adev?rate pe întreg cuprinsul ??rii. Timp de 24 de ore. Pe timp de ploaie, lumea e nevoit? s? stea mai mult prin cas?. Audien?a televiziunilor e mai mare într-o zi ploioas?, nu? În lipsa altor evenimente notabile ?i, date fiind condi?iile meteo, ?tirea mor?ii sale n-avea cum s? treac? neobservat?. C?lin Ionescu a?tepta de mult? vreme o zi potrivit? pentru a se sinucide. O ocazie mai bun? decât aceast? zi de luni nu i se mai ivise pân? acum. Trebuia s? profite, nu era timp de pierdut.

Hot?rârea de a o curma cu via?a o luase demult. Tr?ise destul. La 75 de ani, de 12 ani pensionar, C?lin Ionescu ducea o via?? lini?tit? în apartamentul s?u de trei camere din Drumul Taberei. În urm? cu ?ase ani îi murise nevasta. Greu, dar dep??ise momentul acela de ?oc, când s-a trezit singur, dup? 41 ani de c?s?torie ?i de deplin? în?elegere. Copii n-avea, ceea ce însemna ?i c? nu-l vizita nimeni din familie, nici m?car din an în pa?te, dar ?i c? avea o grij? mai pu?in. De fapt, nu avea griji deloc. Pensia era mul?umitoare. Unul dintre patentele sale de inven?ii în domeniul fabric?rii maselor plastice era înc? utilizat ?i îi aducea, ca autor, înc? o jum?tate de pensie. ?tia s?-?i umple timpul: plimb?ri în parc, g?tit zilnic, cur??enie s?pt?mânal? prin cas?, meciul de ?ah de la ora cinci, în fiecare zi, cu vecinul de dedesubt, colonelul în retragere Gabriel S?punaru. La 75 de ani, era s?n?tos tun: nici o boal?, nici o durere. Trecea pe la doctor numai o dat? pe an, pentru un consult general ?i pentru analizele obi?nuite. Albise la p?r, dar ?i-l p?strase. Când îl vedeai plimbându-se al?turi de colonelul S?punaru, tân?r pensionar la nici 60 de ani, ai fi zis c? ?i el are tot atâta.

C?lin Ionescu avea totu?i o durere ?i durerea aceasta îl împinsese spre hot?rârea de a se sinucide. Lumea îl uitase. Mai bine zis, lumea nu ?tiuse niciodat? de el. To?i î?i c?rau cump?r?turile în pungi de plastic sau beau ap? sau bere din pahare de plastic, dar nimeni nu ?tia c? în fabrica?ia acelor materiale plastice erau folosite ?i inven?iile sale. Nim?nui nu-i p?sa c? el exist?. N-avea de gând s? treac?, tot neobservat, în t?râmul cel?lalt. Voia ca toat? lumea s? afle c? inginerul-pensionar C?lin Ionescu, inventator celebru în domeniul maselor plastice, ignorat de nemiloasa societate modern?, gr?bit? ?i ingrat?, se sinucisese în modestul s?u apartament din Drumul Taberei. Jurnali?tii puteau s? mai adauge de la ei, cum fac de obicei: lipsa de grij? a autorit??ilor fa?? de pensionarii ??rii, efectele dezastruoase ale singur?t??ii, etc. Important era s? nu omit? esen?ialul: autorul mai multor inven?ii. Cineva care se pricepe la ?tiri, care vrea s? le sporeasc? impactul asupra audien?ei, cu siguran?? c? nu va rata sublinierea calit??ii lui de inventator.
Asta era condi?ia necesar?: el se sinucidea, ei jurnali?tii d?deau ?tirea mor?ii lui la Breaking News. Dar nu era ?i suficient. Trebuia ca ?tirea aceasta s? nu fie concurat? de altele mai de efect. Ar fi trecut neobservat?. Sau, mai r?u, nici n-ar mai fi ajuns în ziare sau pe posturile TV.

Pe la ora 13 i-a fost clar c? o zi mai potrivit? ca acest? zi de luni nu va mai întâlni. Puse în ordine, la vedere, pe birou: hainele de înmormântare, un plic cu testamentul legalizat, chitan?ele ultimelor pl??i ?i instruc?iunile pentru colonelul S?punaru. Prin testament, locul de veci ?i apartamentul s?u treceau în proprietatea fiului colonelului.O not? scris? din timp, pe care o dat? acum, con?inea numai aceste cuvinte:

„Adio! Lumea e frumoas?, dar lumea m-a uitat! N-a ?tiut de mine cât timp am tr?it, a? vrea s? ?tie acum, c? m-am dus. Rog, pe cât posibil, evita?i autopsia. E sinucidere curat?. Inginer-inventator C?lin Ionescu.”

În plicul cu banii pentru înmormântare puse ?i ultimul talon de pensie. Gabriel se va descurca. Aveau locurile de veci al?turi, la „Reînvierea”. Le cump?raser? odat?, în urm? cu dou?zeci de ani. Negre?it c? tot el îl va g?si, la ora cinci, când va veni pentru meciul zilnic de ?ah.
Era ora 13:35 când se dezbr?c?, î?i puse chilo?ii de baie ?i p??i în cad?. D?du drumul apei s? curg? ?i potrivi dopul de la scurgere astfel încât s? men?in? nivelul apei pe la jum?tatea c?zii. Cu o lam? „Astor”, preg?tit? din vreme, î?i t?ie venele de la mâna stâng?. Privi cum apa se coloreaz? cu învolbur?ri ro?ii, sim?i c? îl cuprinde o toropeal?, ca atunci când îl lua somnul la televizor, apoi… apoi… nu mai sim?i nimic.

Colonelul Gabriel S?punaru î?i dormea somnul de dup?-amiaz?. Visa. Pesemne c? era în Afganistan. În spatele lui, mascate dup? ni?te dune, erau tancurile lor. Tancuri americane. Lovituri puternice, ca de tun, îi r?sunau în urechi. Talibanii atacau. Cu Katiu?e ruse?ti. Nu era de glum?. Îi mai l?s? o vreme, ca s?-?i mai consume muni?ia, apoi se ridic? în picioare ?i ordon? contraatacul...
Se trezi buimac. Se uit? instinctiv la ceas, ca s? noteze mai târziu ora atacului. Era ora 14:23. Loviturile de tun încetaser?, dar în dormitor se auzea acum un ?ârâit continuu. De sus, din tavan, se prelingea un firicel de ap? ruginie care, c?zând pe capul patului, se întindea pe cear?af, înro?indu-l.
Domnu’ C?lin! Inginerul uitase din nou robinetul deschis la baie. Îl mai inundase odat?. O fi plecat, o fi dormind, ia s? dea fuga.
S-a îmbr?cat iute, ca la alarm?. Într-un minut era sus. A sunat, de?i ?tia c? inginerul l?sa în permanen?? u?a descuiat?. N-a r?spuns nimeni. A intrat. În sufragerie, în dormitor – nimeni. Ap? pe jos, peste tot. Ro?ie – probabil c? de la covor. S-a dus la baie. Inginerul C?lin Ionescu z?cea f?r? via??. Corpul îi plutea în cada plin? cu ap? ro?iatic?.

Colonelul S?punaru a scos mai întâi dopul de scurgere, ca s? se goleasc? cada. Apoi a sunat la 112. Pân? s? le dea adresa ?i s? le explice despre ce e vorba, cada s-a golit. B?nuiala deveni certitudine: la încheietura inginerului Ionescu se vedea sângele curgând printr-o t?ietur? fin?. „Ce-ai f?cut, domnu’ C?lin? Cu cine o s? mai joc eu ?ah?”

Un om care a v?zut mâini ?i picioare pline de sânge ?i buc??i de creier zburând prin v?zduh nu se pierde cu firea când vede o cad? plin? cu ap? însângerat?, chiar dac? în ea plute?te prietenul ?i vecinul s?u. Colonelul S?punaru a dat toate detaliile cerute de dispecer: adresa, vârsta ?i tot ce se putea vedea la fa?a locului. Pare c? s-a sinucis – le-a spus el. ?i-a t?iat venele cu o lam?. „Astor”, dac? asta conteaz?. „Sânge mai curge?” Mai curgea. „Strânge?i-i bra?ul tare, cu un prosop, cu ceva. Ca un garou.” I l-a strâns bine. „Mai curge?” Mai curgea, dar mult mai pu?in. „Are semne vitale?” I-a pus mâna pe piept. Nu i-a sim?it inima b?tând. Apoi l-a strâns de încheietura dreapt?. Avea puls, dar slab. „În dou? minute ambulan?a pleac? spre dumneavoastr?. Dac? n-a pierdut prea mult sânge ?i dac? zice?i c? ar mai avea puls, atunci poate c? nu-l pierdem.”

Imediat ce primi cazul, doctorul Istrate s?ri în ambulan?? ?i se a?ez? pe locul mortului, lâng? nea Grigore. A?teptar? pân? când Brându?a, asistenta, înc?rc? pungile cu sânge ?i perfuzii. Brându?a se a?ez? pe targ?, în spate. Apoi, cu sirena pornit?, ie?ir? pe ?tefan cel Mare ?i se îndreptar? spre Drumul Taberei.
– Calc-o, nea Grigore, calc-o bine! Simt c? azi e ziua noastr? norocoas?.
– Poate ziua dumneavoastr? norocoas?, morm?i nea Grigore. Nu vede?i c? zbor? Are ?anse?
– Uneori sinuciga?ii au ?anse mai mari decât accidenta?ii, de exemplu, r?spunse doctorul Istrate. Se pare c? mai tr?ie?te.

Trecuse cu vederea aluzia ?oferului. Avuseser? noroc numai o dat?. Dar era adev?rat, numai el ?i asistenta. Atunci când deraiase tramvaiul 5, pe Barbu V?c?rescu. Fiind aproape de Floreasca, trimiseser? cinci ambulan?e. A lor avusese norocul s? transporte sigurul accidentat: o femeie de 40 de ani, mam? a cinci copii. Suferise o fractur? de piramid? nazal?. Cinci copii! Cel mai mic de doi ani! Aur! I-au filmat o jum?tate de or?, cât ?i-au f?cut de lucru la locul accidentului. I-au mai filmat timp de un sfert de or?, cât a durat scoaterea femeii pe targ?, cu perfuzie ?i acoperit? cu folie izotermic?, la Spitalul de Urgen?e. I-au filmat pe to?i, dar seara, pe post i-au dat numai pe doctor ?i pe asistent?. De aceea era nea Grigore sup?rat.
– Brându?a, ceva pe Google despre acest C?lin Ionescu? 75 de ani, la pensie…
Brându?a, lungit? pe targ?, pe burt?, manevra Smartphone-ul.
– Caut don’ doctor, caut. Deocamdat?, nimic. Un fost fotbalist din divizia B s-ar potrivi la nume, dar nu corespunde ca vârst?.
– Fotbalist. N-ar fi fost r?u. Dar te pomene?ti c? pensionarul nostru a fost un oarecare. Atunci avem ?anse mai mici. Ceva bombe pe site-urile de ?tiri? continu? s? se intereseze doctorul.
– Mai nimic, r?spunse Brându?a. Din punctul acesta de vedere st?m bine. Concuren?? minim?!
– Atunci a?tept?m s? vedem ce hram purta domnul pensionar. Sun?m de acolo, da?
?i, ca ?i când ar fi vorbit pân? atunci numai cu ?oferul:
– Atunci am avut ?i noroc, dar ?i ghinion, nea Grigore. Am avut noroc c? noi am preluat singurul accidentat. Dar ghinionul a fost c? fotbalistul acela, acela de la na?ional? – i-am uitat numele – fusese v?zut într-un club, cu nevasta antrenorului. Tocmai în seara dinaintea accidentului. Cei de la Kant TV s-au scuzat: „A trebuit s? t?iem din accidentul cu tramvaiul, abia dac? am putut s? d?m 30 de secunde.” De aceea n-ai înc?put ?i matale. Altfel, ar fi avut material pentru cel pu?in o jum?tate de or?. Te vedeai, în mod sigur.

Felicia S?punaru, nevasta colonelului, îi a?tept? în fa?a blocului ?i îi conduse la apartamentul inginerului C?lin Ionescu, de la etajul doi. Ajun?i sus, în baie, d?dur? ochii cu proprietarul apartamentului ?i cu domnul colonel S?punaru. Numai colonelul se prezent?, regulamentar. Inginerul Ionescu z?cea tot în cad?, tot f?r? via??.
Doctorul Istrate se interes? de starea sinuciga?ului:
– Are familie? Ce a f?cut la via?a lui?
– So?ia i-a murit, copii n-au avut, raport? colonelul, oarecum mirat c? doctorul nu se repede s?-i ia pulsul, s?-i opreasc? sângerarea, m? rog s?-i fac? ceva inginerului.
– A l?sat ?i o not?, e pe birou, se amestec? ?i Felicia. Spune c? se sinucide ?i c? nu vrea autopsie.
– Un anonim, a?adar, trase concluzia doctorul.
– Nu chiar anonim, îl corect? colonelul S?punaru. A avut nu ?tiu câte inven?ii în domeniul maselor plastice. Pentru una primea drepturi de autor. În nota l?sat? pe birou spune c? se sinucide pentru c? lumea l-a uitat.
– Ei, a?a mai merge, se mai lini?ti doctorul Istrate: „Inventatorul-pensionar C?lin Ionescu s-a sinucis în apartamentul s?u din Drumul Taberei. Înc? o valoare a neamului care p?r?se?te aceast? lume ingrat?.” Asta e o ?tire. Control? pulsul inginerului. Înc? se sim?ea b?taia.
– Brându?a, sun? te rog la omul nostru de la Kant TV. Cuvântul cheie: inventator. Viu sau mort, suntem cu el la Floreasca într-o jum?tate de or?. S? ne a?tepte acolo.
Brându?a se execut?.
– Vor fi acolo când îl aducem, don’ doctor.
– Bun, acum s? vedem cum st?m cu domnul inventator. Bun? treab?, domnule colonel. A?i redus sângerarea. Acum s-o oprim de tot. Brându?a, leucoplast?
– ?ti?i c? nu ne-au mai dat de vreo lun?, don’ doctor.
Colonelul S?punaru g?si o cutie cu Band-Q în dul?piorul din baie. Doctorul Istrate dezinfect? t?ietura f?cut? de lam? ?i o acoperi cu leucoplast. În timpul acesta, Brându?a înfipse o branul? în bra?ul drept al sinuciga?ului ?i f?cu leg?tura la punga cu sânge. Nea Grigore ?inea punga, pe post de stativ. Felicia d?du s? le?ine: nu suporta s? vad? sânge, nici m?car picurând din punga aceea de plastic. Colonelul o sprijini, ca ?i cum ?i-ar fi sprijinit un camarad r?nit de o schij? inamic?.

C?lin Ionescu nu p?rea deloc interesat de cele ce se întâmplau în jurul s?u. Brându?a îl strângea înc? de încheietur?, urm?rindu-i pulsul. Abia-abia dac? îl sim?ea.
– Repede cu el la oxigen. În ma?in? îi punem masca. Cu sângele, cu oxigenul – poate îl salv?m, ordon? doctorul.
Doctorul prelu? rolul de stativ. Nea Grigore aduse targa aproape de cad?. Domnul colonel apuc? de umeri, nea Grigore – de picioare. Inginerul Ionescu poposi lin pe targ?. Oricum, nu era în situa?ia s? se plâng?, chiar dac? ar fi fost trântit pe targ?. Brându?a îl înveli într-o p?tur? ?i apoi îl acoperi cu o folie lucioas?, izotermic?.

Trecuser? numai zece minute de când urcaser? în apartamentul sinuciga?ului. Opt-nou? minute de când sunaser? la Kant TV. N-aveau de ce s? se gr?beasc?: riscau s? ajung? înaintea echipajului de televiziune. Numai colonelul S?punaru nu în?elegea de ce nu plecau imediat spre Spitalul de Urgen?e:
– Nu ne gr?bim? Mai tr?ie?te? Poate dac? ajungem mai repede la spital îl salv?m, nu? întreb? el, precaut. ?tia c? doctorilor nu le place s? te amesteci în treburile lor. Dup? cum nici militarii nu permit civililor s? se amestece în treburile lor. M? rog, cu excep?ia ministrului ap?r?rii.
– E între via?? ?i moarte, domnu’ colonel, îi r?spunse Brându?a. Nici Dumnezeu nu s-a gr?bit s?-l ia, înseamn? c? nici El nu s-a decis. A?a c? de ce ne-am gr?bi noi? S? l?s?m s? se fac? voia Domnului! Sânge prime?te, oxigen prime?te. Crede?i c? la spital îi vor face altceva? Tot asta îi vor face. Procedura standard. Dac? vrea Dumnezeu – scap?.

Colonelul t?cu. Doctorul Istrate f?cu un semn. Nea Grigore demar?.
Când ajunser? pe podul Basarab, sun? telefonul asistentei. „Nu se poate! se bosumfl? Brându?a. A câta oar?? A cincea? Ghinionul nostru. V? în?eleg, ave?i priorit??i. Bine c? ne-a?i sunat, s? nu ne gr?bim. R?mâne pe alt? dat?.”
– De la Kant TV, explic? Brându?a, înciudat?. Bahmu?eanca se m?rit? cu Prigoan?! A cincea oar?! Toate televiziunile sunt la sectorul 1, la Starea Civil?. A?a c? nu ne a?teapt? niciuna la Floreasca. Domnule inginer, a?i avut ghinion, se adres? ea sinuciga?ului, ca ?i cum ar fi putut s-o aud?: dac? muri?i, n-o s? ?tie nimeni c? v-a?i dus. Inven?iile alea, câte or fi fost, nu au fost de-ajuns. Îmi pare r?u nea Grigore. Eram siguri, dar n-a fost s? fie. Alt? dat?. Pulsul! E din ce în ce mai puternic! Bag? nea Grigore, avem ?anse s?-l salv?m!

Inginerul Ionescu d?dea semne c? vrea s? r?mân? pe lumea aceasta. De parc? vestea c? Bahmu?eanca se m?rit? din nou cu Prigoan? ar fi f?cut din nou lumea aceasta interesant? pentru el. Sau, dimpotriv?, punându-i în umbr? sinuciderea, acest mariaj ref?cut pentru a cincea oar? îi ar?ta, dac? nu-i fusese clar, c? totul e inutil pe lumea asta: inclusiv o sinucidere.

Inginerul C?lin Ionescu se trezise buimac, a?a cum te treze?ti dup? un somn lung ?i profund. În primul moment a crezut c? e în patul lui ?i c? e trecut de ora cinci dup? amiaz?. Mai ales c? l-a z?rit pe colonelul S?punaru mo??ind pe un scaun, cu jocul de ?ah în poal?. Apoi a auzit piuitul unui aparat, a v?zut stativul cu pefuzie, branula din antebra? ?i perdeaua de plastic. ?i-a dat seama c? nu putea fi în apartamentul lui. ?i-a amintit de lama „Astor”, de cad? ?i de hot?rârea lui de a trece pe lumea cealalt?. Se pare c? nu reu?ise. Se întâmplase ceva care îl întorsese din drum.

Colonelul S?punaru îl l?muri cum se întâmplaser? toate. Cum, v?zând apa scurgându-se din tavan, urcase ?i îl g?sise plutind în apa care se rev?rsase din cad?. Cum venise Salvarea ?i cum îl salvaser?.
– Dac? n-avea?i leucoplast în dul?pior, m? tem c? v? pierdeam, domnu’ C?lin. Cu cine mai jucam eu ?ah?
– Cât a trecut, domnu’ Gabriel? O zi, dou?? se interes? inginerul Ionescu.
– Ieri s-a întâmplat. V-a?i revenit înc? înainte de a ajunge aici, la Floreasca. De atunci sunte?i la Terapie intensiv?. În?eleg c? v-au sedat puternic, de-aia a?i dormit întruna. Dar ce v-a venit, domnu’ C?lin? Nu ne amuzam noi bine cu ?ahul? Pensie bun?, aproape cât a mea, z?u a?a! Ce dac? v-a uitat lumea? Crede?i c? de mine îi pas? cuiva? ?i, vorba aceea, pe câte mine nu era s? calc în Afganistan!
C?lin Ionescu ascult? o vreme lament?rile colonelului. Apoi, brusc, deveni interesat:
– S-a vorbit sau a scris pe undeva despre încercarea mea? În ziare, la TV?
– Nic?ieri, nimic.
– Nici m?car acolo jos, pe ecran, unde defileaz? ?tirile? insist? C?lin Ionescu.
– Nici. Cât am fost pe-aici, pe la spital, c? nu mi-au dat voie s? stau tot timpul, Felicia a stat lipit? de televizor. Am cump?rat toate ziarele de azi. Când î?i mai vii în fire, ?i le dau s? vezi c? n-au pomenit nimic despre sinuciderea dumitale. Cine ?tie, dac? pomeneau de dumneata, pomeneau ?i de mine, c? am chemat Salvarea.
– Ingrat? mai e lumea, domnu’ colonel. Oricum, c? mi-ai f?cut un bine sau c? mi-ai f?cut un r?u, eu trebuie s?-?i mul?umesc.
– Ar fi o explica?ie c? n-au scris nimic despre sinuciderea dumitale. Dar s? nu te superi. Înc? de când eram în Salvare ?i goneam spre Floreasca, s-a anun?at c? Bahmu?eanca se m?rit? din nou. Tot cu Prigoan?.
– Nu mai spune! pufni inginerul. Asta explic? totul! ?tirea asta bomb? a pus orice alt? ?tire în umbr?! Ru?ii ar fi putut s? intre în Var?ovia, sau s? bombardeze Washingtonul. Americanii s? scufunde, în sfâr?it, Cuba. N-ar fi dat nimic la ?tiri. Nu mai era loc pe lâng? Bahmu?eanca ?i Prigoan?!
– Las?, domnu’ C?lin, nu te mai nec?ji. Dac? nu era asta, era vreun b?iat de politician prins b?ut la volan. Vreo pipi?? care ?i-a ref?cut silicoanele. Vreo band? de borfa?i care a scos s?biile ?i s-a b?tut cu alt? band?, pentru vreo pirand?.
– Corect. ?i totu?i, chiar s? nu fi avut impact o ?tire ca asta: „Sinuciderea unui inventator”? se întreb?, retoric, C?lin Ionescu.
– Se vede treaba c? nu ar fi interesat pe nimeni. M? ier?i c? poate sunt cam dur cu dumneata, domnu’ C?lin. Dar z?u c? nu merit?. N-a meritat ?i n-o s? merite vreodat?. S? nu mai face?i asta, da?
Intr? doctorul, înso?it de o asistent?. Îl consult?, hot?rând c? a doua zi îi dau drumul.
– Noroc c? n-ai pierdut prea mult sânge, tataie. ?i noroc cu domnu’ colonel, c? în?eleg c? dumnealui a chemat Salvarea. Da’ nu pleci direct acas?: va trebui s? treci pe la Psihiatrie, c? a?a e procedura. Trebuie s? fim siguri c? nu mai faci figura asta. Eu personal cred c? n-o s? mai încerci s?-?i iei via?a, dar a?a e rutina noastr? în astfel de cazuri. Te ducem acolo, la Spitalul din Ciolpani, cu ambulan?a noastr?. Domnu’ colonel poate veni acolo numai în vizit?. Nu se admit înso?itori. Dup? câte ?tiu, te vor ?ine acolo o s?pt?mân?.

Spre deosebire de al?i semeni ai s?i, medicul psihiatru Simion Simionic? avea numai un fix: de câte ori se prezenta unei persoane necunoscute, preciza faptul c? Simionic? e numele de familie, iar Simion e prenumele. Precizarea aceasta era, în cele mai multe cazuri, de prisos: doctorul Simionic? avea de-a face mai mult cu bolnavii interna?i la Spitalul de Psihiatrie din Ciolpani. Iar bolnavii nu-i spuneau pe nume sau nu-l apelau cu prenumele. Îi spuneau, pur ?i simplu, domnu’ doctor.
Lucra acolo, la Ciolpani, cu bolnavi adev?ra?i sau închipui?i, de 25 de ani. Î?i f?cea meseria sârguincios, dar dac? l-ai fi întrebat, n-ar fi ?tiut s?-?i spun? de ce. Meseria, în general, era pentru el mai mult rutin?, mai mult reflexul de a face treburile pentru care era pl?tit. Dar bolnavii, bolnavii în particular, chiar îl interesau. Bolnavii erau cazuri. Cazurile sem?nau foarte rar unul cu altul. Pân? s? ajung? s? se contopeasc? în statistici, în procente de vindecare, cazurile cu care avea de-a face îi colorau zilele ?i îi f?ceau via?a suportabil? acolo, în izolarea Ciolpanilor.
Pe lâng? îngrijirea bolnavilor interna?i la psihiatrie – între care nu pu?ini erau din categoria sinuciga?ilor, atâ?ia câ?i erau salva?i în ultimul moment sau câ?i e?uau în încercarea de a-?i lua via?a – doctorul Simionic? mai era chemat, când se v?dea a exista timp pentru a?a ceva, ca s? negocieze. Ca s? încerce s? conving? vreun disperat c? nu exist? motive pentru a renun?a la via??. S?-l conving? s? nu sar? de la nu-?tiu-al-câtelea etaj, sau s? nu detoneze vreo bomb? artizanal?, imaginar? sau real?. Procentul lui de reu?it? în astfel de negocieri trecea de 85%. Sigur, ?i la negocierile acestea existau cazuri ?i cazuri. Cei salva?i ajungeau la Ciolpani ?i doctorul Simionic? îi trata caz cu caz. Chiar dac? medicamentele sau ?edin?ele de terapie individual? sau în grup erau acelea?i. Încerca s? vindece cazuri diferite cu metode generale. Se mira ?i el cum reu?ea.
În diminea?a aceea de miercuri fusese chemat s? negocieze. Un tip se urcase pe acoperi?ul cl?dirii Ministerului Înv???mântului ?i amenin?a c? se arunc? de acolo dac? nu i se rezolv? dolean?ele. Când a ajuns acolo, a g?sit pe pozi?ie ?i jandarmii, ?i serviciul de urgen??, ?i mul?imea obi?nuit?, de gur?-casc?. A urcat în pod ?i a scos capul pe o lucarn?. De acolo l-a v?zut de aproape pe sinuciga?. St?tea cu un picior pe ?igl? ?i unul pe jgheabul de pe margine. L-a recunoscut imediat: un profesor din Alexandria, care-i fusese pacient în urm? cu vreo dou?zeci de ani. Tot dup? o încercare de sinucidere. Îl considera vindecat pentru totdeauna. ?i iat?, omul recidivase.
– Ce face?i domnule profesor? M? mai ?ine?i minte? Ciolpani? Acum, s? tot fie, dou?zeci de ani? Profesor? Alexandria? I s? încerc ?i numele: Pascu ?i mai cum? Alexandru?
– S? tr?i?i, dom’ doctor. Memoria nu v? în?al?: Pascu Alexandru. Alexandru din Alexandria, cum obi?nuiesc s? m? prezint. Profesor de fizic?.
– Care-i baiul, domnule profesor? De ce îmi strici dumneata statistica? Te trecusem la vindeca?i pe veci. Se poate? se lament? doctorul Simionic?.
– Îmi pare r?u, dom’ doctor, nu credeam s? ajung pe acoperi?ul acesta. Nici nu ?tiam c? v? cheam? pe dumneavostr?, s? negocia?i.
– ?i de ce m? rog ai ales taman cl?direa asta joas?? Numai dou? etaje? De ce nu Inter, sau turnul prim?riei de la Banu Manta? glumi doctorul.
– Nu vreau s? m? fac praf de tot, glumi ?i profesorul. S? mai r?mân? ceva de îngropat.
– Bun, asta mi-e clar. Nu zic c? ne vom în?elege pân? la urm?, dar e bine c? suntem cuno?tin?e vechi. Care-i motivul? Atunci, parc? era ceva cu nevasta, nu?
– Motivul e directorul de la liceu. Anul acesta, dup? dou?zeci de ani, am dat iar un olimpic. Men?iune la Olimpiada Interna?ional?. Nu-i pu?in lucru, nu? ?i domnul director vrea ca, din toamn?, s?-mi ia clasa cu olimpicul ?i s? o dea unei colege. Protejata lui! P?i s? nu te sinucizi?
– Dac? nu po?i s?-l omori pe director, e clar c? sinuciderea r?mâne singura op?iune fezabil?, îl aprob? doctorul. Ai încercat?
– Ce? se mir? profesorul.
– S?-l omori pe director. M? scuteai pe mine de un drum de la Ciolpani pân? aici.
– Hai c? glumi?i! f?cu profesorul Pascu. Ca profesor, m? lupt cu violen?a elevilor, care e în cre?tere, ?i eu s? ajung s? ucid? Ce exemplu le-a? da elevilor mei?
– Înclin s? v? dau dreptate, se replie doctorul. Sinuciderea, de?i e ?i ea, în fond, o violen??, nu face r?u decât sinelui. E egoist?, dar nu face nici r?u, nici bine celor din jur. În cazul dumneavoastr?, profesoara, colega dumneavoastr?, chiar ?i directorul, se vor bucura dac? reu?i?i. Asta vre?i, s? se bucure cei doi?
– Eu nu m-am gândit la consecin?a asta, f?cu, înciudat, profesorul. M-am gândit c? dac? amenin? c? m? arunc de pe cl?direa Ministerului Înv???mântului va ie?i m?car vreun adjunct ?i îmi va promite c? schimb? hot?rârea directorului. ?i c? îmi vor da clasa ?i olimpicul înapoi. C? doar eu l-am preg?tit în primii doi ani de liceu.
– E greu ce-mi cere?i, domnule profesor. Dar acesta e rolul meu: s? încerc. Iar rolul dumneavoastr? e s? v? ?ine?i bine. S? nu aluneca?i pe ?iglele acelea. Da?i-mi o jum?tate de or?, v? rog.
Peste o jum?tate de or?, doctorul Simionic? flutur? victorios o foaie cu antetul ministerului.
– S-a f?cut, domnule profesor. E semnat? de directorul general pentru înv???mântul preuniversitar. Radu Socolovschi, îl ?ti?i, nu? Scrie c?, din ordinul ministerului, ve?i fi men?inut la clasa cu olimpicul. Ne d?m jos? Mergem la Ciolpani, de bun? voie?
Au coborât împreun?. În strad? r?m?sese numai o ma?in? a Jandarmeriei. Nici un echipaj de televiziune. Mul?imea de gur?-casc? disp?ruse ?i ea. Un jandarm îi l?muri:
– Televiziunile au plecat valvârtej. Toat? lumea e cu ochii pe televizoare. La B?neasa s-a n?scut un pui de tigru: jum?tate t?rcat, jum?tate alb.
Profesorul Pascu sim?i un nod în gât. ?i încercarea aceasta de sinucidere va trece neobservat?, ca ?i celelalte dou?!
Doctorul Simionic?, v?zându-l nec?jit, încerc? s?-l consoleze:
– A?a e lumea, domnule profesor. Superficial?. Prefer? lucrurilor serioase, chestii de doi bani. Statistica o confirm?, crede-m?. Dumneata ai stat departe de fenomen timp de dou?zeci de ani. Dar eu, eu tr?iesc, vrând-nevrând, în el. M? hr?nesc cu fenomenul acesta. Numai în 5% din cazuri încerc?rile de sinucidere ajung la ?tiri. ?i, Nota Bene, vorbim numai de încerc?rile de care se afl? din timp, de cele nefinalizate. Ca a dumitale. Mie personal îmi convine c? nu se face prea mult? publicitate în astfel de cazuri. Ar da idei, m? scuza?i, mai multor nebuni. Dar în?eleg, pe deplin, ?i dezam?girea dumitale. S? prefere un tigri?or unui profesor de fizic?? ?i înc? unul cu olimpici, ca dumneata? Vede?i c? ave?i de pl?tit o amend? de 1000 de roni. Pentru tulburarea ordinii publice. De asta nu v-am putut sc?pa.

Ajuns la Ciolpani, doctorul Simionic? îl caz? pe profesorul Pascu în zona de lini?ti?i, f?cându-i semn asistentei c? nu trebuie s?-l supravegheze din scurt. Nici s?-l sedeze. Cauza sinuciderii fusese rezolvat?. Profesorul nu mai l?sa din mân? hârtia pre?ioas? cu antetul Ministerului Înv???mântului. Doctorul z?bovi numai vreo zece minute în rezerva profesorului Pascu, butonând televizorul pe toate canalele de ?tiri. Toate transmiteau de la Gr?dina Zoologic? din B?neasa scene tandre cu tigroaica Zâna al?ptându-?i puiul. Puiul era, într-adev?r, pe jum?tate t?rcat, pe jum?tate alb.
Nimic despre încercarea de sinucidere a profesorului din Alexandria. Doctorul trase concluzia, ca un profesor care ?i-a încheiat demonstra?ia la tabl?:
– M?car a?i avut o concuren?? serioas?, domnule Pascu. A?i v?zut comentariile: un tigri?or ca al Zânei se na?te o dat? la o sut? de ani. Pe când sinucideri, v? spun eu cum e cu sinuciderile: o medie de dou? pe zi la nivel na?ional. Dac? a?i fi la o televiziune, la ?tiri, ce a?i da pe post? Pe un profesor care amenin?? c? se arunc? în gol pentru c? i s-a furat olimpicul, sau pe micu?ul acesta care a mo?tenit, nu se ?tie cum, bl?ni?a asta ciudat?? Mânca?i, trage?i un somn bun ?i ne vedem la ?ase, în cabinetul meu. Ne mai povestim acolo ce am mai f?cut în ultimii dou?zeci de ani…
Doctorul g?si imediat în arhiv? dosarul lui Pascu Alexandru din Alexandria. Memoria nu-l în?elase. Primele dou? încerc?ri, în urm? cu dou?zeci de ani, fuseser? din cauza so?iei. Îl aduseser? tot aici, la Ciolpani, abia dup? a doua. La plecare considerase cazul rezolvat. Îl considerase vindecat. ?i totu?i, uite c? dup? atâ?ia ani, profesorul o comisese din nou. Doctorul Simionic? se gândi, cercet? ni?te tabele statistice, dar nu-?i aminti ?i nu g?si nimic similar în istoria Ciolpanilor. Profesorul era, indiscutabil, un caz. Trecuse cu bine prin trei încerc?ri de sinucidere. Iar a treia, la mult timp dup? a doua, era, clar, atipic?…
Chemat în grab? la negocierea de pe acoperi?, doctorul Simionic? nu apucase s? se ocupe prea mult de pensionarul adus în diminea?a aceea de la Floreasca. Dosarul care-l înso?ea era sub?irel. C?lin Ionescu, 75 de ani, pensionar. Un sinuciga? la prima încercare. Examin? abia acum fi?a întocmit? la Floreasca, raportul medicului de pe ambulan?? ?i nota scris? de inginerul C?lin Ionescu înainte de a da drumul la robinetul din baie ?i de a-?i t?ia venele cu o lam? „Astor”. Înc? unul care nu mai poate tr?i pentru c? lumea l-a uitat! î?i spuse doctorul. Câ?i din ??tia nu-i trecuser? prin mân?! ?i câ?i nu trecuser? dincolo, prin propria voin??, f?r? ca nimeni pe lumea aceasta s? se sinchiseasc?! Sinuciderea e, ca ?i via?a, o iluzie – filozof? doctorul.
Avea doi pacien?i noi. Dou? cazuri. Se gândi imediat c?, în loc s? înceap? ?edin?ele de terapie cu fiecare în parte, putea foarte bine s?-i cheme pe amândoi odat? la o ?edin?? de terapie în grup. Chiar dac? profesorul împlinise 55 de ani, iar pensionarul avea 75, erau compatibili ca nivel de preg?tire. Pensionarul avea s? profite din experien?a profesorului aflat la a treia încercare. Pus s-o împ?rt??easc?, profesorul avea s? se simt? m?gulit.

La ora ?ase, doctorul se prezent?: doctor primar Simion Simionic?. Simionic? e numele de familie. Apoi, ca gazd? f?cu prezent?rile: inginerul-pensionar C?lin Ionescu – la prima, profesorul de fizic? Pascu Alexandru din Alexandria – la a treia. Inginerul ?inu s? adauge: Inventator. Profesorul nu se l?s? mai prejos: doi olimpici interna?ionali. Doctorul p?r?si fotoliul din spatele biroului ?i se a?ez?, împreun? cu cei doi pacien?i, lâng? o m?su?? rotund?.
Doctorul cuno?tea foarte bine teoria terapiei în grup. O aplicase de atâtea ori. Nu trebuia s? le fac? moral? pacien?ilor. Morala trebuia s? rezulte din discu?ia liber?. Ascultând povestea altuia, fiecare pacient l?sa deoparte inhibi?iile ?i d?dea drumul, liber, propriei pove?ti. La biseric?, m?rturisirea aduce izb?virea, iertarea p?catelor. A?a ?i la terapia în grup. Numai c? el, ca doctor, trebuia s? evite s? apar? în rolul preotului care spovede?te. Trebuia numai s? ghideze discu?ia astfel încât s? n-o ia razna. S-o ghideze astfel încât s? cad? liber pe concluziile pe care psihiatria modern? le documentase foarte bine în cazul sinuciderii. Ca în orice alt? boal?.
S? domine, dar discret. F?r? ca pacien?ii lui s? se ascund? sub vreo carapace, din instinct de ap?rare.
– Domnilor, începu el, sunt foarte sup?rat pe dumneavoastr?. Dumneavoastr? înc?rca?i sistemul de s?n?tate cu cheltuieli inutile. Nici nu ?ti?i cât cost? o zi de spitalizare aici! ?i, dac? a?i fi bolnavi, a? în?elege.
– Eu n-am avut nici cea mai mic? inten?ie s? pun pe al?ii la cheltuial?, se scuz? C?lin Ionescu. Am l?sat banii de înmormântare în plic. Am scris în not? c? m-am sinucis, ca s? evit autopsia ?i cheltuielile aferente. Ce vin? am eu c? m-au g?sit ?i m-au salvat. M-au întrebat dac? vreau s? fiu salvat?
De?i pensionarul avea dreptate, doctorul nu p?ru a-l b?ga în seam?. Ar fi însemnat s? cedeze ini?iativa. S? nu mai domine.
– Sângele acela putea fi folosit la salvarea altcuiva. Cineva care nu-?i trimisese propriul sânge la canalizare. Iar în cazul dumitale, domnule profesor, jandarmeria putea s?-?i trimit? echipajul s? lupte cu infractorii, nu s? asiste cum te arunci în gol. Directorul general din minister avea destul? b?taie de cap cu bacalaureatul din toamn?, trebuia el s? ?tie de olimpicul dumitale? Vede?i, a?i înc?rcat societatea cu problemele dumneavoastr? m?runte. Cui îi pas?, în afar? de mine, care sunt obligat de meseria pe care o am, de sinucideri?
Cei doi pacien?i aprobar? prin t?cere. Domina?ia doctorului era stabilit?.
– Bun, gata cu moarala, p?ru c? se destinde doctorul ?i c? e gata s? asculte. Ce-a?i zice, domnule profesor, s? ne povesti?i ce ?i cum? Cum a fost cu cele trei încerc?ri? Eu le ?tiu pe toate, doar suntem cuno?tin?e vechi, nu-i a?a? Dar poate domnul inventator ar vrea s? afle cum a fost la dumneavostr?. Cum e la al?ii. P?cat c? nu putem s? facem terapii din acestea de grup înainte, cu cei care au de gând. Mai ales cei care sunt înaintea primei încerc?ri ar profita. Ar fi mai preg?ti?i. N-ar mai improviza, n-ar mai da gra?.
– Ba eu m-am preg?tit temeinic, n-am l?sat nimic la voia întâmpl?rii, protest? iar C?lin Ionescu. De unde s? ?tiu c? dopul de la cad? va bloca scurgerea ?i c? îl voi inunda pe vecinul de jos? Dac? nu era asta, reu?eam.
– Domnule inventator, v? vine ?i dumneavoastr? rândul. Hai s?-l ascult?m mai întâi pe domnul profesor. Putem s? punem întreb?ri, nu-i a?a, domnule Pascu?
Profesorul, obi?nuit s? fie ascultat de elevi, începu s? povesteasc?.
– Acum dou?zeci de ani. În 1993. Am tr?it cu to?ii acele vremuri. Lumea era în schimbare. To?i voiau s? se mi?te, dar mul?i nu ?tiau în ce direc?ie. Unii se b?gau în politic?, al?ii în afaceri. Mul?i s?r?ceau, pu?ini se îmbog??eau. ?ti?i bine c? atunci era momentul s? te mi?ti: cei care au avut pe atunci pornirea au ajuns departe. Aveam treizeci ?i cinci de ani. D?dusem primul olimpic. Visul oric?rui profesor de liceu. Primul olimpic interna?ional din Alexandria. Scrisese despre el în „Vocea Teleormanului”. Pomeniser? acolo ?i numele meu. Eram mul?umit. Ce-mi trebuia mai mult? Nevast?-mea – cu zece ani mai tân?r?. Îmi fusese elev?. La mecanica newtonian? mai f?cuse fa??. Cum am ie?it din ea ?i am dat de hidraulic? ?i electricitate – ca s? nu mai pomenesc de fizica atomic? – n-a mai f?cut fa??. Corigen?? dup? corigen??. O preg?team vara, suplimentar. F?r? bani, c? n-am luat niciodat? bani pe medita?ii. ?i uite-a?a, când a terminat liceul ne-am c?s?torit.
– Era frumoas?? se interes? pensionarul.
Profesorul Pascu scoase o poz? din portmoneu ?i le-a ar?t?. O adolescent? blond?, cu p?rul strâns cu benti??, le zâmbea din fotografie, sfidând timpul.
– Frumoas? e pu?in spus! oft? profesorul punând fotografia la loc. O zei??! O zei?? atletic?! Campioan? cu echipa de triatlon, la juniori. Eu o preg?team încât s? ?tie m?car de trecere, dar la celelalte materii o treceau profesorii numai pentru c? era frumoas? ?i pentru c? era campioan? na?ional?. Doar la bac, pentru c? m? îndr?gostisem nebune?te de ea, doar atunci am ajutat-o. Îl cuno?team pe ?eful de comisie. Îmi fusese profesor la facultate, la Bucure?ti. I-am cerut s-o treac?.
– ?i în schimb a?i sedus-o. Sau v-a cedat. Vechea poveste, se ar?t? atot?tiutor inginerul C?lin Ionescu.
– Nici vorb?! N-am încercat nici m?car o dat? s? profit de vreo elev?. Nu-mi st? în caracter. De?i o iubeam ?i ea sim?ea asta, nu i-am f?cut niciun avans. ?i nici ea mie. Dup? bacalaureat, a dat la ASE. A picat în var?, a picat în toamn?. Abia atunci mi-am dat seama c? trecuse, cum v-am spus c? trecuse, prin liceu. Abia în toamna aceea, când nu-mi mai era elev?, am început s? ne vedem ?i, în iarn?, ne-am c?s?torit.
– Frumos, exclam? doctorul, ca un îndemn c?tre profesor: s? continue.
– Am ?inut-o acas?. A dat ?i în anul urm?tor la ASE, a picat din nou. Cu sportul a terminat-o imediat dup? liceu. Se plictisea. Ne-am gândit s? se angajeze pe undeva, dar unde? Vânz?toare la Alimentara sau la I.L.F? Nu se f?cea pentru o nevast? de profesor, nu? S? se califice muncitoare la „Rulmentul”? Nu s-a gândit nici ea, n-a? fi l?sat-o nici eu. În faza asta ne-a prins revolu?ia din 1989.
– Momentul de cotitur?, punct? pensionarul.
– Ie?irea din marea plictiseal?, aprob? doctorul Simionic?. Cred c? nevasta dumitale nu s-a mai plictisit. M?car pentru o vreme.
– Într-adev?r, continu? profesorul Pascu Alexandru din Alexandria. Am tr?it cu to?ii perioada. Am tr?it-o la televizor. Spectacol continuu: de diminea?a pân? mult dup? miezul nop?ii. Fuga ?i execu?ia Ceau?e?tilor, CPUN-ul, mitingurile pro ?i contra, Pia?a Universit??ii, Mineriadele. ?i câte ?i mai câte. Nevast?-mea nu mai avea timp s? se plictiseasc?. Era tot timpul cu ochii pe televizor sau pe ziare. Eu, mai pu?in. Îmi vedeam de lec?ii, ca ?i cum nu se întâmplase mare lucru. La ?coal? Revolu?ia învinsese pe deplin: nimeni nu mai înv??a. Tr?geam de elevii mei s? treac? clasa. Numai c? lor nu le mai p?sa, parc? le-a? fi vrut r?ul. Ca în bancul acela cu b?trânica: b?trânica nu voia s? treac? strada.
– Îmi place c? a?i luat povestea de la început, îl l?ud? pensionarul Ionescu. Nu vedem înc? sinuciderea, dar uite c? ne-am amintit de anii aceia.
– Ajungem ?i acolo, continu? profesorul Pascu. Mul?umesc pentru apreciere. ?i, nu ca s? v? întorc complimentul, dar ?i mie îmi pare bine c? am de-a face cu oameni dispu?i s? asculte. To?i sunt gr?bi?i, to?i vorbesc, dar nimeni nu mai ascult? în zilele noastre. A?adar… Pe m?sur? ce spectacolul str?zii sau al vie?ii politice se banaliza, nemul?umirea nevestei mele sporea: „Cutare ?i cutare au dus rulmen?i, sau stofe la Istanbul ?i au venit cu dolari. Cut?ric? a ajuns deputat. Ce, tu e?ti mai prost? O s? tr?im toat? via?a din leafa asta meschin? de profesor? C?, de ce nu dau m?car medita?ii?” Într-un fel avea dreptate. Dar, prin firea ?i profesiunea mea, sim?eam c? nu pot face altfel. C? merg pe un drum unic, c? nu am alternativ? la el ?i c?, dac? l-a? p?r?si, m-a? pierde. Nici acum, când s-au întâmplat toate câte s-au întâmplat, nici acum, dac? s-ar repeta istoria, nici acum n-a? proceda altfel.
– De fapt, n-a?i f?cut nimic, îl zgând?ri doctorul Simionic?.
– Da, a?a e, r?spunse, f?r? s? se supere, profesorul. Tocmai asta îmi repro?a nevast?-mea. O vedeam nemul?umit?, îi d?deam într-un fel dreptate, dar n-am întreprins nimic. Ajungem în 1993. Cum spuneam, eram absorbit de marea mea victorie: o elev? de-a mea se întorsese cu bronz de la Olimpiada Interna?ional? de Fizic? de la Berlin. Era într-a IX-a, putea s? mai produc? medalii înc? trei ani. O fat? excep?ional?. Eu îi d?dusem pornirea. Atât. Restul era talentul. Munca ei. Dar, în general, cam la atât se rezum? rolul profesorului în cazul elevilor dota?i. În ziua în care am aflat c? eleva mea a luat medalia de bronz, când m-am întors de la ?coal?, am g?sit un bilet de la nevast?-mea: „Te p?r?sesc. Plec în Italia. M-am s?turat de s?r?cie. M-am s?turat s? te v?d cum nu faci nimic. Nu-?i mul?umesc. N-am pentru ce. R?mâi cu fizica ta stupid?. Eu nu vreau s?-mi ratez via?a.”
– Îmi închipui ce dureros a fost, îl comp?timi C?lin Ionescu. De?i n-am trecut prin a?a ceva…
– Se zice c?, în astfel de situa?ii, î?i vine s? mori, spuse profesorul.
– Da, dar pu?ini iau expresia la propriu, f?cu, nemul?umit, doctorul Simionic?.
Profesorul nu-l contrazise.
– A?a-i, eu am luat-o la propriu. Drept în inim?. Am sim?it c? lumea s-a pr?bu?it. C? nu mai are rost s? tr?iesc. Mi-a venit s? mor – la propriu. Am luat o sfoar? mai groas? ?i m-am dus în dosul casei. St?team, cum stau ?i acum, la curte. Am f?cut un la? din sfoar?. Am pus un scaun, am legat sfoara de o creang? groas?, dintr-un prun. Mi-am pus la?ul în jurul gâtului ?i m-am balansat pân? mi-a fugit scaunul de sub picioare. Ce a urmat ?tiu numai din povestite.
– V-a?i gândit la ceva anume în momentul acela ultim? se interes? doctorul.
– La nimic. Creierul mi se golise de gânduri, r?spunse profesorul.
– Ce zice?i, domnule inginer, unde crede?i c? a gre?it domnul profesor? întreb? doctorul.
– N-o s? îl nec?jesc pe domnul profesor spunând, a?a cum se spune în astfel de situa?ii, c? nu merita. Nu merit? s? te spânzuri numai pentru c? te p?r?se?te nevasta, spuse C?lin Ionescu. Dar, cum sunt ?i eu cu musca pe c?ciul?, a? da-o pe glum?: nu ?tiai, domnule profesor, c? prunul nu e cel mai nimerit ca pom s? te spânzuri de el? Nuc n-aveai?
– Ave?i dreptate. Datorit? prunului sunt azi aici. M-oi fi zb?tut, creanga n-a rezistat, nu ?tiu exact cum a fost. Po?ta?ul m-a g?sit vân?t, cu la?ul de gât. Atârnat de creang?, dar cu picioarele pe p?mânt. Ca o cârp?. Ca o sperietoare.
– S? mai zicem c? po?ta nu vine întotdeauna la timp, glumi ?i doctorul.
– Mi-a scos la?ul, m-a lungit pe p?mânt ?i a chemat vecinii ?i Salvarea. Pân? s? vin? Salvarea, f?cusem ochi. Eram tot pe lumea asta. Lumea în care nevast?-mea se f?cuse nev?zut?. Doctorul de la Salvare m? cuno?tea: b?iatul lui îmi fusese elev. S-a asigurat c? n-am nimic ?i nu m-a mai dus la Urgen??. Nici vecinii n-au r?spândit vestea c? am încercat s? m? spânzur.
– Haide?i s? observ?m cu to?ii cât de firesc ne-a povestit domnul profesor, punct? doctorul Simionic?. A vorbit lini?tit despre un eveniment cu adev?rat dramatic: p?r?sit de so?ie, nu mai vede nici un motiv suficient de puternic ca s? mai tr?iasc?. Se spânzur? – vedem ce u?or a pronun?at cuvântul acesta care d?, în mod normal, frisoane. Scap? printr-o minune. Atunci, când v-a?i venit în fire ?i v-a?i dat seama c? tr??i înc?, ce a?i gândit, domnule profesor?
– Mi-a fost ?i pu?in ciud?. Mi-era necaz c? am e?uat. Mie nu-mi place nereu?ita. Mi-a fost ru?ine de po?ta?, de vecini, de doctorul de la Salvare.
– ?i mie mi-a fost ciud? când m-am trezit la Floreasca ?i am v?zut c? tr?iesc. Când am v?zut c? e?uasem cu sinuciderea, ad?ug? pensionarul C?lin Ionescu.
– Orgoliul, vede?i? f?cu doctorul. Orgoliul de a reu?i în toate. Plecarea so?iei v-a lovit ?i în iubirea pe care i-o purta?i, dar ?i în orgoliu, în mândria dumneavostr? de b?rbat. ?i orgoliul v-a împins spre la? ?i spre prun. A?i spus c? a?i sim?it ?i ciud?. ?i mai ce?
– M-am mirat c? m-am ?i bucurat pu?in. Cu zece minute mai înainte considerasem c? via?a mea nu mai are sens. Când mi-am revenit, m-am bucurat c? tr?iesc.
– Dumneavoastr? a?i spus-o, f?cu, triumf?tor, doctorul. Poate dac? v? mai gândea?i, mai a?tepta?i o zi, dou?, o lun?, a?i fi g?sit mai multe motive s? v? bucura?i de via??, decât motive s?-i pune?i cap?t. La concluzia asta ajung, f?r? s?-i împing eu, aproape to?i sinuciga?ii care ajung aici. „Trebuia s? a?tept s? treac? momentul acela de orbire, momentul care mi-a luat min?ile.”
– V? rog s? m? ierta?i, domnule doctor, dar eu m-am gândit îndelung la hot?rârea aceasta dramatic?, interveni C?lin Ionescu. Luni de zile am a?teptat s? se întâmple ceva: ori s?-mi treac? dorin?a de a-mi curma zilele, ori s? dispar? motivul pentru care via?a mi se p?rea lipsit? de sens. N-a intervenit nicio schimbare: nici într-un sens, nici în cel?lalt.
– Ajungem ?i la dumneavostr?, îl lini?ti doctorul. S? continu?m cu domnul profesor. A doua…
– A doua. M-am concentrat pe preg?tirea peste var? a olimpicei mele. Îi d?deam probleme din culegeri, discutam subiectele mai dificil de în?eles. Venea pe la mine cam o dat? pe s?pt?mân?. Sau, câteodat?, când se împotmolea la vreo problem?, venea ?i mai des, pe neanun?ate. O minte excep?ional?. Rezolva ?i unele probleme la care eu m? chinuisem zile de-a rândul. O s-o iau pu?in înainte cu povestea ei: a luat înc? trei medalii, toate de aur, în anii urm?tori. A fost admis? ?i a terminat Fizica la Cambridge. E acum profesoar? universitar? acolo. M? viziteaz? ori de câte ori vine prin ?ar?. În urm? cu trei ani m-a invitat ?i m-a plimbat prin toat? Marea Britanie. Revin la povestea mea, dar am vrut s? ?ti?i ?i ce s-a întâmplat cu ea, cu eleva mea. Nevast?-mea a gr?bit divor?ul. Nu s-a ar?tat la proces. Era tot în Italia, a spus acolo, la tribunal, avocatul ei. Pe la începutul lui august mi-a venit hot?rârea de divor?. De?i o iubeam înc?, am primit hârtia aceea mai u?or decât primisem biletul în care spunea c? m? p?r?se?te. Numai c?, fix pe 1 septembrie, am primit o scrisoare prin care m? anun?a, sfid?tor, c? se m?rit? cu un italian. „Gianni are cinci pizzerii la Floren?a, vil? pe malul m?rii ?i m? iube?te foarte des. Subliniase des. Ne-am c?s?torit ieri într-un palazzio vechio ?i plec?m în voiaj de nunt? în Hawaii. ?i-am scris ca s? te bucuri ?i tu ?i ca s?-?i spun c? po?i s?-?i bagi în fund toat? fizica, mai ales pe cea cuantic?.”
– Urât spus, se revolt? C?lin Ionescu. Putea s? foloseasc? un limbaj ceva mai academic.
– V? cuno?tea bine, complet? doctorul. Lovea în orgoliu, ?tia c? acolo v? doare cel mai tare.
– Ea vorbea de fizica cuantic?! strig? profesorul. Habar n-avea ce spune. Asta m-a înfuriat cel mai tare. M-am dus în baie, am umplut cada cu ap? c?ldu??, am intrat în ea ?i mi-am t?iat venele cu o lam?.
– Ce fel de lam?? s?ri C?lin Ionescu. Ce marc??
– „Wilkinson”. Aproape nou?.
– Eu cu „Astor”. Nou-nou??. Nici n-am sim?it t?ietura, spuse, gânditor, C?lin Ionescu.
– În 55% din cazurile de sinucidere sunt folosite lamele. Doar în 5% e folosit briciul. Culmea e c? nici lame clasice nu se mai g?sesc, de când cu aparatele moderne de ras, ?i nici briciuri. ?i totu?i, uite c? apar la moment în mâna sinuciga?ilor.
Doctorul ap?sa pe cuvântul sinuciga?, ori de câte ori îl pronun?a. A?a spunea teoria: un sinuciga? trebuia s? se obi?nuiasc? s? pronun?e, f?r? s? ezite, atributul pe care ?i-l d?duse singur. A?a cum, în terapia de dezintoxicare, be?ivii sunt înv??a?i s? rosteasc?, des ?i r?spicat: „Sunt alcoolic”. Ca un prim pas spre vindecare.
– ?i? se ar?t? curios pensionarul C?lin Ionescu. Cum de-a?i sc?pat? C? v?d c? robinetul de la cad? l-a?i închis.
Profesorul nu în?elese prea bine, dar continu?.
– Nu ?tiu, c?ci mi-am pierdut cuno?tin?a. Mi s-a spus pe urm? ce s-a întâmplat. Olimpica mea venise s? discut?m o problem? cu schimb de c?ldur?. U?a era deschis?, c? a?a o ?in mereu. A intrat ?i m-a g?sit plutind în cad?. A alarmat vecinii. Au sunat la Salvare. A venit tot doctorul acela care venise ?i în urm? cu dou? luni, când m? spânzurasem. M-a dus la Urgen??, mi-a f?cut transfuzii, m-a salvat.
– Ca la mine. Aproape c? nu mai am ce povesti, spuse, nemul?umit, pensionarul.
– Numai c?, de data aceasta, doctorul n-a mai vrut s? ri?te. Eram la a doua. Recidivist. M-a adus chiar el cu Salvarea de la Alexandria. A?a am ajuns, atunci, la dumneavostr?, domnule doctor. De altfel, poate c? a?i mai uitat din am?nunte, dar povestea asta v-am spus-o ?i în urm? cu dou?zeci de ani. M-a?i ?inut atunci o s?pt?mân?.
– Au scris ceva în ziare? se interes? C?lin Ionescu. Au dat ceva la televizor despre sinuciderea dumneavoastr?? Mai ales c? în?eleg c? n-a mai fost un secret: au aflat mai mul?i, nu?
– Domnule inginer, în afar? de cunoscu?i, n-a aflat nimeni. ?i n-a aflat nimeni pentru c? nu s-a scris nimic în pres?, nu s-a dat nimic nici la TVR. Chiar am fost dezam?git de chestia asta. Una e s? ?tie lumea c? te-ai dus, de moarte bun? sau prin sinucidere, ?i alta e s? mori ne?tiut de nimeni. Poate c? de aceea m-am bucurat, ?i a doua oar?, când am v?zut c? tr?iesc.
– La a treia încercare a domnului profesor am asistat ?i eu, spuse doctorul Simionic?. Se adresa mai mult pensionarului. Îl las pe domnul Pascu s-o povesteasc?. Pe mine m? intereseaz? ?i ce s-a întâmplat în ace?ti dou?zeci de ani. N-a? vrea s? fiu cinic, dar de ce tocmai acum? Dup? atâta timp. De ce nu acum ?aptesprezece ani sau acum trei ani?
– B?nuiesc c? n-a mai avut vreun olimpic, se hazard? pensionarul C?lin Ionescu.
– E ?i asta, zâmbi profesorul Pascu. B?iatul acesta, care a luat men?iune la Hanoi anul acesta, a ap?rut dup? atâ?ia ani ?i ani. Dou?zeci de ani de eforturi ?i speran?e neîmplinite. ?i directorul, hop, s? dea clasa lui, clasa mea, domnilor, unei protejate. Eu l-am format, eu i-am dat pornirea spre Hanoi, ?i ea s?-l ia de-a gata! Se vorbise din nou despre liceul din Alexandria. Numele meu n-a ap?rut în noti?a din ziar, dar ?tiau to?i, în Alexandria, c? e elevul meu.
– ?i nu putea?i s? v? sinucide?i acolo, pe plan local? îl tachin?, din nou, doctorul Simionic?. Trebuia s? veni?i neap?rat la Bucure?ti?
– Era problema mea, explic? profesorul, dar era ?i un protest în numele altor profesori ca mine. Muncim din greu acolo, la clase, ?i pu?ini sunt cei care ne recunosc meritele. Pu?ini sunt cei c?rora le pas? dac? tr?im sau dac? murim. Pe acoperi?ul Ministerului tr?geam de fapt un semnal de alarm? asupra situa?iei mele, dar ?i asupra situa?iei unei categorii. Atr?geam aten?ia nu numai asupra mea, sperând ca încercarea mea s? nu treac?, ?i de data asta, neobservat?.
– ?i a?i v?zut cât de observat? a trecut! îl ironiz?, din nou, doctorul Simionic?. A?i v?zut c? v-au dat pe toate posturile cum c?l?rea?i jgheabul! Bine c? s-a rezolvat chestia cu olimpicul. Vi se f?cuse o mare nedreptate.
– Condi?iile erau îndeplinite, îi explic? profesorul Pascu, pensionarului. Televiziuni, jandarmi, lumea mult?. Numai c?, pân? am negociat cu domnul doctor, pân? mi-a îndeplinit ministerul dolean?a, s-au risipit cu to?ii. Nu ?tiu dac? a?i urm?rit la TV: s-a n?scut un tigri?or ciudat la gr?dina zoologic?.
– Am v?zut. Ceva asem?n?tor mi s-a întâmplat ?i mie, acum dou? zile, dar cu Prigoan? ?i cu Bahmu?eanca. Din cauza asta n-am avut loc la ?tiri cu sinuciderea mea.
– Un olimpic în Alexandria la dou?zeci de ani, un tigri?or ca al Zânei la o sut? de ani, zâmbi doctorul. Dar a? vrea s? v? întreb ceva, domnule profesor: chiar era?i hot?rât s? v? arunca?i în gol? ?ti?i, mul?i dintre cei care amenin?? cu sinuciderea în public o fac numai pentru a ob?ine ceva: o locuin??, un loc de munc? sau custodia unui copil. Nu sunt hot?râ?i, cu adev?rat, s? moar?. Dumneavoastr? era?i decis s-o termina?i cu fizica, supunându-v? Legii Gravita?iei?
– Eram. Poate c? mai pu?in hot?rât ca la primele dou?, dar eram, spuse, gânditor, profesorul Pascu. Numai c? de data aceasta, pe undeva, m? gândeam ?i la eventualitatea c? dolean?a mea va fi îndeplinit? ?i c? n-o s? sfâr?esc pe asfalt.
– A?adar, la primele dou?, nici nu v-a?i gândit ?i nici nu v-a?i dorit salvarea. Era?i decis. 100%. Ast?zi îns? vedea?i o cale de supravie?uire, în anumite condi?ii. M? gândesc, vorbi doctorul Simionic?, parc? numai pentru el, dac? nu cumva ac?iona experien?a primelor încerc?ri. V? gândea?i, probabil, nu la salv?rile miraculoase datorit? c?rora a?i supravie?uit în urm? cu dou?zeci de ani, ci la o salvare normal?, fireasc?, a?a cum de fapt a?i avut ?ansa s? se ?i întâmple.
– Eu nu m-am gândit deloc la salvare, la supravie?uire, m?rturisi pensionarul C?lin Ionescu. Îmi pare r?u c? nu prea am ce povesti. Sinuciderea mea e leit? cu a doua încercare a domnului profesor. M? rog, motivul a fost diferit: eram uitat de lume, nimeni nu pomenea de inven?iile mele – 16 inven?ii în domeniul fabric?rii maselor plastice. Ce rost avea s? mai tr?iesc, nu? Poate c? m? apropii de motivul domnului profesor din a treia încercare, cea de azi. Doar c? am folosit altfel de lam? ?i c? n-am în?epenit bine dopul de scurgere de la cad?. Inunda?ia l-a trezit pe vecinul de dedesubt, care m-a salvat. Cum te-a salvat pe dumneata olimpica dumitale. ?i, în mod sigur, ca ?i dumneata ast?zi, nu voiam ca sinuciderea mea s? treac? neobservat?. Dar, dup? cum s-a v?zut la amândoi, nimeni nu s-a sinchisit de încerc?rile noastre.
– Îmi pare bine c? a?i ajuns ?i singuri la concluzia aceasta, sublinie doctorul Simionic?. Fiecare sinuciga? crede c?, dac? î?i ia via?a, lumea o s? se opreasc? în loc. C? to?i locuitorii planetei vor ?ti c? respectivul a rupt-o cu ei. De fapt, în afara familiei ?i a celor apropia?i, nu-i pas? nim?nui în astfel de situa?ii. Chiar ?i celebrit??ile, la moarte, re?in aten?ia general? numai pentru câteva zile. Apoi lumea le uit?.
– V? bucura?i c? tr?i?i, c? a?i fost salvat, domnule inginer? întreb? profesorul Pascu.
– Nu prea. Domnule profesor, la dumneata ar trebui s? fie altfel decât la mine. Dumneata mai ai mul?i ani de via?? înainte, ai la ce s? te a?tep?i. Poate al?i olimpici, poate chiar s? g?se?ti un suflet bun al?turi de care s? te bucuri la b?trâne?e. Dar eu, la 75 ani ai mei, ce bucurii pot s? mai am? Nevasta s-a pr?p?dit în urm? cu ?ase ani. Copii n-am. La ce bun s? mai tr?iesc?
Tocmai atunci intr? asistenta, se scuz? ?i ?opti ceva la urechea doctorului. Doctorul zâmbi, apoi spuse cu voce tare: „S? vin?. Facem o excep?ie”. Apoi se întoarse c?tre C?lin Ionescu:
– A telefonat vecinul dumitale, colonelul. A întrebat dac? poate veni mâine cu ?ahul. I-am zis c? da. M-am gândit c? poate v? fac o bucurie, domnule inventator.

Ghiocel

22 august 2014