proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

SERGIU SOME?AN

Comisarul ?i cei ?apte pitici

NOTA AUTORULUI

Ceea ce urmeaz? este o oper? de fic?iune. Toate personajele principale sunt imaginare. Deoarece ac?iunea este plasat? pe fundalul istoric al zilelor noastre, cititorul s-ar putea s? recunoasc? unele personalit??i care au jucat un rol important în ultimii ani. Speran?a mea este c? nici una dintre aceste personalit??i n-a fost pus? într-o lumin? neconform? realit??ii.

Capitolul 1

Primul pitic


Octavian Laz?r împlinise 35 de ani atunci când l-a întâlnit pe patronul barului „Medieval” ?i aproape uitase câ?i ani fusese nevoit s? trag? mâ?a de coad? înainte de asta. Tân?rul patron fusese frapat înc? de la bun început de asem?narea uimitoarea dintre Octavian ?i Tyrion Lannister, piticul be?iv din serialul televizat Urzeala tronurilor. Convins c? face o afacere bun?, l-a angajat pe loc, a adus un stilist care s? îl fac? s? semene cât mai mult cu Tyrion, apoi i-a cump?rat o arbalet? ?i l-a pus s? umble printre mese ?i s? între?in? atmosfera. La fel ca personajul, purta mereu un pahar ?i o caraf? de vin, din care p?rea capabil s? bea cantit??i enorme. Numai câ?iva apropia?i ai barului ?tiau c?, de fapt, în can? nu era vin, ci un ceai u?or îndulcit, iar aerul de be?iv îl c?p?tase abia dup? multe repeti?ii în fa?a oglinzii. Oricum, prezen?a lui printre obi?nui?ii barului era, f?r? îndoial?, un succes ?i nu pu?ini erau cei care voiau s? se fotografieze cu „piticul din serial”. Câteva articole în ziarele locale mai întâi, apoi în cele centrale, ?i un reportaj la o televiziune cu mare audien?? l-au transformat repede pe Octavian într-un brand al barului ?i numero?i pasiona?i ai serialului î?i întrerupeau c?l?toria pentru câteva ore, atunci când ajungeau în Bra?ov, pentru a ciocni un pahar cu Tyrion de Bra?ov ?i a se fotografia cu el. Mai cu seam? c? barul era a?ezat strategic, chiar în apropierea g?rii, iar afi?e enorme împânzeau peroanele, invitând la aceast? aventur? în timp. Dup? o vreme, v?zând ce succes are angajatul lui, patronul a modificat ?i decorul barului pentru a se adapta cât mai mult la ceea ce a?teptau clien?ii, astfel c? ace?tia erau întâmpina?i la u?? de portari ce sem?nau cu personajele sinistre ale filmului, iar animatoarele erau imita?ii, mai mult sau mai pu?in fidele, ale prin?eselor din serial.
În ciuda acestor îmbun?t??iri, tot Tyrion se bucura de cel mai mare succes ?i adeseori era rugat s? î?i arate îndemânarea în mânuirea arbaletei. Se pare ca avea un adev?rat talent pentru asta, iar ceaiul b?ut în loc de vin nu îi afecta precizia, astfel c? num?rul s?u era u?or dramatizat prin faptul c?, spre sfâr?itul programului, tr?gea o s?geat? într-un m?r a?ezat pe capul unei fete care o întruchipa pe Cersei, un alt personaj odios al serialului.
O întreag? regie era pus? la punct cu acest prilej. Octavian se pref?cea c? se împiedic? ?i c? doar din întâmplare nimere?te m?rul, ?i nu capul tinerei fete. De fapt, totul era calculat la milimetru ?i nimic nu era l?sat la voia întâmpl?rii. Dup? strig?tele dezam?gite de la sfâr?itul micii scenete, spectatorii ar fi vrut mai degrab? ca s?geata s-o nimereasc? pe cea care juca rolul reginei Cersei, care devenea episod cu episod tot mai nesuferit?.
Dup? ce programul se termina, Octavian se a?eza la o mas? mai retras? ?i, pentru prima dat? în cursul serii, î?i permitea s? bea ?i el un cocktail cu triplu-sec ?i lichior de Curaçao. De obicei îi era adus la mas? de fata care juca rolul reginei Cersei ?i î?i f?cuser? un mic joc al lor din prepararea ?i servirea acestui cocktail.
— Î?i mul?umesc c? mi-ai mai d?ruit o zi, st?pâne, spunea ea cu cel mai dulce zâmbet posibil, iar el îi r?spundea mârâind:
— Pleac?, regin? pervers?, ?i nu m? face s? m? r?zgândesc! Înc? am arbaleta cu mine! ?i mângâia arma ?i s?ge?ile cu vârf de o?el a?ezate pe mas?, lâng? el.
Fata îi a?eza cocteilul de culoare albastr? între s?ge?ile arbaletei ?i pleca, nu înainte de a-?i trece lasciv mâna peste palmele lui.
Amândoi ?tiau c? este doar un joc, dar sim?eau c? putea fi ceva mai mult de-atât ?i fiecare îl a?tepta pe cel?lalt s? fac? urm?torul pas.
Nici în aceast? sear? nu se întâmplase altfel ?i Octavian î?i spuse c?, înainte de a-?i face curaj s? o invite la el acas?, mai întâi va trebui s? se mute. Nu c? i-ar fi fost ru?ine cu garsoniera unde locuia acum, dar ca s? ajung? la ea, în fiecare noapte, la ora dou?, trebuia s? traverseze parcul Tractorul, renumit pentru f?r?delegile care se petreceau în el dup? l?sarea serii.
Chiar ?i el se sim?ea nesigur uneori traversându-l ?i se sim?ea în permanen?? urm?rit de ochi nev?zu?i, ascun?i dincolo de tufi?urile care m?rgineau aleile. Din acest motiv îi ceruse voie patronului s? î?i ia cu el, în drumul spre cas?, arbaleta.
— Po?i s-o iei, numai s? n-o ui?i acas?, zâmbise patronul de temerile lui. Dar spune-mi, nu ar fi mai sigur s? iei un taxi pân? acas?? La cât te pl?tesc, b?nuiesc c? î?i po?i permite unul, nu?
Scurtase discu?ia pentru c?, de?i avea toat? încrederea în tân?rul lui patron pe care îl sim?ea mai degrab? ca pe un prieten decât ca pe un ?ef, nu-i putea m?rturisi c? ?sta era felul lui în care putea compensa cei 1,35 metri cu care-l înzestrase natura. ?i î?i înfrunta temerile singur, cu arbaleta în mân? ?i preg?tit s? trag? la orice semn de pericol, dar era con?tient de faptul c? nu putea merge cu Violeta a?a, prin parc.
Începând de mâine î?i va c?uta un apartament, undeva, pe lâng? gar? ?i, dac? nu putea s? îl cumpere, m?car s? îl închirieze. Zâmbind la gândul unei posibile aventuri cu blonda lui coleg?, d?du peste cap paharul cu restul de cocteil, î?i lu? arbaleta ?i s?ge?ile, apoi ie?i în aerul r?coros al nop?ii.
Când ajunse în gar? fu salutat cu prietenie de cei doi poli?i?ti locali care patrulau prin gar? ?i care, mai degrab?, ar fi trebuit s? îl ia la întreb?ri despre arbaleta ?i s?ge?ile pe care le purta, la vedere, prinse la spate. Era totu?i o arm?, dar, ca ?i al?i poli?i?ti, fuseser? m?car o dat? de-a lungul vremii în barul unde lucra Octavian ?i le era mai mult decât cunoscut. Iar pentru cei care ar fi ratat aceast? ocazie, afi?ele atârnate peste tot în gar? îl ar?tau oricui ar fi vrut s?-l vad? în toat? splendoarea: când cu arbaleta la ochi, când punându-i m?rul pe cap, cu grij?, reginei Cersei.
Tr?gând cu coada ochiului la afi?e, p?trunse în tunelul care ducea în parcul Tractorul ?i f?r? s? vrea se sim?i cuprins iar de acela?i fior r?u-prevestitor pe care îl sim?ea de câteva seri încoace.
„E o prostie!”, î?i spuse el, dar, pe m?sur? ce se apropia de cap?tul tunelului, a?ez? arbaleta în a?a fel încât s? îi fie la îndemân?. Apoi, chiar înainte de a începe s? urce sc?rile spre parc, se opri, arm? arbaleta ?i a?ez? s?geata în ea. De?i fusese modificat? s? semene cât mai mult cu arbaleta veche pe care o folosise Tyrion în serial ca s?-?i ucid? tat?l, de fapt era cât se poate de modern? ?i avea, pe lâng? alte facilit??i, ?i pe aceea c?, dup? ce era o arma ?i punea s?geata, aceasta se fixa cu ajutorul unui magnet care o ?inea fix?, indiferent de mi?c?rile pe care le f?cea el.
Ca niciodat?, la cap?tul tunelului Octavian ezit? ?i privi în urma sa: era în jur de dou? noaptea ?i câ?iva c?l?tori întârzia?i î?i tr?geau bagajele dup? ei, gr?bi?i, între peroanele unu ?i doi. Se p?rea c? nimeni nu avea de gând s? foloseasc? ie?irea spre parc, a?a c? o lu? spre sc?rile din stânga, ca de obicei, cu toate c? erau mai slab luminate. Ce mai conta înc? o gean? sau dou? de lumin? când, de îndat? ce ie?ea de sub copertina care ad?postea intrarea în tunel, avea s? se trezeasc? în întunericul profund al parcului, str?b?tut când ?i când de fulgerarea îndep?rtat? a farurilor vreunei ma?ini, în c?utarea unui loc de parcare, pe aproape de gar?. Apoi, la câ?iva metri de la ie?irea din tunel, va întâlni ulmul pitic al parcului, unul dintre pu?inii arbori eticheta?i. Aceast? asociere cu statura lui îi d?dea curaj, ca ?i cum arborele pitic ar fi vegheat oarecum asupra lui.
Nu ?i în seara asta. Abia f?cuse câ?iva pa?i ?i v?zu cu coada ochiului o umbr?, care lui i se p?ru uria??, ?i o clip? mai târziu sim?i o durere cumplit? în ceaf? ?i se scufund? într-un întuneric profund pe care nici o lumin?, fie apropiat? sau îndep?rtat?, nu-l mai întrerupea.
Nu-?i d?du seama cât trecuse pân? când î?i venise în fire. Destul c?, la un moment dat, sim?i o adiere u?oar? prin p?r ?i o ?uvi?? mai lung? îi c?zu peste ochi. Cu un gest reflex, d?du s? o îndep?rteze cu mâna ?i abia atunci în?elese c? era legat pe sub bra?e de un pom ?i, oricât încerca, nu ajungea cu picioarele la sol. Mâinile îi erau ?i ele legate la spate. Un marfar trecu pe cea mai apropiat? linie, z?ng?nind din vagoanele vechi, ?i el recunoscu vag locurile, la lumina de la farurile locomotivei. Era destul de aproape de ie?irea din tunel ?i, dac? nu se în?ela, era legat chiar de ulmul pitic de la care a?tepta protec?ie ?i ajutor. Cam o dat? pe lun? becurile din parc erau schimbate, dar nu rezistau mai mult de câteva zile pentru c? tinerii care bântuiau ziua pe alei î?i f?cuser? un titlul de glorie s? le sparg? cât mai repede. Se împlinise luna deja ?i angaja?ii îns?rcina?i cu iluminatul nocturn întârziaser? pu?in, pentru c? nici un bec, absolut nici un bec, nu lumina aleea pe care era legat el. Asta nu-l împiedic? s? vad?, în palida lumin? venit? dinspre gar?, silueta unui om uria? care st?tea la câ?iva pa?i de el ?i îl privea nemi?cat.
În cele din urm? î?i lu? privirea de la el ?i scoase din buzunar un m?r, din câte î?i putea da seama, pe care, dup? ce îl privi gânditor, i-l a?ez? cu grij? pe cap. Nu spuse nimic, iar tr?s?turile fe?ei nu i le putea distinge, dar mirosul omului i se p?rea cunoscut. Cu câteva seri în urm? un om uria?, cu tr?s?turi aspre, îi ceruse voie s? ia loc la masa lui ?i b?use tot un cocteil de curaçao, ca ?i el. Nu-?i aduse aminte s? fi schimbat prea multe vorbe, dar îi re?inuse mirosul ciudat, de parfum exotic. Când nu se a?tepta, îi surprinsese privirea fix? a?intit? asupra lui. Atunci când str?inul d?duse paharul pe gât ?i se îndep?rtase, în cele din urm?, îl cuprinsese un sentiment de u?urare ca ?i cum ar fi sc?pat dintr-un mare pericol.
O nou? boare de aer rece veni dinspre uria? ?i de data asta fu sigur c? era b?rbatul de acum câteva seri. Probabil î?i închipuia c? cine ?tie cât câ?tig? într-o sear? ?i voia s?-l jefuiasc?. Trebuia s? l?mureasc? aceast? confuzie cât mai repede. Î?i drese vocea ?i spuse:
— Vreau s? precizez c? nu prea port bani la mine… ?i, de fapt, nici nu câ?tig cine ?tie cât…
Dinspre b?rbat se auzi un hohot stins de râs, apoi o voce profund? spuse aproape în ?oapt?:
— A?a m? gândeam ?i eu, micule Casanova…
Dup? o pauz?, cât s? îi a?eze mai bine m?rul pe cap, continu?:
— De fapt, nu bani vreau eu de la tine, ci doar s? v?d dac? ?i eu pot mânui arbaleta la fel de bine ca tine. ?i, eventual, s? aflu cine a fost Regizorul. O s? te întreb o singur? dat?: ?tii cine a fost Regizorul?
Octavian Laz?r încerca disperat s? în?eleag? despre ce vorbea str?inul.
— Nu cunosc nici un regizor, reu?i el s? spun? într-un sfâr?it.
— A?a m? gândeam ?i eu, spuse b?rbatul ?i, în timp ce r?spunse, ridic? arbaleta din iarb?, gata armat?.
Prin mintea lui Octavian treceau o mie de gânduri: probabil c? era un admirator secret al Violetei ?i cum, în serile când se credeau neobserva?i, schimbaser? câteva gesturi tandre, probabil c?-l f?cuse gelos.
— Hei, stai pu?in s?-?i explic, începu el, dar b?rbatul nu p?rea s? îl asculte, ci studia cu aten?ie mecanismul arbaletei, iar Octavian se str?duia s?-?i aduc? aminte dac? aceasta avea piedica pus? ori nu.
Se pare c? uria?ul se dumirise între timp cum func?ioneaz? mecanismul, pentru c? o apropie la mai pu?in de un metru de fruntea piticului:
— De la distan?a asta e imposibil s? ratez, morm?i el.
— M?rul este pu?in mai sus… începu s? spun? Octavian, dar chiar în acel moment b?rbatul ap?s? tr?gaciul ?i s?geata i se înfipse în frunte, cu un zgomot ciudat de rupere ?i zdrobire a oaselor str?punse.
De la o distan?a atât de mic?, s?geata de o?el î?i p?str? întreaga putere, astfel c?, dup? ce îi str?punse craniul, se înfipse adânc în trunchiul ulmului pitic, cufundându-l pe Octavian într-un întuneric pe care nici o dâr? de lumin? nu îl mai putea str?punge.
Cu o clip? înainte de a mai înceta s? gândeasc?, un fragment de idee îl mai bântui: „Ce bine c? nu am chemat-o pe Violeta cu mine în seara asta...”
B?rbatul uria? privi curios spasmele piticului, apoi, dup? ce corpul acestuia încet? s? se mai mi?te, arunc? arbaleta într-un tufi? ?i scoase din buzunar un petic de hârtie pe care îl prinse cu un bold de pieptul cadavrului. Apoi, folosindu-se de un cle?te puternic, îi t?ie degetul mic de la mâna stâng? ?i îl puse într-o pung? transparent?. Zâmbind absent, îl vârî în buzunarul de la spate al pantalonilor ?i se îndrept? spre ie?irea din parc cu pa?i mari ?i egali. Abia dup? ce p?r?si ultima alee, î?i scoase de pe mâini m?nu?ile transparente, din latex, ?i le arunc? într-un co? de gunoi.


Capitolul 2

O zi f?r? surprize

Comisarul-?ef Câmpeanu privi la mormanul de probe adunate în camera de analiz?, apoi se uit? cu un repro? abia disimulat spre cei patru subordona?i care îi mai r?m?seser? la Serviciul Omucideri:
— V?d c? azi se arat? a fi o zi lini?tit?, deci ar fi bine s? profit?m ?i s? ducem la arhiv? probele de care nu mai avem nevoie. Dac? nu v? descurca?i singuri, cere?i ajutoare, dar vreau ca azi s? g?sesc aici o cur??enie lun? când m? întorc…
— V? a?tepta?i la vreun caz mai aparte, domnule comisar-?ef? întreb? inspectorul Alina D?ciulescu, cea mai tân?r? membr? a echipei ?i singura femeie.
Comisarul-?ef privi încruntat spre ea, apoi spuse:
— Nu m? a?tept la nimic, pentru c? uite ce soare frumos str?luce?te pe cer azi. M? gândesc c?, dac? au vreo f?râm? de suflet în ei, într-o zi ca asta pân? ?i cei mai odio?i criminali ar trebui s? ia o pauz?. Sper din toat? inima s? fie o zi f?r? surprize, ca s? fie clar.
Se apucar? s? catalogheze probele, dar, dup? un timp, Alina nu se putu ab?ine ?i coment?:
— Parc? deveni?i tot mai sentimental pe m?sur? ce v? apropia?i de pensie, domnule comisar-?ef.
Câmpeanu î?i preg?ti o replic? t?ioas?, dar fu întrerupt de soneria telefonului. Ascult? f?r? s? spun? nimic, apoi privi la oamenii care a?teptau, cu pachetele de probe în mâini.
Dup? ce închise telefonul, spuse obosit:
— L?sa?i cutiile jos ?i haide?i la ma?ini. Azi-noapte cineva s-a jucat de-a Robin Hood în parcul Tractorul.

*

Scena crimei fusese delimitat? deja cu fâ?ii de plastic de c?tre poli?i?ti. Fotoreporteri ?i simpli cet??eni se urcaser? pe rambleul de cale ferat? al celei mai apropiate linii de parc ?i, profitând de zoom-ul mare al noilor camere, f?ceau fotografie dup? fotografie.
— Nu putem împiedica asta cumva? ar?t? comisarul-?ef înspre mul?imea de fotografi. Hai s? g?sim un cort, o folie ceva, s? le împiedic?m vizibilitatea, m?car pân? ne facem noi treaba.
Doi agen?i plecar? dup? cele cerute, iar grupul criminali?tilor se apropie de ulmul pitic unde medicul legist Rizescu studia cu aten?ie rana din fruntea cadavrului.
Când îi v?zu apropiindu-se, ar?t? spre cel care fusese Ovidiu Laz?r pân? în urm? cu doar câteva ore, iar acum nu mai era decât un obiect de studiu:
— Eu am terminat deocamdat?. Sper s? v? pot spune mai multe dup? autopsie, dar b?nuiesc c? v? da?i seama cu to?ii care a fost cauza mor?ii. Dup? cum se pare, moartea a survenit cam între orele dou? ?i patru, azi-noapte. La o examinare superficial?, nu se v?d alte semne de violen?? în afara acestei s?ge?i, dar nici nu era nevoie de mai multe r?ni pentru a-i provoca moartea.
Ar?t? cu un gest obosit spre mâna stâng? a victimei, murdar? de sânge acolo unde degetul îi fusese retezat.
— Sper c? a?i observat c? uciga?ul ?i-a luat un mic trofeu…
Dup? ce fotograful î?i termin? treaba, fu nevoie s? foloseasc? un patent pentru a extrage s?geata din trunchiul copacului ?i a da jos cadavrul piticului.
— Îl cunosc pe bietul om, spuse Alina dup? ce corpul fu a?ezat pe o prelat?. E piticul care joac? în fiecare sear? rolul lui Tyrion Lannister, în barul Medieval.
Comisarul-?ef se uit? curios la ea:
— Ce bine c? unii dintre noi mai au timp ?i s? bat? barurile. Uite-a?a afl?m o mul?ime de lucruri.
Alina ridic? din umeri ?i se scuz?:
— P?i, când au fost ultima dat? prietenii dumneavoastr? de la Bucure?ti aici, nu m-a?i trimis s? le ar?t frumuse?ile ora?ului?
La semnul de aprobare al comisarului-?ef, Alina continu?:
— Ei bine, barul mi s-a p?rut destul de cool.
Brumaru se pref?cu c? nu-l vede pe comisarul-?ef cum ridic? exasperat ochii spre cer ?i-i spuse Alinei:
— Apropo de prietenii no?tri de la Bucure?ti, poate c? ar trebui s? î?i folose?ti farmecul personal ?i s? afli dac? nu sunt în ora? cumva.
Alina îl privi lung, în timp ce î?i scotea telefonul:
— Ce v? face s? crede?i c? ar putea fi implica?i?
Brumaru ar?t? cu un semn scurt spre pieptul cadavrului ?i, dup? ce se apropie mai mult, Alina v?zu ?i ea bucata de hârtie pe care erau desena?i schematic piticii din desenul animat „Alb? ca Z?pada ?i cei ?apte pitici”. Desenul nu avea nimic deosebit, piticii erau desena?i cu o carioca neagr?, atâta doar c? peste unul dintre ei, cel situat în partea de sus a desenului, era tras un X mare, cu o carioca ro?ie.
— Numai pentru asta? întreb? Alina ?i Brumaru aprob? t?cut din cap.
V?zând-o c? ezit?, inspectorul-?ef o l?muri:
— Când au ap?rut desene, scheme ?i alte elemente de genul ?sta în preajma cadavrelor, mai devreme sau mai târziu se dovedea c? erau ?i prietenii no?tri implica?i. A?a c? mai bine s? afl?m din timp dac? e o crim? obi?nuit? sau una care are ?i amprenta lor.
Convins?, Alina form? num?rul de la pensiunea Crizantema, locul unde se cazau de obicei detectivii din Bucure?ti, atunci când veneau în Bra?ov.
Dup? ce vorbi cu recep?ionerul de la pensiune, se întoarse ?i zâmbi spre Brumaru:
— Se pare c? trebuie s? ne descurc?m singuri de data asta. Prietenii no?tri din Bucure?ti înc? nu ?i-au f?cut apari?ia.
Comisarul-?ef, care prinsese ultima parte a discu?iei, interveni ?i el cu o voce moroc?noas?:
— Nu-i târziu nici de acum s? apar?. Mai ales dac? se încurc? treaba…
Dup? ce le repartiz? sarcinile, fiecare plec? s? î?i rezolve partea dintr-un caz care nu se ar?ta deloc a fi unul simplu. Comisarul Brumaru î?i desf?cu trusa criminalistic? ?i se apuc? de colectat ?i etichetat probe, inspectorul Vladimir Cr?ciun – un b?iat înalt, de vreo 28 de ani – trebuia s? se concentreze asupra camerelor video din zon?, iar inspectorii Alina D?ciulescu ?i Tudor Mih?il? urmau s? fac? o vizit? la barul Medieval.

*

La dou? fix se ?inu prima ?edin?? de analiz? ?i comisarul-?ef Câmpeanu, dup? privi fugitiv prin biroul eliberat de vechile seturi de probe, se apropie de flipchart-ul cu foaia alb?. Lu? o carioca neagr? în mân?, apoi, dup? ce ezit? câteva clipe, se întoarse spre comisarul Brumaru ?i îi d?du solemn carioca.
— Nu ?tiu dac? a?i aflat, se adres? el celorlal?i, dar ultimele analize nu sunt deloc bune, iar medicii îmi recomand? cu insisten?? pensionarea. Foarte curând, poate chiar dup? acest caz, am s? le ascult sfatul ?i am s? plec s?-mi cresc nepo?ii.
Ar?t? spre comisarul Brumaru:
— De obicei se ?ine cont de sfatul fostului ?ef, a?a c? o s?-l recomand din toat? inima pe colegul vostru s?-mi ia locul ?i, ca s?-i dau timp s? se obi?nuiasc?, îl rog chiar de azi s? v? prezinte el o sintez? despre noul nostru caz.
Se pare c? Brumaru se a?tepta la o astfel de propunere, pentru c?, înainte de a se apropia de flipchart, scoase dintr-un dosar o coal? A3, împ?turit? în dou?, pe care o desf?cu ?i o prinse cu un ac de g?m?lie de panoul de polistiren. Era desenul m?rit pe care îl g?siser? prins cu un bold la pieptul piticului ucis. Îi l?s? s? îl priveasc? bine, apoi le vorbi:
— Sigur, o s? spune?i c?, exagerez dar, dac? ceea ce m-au înv??at cei de la FBI-ul new-yorkez are vreo valoare, ne afl?m în fa?a unui caz tipic de uciga? în serie.
Se pref?cu c? nu vede gestul de exasperare al comisarului-?ef ?i continu?:
— În astfel de cazuri, iubitul nostru comandant îmi spune c? m? comport exact ca un om care are un ciocan în mân? ?i toate lucrurile din jur îi par cuie.
Privi în jur s? vad? reac?ia colegilor ?i spuse în timp ce întorcea desenul cu spatele:
— A?adar, deocamdat? s? facem abstrac?ie de desen ?i s? consider?m acest caz o crim? izolat?. S? vedem ce avem pân? acum.
Ar?t? spre inspectorul Cr?ciun care verificase camerele video de la intr?rile în parc:
— Din câte mi s-a raportat, în aceast? direc?ie nu avem nici un rezultat.
— Nimic, domnule comisar, se ridic? inspectorul Cr?ciun cât era de înalt. Sunt toate sparte ?i cablurile spre ele t?iate. Cei de la prim?rie mi-au ar?tat procesele verbale prin care demonstreaz? c? toate dispozitivele video se schimb? trimestrial, dar mai des de atât nu pot pentru c? nu au nici ei bani mai mul?i. La una din ele s-a încercat transmisia wireless, dar a fost defectat ?i modul de transmisie a datelor la fel de repede ca ?i la cele cu fir. În tot parcul, a doua zi dup? ce se schimb? becurile, ele sunt sparte de c?tre persoane necunoscute, a?a c? eu, unul, a? recomanda ca acest parc s? fie pe viitor…
Comisarul Brumaru îl opri ?i spuse:
— Hai s? l?s?m planurile de viitor pentru acest parc altora ?i s? r?mânem la acest caz. Dac? am în?eles bine, nu ai nici un rezultat de la camerele video. Ai încercat s? stai de vorb? cu obi?nui?ii parcului?
— Nimeni n-a v?zut nimic, nimeni n-a auzit nimic, spuse resemnat inspectorul. De fapt, spre deosebire de alte parcuri, nimeni nu recunoa?te c? ?i-ar petrece noaptea acolo, nici m?car în nop?ile calde.
Comisarul îi f?cu semn s? se a?eze, apoi se întoarse spre Alina D?ciulescu ?i inspectorul Tudor Mih?il?, care fuseser? la barul Medieval.
— Voi a?i avut mai mult noroc? Mai ?ti?i ce v-am spus când v-am trimis acolo, „Cherchez la femme”. În spatele unei astfel de crime se afl?, de obicei, o femeie.
Se ridic? Alina care spuse, dup? ce î?i consult? carne?elul cu noti?e:
— Se pare c? singura femeie din via?a lui era o fat? pe nume Violeta Popa, de vreo 22 de ani. Victima, numitul Octavian Laz?r, interpreta sear? de sear? personajul Tyrion Lannister din serialul Urzeala tronurilor, iar fata juca rolul reginei incestuoase Cersei. Fata mi-a m?rturisit c? nu era nimic între ei, de?i avea impresia în ultimul timp c? victima p?rea tot mai îndr?gostit? de ea. Se a?tepta ca acesta s? o invite la el acas?, de la o sear? la alta…
Comisarul Brumaru o privi atent ?i o întreb?:
— Ai riscat cumva s? o întrebi ?i dac? ar fi acceptat aceast? invita?ie?
Alina ezit? câteva clipe, apoi r?spunse:
— Am întrebat-o, bineîn?eles.
— ?i ce a spus? insist? comisarul v?zând c? fata se opre?te iar.
Alina continu? poticnindu-se:
— A spus c? ei chiar nu îi pl?cea de Octavian, dar s-ar fi dus cu el m?car pentru a-?i satisface o curiozitate, mai ales c? era îndemnat? în acest sens ?i de celelalte fete care lucrau în bar.
— Ce curiozitate? întreb? comisarul nedumerit.
— Ei, spuse Alina ro?ind u?or, ?ti?i ce se spune despre pitici, c? sunt mai dota?i decât media b?rba?ilor, iar Violeta voia s? se conving? dac?-i adev?rat sau nu.
Ascunzându-?i zâmbetul, comisarul Brumaru consult? notele trimise de doctorul legist Horia Rizescu ?i spuse:
— P?i, dac? te mai întâlne?ti vreodat? cu Violeta, po?i s?-i comunici în mod neoficial c? membrul fostului ei coleg era în limite normale. Doctorul este ferm în concluzii: m?rime normal?, propor?ional? cu în?l?imea corpului, ceea ce, ?inând seama c? victima avea numai 1,35 metri, d?dea o m?rime sub media unui adult normal. Iat?, deci, înc? un mit urban demontat.
Oft? adânc, apoi zise:
— Dac? ar fi s? rezum, victima îi arunca sear? de sear? priviri gale?e colegei lui de scen? ?i tot încerca s?-?i fac? curaj pentru a o invita la el acas?. Putem presupune, ca ipotez? de lucru, c? un amorez misterios a observat aceste mici tentative de apropiere ?i a hot?rât s? taie din r?d?cin? r?ul ?i s? orienteze curiozit??ile Violetei spre oameni mai apropia?i de în?l?imea ei.
Privi în jur ?i întreb?:
— Sunte?i de acord c? aceasta este o posibilitate real??
To?i p?reau de acord, iar el continu?:
— Se pare c? uciga?ul cuno?tea bine traseul ?i obiceiurile victimei, astfel c? a a?teptat ascuns dup? co?urile de gunoi de la cap?tul dinspre parc al tunelului ?i, când Octavian Laz?r a trecut pe lâng? el, l-a lovit în ceaf? cu un obiect contondent, aducându-l în stare de incon?tien??. L-a ridicat în bra?e, cred c? victima abia avea vreo 40 de kile cu tot cu arbalet?, l-a transportat pân? la ulmul pitic din parc, adic? vreo 35 de metri, ?i l-a legat de el. Nu ?tim de ce l-a dus pân? la ulmul pitic când erau atâ?ia pomi, mult mai mari ?i mai potrivi?i pentru inten?iile lui.
— Poate c? are un sim? al umorului deosebit, îl întrerupse comisarul-?ef.
Comisarul Brumaru înclin? aprobator din cap:
— Fie asta, fie exist? o leg?tur? pe care noi înc? nu o putem vedea în acest stadiu al anchetei.
Se apropie de masa cu probe ?i ridic? arbaleta, s? o vad? to?i:
— Arma crimei este o arbalet? modern?, u?or modificat? încât s? par? veche. Dar modific?rile sunt numai de suprafa?? ?i nu i-au afectat deloc performan?ele, care sunt remarcabile. E arbaleta de care se folosea victima în cadrul mini-spectacolului pe care îl juca împreun? cu partenera lui, de care presupunem c? era îndr?gostit. Printre altele, îi a?eza un m?r pe cap ?i tr?gea o s?geat? în el. În serial nu exist? o asemenea scen?, dar, la ora când avea loc spectacolul, clien?ii nu mai erau chiar a?a de exigen?i, iar dac? afi?ele puse în holul g?rii nu exagereaz?, bustul generos al fetei îi f?cea s? nu mai ?in? seama de micile inexactit??i.
A?ez? cu grij? arbaleta pe mas? ?i ridic? un m?r:
— De ce insist pe ideea c? uciga?ul a v?zut cel pu?in o dat? spectacolul pe care îl f?ceau cei doi? Pentru c? înainte de a-l ucide, criminalul i-a a?ezat un m?r pe cap, dar în mod sigur nu a vrut nici o clip? s? ?inteasc? m?rul. Nu avea cum s? gre?easc? de la distan?a de un metru.
Puse m?rul jos ?i ridic? s?geata de o?el extras? din capul victimei.
— Dup? lungimea s?ge?ii p?truns? în copac, cei de la balistic? au concluzionat c? s-a tras de la cel mult un metru distan??. Nici pe s?geat?, nici pe arbalet? n-am g?sit amprente, deci putem presupune c? uciga?ul a folosit m?nu?i.
L?s? lini?tea s? pluteasc? un timp în înc?pere, apoi întreb?:
— Are cineva vreo nel?murire sau vreo informa?ie care ne-a sc?pat?
V?zând c? nimeni nu spune nimic, ad?ug?:
— În cazul în care accept?m ipoteza crimei izolate, singura noastr? pist? se g?se?te la barul Medieval ?i în înregistr?rile video de acolo. S? sper?m c? uciga?ul apare în cel pu?in una din ele, privind gale? spre Violeta.
Inspectorul Tudor Mih?il? spuse posomorât:
— Dup? cum arat? fata asta, sunt sigur c? to?i clien?ii o priveau gale?, deci nu cred c? ar putea fi un criteriu de departajare.
— Dar dac? renun??m la ipoteza crimei izolate ?i e totu?i vorba de un uciga? în serie? întreb? Alina.
Comisarul Brumaru se duse pân? la panoul din polistiren ?i întoarse foaia cu desenul g?sit pe pieptul victimei:

— Dup? cum se poate vedea, sunt piticii din filmul de desene animate Alb? ca Z?pada ?i cei ?apte pitici. Un desen schematic, destul de simplu, în care cei ?apte pitici sunt pozi?iona?i în cerc. Desenul este realizat cu o carioca neagr? ?i singurul lucru care ne atrage aten?ia este faptul c? piticul din dreapta sus este t?iat cu un X mare, ro?u, f?cut cu o pensul? destul de grosier? cu vopsea acrilic?. Dac? va urma o nou? crim? ?i victima este tot un pitic, va trebui s? ne mut?m aten?ia de la Violeta la un om care îl prive?te gale? pe Octavian Laz?r, pentru c? acest uciga? are ceva cu piticii, nu cu fetele, indiferent cât de bine dotate fizic ar fi ele.
Comisarul-?ef se foi pe scaun ?i spuse în cele din urm?:
— ?tiu c? sun? pueril, dar a? da orice s? aflu ce au discutat cei doi înainte ca uciga?ul s? trag?. Fiind atât de aproape, sunt sigur c? au schimbat câteva vorbe.
Comisarul Brumaru zâmbi:
— Dac? am ?ti ce au discutat, probabil crima ar fi deja rezolvat? la ora asta.


Capitolul 3

Al doilea pitic

Pe Vasile Muscalu îl cuno?teau to?i prietenii drept Vasilic? de la Bobinaj. Chiar ?i dup? ce atelierul de pres?ri-servicii, unde muncise de când se ?tia, d?duse faliment, lumea tot de Vasilic? Bobinatorul îl ?tia. Un timp tr?sese mâ?a de coad? ?i ajunsese s? se angajeze, la modul cel mai serios, la Spa?ii Verzi, de?i i se p?rea o adev?rat? degradare s? treac? de la o munc? atât de super-calificat?, cum era bobinatul motoarelor, la udat gazonul ?i m?turat frunzele.
Pân? la urm? nu avusese încotro ?i fusese nevoit s? lucreze ?i acolo câteva luni, dar nu rezistase prea mult. Fusese nevoit s? plece când nu mai suportase ironia ?i glumele de prost gust ale colegilor. Faptul c? avea numai 1,30 metri ?i un gheb cât toate zilele în spinare nu-l ajuta absolut deloc ?i sim?ea cum meseria care îi pl?cuse atât de mult îi alunec? din minte cu fiecare zi ce trecea. Î?i d?duse demisia ?i tr?ise câteva luni din aranjamente de care îi era ?i ru?ine s?-?i aminteasc?. Asta pân? când un vechi prieten îi ?optise c? vechile scule ale atelierului de bobinaj se vor scoate pentru a nu ?tiu câta oar? la licita?ie ?i se vor vinde, de data asta, aproape pe nimic, pentru c? nimeni nu voise s? le cumpere la licita?iile trecute ?i pre?ul de pornire sc?zuse de la o ?edin?? la alta. De?i nu st?tea deloc bine cu banii, se prezentase ?i el la licita?ie, mai mult de curiozitate, ?i avusese surpriza s? cumpere aproape tot ce se scosese la vânzare din vechiul lui atelier, cu mai pu?in de o sut? de lei. Nimeni nu voia s? cumpere a?a ceva, toat? lumea c?uta s? dea lovitura ?i s? se îmbog??easc? peste noapte, nicidecum s? î?i cumpere ma?ini ?i unelte care cereau pricepere ?i, mai ales, multe ore petrecute aplecat peste ele ?i bobinând noile motoare capsulate.
Îi fusese greu mai ales la început, pân? s?-?i recâ?tige vechii clien?i. Trebuise s? se recalifice din mers, pentru c? ap?reau noi genera?ii de motoare, care de care mai sofisticate, ?i lumea prefera s? cumpere unul nou decât s?-l duc? pe cel vechi la bobinat. Într-o vreme, când se d?deau cu duiumul electrocasnicele în rate, doar cu buletinul, cei mai mul?i preferau s?-?i cumpere ma?in? de sp?lat sau frigider nou decât s? se chinuie s? le repare pe cele vechi. Apoi venise criza, cu toate urm?rile ei, iar Vasilic? de la Bobinaj ajunsese s? fie c?utat iar.
Avea atelierul lâng? cas?, improvizat într-un vechi cote? în care p?rin?ii lui crescuser? porci pe vremuri. Îl amenajase cu mâna lui, îl zugr?vise ?i tr?sese singur instala?ia electric?, astfel c? nimic din noua înf??i?are nu mai amintea de vechiul cote? de porci.
P?stra totul curat ?i în ordine, astfel c? un poten?ial client era atras în primul rând prin aspectul atelierului, al sculelor ?i al ma?inilor de bobinat.
„Ajunge c? sunt eu urât”, îi spusese odat? unuia dintre pu?inii lui prieteni, „m?car atelierul meu s? fie frumos”.
Dup? un prim an în care î?i dusese zilele de azi pe mâine, avusese surpriza s? vad?, dintr-o dat?, c? este cu casa pe plus ?i, dup? ce pl?tise impozitul pau?al, îi mai r?m?seser? suficien?i bani cât s?-?i cumpere câteva kilograme de sârm? din cupru emailat de 0,6 mm ?i s? î?i fac? un mic stoc, ca s? nu mai fie nevoit s?-?i amâne clien?ii. Sârma emailat? de 0,6 mm o folosea la aproape toate tipurile de motoare ?i era vestit pentru faptul c? un motor reparat de el nu mai avea moarte. Avea orarul destul de flexibil, se deplasa ?i la client acas? atunci când era nevoie, astfel c?, de?i locuia spre marginea Bra?ovului, în cea mai mic? cl?dire de pe strada Vulcan, veneau la el clien?i din cele mai îndep?rtate cartiere ale ora?ului.
Orarul de func?ionare era zilnic, între 10 ?i 18, ?i era afi?at mare, pe poart?, împreun? cu num?rul autoriza?iei de func?ionare, de aceea se mir? când auzi clopo?elul de la poart?, de?i era trecut de ora opt seara ?i intrase în cas? cu gândul s? vad? ?tirile, una din pu?inele emisiuni la care se uita.
„O fi vreo urgen??”, se gândi el ?i se întreb? doar cum de uitase poarta deschis? pentru c?, de?i era un cartier destul de lini?tit, prefera s? î?i ia câteva m?suri minime de siguran?? ?i s? încuie seara poarta.
Când ie?i, v?zu în penumbra de lâng? poart? silueta unui om care îi p?ru de-a dreptul gigant, dar lui aproape to?i oamenii i se p?reau gigan?i pe lâng? statura lui, nedrept de mic?.
— Am o urgen??, spuse omul de lâng? poart? cu o voce în?bu?it?. Pl?tesc dublu sau cât o fi nevoie! ?i ar?t? cu un gest scurt spre saco?a pe care o avea în mân?.
Reminiscen?? a vremurilor când o ducea pe sponci cu banii, nu putea s? refuze niciodat? o ofert? generoas?, mai ales c? nu prea vedea cum ar fi putut scoate namila aia de om afar? din curte, dac? tot intrase.
Închise u?a la cas? în urma lui ?i se îndrept? spre atelier. Descuie u?a ?i aprinse lumina, iar ?sta fu ultimul lucru pe care ?i-l reaminti un sfert de or? mai târziu, când se trezi legat de scaunul lui din atelier.
Pe taburetul din fa?a mesei, cel rezervat clien?ilor, st?tea un uria?, nu neap?rat înalt, cât mai ales masiv. O masivitate care nu prevestea nimic bun, fiind dublat? de o fa?? col?uroas?, cu f?lcile încle?tate ?i cu ochi negri care-l priveau fix.
Se gândi s? preîntâmpine un eventual ?i inutil act de violen??, a?a c? spuse:
— Nu ?in bani în cas?…
V?zând c? pe fa?a str?inului se ive?te un început de zâmbet, continu?:
— ?i nici alte lucruri de valoare, dar vorbele lui nu f?cur? decât s? m?reasc? zâmbetul de pe fa?a str?inului.
Dup? câteva minute de lini?te, necunoscutul din fa?a lui rupse t?cerea pentru prima dat? de când erau în atelier.
— Nu vreau nici bani, nici lucruri de valoare… vreau doar s? v?d cum arat? un mic Casanova. ?i, eventual, s? te întreb dac? ?tii cine a fost Regizorul?
Vasile Muscalu f?cu ochii mari ?i necunoscutul citi r?spunsul în privirea lui n?uc?, dar p?ru hot?rât s? îi mai acorde o ?ans? dup? o clip? de ezitare:
— O s? te mai întreb o singur? dat?: ?tii cine a fost Regizorul?
Bobinatorul scutur? ferm din cap, s?-i dea de în?eles individului din fa?a lui c? în via?a lui nu auzise de nici un regizor.
Necunoscutul r?mase o clip? pe gânduri, apoi spuse:
— Ei, atunci o s? trecem la etapa urm?tore a întâlnirii noastre, drag? Casanova.
Pentru o clip? Vasile Muscalu r?mase blocat, apoi vru s? ridice mâinile ca s? nege o asemenea absurditate: prin via?a lui nu mai trecuse nici o femeie de ani de zile. Uit? de femei când observ? c? mâinile îi sunt legate de mânerele scaunului pe care st?tea.
— De ce m-ai legat? Ce vrei s? faci?
B?rbatul masiv din fa?a lui plec? u?or capul într-o parte, apoi r?spunse:
— Am impresia c? aici sunt, de fapt, dou? întreb?ri, a?a c? hai s? le lu?m pe rând. Prima: te-am legat ca s? nu faci mi?c?ri inutile. Iar la a doua, r?spunsul este pu?in mai complicat, dar b?nuiesc c? ai s? îl în?elegi: tot timpul am b?nuit c? cei din filme exagereaz? pu?in când arat? cum se desf??oar? o execu?ie pe scaunul electric.
Potrivi mai bine leg?turile pe mânerele scaunului ?i abia acum bobinatorul v?zu c? sub antebra?ele goale avea câte o bucat? de tabl? de cupru legat? la dou? fire care duceau la un ?techer.
Masivul b?rbat îl privi în ochi de aproape ?i Vasilic? nu recunoscu în str?lucirea lor nici cea mai mic? urm? de în?elegere; ca ?i cum nu ar fi fost con?tient de ceea ce face ?i, de fapt, el s-ar fi gândit la cu totul altceva. Poate doar pu?in? preocupare ca lucrul pe care-l f?cea s? ias? bine ?i o clip? i se p?ru c? se recunoa?te pe sine, atunci când îi d?dea de cap?t unui motor bucluca?, dup? un efort epuizant, ?i îl conecta la curent ca s?-i fac? proba.
V?zând c? str?inul apropie de priz? ?techerul, vru s? strige ?i s?-i explice c? nu ?tie de ce anume îl acuz? omul, dar în mod sigur era nevinovat. Îi trecu prin cap, o clip?, filmul f?cut în urm? cu foarte mul?i ani, dar nu putea fi vorba despre asta. Nu avu timp s? adânceasc? ideea pentru c? îl apuc? un tremurat convulsiv ?i mai apuc? s? vad? privirea gânditoare ?i pu?in trist? a b?rbatului care îl privea curios, înainte ca ochii s? îi explodeze în orbite.
Luminile becurilor din atelier pâlpâir? de câteva ori, apoi se stinser? ?i b?rbatul scoase ?techerul din priz? la lumina unei brichete, apoi morm?i nemul?umit:
— Eram sigur c? cei de la Hollywood exagereaz?…
A?ez? cu grij? ?techerul în poala piticului, scoase din buzunar un petic de hârtie ?i îl prinse cu un bold pe pieptul cadavrului. Apoi, cu acela?i cle?te puternic, îi retez? degetul mic de la mâna stâng? ?i îl a?ez? în aceea?i pung? în care pusese ?i degetul lui Octavian Laz?r.
În lumina tremur?toare a brichetei, mai privi o dat? interiorul atelierului din u??, apoi d?du din cap mul?umit ?i plec? cu pa?i egali, deschise porti?a spre strad? ?i se pierdu în întunericul str?zii, f?r? s? fie remarcat de nimeni.


Capitolul 4

O ipotez? se confirm?

Moartea lui Vasile Muscalu fu descoperit? a doua zi, pe la prânz, de un client exasperat, care sunase de câteva ori atât la telefonul fix, cât ?i la cel mobil. Bobinatorul îi promisese ferm c? îi termin? de reparat motorul cel târziu pân? la ora zece. Dup? ce v?zu c? nu-i r?spunde la telefon, î?i lu? inima în din?i ?i se duse la me?ter acas?, mai ales c? locuia foarte aproape ?i îi era client vechi. Cum poarta era deschis?, ca de obicei în timpul programului de lucru, intr? cu încredere ?i se îndrept? spre atelier.
Sim?i mirosul de ars înc? de la u?? ?i preg?tea chiar ?i-o glum? despre pârlitul unui porc, dar încremeni, cu gluma nespus?, dup? ce deschise u?a.
Se retrase împleticindu-se câ?iva pa?i, pân? în curte, de unde sun? la num?rul de urgen?? ?i anun?? c? Vasile Muscalu, me?ter particular, suferise un accident ?i murise electrocutat. La început, nu apucase s? vad? c? bra?ele lui Vasilic? erau legate ?i numai când intr? în atelier a dou? oar? se l?muri despre ce era vorba.
Ţinându-?i mâna la nas pentru a atenua mirosul, cercet? bra?ele legate cu band? adeziv?, apoi ie?i din nou ?i mai sun? o dat? la num?rul de urgen??, ca s? anun?e c?, de fapt, este vorba despre o crim?, ?i spuse ?i motivul pentru care credea asta.
I se solicit? s? r?mân? pe loc pân? la sosirea doctorului legist ?i a echipei de criminali?ti ?i s? nu lase pe nimeni s? intre în atelier.
Primul ajunse doctorul Rizescu, la mai pu?in de un sfert de or? dup? apel, urmat cu o întârziere de câteva minute de echipa de criminali?ti.
În timp ce doctorul examina cadavrul, comisarul Brumaru intr? dup? el ?i, f?r? s?-l deranjeze, desprinse de pe pieptul victimei foaia de hârtie l?sat? de uciga?, o împ?turi în patru ca s? nu vad? ceilal?i desenul de pe ea, o puse într-un plic transparent ?i ie?i s?-i caute pe ceilal?i membri ai echipei. Ace?tia a?teptau în cas? ca doctorul Rizescu ?i fotograful s? î?i termine treaba ?i îl privir? întreb?tor pe comisar, când se apropie de ei.
— A? fi vrut s? nu am dreptate, spuse el ?i, dup? ce se asigur? c? nimeni str?in nu este prin preajm?, desp?turi foaia de hârtie.
Pe ea se vedea acela?i desen pe care îl descoperiser? la cadavrul din parcul Tractorul, cu mica diferen?? c? de data asta ?i urm?torul cap era t?iat cu X-ul ro?u.




— Lucrurile încep s? se complice într-un fel care nu-mi place deloc, morm?i comisarul-?ef Câmpeanu. Asta cu atât mai mult cu cât ?i la victima asta lipse?te degetul mic de la mâna stâng?.
R?mase gânditor câteva momente, apoi se întoarse spre inspectorul Alina D?ciulescu, care cerceta din ochi înc?perea:
— Vrei, te rog, s? mai dai un telefon la pensiunea unde poposesc prietenii no?tri, detectivii? Complica?iile astea ap?reau de obicei numai când erau ei prin preajm?.
Dup? ce inspectorul telefon? la pensiunea Crizantema ?i se asigur? c? detectivii de la Bucure?ti nu erau în ora?, comisarul-?ef cl?tin? nedumerit din cap, apoi începu s? le repartizeze sarcinile dup? tipicul obi?nuit.

*

Dup? inerentele pierderi de timp ?i întreruperi pentru informarea ?efilor, conferin?a de pres? ?i alte sarcini administrative, Brigada Omucideri se putu întruni abia la ora 15.
Comisarul-?ef Câmpeanu îl l?s? tot pe Brumaru s? prezinte cazul. Pe flipchart era prins? cu un bold o copie A3 dup? desenul g?sit pe pieptul ultimei victimei, iar pe masa cu probe erau doar cele dou? buc??i de cupru ?i firele prin care erau prinse de ?techer.
Dup? ce se asigur? c? to?i sunt aten?i la el, comisarul începu s? vorbeasc?, întinzând un ar?t?tor spre desen:
— B?nuiesc c? nimeni nu se mai îndoie?te c? avem de-a face cu un criminal în serie…
Cei din sal? încuviin?ar? din cap în t?cere ?i comisarul continu?:
— Din motive pe care nu le cunoa?tem înc?, se pare c? un criminal este hot?rât s? ucid? ?apte pitici. Nu numai c? a ucis deja doi dintre ei, dar prin desenul pe care ni l-a l?sat, ne comunic? ?i inten?iile lui de viitor.
Î?i consult? carnetul cu noti?e ?i spuse:
— Modul acesta de a ne comunica inten?iile sale denot? o mare siguran?? de sine, ca ?i cum ne-ar spune: „Uite ce am de gând, dar nu-mi pas? dac? ?ti?i ?i voi, pentru c? tot nu m? pute?i împiedica”.
B?tu cu ar?t?torul în desen ?i spuse:
— Ei! Aici va trebui s?-i demonstr?m c? se în?al? ?i c? suntem mai de?tep?i decât el. Nu avem prea multe probe, nu avem martori, deci trebuie s? ne punem mintea la contribu?ie ?i s?-i prevedem urm?toarea mi?care, salvând via?a poten?ialelor victime ?i, bineîn?eles, f?când tot ce este nevoie ca s?-l prindem.
În înc?pere se l?s? t?cerea, întrerupt? în cele din urm? de inspectorul Alina D?ciulescu:
— ?i cum o s? facem asta, domnule comisar?
Comisarul oft? adânc, r?scoli teancul de fotografii luate de la locul celor dou? crime, ridic? una ?i le-o ar?t?:
— B?nuiesc c? a?i observat c? prima victim? a fost ridicat? de la p?mânt câ?iva centimetri, atunci când a fost legat? de copac…
Se uit? în jur ?i ridic? un mop uitat de femeia de serviciu dup? u??, apoi spuse:
— S? presupunem c? asta e victima înainte de a fi ucis?. E în stare de incon?tien?? ?i criminalul a ?inut-o cu o singur? mâna, în timp ce cu cealalt? o lega de copac. Acum, e adev?rat c? victima nu avea mai mult de 40 de kilograme, dar s? legi pe cineva astfel presupune o mare for?? fizic?, dublat? de o în?l?ime corespunz?toare. Deci uciga?ul nostru are o constitu?ie robust?, cu în?l?ime peste medie – a? spune chiar 1,90 metri – ?i o greutate în jur de o sut? de kilograme. Va trebui s? mai verific?m o dat? înregistr?rile video de la barul Medieval, s? vedem dac? vreunul din clien?ii filma?i corespunde cu descrierea asta vag?. De?i, dac? ipoteza mea se confirm?, omul e un profesionist ?i n-ar face gre?eala s? se lase filmat.
— Ce v? face s? crede?i c? e un profesionist? întreb? inspectorul Cr?ciun.
— E doar o impresie vag?, dar, de obicei, în astfel de cazuri nu prea m-am în?elat.
Dup? o pauz? în care puse mopul înapoi dup? u??, continu?:
— În primul rând, modul cum ucide… un soldat, sau chiar un poli?ist, este nevoit de multe ori ca, în timpul execut?rii unei misiuni, s? foloseasc? armamentul din dotare. Dar de obicei ei ucid, în general, de la distan??. De cele mai multe ori v?d o siluet? îndep?rtat? prin c?tarea sau luneta armei. Chiar ?i a?a, uneori au nevoie de consiliere psihologic? dup? o astfel de crim? legal?. Se pare c? nu este cazul acestui uciga?. Acest om este obi?nuit s? ucid?, s? priveasc? victimele de aproape, s? interac?ioneze cu ele ?i s? nu fie deloc impresionat de asta. Fie este o fiin?? amoral? prin na?tere, fie a fost intens antrenat s? se comporte a?a. Gândi?i-v?! Dup? ce l-a ucis pe primul pitic, a stat calm ?i i-a a?ezat m?rul pe cap, apoi i-a prins biletul pe piept, iar în cazul celui de-al doilea, dup? ce a scos ?techerul din priz?, i l-a a?ezat cu grij? în poal?, f?r? s? ?in? seama de mirosul de carne ars? ?i, tot a?a, pe urm? i-a prins biletul pe care voia s? îl g?sim noi. Cunoa?te?i pe cineva care ar putea s? fac? toate astea cu sânge rece?
Se vede treaba c? întrebarea era pur retoric?, pentru c? nu a?tepta r?spuns la ea ?i continu? firul ideilor:
— Asta ne duce cu gândul la un mercenar sau un uciga? pl?tit. Sau, în cel mai r?u caz, la un agent secret, special antrenat în acest scop.
— Crede?i c? exist? a?a ceva în România? întreb? Alina îngrozit?.
Comisarul ridic? din umeri:
— Orice serviciu secret din lume are ?i un asemenea departament. Nu ?tiu de ce ar trebui s? îl absolvim de a?a ceva, din start, pe dr?gu?ul nostru SRI. Sau, dac? ipoteza asta vi se pare prea tras? de p?r, atunci s? presupunem c? este un agent KGB sau CIA, asta ca s? v? sim?i?i cu sufletul împ?cat. Indiferent cine ?i indiferent dac? ac?ioneaz? în nume propriu sau este pl?tit de cineva, r?mâne întrebarea: care este motivul pentru care ar vrea s? ucid? ?apte pitici?
Cum nimeni nu se gr?bea s? r?spund?, ar?t? din nou spre desen:
— Chiar dac? nu ?tim nimic despre el, desenul ?sta ne mai spune ceva despre autorul lui. Uciga?ul nostru e o persoan? cu o educa?ie ?i o inteligen?? medie.
— Asta de unde a?i mai scos-o? r?bufni inspectorul Mih?il?.
— Nu eu, r?spunse surâz?tor comisarul Brumaru, ci statistica.
— Cum a?a? întreb? iar inspectorul.
Comisarul Brumaru deschise mai vechile lui noti?e ?i le spuse:
— Se pare c?, pe m?sura avans?rii în instruirea ?colar?, atunci când au posibilitatea s? o fac?, subiec?ii experimentelor sunt tenta?i s? aleag? sensul trigonometric într-o figur? simetric?, spre deosebire de cei r?ma?i la un nivel mediu de instruire, care aleg sensul orar. Nu exist? o explica?ie pentru alegerea asta, ci doar un num?r foarte mare de experimente care o confirm?.
— Asta chiar n-o mai cred, se ar?t? consternat inspectorul.
— Nici eu n-am crezut-o pân? când nu m-au convins nenum?rate cazuri pe care le-am v?zut concret.
În sal? se l?s? o t?cere grea, întrerup? în cele din urm? tot de comisarul Brumaru.
— De altfel, tot statistica ne d? o posibil? cale de a înainta în cazul nostru.
V?zu c? toate privirile se învioraser? ?i to?i ochii se ridicaser? din carnete spre el:
— Statistic vorbind, un caz de nanism apare o dat? la 45.000 de na?teri. ?i asta indiferent de starea social? sau de s?n?tate a p?rin?ilor. Deci în jude?ul Bra?ov, care are aproximativ 500.000 locuitori, ar trebui s? se g?seasc? la ora actual? în jur de zece-unsprezece pitici dintre care, tot statistic vorbind, cinci b?rba?i ?i ?ase femei. Dar putem presupune c? uciga?ul nostru are ce are doar cu piticii de sex masculin. Dac? vrea s? ajung? la num?rul de ?apte pitici pe care ?i-a propus s?-i ucid?, va trebui s? aduc? doi din alt? parte, eventual din jude?ele limitrofe.
Comisarul-?ef p?ru s? se trezeasc? din letargie ?i spuse:
— Sau s? se deplaseze el în jude?ele limitrofe ca s?-i ucid?.
— Aici ave?i perfect? dreptate, confirm? Brumaru. Nu avem nici o certitudine c? aceste crime o s? aib? loc numai în Bra?ov, chiar dac? seria lor a început aici.
Inspectorul Alina D?ciulescu nu p?rea foarte sigur? ?i spuse ezitând:
— Asta înseamn? c? ar mai exista cel pu?in trei pitici în via?? în Bra?ov.
— Da, confirm? Brumaru, conform statisticii, a?a ar trebui s? fie.
— Atunci, continu? fata, nu am putea s?-i identific?m ?i s? îi avertiz?m m?car asupra pericolului care planeaz? asupra lor, dac? nu le putem asigura paza?
— Ar fi perfect, spuse Brumaru, doar c?, la Direc?ia de Eviden?a Popula?iei, mi s-a spus c? nu exist? nici o modalitate de a afla în?l?imea persoanelor din c?r?ile de identitate. Doar din pa?aport, ?i exist? toate ?ansele ca o astfel de persoan? s? nu aib? pa?aport. Oricum, am solicitat deja o asemenea informa?ie Direc?iei de Pa?apoarte.
— ?i cu ceilal?i cum proced?m? întreb? Alina. Doar nu putem pune prin ora? anun?uri de genul: „Aten?ie, pitici! Sunte?i în pericol de moarte. Ascunde?i-v?!”.
— P?i, e clar c? nu putem face a?a ceva, dar tot va trebui s?-i identific?m cumva, spuse comisarul-?ef. Poate dac?-i întreb?m pe administratorii asocia?iilor de locatari?
— Vasile Muscalu locuia la cas?, obiect? Alina. Era cunoscut de o mul?ime de oameni, dar nu f?cea parte din nici o asocia?ie de locatari.
— A?a este, aprob? f?r? chef comisarul-?ef. Oricum, trebuie s? g?sim o cale ?i s? d?m de urma lor. V? rog s? v? gândi?i la o modalitate s?-i depist?m pân? la ?edin?a de mâine. ?i, dac? se poate, înaintea criminalului.
Comisarul-?ef primi datele despre Alexandru Mare de la Direc?ia Pa?apoarte, singurul pitic cu pa?aport din Bra?ov, cam în acela?i timp în care doctorul patolog Ovidiu Rizescu fu chemat s?-i constate decesul.


Capitolul 5

Al treilea pitic

Alexandru Mare voise s? î?i schimbe numele, care i se p?rea o adev?rat? ironie a sor?ii, de îndat? ce devenise major. ?i asta nu numai fiindc?, la cei o sut? ?i treizeci de centimetri ai lui, numai mare nu era. Astfel c?, pe lâng? motivele obi?nuite pentru care cei de talia lui erau lua?i în râs sau persifla?i, în cazul lui se mai ad?uga ?i numele.
Deoarece p?rin?ii lui f?ceau parte dintr-o veche ?i avut? familie bra?ovean?, când v?zuser? c? dup? vârsta de doi ani nu mai cre?tea în în?l?ime, dup? ce-?i recuperaser? casele ?i terenurile vânduser? repede câteva hectare, iar banii ob?inu?i îi d?duser? pe tratamente costisitoare cu hormoni de cre?tere ?i cele mai noi medicamente ce ap?reau pe pia??. Nimic nu-l ajutase s? treac? de un metru ?i treizeci de centimetri. Norocul f?cuse ca, într-una dintre aceste c?l?torii pentru tratamente, la Paris, s? cunoasc? lumea pictorilor ?i tot acolo s?-?i descopere talentul pentru pictur?. Din câteva tr?s?turi de penel reu?ea s? creioneze o lume în miniatur? ?i nu pu?ini erau cei care îl comparau cu aristocratul Toulouse Lautrec, genialul pitic care avea o atrac?ie boln?vicioas? pentru aspectele sordide ?i desfrânate ale lumii. Spre deosebire de tablourile ?i afi?ele lui Lautrec, tablourile pictate de AlMare, cum ajunsese s? se prezinte ?i s? se semneze Alexandru Mare, aveau în ele izbucniri de lumini ?i de optimism pe care nimeni nu ?i le putea explica, mai ales ?inând seama de statura lui. O vreme fusese tentat s? r?mân? în Paris, unde ajunsese s? fie cunoscut ?i apreciat, dar dorul de ?ar? învinsese în cele din urm?. Încet, încet î?i f?cuse un nume ?i în ?ar?, fusese primit în Uniunea Arti?tilor Plastici, apoi mo?tenise, dup? moartea p?rin?ilor lui, destul ca s?-?i poat? permite o via?? de huzur. Cu toate astea, pl?cerea lui cea mai mare era s? stea pe strada comercial? a Bra?ovului, strada Republicii, ?i s? creioneze instantanee sau portrete din câteva tu?e de creion sau penel. Nu lua mult pe ce desena, se mul?umea cu zece-dou?zeci de lei, de?i s-ar fi putut lipsi ?i de ei, la o adic?. Pe m?sur? ce treceau anii ?i el devenea mai cunoscut, culorile din desenele lui au deveniser? mai sumbre ?i, dup? o vreme, începuse s? fie numit „pictorul de c?r?i po?tale ?i de singur?t??i”. Se compl?cuse în aceast? sintagm? ?i începuse s? picteze mai încet ?i mai rar. Una dintre acuarelele lui cu Biserica Neagr? se vânduse cu sute de euro, de?i avea abia dimensiunile unei foi de caiet. Nu mai repetase performan?a pentru c? nu era interesat de bani ?i nici de dorin?a de a-?i crea un nume. Via?a lui trecea într-o monotonie spart? ocazional de excesele la care se preta când î?i lua câte o sticl? de absint, nu atât pentru a sem?na cu Lautrec, cât mai ales pentru a uita de via?a lipsit? de perspective pe care o ducea.
În seara care avea s? fie ultima din via?a lui, plecase în jurul orei 22, ca de fiecare dat?, spre aleea de sub Tâmpa, ca s?-?i completeze rezerva de ap? de izvor, despre care era convins c? îi face bine la s?n?tate. De foarte mul?i ani, de când revenise în Bra?ov, nu renun?ase la acest ritual nici în cele mai geroase zile. Poate gr?bea pu?in pasul, dar de lipsit nu lipsea, chiar dac? uneori, în serile lungi ?i ploioase de toamn?, mai întâlnea câte un urs care trecea morm?ind la numai câ?iva metri de el, ca ?i cum nu ar fi fost interesat de o cin? atât de s?r?c?cioas?. Adâncit în gânduri, nu observ? umbra întunecat? care se ?inea dup? el înc? de la cap?tul aleii. Umbla pa?i u?or, în ciuda masivit??ii, f?r? s? fac? nici un zgomot, astfel c? Alexandru Mare nu îl auzi decât atunci când era prea târziu. Sim?i doar o mân? mare care îi astupa gura s? nu strige, apoi o lovitur? puternic? în cap îl f?cu s? î?i piard? cuno?tin?a.

*

Când î?i reveni era legat ?i culcat pe spate în p?durea de pe Tâmpa, undeva aproape de izvor, pentru c? auzea clipocitul apei.
Încerc? s? se mi?te, îns? leg?turile erau strânse, f?cute de cineva obi?nuit cu asemenea îndeletniciri.
— Te-ai trezit, Lautrec? Sau vrei s?-?i spun, mai degrab?, Casanova?
Se gândi la cele auzite, dar nu putu s? o fac? foarte limpede din cauza loviturii din ceaf?. Într-un târziu risc? un r?spuns:
— Nu ?tiu despre ce este vorba… ?i nici nu am bani la mine.
Uria?ul str?in hohoti încet, u?or batjocoritor:
— Asta am observat… dar te-ai gândit c? poate nu sunt interesat de bani?
Respir? adânc ca s? î?i revin? ?i aerul rece al nop?ii îl f?cu s? se simt? mai bine, dar tot nu putea în?elege ce voia omul, a?a c? spuse:
— Atunci nu în?eleg despre ce este vorba.
Îi v?zu ochii p?trunz?tori cum îl privesc ?int?, în lumina slab? venit? dinspre ora?.
— A? vrea s? te întreb dac? ?tii cine a fost Regizorul.
Alexandru Mare î?i fr?mânt? mintea încercând s? g?seasc? un r?spuns care s? îl mul?umeasc? pe omul din fa?a lui. Un r?spuns care s? îl mul?umeasc? ?i s? îl fac? s?-i dea drumul, pentru c? habar nu avea despre ce vorbea.
— O s? te mai întreb o singur? dat?, pentru c? pe urm? o s?-?i fie cam greu s?-mi r?spunzi. Cine a fost Regizorul?
Necunoscutul îl privi fix câteva clipe, ca ?i cum ar fi vrut s?-i afle r?spunsul din privirea însp?imântat?.
În cele din urm? î?i lu? ochii de la el ?i scoase dintr-un rucsac ceva ce sem?na cu un furtun.
— Poate c? asta o s? te fac? s?-?i aduci aminte, spuse uria?ul ?i, prinzându-i f?lcile cu o mân? de fier, îl for?? s? deschid? gura larg. Îi introduse cap?tul furtunului în gur? cu grij?, dup? care i-l fix? ferm, încheindu-l dup? ceaf?, folosindu-se de un soi de ham cu cataram?.
Îl ridic? sub bra? ca pe o juc?rie din plu? ?i, privind precaut de-a lungul aleii, coborî pân? la izvor. Probabil c? ora era destul de înaintat? în noapte, gândi Alexandru Mare, pentru c? pe alee nu se vedea nici ?ipenie de om. Chiar ?i perechile nocturne de îndr?gosti?i se retr?seser? spre locuri mai c?lduroase.
La lumina lampioanelor de la chio?cul de lemn din fa?a izvorului, v?zu cel?lalt cap?t al furtunului ?i pricepu dintr-odat? ce avea de gând s? fac? str?inul. Începu s? se zbat? cu putere, dar leg?turile strânse nu îi permiteau s? se mi?te deloc. Omul nu p?rea deranjat de încerc?rile lui de a sc?pa, pentru c? îl puse cu grij? pe zidul de piatr? ce m?rginea izvorul ?i prinse, cu gesturi precise, cap?tul liber al furtunului de ?eava prin care curgea apa. La cap?t avea un colier pe care îl strânse peste ?eav? cu ajutorul unei ?urubelni?e pe care o scosese din buzunar.
Alexandru Mare era fascinat de precizia de care d?dea dovad? omul, de parc? asta ar fi f?cut toat? via?a. Nu avu timp s? se gândeasc? prea mult pentru c? ?uvoiul de ap? ajunsese în gura lui ?i încerc? instinctiv s? înghit?, dar debitul era prea mare ?i se înec? tu?ind îngrozitor, numai c? nu avea cum s? tu?easc? ?i ultima privire con?tient? fu îndreptat? spre omul uria? de lâng? el, care îl privea curios, parc? vrând s? vad? ce avea s? cedeze prima: instala?ia me?terit? de el sau vremelnicul lui trup pieritor.
Întinzându-se peste pitic, uria?ul prinse cu band? adeziv? un bilet pe peretele fântânii, suficient de sus încât s? nu fie atins de ap?. Apoi, cu gesturi mecanice, scoase cle?tele din buzunar ?i retez? degetul mic de la mâna stâng? pe care îl a?ez? lâng? celelalte dou?.
Doctorul Ovidiu Rizescu avea s? constate a doua zi diminea?a, când fu anun?at despre noua crim?, c? trupul bietului pictor se dovedise un înveli? prea fragil în fa?a ?uvoiului de ap? care, dup? ce presase f?r? succes în adâncurile trupului, g?sise o ie?ire mai lesnicioas? perforând osul palatin, apoi prin orbitele cadavrului, dup? ce rupsese ?i aruncase la câ?iva metri ochii pictorului.
Pân? s? ajung? cei de la Brigada Omucideri, doctorul, b?nuind ce impact ar putea avea asupra trec?torilor imaginea unui pitic din ochii c?ruia ?â?neau dou? ?uvoaie de ap?, rug? pe to?i agen?ii prezen?i s? instituie o zon? de restric?ie cât mai larg?.


Capitolul 6

O nou? ipotez?


— S? opreasc? cineva apa! fur? primele cuvinte ale comisarului-?ef Vasile Câmpeanu, atunci când ajunser?.
— Eu le-am spus s? lase totul a?a pân? veni?i voi, spuse doctorul Rizescu încrâncenat. ?tiam c? n-o s? se p?streze nici o urm? de amprent?, dar voiam s? vede?i ?i voi de ce este în stare omul ?sta. Se spune c? o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte ?i eu sigur n-am s? uit imaginea asta prea curând.
—Bine, bine, spuse comisarul-?ef. M-am l?murit, dar acum s? opreasc? cineva ?â?nitoarea asta oribil?!
Comisarul Brumaru scoase din trusa lui criminalistic? o ?urubelni?? în cruce ?i desf?cu ?urubul care ?inea brida strâns? peste furtun.
Cele dou? ?uvoaie de ap? din ochii piticului începur? s? scad? în intensitate, apoi se oprir? cu totul. Chiar ?i corpul victimei, pe m?sur? ce apa se scurgea din trup, p?rea c? se mic?oreaz?, dând impresia c? va disp?rea cu totul în cele din urm?. ?i totu?i mai r?mase ceva: o carcas? mic? ?i adunat? în ea îns??i, cu orbitele goale, care p?rea c? îi prive?te mustr?tor.
— M?car pe omul ?sta l-am fi putut salva, a spus cu regret comisarul-?ef, în vreme ce comisarul Brumaru c?uta amprente pe ?eava izvorului ?i aduna pu?inele probe de la locul crimei.
— Cum a?a? întreb? inspectorul Alina D?ciulescu cu vocea pierit?.
Mai fusese ?i alt? dat? prezent? la locul unor crime, dar piticul transformat în fântân? artezian? o impresionase mai mult decât orice v?zuse pân? atunci.
Comisarul-?ef nu b?g? în seama asta ?i r?spunse sup?rat:
— Pentru c? am cump?rat de la omul ?sta, acum câteva zile, înainte de a începe seria crimelor, un tablou pe care l-am atârnat acas?, în sufragerie. Va trebui s?-l dau jos, altfel o s?-mi aduc aminte mereu de el…
Doctorul Rizescu se apropie de ei cu o figur? posomorât?, a?a cum rar î?i aducea aminte Câmpeanu s?-l fi v?zut:
— Sper s?-l prinde?i cât mai repede, pân? nu mai face ?i alte ispr?vi. Omul ?sta este un monstru care nu are nimic sfânt în el. Gândi?i-v? numai c?, dup? ce l-a omorât pe bietul om, s-a întins peste el ?i a lipit biletul deasupra ?evii izvorului, într-un loc în care apa nu putea s? îl ude.
Î?i scoase m?nu?ile de latex ?i le arunc? în punga cu gunoi, apoi ad?ug?:
— Face?i ceva, orice ?ti?i voi, ?i prinde?i-l înainte de a mai ucide pe cineva! Nu cred c? mai rezist la un nou cadavru livrat de omul ?sta. Devine tot mai crud ?i mai sadic cu fiecare nou? crim?. A, era s? uit: sper c? a?i observat c? i-a t?iat ?i lui degetul mic de la mâna stâng??
— Ca ?i cum ar avea ceva de r?zbunat, ?opti Alina mai mult pentru ea, dar comisarul-?ef o auzi:
— Cum ai spus? întreb? Câmpeanu curios ?i Alina ezit? înainte de a repeta ce spusese:
— Ca ?i cum ar avea ceva de r?zbunat.
— M-am gândit ?i eu la asta, spuse comisarul-?ef gânditor ?i se apropie de comisarul Brumaru, care terminase de adunat probele ?i se întindea acum s? dezlipeasc? foaia de hârtie prins? de uciga? deasupra izvorului.
De?i comisarul Brumaru era un b?rbat înalt, trebui s? se ridice mult pe vârfuri pentru a ajunge la bilet. Îl puse cu grij? în plicul transparent pentru probe ?i îl ridic? în a?a fel s?-l poat? vedea to?i.
Era obi?nuitul desen, doar c? de pe acesta ?i piticul al treilea era t?iat cu un X ro?u.






Dup? ce privir? biletul desenat cu migal? de uciga?, comisarul Brumaru spuse cuvintele pe care le gândeau cu to?ii:
— Nu avem ce face. Va trebui s? anun??m, totu?i, presa. Timpul de care dispunem este prea scurt pentru a putea c?uta pe alte c?i to?i piticii din Bra?ov.
— ?i cum anume ar putea suna anun?ul ?sta? întreb? comisarul-?ef ?i glasul îi era, f?r? s? vrea, pu?in sup?rat: Pitici din Bra?ov, ascunde?i-v?! Ascunde?i-v? în beciuri sau intra?i în gaur? de ?arpe, pentru c? Poli?ia din Bra?ov nu este în stare s? prind? monstrul care v? vâneaz?.
R?mase t?cut câteva momente, apoi spuse:
— S? vezi ce perdaf o s?-mi trag? chestorul, cu sau f?r? anun?, dup? ce-o s?-i raportez despre noua crim?.
Se îndreptar? t?cu?i spre ma?ini. În urma lor, oamenii doctorului Rizescu ridicau cadavrul celui care, cu numai câteva ore în urm?, fusese Alexandru Mare.

*

Dup? ce încas? perdaful de la comandantul Poli?iei, comisarul-?ef se întoarse în sala de ?edin?e unde a?teptau posomorâ?i restul membrilor din Brigada Omucideri.
— Comandantul nici nu vrea s? aud? de un anun? dat în ziare sau la televiziune. Cel pu?in nu azi. Ne mai d? trei zile ?i, dac? în acest interval nu reu?im s? d?m de nici o urm?, este de acord cu un anun?, cât mai delicat formulat.
Se apropie de flipchart. Lâng? el, pe panoul de polistiren expandat, erau în?iruite cele trei desene. Le cercet? lung, apoi spuse:
— Tare m? tem c? în trei zile, dac? uciga?ul nostru se mi?c? în ritmul ?sta, o s? epuizeze tot stocul de pitici ai Bra?ovului ?i o s? treac? în jude?ele învecinate.
I se p?ru c? cele trei desene nu erau chiar perfect aliniate ?i le potrivi pu?in mai bine, apoi se întoarse spre Alina:
— De ce nu ne spui ?i nou? ce ?i-a trecut prin minte?
Alina r?sfoi prin agend?, dar se vedea c? este doar un mod de a trage de timp, dup? care spuse:
— Acum nu mi se mai pare a?a de important, dar atunci, când am v?zut cum îi ?â?nesc ?uvoaiele de ap? din ochi, m-am gândit c? este pu?in probabil ca uciga?ul de pitici s? fie un mercenar pl?tit s? fac? asta. Dup? cât? ur? ?i pasiune pune în realizarea crimelor, cred c? este implicat personal. Dac? ar fi fost un asasin pl?tit, ?i-ar fi f?cut treaba discret ?i în lini?te, apoi ar fi disp?rut. F?r? bilete care s? ne dea nou? indicii ?i f?r? atâta…, fata ?ov?i ca ?i cum ?i-ar fi c?utat cuvintele, apoi ad?ug?: f?r? atâta cruzime.
To?i r?maser? t?cu?i, gândindu-se la noua ipotez?, apoi comisarul Brumaru spuse:
— E un aspect pe care trebuie s?-l lu?m în considerare, f?r? îndoial?, în cercet?rile noastre viitoare.
Se ridic?, se duse la flipchart ?i, dup? ce-i desen? pe cei ?apte pitici într-un cerc, la fel ca acela din desenele criminalului, desen? schematic, în mijloc ?i cu mai pu?in talent decât uciga?ul, o fat?. P?rându-i-se c? s-ar putea s? nu fie bine în?eles, scrise sub ea, cu majuscule, ALBĂ CA ZĂPADA.
Se întoarse spre colegii lui care îl priveau cu ochi aten?i:
— Se pune întrebarea: dac? exist? cei ?apte pitici, oare exist? ?i o Alb? ca Z?pada? ?i, dac? exist?, cine este ea? ?i ce rela?ii exist? între ea ?i cei ?apte pitici?
Alina ridic? mâna, iar când comisarul Brumaru o invit? s? vorbeasc? spuse:
— M? întreb, oare ce i-au f?cut piticii Albei ca Z?pada, încât uciga?ul nostru simte acum nevoia s?-i pedepseasc? cu atâta cruzime? ?i mai ales ce rela?ie este între el ?i aceast? Alb? ca Z?pada?
Întreb?rile ?i în?elesul lor plutir? o vreme în înc?pere, apoi comisarul-?ef spuse ap?sat:
— Astea sunt întreb?ri de o sut? de puncte fiecare ?i cred c? de la ele ar trebui s? pornim în cercet?rile viitoare. Cândva, în trecutul acestor pitici exist? un moment în care to?i ?apte i-au f?cut ceva unei femei, pe care o vom numi în continuare Alb? ca Z?pada. Au f?cut ceva suficient de grav încât s? i se par? uciga?ului nostru c? merit? s? fie uci?i.
Privi prin sal? pentru prima dat? ceva mai u?urat de când ap?ruse acest caz:
— P?i, hai s? ne repartiz?m sarcinile atunci: inspectorul Alina D?ciulescu caut? o femeie care, dintr-un motiv sau altul, î?i spune sau i se spune Alb? ca Z?pada.
Se pref?cu a nu observa strâmb?tura fetei ?i se adres? celorlal?i:
— Iar voi trebuie s? g?si?i cu orice pre? piticii înaintea uciga?ului ?i s?-i întreba?i despre aceast? Alb? ca Z?pada ?i ce leg?tur? ar putea fi între ea ?i cei care au fost uci?i deja.
To?i î?i strânser? în grab? carne?elele de noti?e ?i plecar? în ceea ce li se p?rea c? ar fi o lupt? cu morile de vânt, dar nu l?sau s? se vad? nimic din lipsa lor de entuziasm, pentru a nu-l indispune pe comandant.


Capitolul 7

Al patrulea pitic


C?t?lin Ene ar fi putut spune c? este fericit dac?, a?a cum glumeau unii dintre colegii lui, salariul lui ar fi fost dublu ?i mai ales dac? s-ar fi dat de dou? ori pe lun?. Ca muzeograf încasa net aproape 1.400 lei ?i dac? ar fi fost avansat muzeograf principal ar fi luat cu câteva sute de lei mai mult ?i poate-poate s-ar mai fi descurcat cumva. A?a, mereu cu câteva zile înainte de salariu trebuia s? fac? adev?rate inginerii financiare, mai ales iarna, când consumul de gaz în mica lui garsonier? aproape se dubla. Uneori mai împrumuta de la colegi, alteori mai amâna plata gazului, de câteva ori l-a avut chiar oprit din pricina c? nu-l pl?tise la timp, apoi, dup? o vreme, înv??ase s? g?seasc? mici stratageme ca s? diminueze problemele provocate de permanenta lips? de bani. Stratageme de care în sinea lui îi era ru?ine, dar îl ajutau s? se descurce.
În apropiere de blocul în care locuia se construise de curând un mall imens care era mereu plin de lume ?i în care el, cu cei numai 140 de centimetri ai s?i, se pierdea u?or. Î?i umplea un c?rucior cu diferite lucruri ?i se plimba ore în ?ir printre rafturile cu haine ?i obiecte pe care era con?tient c? nu le va putea cump?ra niciodat?. Plimb?rile cu orele printre rafturi aduceau cu ele dou? beneficii: în primul rând, nefiind acas?, nu trebuia s? înc?lzeasc? locuin?a ?i apoi, din când în când, la ore fixe pe care le înv??ase în curând pe dinafar?, ni?te fete preg?teau tartine cu brânz? sau cu pateu în cadrul unor promo?ii de care el profita din plin. Cum era bine îmbr?cat, extrem de politicos, iar c?ruciorul mereu plin cu lucruri scumpe care nu ar fi l?sat pe nimeni s? b?nuiasc? foamea de care era împins spre astfel de promo?ii, se descurca bini?or, mai ales c? trupul lui micu? nici nu îi cerea foarte mult. Câteva dintre fete în mod sigur se prinseser? de tertipurile lui, dar p?reau mai degrab? interesate de flirturile cu b?ie?ii de la paz? decât de num?rul de tartine luate de el. ?i apoi, se mai schimbau ?i ele dup? o vreme, a?a c? nu aveau timp s? se obi?nuiasc? cu el ?i cu micile lui trucuri. Când termina „masa” ?i se sim?ea s?tul, a?eza lucrurile din c?rucior înapoi în rafturi, acolo de unde le luase, ?i, cu o figur? dezolat? de om care nu a g?sit ce c?uta, p?r?sea complexul.
Când ajungea acas?, pornea c?ldura exact cât s? nu înghe?e caloriferele, apoi se b?ga sub plapum? ?i citea lucr?ri de specialitate pân? târziu spre miezul nop?ii. Citea mai mult pentru pl?cerea proprie, pentru c? î?i d?dea seama c? al?ii, mereu al?ii, de în?l?ime normal?, vor fi selecta?i pentru a fi avansa?i, indiferent cât de multe cuno?tin?e ar fi acumulat el. La facultate fusese ceva mai u?or pentru c? avusese parte de profesori care nu numai c?-l în?elegeau, dar strecurau adesea în cursurile lor exemple despre oameni mari din istorie care nu aveau o în?l?ime la fel ca a celorlal?i oameni. Din polite?e, evitau s? pronun?e cuvântul „pitic”, lucru care uneori, când era bine dispus, îl amuza în sinea lui. Dup? terminarea facult??ii, cochetase un timp cu ideea de a lucra în înv???mânt, dar singura ocazie când participase la o or? de pedagogie demonstrativ? îl lecuise definitiv. To?i elevii erau ochi ?i urechi la el în scurtul moment în care predase. îns? râsetele ?i chicotelile celor la care nu privea direct aproape c?-l blocaser? la un moment dat.
— O s? te obi?nuie?ti cu timpul, îi spusese un asistent, dar nu era ceva cu ce se putea obi?nui, a?a c? acceptase fericit atunci când, la terminarea facult??ii, se eliberase postul de muzeograf.
R?t?cind ore în ?ir printre exponatele vechi din beciurile întunecoase ale Muzeului de Istorie, se sim?ea fericit ?i, dac? salariul ar fi fost numai un pic mai mare, totul ar fi fost perfect. Dar a?a, jonglând mereu cu banii de la un salariu la altul, se sim?ea nu numai nefericit, ci profund nedrept??it ?i uneori era nevoit s? apeleze la diferite expediente pentru a-?i completa sursele de venit.
Nu, nu înstr?inase niciodat? ceva din exponatele muzeului, chiar dac? inventarul era vrai?te ?i ar fi trecut ani întregi pân? s? se bage în seam? lipsa vreunui exponat, dac? s-ar fi observat vreodat?. Singurul lucru pe care ?i-l permitea era ca uneori, în afara orelor de program, s? profite de faptul c? avea cheile de la depozitele muzeului ?i s? permit? accesul unor str?ini care erau amatori de asemenea vizite. Invita?ii lui fotografiau exponatele de care erau interesa?i, apoi, dup? o vreme, observa c? acestea erau transferate perfect legal c?tre alte institu?ii de cultur?, de unde apoi disp?reau f?r? urm?. C? disp?reau în timpul transportului sau erau casate acolo unde ajungeau, asta nu îl mai interesa, dar uneori chiar îl durea faptul c? era nevoit s? participe la astfel de mâr??vii ?i de fiecare dat? se jura c? era pentru ultima oar?.
Din cauza asta, atunci când fu abordat la ie?irea din muzeu de c?tre str?inul cu statur? de uria?, la început refuz? sec. Omul care îl înso?ea crezu c? era nemul?umit de suma oferit? ?i o dubl? scurt.
— Am în?eles, spuse acesta, e riscant ?i eu în?eleg foarte bine asta ?i sunt dispus s? dublez suma: dau dou? sute pentru o or? în subsolul din cl?direa B.
Cl?direa B a complexului muzeal nici m?car nu era p?zit?, iar subsolul cu atât mai pu?in. Singura problem? era c? nu avea cheile, care erau prinse într-un cui de pe panoul de la ie?irea din muzeu. Asta ar fi însemnat s? se întoarc? ?i s? dialogheze îndelung cu portarul pentru a-i distrage aten?ia pân? avea s? subtilizeze m?nunchiul gros de chei de la cl?direa B. Nu avea chef în seara asta ?i gata, dar str?inul plus?:
— Trei sute… de euro, bineîn?eles.
C?t?lin Ene se oprit ca lovit de un ciocan uria?: trei sute de euro era exact salariul lui pe o lun?, ba chiar ceva mai mult. Pân? acum cei interesa?i de asemenea vizite îl pl?teau în lei, a?a c? nici nu îndr?znea s? spere c? ar putea cineva s?-l pl?teasc? vreodat? în valut?. Precaut, îl întreb? pe str?in:
— ?i care anume exponat de acolo v? intereseaz??
— Fecioara de Fier, r?spunse sec str?inul ?i muzeograful încuviin?? din cap:
— V-a?i documentat bine, într-adev?r acolo este.
Uria?ul din fa?a lui zâmbi misterios ?i când muzeograful îl privi mai atent v?zu c? zâmbetul era cam tot ce se z?rea din el, pentru c? o p?l?rie cu boruri largi îi ascundea în penumbra serii restul fe?ei. Deci era vorba despre Fecioara de Fier. „Duc?-se pe pustii”, î?i spuse C?t?lin Ene în sinea lui, oricum nu îi pl?cea exponatul acela ?i îl treceau fiori de fiecare dat? când era nevoit s? se afle în preajma lui.
— ?i vre?i neap?rat în seara asta? întreb?, mai mult ca s? se asigure, pentru c? intuise ner?bdarea str?inului din felul în care se purta.
V?zând c? uria?ul încuviin?eaz? doar din cap, f?r? s? spun? nimic, ad?ug?:
— Trebuie s? m? întorc dup? chei…
Cum cel din fa?a lui r?mânea t?cut, spuse:
— ?i trebuie s? fiu pl?tit înainte…
Cel din fa?a lui se c?ut? în buzunar, num?r? ceva pe pip?ite ?i scoase trei hârtii nou-nou?e de câte o sut? de euro. Privi precaut în jur, dar nu era nici naiba la ora aia pe strada m?rgina?? pe care î?i avea sediul administrativ Muzeul de Istorie, a?a c? îi întinse banii f?r? s? scoat? nici un cuvânt.
C?t?lin Ene lu? banii ?i se întoarse la birou, pref?cându-se c? a uitat ceva. Portarul morm?i un salut ma?inal, f?r? s?-l bage în seam?, preocupat cum era de integramele lui. Încuie banii în sertarul de la birou ?i se întreb? în sinea lui de ce procedase astfel? De obicei lua banii numai dup? ce se încheia vizita prin subsolurile muzeului ?i clientul se dovedea mul?umit.
De data asta, ceva din atitudinea misteriosului uria? îl f?cea s? se simt? în nesiguran?? ?i un gând fugar îl f?cu s? con?tientizeze ce u?or i-ar fi fost unui om de dimensiunile celui care î?i dorea s? vad? Fecioara de Fier s? îi dea una în cap ?i s?-?i recupereze banii, mai ales c? nu ar fi putut face nic?ieri vreo plângere.
Dup? ce încuie banii în sertar, coborî la parter, unde portarul se chinuia cu o defini?ie bucluca?? dintr-o integram?, ?i lu? f?r? probleme cheile de la subsolul cl?dirii B de pe panou.
— Hei, strig? portarul în urma lui f?când s?-i înghe?e sângele în vine. ?tii cumva ce ar putea s? însemne „ sfâr?itul la toate” din ?ase litere ?i se termin? cu „e”.
— Moarte, r?spunse el prompt ?i ie?i afar? cuprins dintr-odat? de presim?iri rele, de?i nu se ?tia deloc supersti?ios.
— Mul?umesc, asta e, strig? recunosc?tor portarul în urma lui.
Dup? ce ajunser? în dreptul cl?dirii B, C?t?lin Ene se opri ?i privi precaut în jur, de?i nu era nici ?ipenie de om. ?i, chiar dac? ar fi fost, pe cine ar fi interesat doi oameni care intrau f?r? nici o inten?ie de a se ascunde într-un subsol? De fapt, toate privirile furi?e ale muzeografului f?ceau parte dintr-un plan bine pus la punct de-a lungul timpului pentru a sublinia ilegalitatea ac?iunii ?i, într-un final, pentru a-i demonstra clientului c? î?i merita banii. Mai jucase ?i alt?dat? rolul acesta ?i devenise expert.
U?a subsolului scâr?âi prelung când intrar? ?i, dup? ce o închise în urma lor, pentru o clip? se trezir? într-un întuneric profund. Aproape cuprins de panic?, bâjbâi dup? întrerup?tor ?i r?sufl? u?urat când îl g?si, iar un ?ir de becuri palide se aprinse în fa?a lor.
— Pe aici, spuse el, ar?tând spre partea din spate a subsolului, unde se z?rea deja, într-o atitudine amenin??toare, Fecioara de Fier. M? mir c? a?i aflat despre acest exponat, ad?ug? el, fiindc? este mult mai cunoscut cel din muzeul Cet??ii F?g?ra?ului.
— ?tiu ?i de el, morm?i str?inul, dar e mai pu?in accesibil, iar muzeograful interpret? c? probabil cei trei sute de euro nu fuseser? suficien?i pentru c? muzeul din Cetatea F?g?ra?ului era mult mai bine p?zit.
În timp ce se îndreptau spre Fecioara de Fier, C?t?lin Ene î?i începu f?r? s? vrea textul pe care îl preg?tise de mult? vreme în cazul în care ar fi ajuns s? prezinte în calitate de ghid.
— Cu?ca de metal care are numai vag forma unei femei avea pe interior un sistem de ace care p?trundeau în corpul celui închis în ea. Dar, cum scopul torturilor nu era acela de a-l ucide pe cel torturat, ci de a-i ob?ine m?rturisirile, acele nu provocau moartea, ci doar suferin?e cumplite care îl f?ceau pe eretic s? m?rturiseasc? toate p?catele. În vremurile acelea, în special ereticii erau cel mai tortura?i. Acele de o?el penetrau membrele, abdomenul, pieptul, iar în unele cazuri chiar ochii, astfel c? acuzatul putea agoniza chiar ?i dou? zile înainte de a-?i da sfâr?itul. În dreptul gurii era prins? o iconi?? cu Fecioara Maria pe care condamna?ii o puteau s?ruta în momentul mor?ii.
Uria?ul lui client p?ru de-a dreptul impresionat când ajunser? în dreptul Fecioarei de Fier, a?a c? muzeograful continu?:
— Este atestat documentar c? Fecioara de Fier din Cetatea F?g?ra?ului era situat? deasupra unui canal deviat din Olt în care erau aruncate în cele din urm? r?m??i?ele condamnatului, pierzându-se astfel orice urm? a crimelor comise.
Clientul lui, spre deosebire de cei dinaintea lui, nu p?rea interesat s? fotografieze terifianta cu?c? de metal, cât mai ales s? o cerceteze.
— Asta nu pare s? aib? iconi?? cu Fecioara Maria, spuse el dezam?git, dup? ce deschise u?a ?i cercet? atent interiorul.
Muzeograful ridic? dezolat din umeri:
— Exemplarul nostru a?a l-am primit ?i este atestat ca fiind f?r? iconi??.
— ?i totu?i, aici se v?d ni?te urme ca ni?te cleme. Cred c? la început a avut ?i apoi a fost scoas?.
— Nu se poate, spuse C?t?lin Ene. Am cercetat personal obiectul de câteva ori ?i nu am v?zut nici o urm? de clem?.
— ?i totu?i exist?, insist? str?inul, apoi se d?du la o parte ?i îl invit? s? se uite.
— Nu v?d nimic, spuse muzeograful mirat ?i în aceea?i clip? sim?i cum este împins în interiorul cu?tii de fier, iar u?a se închide pe jum?tate.
— Hei, ai grij?, strig? el. Acele astea sunt ruginite ca naiba ?i poate m? trezesc cu vreun afurisit de tetanos.
Uria?ul mai ap?s? pu?in u?a ?i spuse lini?tit:
— Crede-m?, asta ar trebui s? fie ultima ta grij?.
C?t?lin Ene încerc? s? în?eleag? ce se întâmpl?, dar nu reu?i cu nici un chip s? dezlege tâlcul ciudatei comport?ri a str?inului.
Ţip? îngrozit când acesta mai ap?s? pu?in capacul Fecioarei de Fier ?i spuse gâfâit:
— Spune-mi, ce vrei? Ia ce vrei de aici ?i du-te, numai deschide odat? u?a asta nenorocit?.
— Aveau dreptate cei care spuneau c? ?sta este cel mai eficient mod de a ob?ine informa?iile. Uite c? e?ti gata s? spui tot, nu-i a?a?
— Da, spun tot ce vrei, numai deschide odat? u?a, strig? oripilat muzeograful.
— OK, spune-mi atunci cine este Regizorul.
— Care Regizor, despre ce naiba vorbe?ti?
Str?inul nu r?spunse nimic, ci doar mai ap?s? pu?in capacul.
— Nu ?tiu despre ce vorbe?ti, se jur? cu ultimule puteri muzeograful.
Uria?ul scoase un telefon ?i, deschizând pu?in capacul Fecioarei de Fier, îl introduse în?untru punându-l în fa?a ochilor îngrozi?i ai piticului.
— A, spuse într-un sfâr?it C?t?lin Ene. Despre asta era vorba?
— Despre asta, confirm? str?inul. Spune-mi doar numele Regizorului ?i poate te las în via??.
— Nu ?tiu, z?u c? nu ?tiu. Nici unul dintre noi nu ?tia nimic.
Uria?ul scoase telefonul ?i ap?s? iar capacul Fecioarei de Fier, apoi spuse calm:
— Imposibil, cineva tot trebuie s? ?tie ceva.
Dinspre Fecioara de Fier se auzi doar un plâns în?bu?it ?i muzeograful spuse cu o voce pierit?:
— Numai Chiorul ?tia, cred. Doar prin el ni se f?ceau toate pl??ile ?i tot prin el eram contacta?i.
— Care Chior? întreb? str?inul nedumerit ?i c?ut? ceva prin buzunar, de unde scoase în cele din urm? o foaie de hârtie.
Citi ceva pe ea, apoi spuse:
— A, despre el era vorba?
Închise, cu un gest absent, pân? la maximum capacul Fecioarei de Fier, f?r? s? par? în nici un fel deranjat de ?ip?tul neomenesc pe care îl scoase piticul.
— Ajung eu ?i la el, promise gr?mezii de carne însângerate din?untrul cu?tii de fier.
Deschise iar u?a, nep?s?tor la zgomotele care veneau din?untru, ?i trase cu putere mâna stâng? a piticului afar? din cu?c?. Acesta, asaltat de durere, nici nu sim?i când îi fu retezat degetul mic.
Dup? ce puse degetul t?iat în pung?, al?turi de celelalte, se îndrept? spre ie?irea din subsol ?i stinse grijuliu becurile înainte de a ie?i în aerul înmiresmat de afar?.
C?t?lin Ene muri în dou? ore în loc de dou? zile, a?a cum ar fi fost normal ?i cum garantau fabrican?ii Fecioarei de Fier. ?i asta din cauz? c? anatomia lui, pu?in diferit? de a celorlal?i peniten?i, f?cuse ca acele de o?el ale Fecioarei de Fier s? nu nimereasc? numai locuri lipsite de importan?? vital? din trupul lui chircit de dureri.


Capitolul 8

În îmbr??i?area Fecioarei de Fier


— Permite?i s? raportez ultimule nout??i, spuse inspectorul Vladimir Cr?ciun care ajunsese ultimul în sala cu probe.
To?i ceilal?i membri ai Brig?zii Omucideri st?teau pe scaune ?i priveau mohorâ?i la pu?inele probe adunate în urma perierii centimetru cu centimetru a locurilor unde fuseser? uci?i piticii. La loc de cinste, pe panoul de polistiren tronau cele trei desene l?sate de criminal ?i to?i î?i d?deau seama c? erau mai importante decât toate celelalte probe la un loc.
— Spune, îl îndemn? comisarul-?ef care st?tea la biroul de lâng? masa cu probe.
— Nu ?tiu cum, probabil c? s-a dus vestea în ora?, dar la sediul Poli?iei au început s? se adune pitici... m? rog, se corect? el, adul?i cu în?l?ime sub medie, care au auzit de crimele din ora? ?i au venit s? ne cear? protec?ie. Pân? în prezent s-au prezentat ?ase persoane care au acceptat s? fie cazate provizoriu în casa de oaspe?i, sub paz?.
— Asta e bine, coment? comisarul-?ef.
— Într-un fel e bine ?i într-un fel nu.
— Explic?, îi ceru comisarul-?ef.
Inspectorul î?i consult? noti?ele, apoi raport?:
— Din cel ?ase persoane, patru sunt femei ?i, din câte am în?eles, nu prea intr? în categoria celor care ne intereseaz?.
— A?a este, aprob? comisarul-?ef. ?i celelalte dou??
— Unul este un copil de numai unsprezece ani, adus de p?rin?ii lui, iar cel?lalt are ?aizeci ?i doi de ani ?i iar am impresia c? nu sunt tocmai genul de persoane care s?-l intereseze pe uciga?ul nostru.
Comisarul-?ef nu spuse nimic, ci doar încuviin?? din cap. Subalternilor lui le p?ru dintr-o dat? ca un comandant lipsit de orice op?iune ?i to?i privir? cu speran?? la comisarul Brumaru. De obicei dinspre el veneau ideile noi, dar de data asta ?i el privea t?cut spre cele trei desene l?sate de criminal.
Tocmai când t?cerea începea s? devin? ap?s?toare, la u?? b?tu cineva ?i, dup? ce i se r?spunse, în înc?pere p?trunse un agent cu un plic în mân?.
— Domnule comisar-?ef, în mod normal l?s?m astfel de plicuri s? î?i urmeze filiera obi?nuit?, dar ?sta ni s-a p?rut cu adev?rat urgent ?i l-am adus prioritar.
Comisarul-?ef ezit? s? îl ia ?i agentul interpret? în felul lui ezitarea:
— A fost verificat de c?tre serviciul de specialitate ?i nu are nimic suspect în el.
Comisarul-?ef scutur? din cap tot f?r? s? ia plicul.
— Nu-i vorba de asta. M? întrebam doar dac? plicul a venit prin po?ta normal? sau pe alte c?i.
Agentul se gândi o clip?, apoi r?spunse:
— A fost pus de cineva în cutia de sugestii ?i reclama?ii din holul principal.
Comisarul-?ef î?i puse o pereche de m?nu?i de latex, apoi apuc? plicul cu grij?:
— Asta înseamn? c? plicul a fost atins doar de dumneata, de b?ie?ii de la serviciul de siguran?? ?i de… uciga?.
— A?a se pare, domnule comisar-?ef, spuse ezitând agentul.
— Ei bine, din câte ?tim criminalul folose?te ?i el m?nu?i, dar poate c? de data asta a fost neglijent.
Întinse plicul spre comisarul Brumaru ?i îl îndemn?:
— Vezi, poate g?se?ti ceva amprente în afar? de ale agentului ?i de ale b?ie?ilor de la siguran??.
— Am în?eles, domnule comisar-?ef, spuse Brumaru ?i lu? cu o penset? plicul, apoi începu s? îl cerceteze cu o lup?. A folosit litere decupate din ziare, spuse el ?i le ar?t? plicul pe care, cu litere de diferite m?rimi, era scris: „ Domnului comisar Vasile Câmpeanu. În leg?tur? cu piticii uci?i în Bra?ov – a se înmâna personal”.
— Dar nu îl deschide?i odat?? izbucni ner?bd?toare inspectorul Alina D?ciulescu.
— Imediat, spuse comisarul Brumaru, apoi se întoarse spre agentul care a?tepta la u?? ?i îi spuse: Mul?umesc. Te c?ut?m dac? mai avem nevoie de dumneata.
Dup? ie?irea agentului, comisarul Brumaru î?i puse ?i el o pereche de m?nu?i, lu? din trusa criminalistic? un bisturiu ?i deschise plicul cu grij?. Apucând u?or cu penseta, scoase foaia de hârtie din?untru, apoi, dup? ce o desp?turi, o studie câteva clipe ?i le-o ar?t? ?i celorlal?i.
Pe o foaie de format A4 era desenat obi?nuitul cerc de pitici în care al patrulea era marcat în modul cunoscut de acum cu vopsea ro?ie.




Un timp r?maser? t?cu?i, apoi, uitând de ierarhii, începur? s? vorbeasc? to?i odat?, f?cându-l în cele din urm? pe comisarul-?ef s? ridic? mâna ca s? fac? lini?te.
— Pe rând, v? rog, spuse el ?i ar?t? prima dat? spre comisarul Brumaru.
Comisarul prinse ultima foaie de hârtie de panoul de polistiren, apoi începu s? vorbeasc?:
— În mod sigur, la ora actual? mai exist? cel pu?in o victim? în ora?. Hot?rârea uciga?ului de a ne-o comunica în felul ?sta implic? faptul c? ?tie c? îl c?ut?m, ?tie cine conduce ancheta, dar a ales s? ne spun? c? nu-i pas?. A ales s? ne sfideze.
— D?ciulescu, ar?t? comisarul-?ef spre fat?, dup? ce Brumaru terminase de vorbit.
— De aflat cine conduce ancheta nu era prea greu. Nu ?tiu de unde le afl?, dar sunt pline ziarele cu informa?ii despre fiecare dintre noi.
?ov?i o clip?, apoi ad?ug?:
— Cât despre faptul c? v-a trimis direct dumneavoastr? foaia, asta poate însemna ?i c? noua victim? se afl? într-un loc mai pu?in obi?nuit ?i parc? i-ar fi team? c? nu va fi g?sit?.
— Ce în?elegi prin „loc pu?in obi?nuit”? întreb? comisarul-?ef.
— Eu ?tiu? M? gândesc la locuri izolate din mun?i sau poate a aruncat-o în vreun lac, cine ?tie cum gânde?te acest criminal?
— Se presupune c? ar trebui s? ?tim noi, oft? comisarul Brumaru. ?i se mai presupune c? acest criminal nu are deloc inten?ia s? î?i ascund? victimele, ci, dimpotriv?, face totul ca s? le expun? cât mai bine…
— Atunci poate c? este într-un loc prea pu?in vizitat sau f?r? acces pentru publicul larg, preciz? fata.
— Se poate, spuse comisarul-?ef ?i vru s? adauge ceva, dar fu întrerupt iar de o b?taie în u??.
Dup? ce c?p?t? permisiunea, acela?i agent de mai înainte p?trunse în camer?.
— Acum ce mai este? întreb? sup?rat de întrerupere comisarul-?ef.
— S-a mai prezentat un pitic pentru a fi protejat, domnule comisar-?ef. Este vorba de o femeie de cincizeci ?i cinci de ani. A fost cazat? tot la casa de oaspe?i.
— Foarte bine, spuse comisarul-?ef. Altceva? întreb? el v?zând c? agentul nu pleac?.
— S-a reclamat dispari?ia unui muzeograf de c?tre directorul Muzeului Jude?ean.
— Foarte bine, spuse comisarul-?ef, dirijeaz? reclama?ia la biroul de persoane disp?rute.
Agentul se sc?rpin? încurcat în cap:
— Am crezut c? v-ar putea interesa ?i pe dumneavoastr?.
— De ce s? ne intereseze asta ?i pe noi? izbucni comisarul-?ef, exasperat de greutatea cu care ob?inea informa?iile de la agent.
— Muzeograful Ene C?t?lin, care a disp?rut, este… pitic, spuse abia ?optit agentul.
— P?i de ce nu spui a?a, omule? strig? comisarul-?ef ?i to?i din înc?pere se ridicar? ca la ordin.
— Plec?m cu to?ii la Muzeu, spuse el surescitat, apoi ad?ug? ceva mai sumbru: Cineva s?-l anun?e ?i pe doctorul Rizescu. Precis o s? avem nevoie de el.

*

— Cred c? m-a?i chemat degeaba, spuse dup? vreo or? doctorul Rizescu, privind ostentativ la ceas.
În c?utarea muzeografului, poli?i?tii scotociser? prin toate camerele ?i dependin?ele cl?dirii principale a muzeului, iar inspectorul Tudor Mih?il? se deplasase la domiciliul celui c?utat.
— S? c?ut?m ?i prin magazii ?i cl?dirile anexe, propuse în cele din urm? comisarul Brumaru.
Înso?i?i de portar ?i de administrator, se împr??tiar? prin curtea muzeului câte unul, câte doi, iar cineva tocmai propunea s? se ia din biroul muzeografului un pulov?r vechi ?i s? se aduc? un câine pentru c?utare urmelor, când dinspre cl?direa B se auzi strig?tul inspectorului Alina D?ciulescu.
— Aici, veni?i repede aici.
Vocea fetei abia se auzea, ?i nu atât din cauza dep?rt?rii cât mai ales din cauz? c? fata p?rea pur ?i simplu sfâr?it? de puteri. Era alb? la fa?? ?i, când ajunser? lâng? ea, câteva momente nu putu s? spun? nimic, apoi, când în cele din urm? î?i rec?p?t? glasul, îng?im?:
— În subsol, în spate de tot, lâng? gura de aerisire…
Lumina era aprins? a?a cum o l?sase Alina înainte de a ie?i din subsol, dar dup? str?lucirea de afar? becurile p?reau c? arunc? o lic?rire palid? ?i s?r?c?cioas?.
Comisarul Brumaru avea o lantern? la el ?i la lumina ei ceva mai puternic? înaintar? încet to?i patru spre cap?tul subsolului. U?a Fecioarei de Fier era prev?zut? cu un sistem de blocare, îns? se vedea c? uciga?ului nu-i fusese fric? de faptul c? muzeograful ar fi putut pleca, pentru c? l?sase clichetul de blocare liber.
Cu cele din urm? puteri, C?t?lin Ene deschisese u?a capcanei de fier, dar acesta fusese ultimul lucru de care fusese în stare înainte de a muri ?i acum atârna pe jum?tate în afar?, mas? inform? de carne ?i oase însângerate din care numai ochii se puteau z?ri clar privind larg deschi?i ?i plini de teroare spre ie?ire. Acele ascu?ite de o?el care ar fi trebuit s? îi str?pung? ochii p?trundeau ruginite doar prin aerul de deasupra cre?tetului, din cauza faptului c? erau potrivite pentru un om cu în?l?ime normal?. Degetul mic de la mâna stâng? îi lipsea, dar to?i se a?teptau la asta.
Privir? înfiora?i un timp îndelungat la cumplita scen?, apoi comisarul Brumaru spuse:
— Trimite?i aici fotograful ?i pe doctorul Rizescu ?i p?r?si?i, v? rog, locul crimei pentru a evita contaminarea.
Se referea mai ales la inspectorul Cr?ciun care se schimbase la fa?? ?i nu p?rea s? î?i mai poat? re?ine mult timp senza?ia de vom?.


Capitolul 9

Doi pitici a?a de mici


De data asta discu?ia avea loc în biroul comandantului poli?iei bra?ovene, chestorul Vasile Blându. În ciuda numelui, nu p?rea blând deloc ?i privea la criminali?tii din fa?a lui de parc? ar fi vrut s? îi m?nânce. Alinia?i pe lâng? peretele de lâng? u??, ace?tia a?teptau cu capetele plecate sentin?a.
În cele din urm?, chestorul î?i lu? privirea de la ei ?i privi la hârtiile ?i ziarele pe care le avea împr??tiate pe birou.
— ?tiu c? Bra?ovul e un ora? mic ?i toate ve?tile se afl? repede, spuse el într-un târziu. Probabil c? a?i aflat deja c? am participat la o ?edin?? l?rgit? la prefectur? ?i, crede?i-m?, a fost nevoie s? îmi folosesc toat? puterea de convingere ca s? nu se lase cu destituiri ?i degrad?ri.
Ridic? un ziar spre ei ?i le ar?t? un articol:
— Uite ce scrie nemernicul ?sta: „Piticii Bra?ovului în pericol! Incompeten?a poli?iei face ca un segment ?i a?a defavorizat de soart? al popula?iei, vorbim aici de piticii Bra?ovului, s? fie uci?i în mod feroce, am putea spune chiar extermina?i de un scelerat sub privirile neputincioase al poli?iei. Poate se impun ni?te schimb?ri chiar la nivelul conducerii”. Norocul nostru este c? schimb?rile la nivelul conducerii sau la vreun alt nivel nu se fac dup? articolele unui terchea-berchea ?i nici dup? cum ?i-ar dori primarul.
Trânti ziarul peste celelalte, se ridic? ?i veni în fa?a celor cinci membri ai Brig?zii Omucideri. Era un b?rbat înalt, mai înalt decât oricare din ei ?i în uniforma plin? de fireturi pe care o îmbr?case pentru ?edin?? era într-adev?r impun?tor. Dar nu asta îi f?cea pe cei cinci s? î?i plece ochii sub privirile lui, ci sentimentul neputin?ei ?i oboseala care se acumulase în ei în ultimele zile. Ore ?i ore de discu?ii cu to?i cei care ar fi putut ?ti câte ceva despre motivele ciudatului criminal îi aduseser? pe to?i la epuizare ?i chestorul citea asta pe fe?ele lor, a?a c? spuse:
— Le-am explicat c? nici nu poate fi vorb? s? înl?tur pe vreunul dintre voi ?i c? numai inteligen?a diabolic? a acestui criminal a f?cut s? nu fie prins înc?. ?i, chiar dac?, prin absurd, a? fi ascultat de sfaturile lor ?i v-a? fi înlocuit, pe cine s? pun în loc? Sunt sigur c? voi sunte?i alegerea cea mai bun?, numai c?…
A?teptar? to?i cu inima cât un purice ca ?eful lor s? continue, iar acesta, dup? ce cl?tin? din cap, ad?ug?:
— Nu ?tiu dac? sim?i?i, dar sunte?i într-o stare de epuizare extrem?… ?i oamenii obosi?i fac gre?eli, omit dovezi, a?a c? lua?i câ?i oameni ave?i nevoie pentru obliga?iile de rutin? ?i voi trece?i la odihn? sau m?car la un program mai relaxat.
Se uit? direct la comisarul-?ef Vasile Câmpeanu ?i spuse, str?duindu-se s? nu par? un ordin:
— Dac? presupunerile voastre sunt adev?rate, criminalul va dori s? mai ucid? trei pitici. Din p?mânt, din iarb? verde trebuie s? îi g?si?i ?i s? sta?i cu ochii pe ei. Nu ne mai putem permite alte trei crime sau va trebui s? plec?m to?i, cu mine în frunte, bineîn?eles.
Comisarul-?ef d?du s? r?spund?, dar chiar atunci îi sun? telefonul ?i când v?zu cine îl apeleaz? se schimb? la fa??.
— Permite?i? întreb? el aproape ?optit ?i, dup? ce primi permisiunea, f?cu câ?iva pa?i spre fereastr? cu telefonul la ureche ?i ascult? tot mai întunecat la fa?? ce îi spunea interlocutorul s?u.
Dup? ce termin? de ascultat, închise telefonul ?i îl puse cu gesturi mecanice în buzunar.
— Era doctorul Rizescu. De acum va trebui s? mai p?zim un singur pitic, pentru c? a fost chemat s? constate moartea a doi pitici gemeni.
Câteva momente în biroul comandantului domni t?cerea, dar când acesta î?i reveni întreb?:
— Unde?
— A fost solicitat la „Circul Mare” care are spectacole în ora? s? verifice decesul a doi pitici. La început toat? lumea credea c? a fost un accident ?i c? piticii au c?zut de la trapez când se antrenau. Numai c? doctorul Rizescu a v?zut prinse cu ace de siguran?? cele dou? foi cu desenul binecunoscut ?i ?i-a dat seama imediat despre ce-i vorba. Permite?i s? plec?m?
Pentru prima oar? îl vedeau pe comandantul Poli?iei aproape doborât de evenimente ?i acesta, f?r? s? spun? nimic, le f?cu semn c? pot pleca.

*

La „Circul Mare”, care î?i a?ezase cortul ?i furgoanele în preajma autog?rii din Bartolomeu, era mare vânzoleal? ?i un director scund, aproape isteric, se certa cu toat? lumea, implorând s? strâng? odat? le?urile piticilor din aren?, pentru c? peste dou? ore are spectacol ?i toate biletele sunt vândute.
Poate c? acest cuvânt „le?urile”, repetat obsesiv de micul director, îl împinse pe comisarul-?ef s? ia hot?rârea de a o l?sa pe inspectorul Alina D?ciulescu s? fac?, de data asta, pe „poli?istul r?u”. Imediat dup? ce rulota directorului fu amenajat? pentru interogarea martorilor, îl chem? pe agentul Rusu s? o asiste pe tân?ra lui subaltern?. Dup? sosirea agentului, un munte de om de aproape o sut? de kilograme ?i un metru nou?zeci în?l?ime, comisarul-?ef î?i lu? o min? obosit? ?i spuse:
— Domni?oar? inspector, medicul legist mi-a comunicat c? cei doi oameni aveau deja gâturile rupte când au fost arunca?i de la trapez, a?a c? putem considera cazul o dubl? crim? ?i te rog s? îl tratezi ca atare.
— Am în?eles, s? tr?i?i! spuse cât mai milit?ros posibil tân?ra ?i îl conduse pân? la u??, ca ?i cum ar fi vrut s? se asigure c? a plecat într-adev?r.
De mult? vreme î?i dorea s? joace într-o anchet? rolul „poli?istului r?u”, dar de fiecare dat? to?i, inclusiv comisarul-?ef, care avea o simpatie ascuns? pentru ea, o refuzau cu un zâmbet ambiguu, care o enerva mai mult decât orice altceva.
Dup? ce se întoarse de la u?? privi la directorul circului care, dac? ar fi avut numai cu zece-cincisprezece centimetri mai pu?in, ar fi putut s? fie foarte bine încadrat în categoria piticilor. Acesta se foia de colo-colo, f?r? astâmp?r, uitându-se din când în când ostentativ la ceas. Nici m?car statura impresionant? a agentului Rusu nu p?rea s?-l impresioneze ?i atunci Alina se decise ce cale avea s? urmeze. Se a?ez? pe scaunul din fa?a mesei la care hot?râse c? va lua interogatoriile ?i spuse cu voce calm?:
— Stai jos, domnule director!
Acesta continu? s? se fâ?âie prin rulot?, poate ?i pentru c?, fiind rulota lui, era obi?nuit cu ea ?i atingea în drumurile lui ba un obiect, ba altul, ca ?i cum ?i-ar fi confirmat c? totul este în regul? ?i c? se g?sea „acas?”.
— Cum s? stau jos? Cum pot s? stau jos, când am trei sute de bilete vândute ?i spectacolul ar trebui s? înceap? în mai pu?in de dou? ore?
Inspectorul Alina D?ciulescu nu-l b?g? în seam? ?i se întoarse spre agentul Rusu, pe care-l întreb? cu aceea?i voce calm?:
— Domnule agent, ai o pereche de c?tu?e?
— Da, domni?oara inspector.
Tân?ra zâmbi mul?umit? ?i continu? la fel de calm?:
— Foarte bine. Pune-le aici, pe mas?!
— Am în?eles, spuse agentul serios ?i trânti c?tu?ele ostentativ pe mas?, astfel ca zgomotul lor s? atrag? aten?ia directorului.
Acesta p?ru impresionat câteva clipe de str?lucirea metalic? a o?elului rece, dar apoi î?i relu? plimbarea prin rulot?:
— S? ?ti?i c? nu m? impresiona?i cu gesturile astea de vodevil… a?a ceva fac ?i clovnii mei când vor s? distreze spectatorii…
Alina prinse c?tu?ele ?i le trânti de mas?, strigând cât putu de tare, cu o voce pe care nu ?i-o recuno?tea:
— Stai jos, piticania dracului, c? altfel te bat de te caci pe tine!
Agentul Rusu f?cu ochii mari, dar nu spuse nimic, iar directorul se a?ez? pe locul din fa?a fetei ca adus de vânt. Vru s? spun? ceva, îns? dintre buze îi ie?i numai un scâncet anemic. Tân?ra, atât de fragil? ?i inocent? în aparen??, îi adusese brusc aminte de un film mai vechi, pe care îl v?zuse în copil?rie ?i în care o fat?, la fel tân?r? ?i de frumoas? ca aceea din fa?a lui ?i care f?cea parte din trupele SS, tortura în cele mai inimaginabile moduri prizonierii care îi c?deau în mân?.
— S? ne în?elegem bine înainte de a porni discu?ia: comisarul-?ef mai are dou?, trei luni pân? iese la pensie ?i pu?in îi pas? dac? afl? sau nu cine ?i-a ucis piticii. Dar s?-?i intre bine în cap, ?sta-i primul meu caz! Legistul spune c? au fost omorâ?i, a?a c? ori m? aju?i s?-l prind pe criminal, ori plantez amprentele tale undeva pe corpurile victimelor. Ţine minte! E primul meu caz ?i trebuie s?-l rezolv, a?a c? începe s? vorbe?ti!
Directorul, îmbr?cat într-un costum sobru, î?i l?rgi nodul la cravat? ?i se uit? neajutorat spre agentul Rusu, dar acesta studia foarte interesat o litografie de lâng? fereastra rulotei ?i abia-?i st?pânea râsul. Va avea mult? vreme ce povesti colegilor ?i nu va uita s? adauge c? micul director, cât se ?inea el de tare, era s? se scape pe el când Alina a început s? ?ipe.
Spre dezam?girea Alinei, nu fu nevoie s? joace mai mult rolul, care tocmai începuse s?-i plac?, pentru c? directorul circului începu s? povesteasc? vrute ?i nevrute, tremurând din toate încheieturile. Mai întâi cum el crezuse sincer c? a fost doar un accident, dar apoi î?i amintise c? piticii aveau doar mici scenete care se desf??urau la sol, de obicei între numerele principale, pân? se schimba recuzita. Degetele lips? ?i cele dou? bile?ele prinse cu ace de siguran?? pe spatele bietelor victime – Alina înregistr? t?cut? trecerea de la „le?uri” la „victime” – îl convinseser? c? nu era lucru curat ?i anun?ase Poli?ia. Din câte ?tia Alina, Poli?ia ?i doctorul legist fuseser? anun?a?i printr-un telefon anonim dat la num?rul de urgen??, care spunea c? la circ a avut loc un dublu accident mortal ?i directorul nu vrea s?-l declare, inten?ionând s? îngroape cadavrele în vreo p?dure, undeva, dup? ce aveau s? p?r?seasc? ora?ul. Mai f?cuse ?i alt?dat? la fel, încercase vocea anonim? s-o conving? pe operatoarea de la 112.
Deocamdat? Alina era neinteresat? de aceste aspecte ?i tot ce dorea s? afle era dac? directorul sau altcineva din personalul circului ?tiau ceva despre criminal.
Înc? însp?imântat, directorul ridic? dezolat din umeri:
— Nimeni nu ?tie nimic. Poate doar Tudy, dar ?sta nu prea mai are min?ile întregi dup? ce i-a murit elefantul.
— Cine e Tudy? întreb? inspectorul cu vocea r?gu?it? ?i, în timp ce a?tepta r?spunsul, se gândi ce fel de ceai s? bea ca s?-i treac? r?gu?eala tot mai persistent? pe care o sim?ea în gât. Poate avea s? încerce un ceai de mu?e?el?
— Tudy e numele de scen? al lui Tudor Avram. A fost dresorul elefantului ?i de la o vreme nu prea mai e în toate min?ile, mai ales dup? ce i-a murit elefantul. El se jur? c? a v?zut pe cineva care îi urca la trapez pe cei doi pitici.
— Bine atunci, spuse sec Alina. Trimite-l, te rog, pe acest Tudy la mine.
Dup? câteva minute, în u?a furgonului se auzi o b?taie scurt? ?i, dup? ce primi permisiunea, intr? un b?rbat între dou? vârste, doar cu pu?in mai înalt decât directorul ?i care avea, în mod evident, ochii plân?i.
F?cându-i semn s? se a?eze pe scaunul din fa?a ei, Alina începu cu glas moale, în parte ?i datorit? irita?iei crescânde pe care o sim?ea în gât, iar pe de alt? parte din respect pentru durerea vizibil? a omului.
— Domnule Tudor Avram, avem toat? în?elegerea pentru moartea colegilor dumneavoastr?, dar v? rog s?…
Omul ridic? ochii ro?ii de plâns ?i o întrerupse vehement:
— Sta?i a?a! Crede?i c? plâng pentru piticii ?ia nenoroci?i? Hai c? m? face?i s? râd ?i z?u c? nu-mi arde de a?a ceva. De ?ia îmi pare r?u c? nu ?i-a luat cineva inima în din?i ca s?-i termine mai devreme. Nu exist? angajat al circului ?stuia c?ruia s? nu-i fi pus ?ia o piunez? pe scaun sau s?-i nu-i fi f?cut alt? fars? de prost gust. Pentru ei tot circul era doar un loc unde-?i desf??urau m?g?riile…
Alina îl l?s? un timp s? vorbeasc?, apoi prinse o pauz? ?i îl întrerupse:
— Atunci dup? cine plânge?i, domnule Avram?
— Cum dup? cine?! se mir? sincer omul. Credeam c? m?car atâta lucru a putut s? fac? nenorocitul de director: s? v? spun? ce isprav? a f?cut!
— Nu ne-a spus… recunoscu Alina. ?ti?i, noi am vorbit mai mult de moartea celor doi colegi ?i am în?eles c?…
— Ajungem ?i la ei, bineîn?eles, oft? omul plin de obid? ?i Alina în?elese c?, pentru a afla ce dore?te, trebuie s?-i asculte mai întâi povestea.
?i omul început s?-i povesteasc?, plin de durere:
— Bimbo al meu, elefantul meu iubit, s-a accidentat la picior la un spectacol ?i c?rp?nosul de director al nostru nu s-a îndurat s? cheme un veterinar. Rana s-a agravat în timp, a?a c? Bimbo n-a mai putut s?-?i sus?in? num?rul.
Oft? iar, apoi continu?:
— În?eleg mai bine ca oricare altul c? la circ cine n-aduce bani, n-are ce c?uta aici, iar Bimbo mânca peste o sut? de kile de fân pe zi, a?a c? directorul a hot?rât într-o zi c? ne putem lipsi de el. A chemat, f?r? s?-mi spun? nimic, un vân?tor din ora? ca s?-l ucid?. M-au trimis undeva cu treab?, s? nu fiu lâng? el, ?i vân?torul l-a împu?cat. Un nepriceput care doar l-a r?nit la um?r ?i-atunci Bimbo al meu a început s? strige dup? mine. Eram la cel?lalt cap?t al circului, dar tot l-am auzit cum m? strig?, c? aproape înv??ase s?-mi strige numele: „Tudy, Tudy…” Am luat-o la fug? cât am putut de repede ?i, când am ajuns, l-am v?zut c?zut în genunchi, rotindu-?i prin mul?ime ochii din care-i curgeau lacrimi mari ?i c?utându-m? din priviri. Când m-a z?rit a început s? plâng? ?i mai tare ?i a gemut iar îndurerat, de parc-ar fi spus: „Tudy, Tudy… nu-i l?sa s? m? r?neasc?”.
Scoase din buzunar o batist?, î?i ?terse lacrimile ?i continu?:
— A fost nevoie de patru oameni ca s? m? ?in? s? nu m? reped la vân?tor, care-a reu?it s?-l împu?te în cap în cele din urm?. A murit uitându-se în ochii mei ?i crede?i-m?, pe m?sur? ce via?a se scurgea din el, se scurgea parc? ?i din mine. Au trecut dou? s?pt?mâni de-atunci ?i eu tot îl visez cum m? cheam? s?-l ajut... O s? vin? vremea s? mor ?i eu tot n-o s?-i pot uita privirea…
T?cu un timp îndelungat ?i Alina, care b?nuia c? dincolo de luminile, paietele ?i râsetele din aren? se ascunde adeseori o lume crud?, îi respect? t?cerea.
Dup? ce-?i sufl? nasul zgomotos, omul p?ru s? î?i revin? ni?el ?i spuse:
— M? ierta?i, probabil c? nu de asta m-a?i chemat, dar nu m-am putut ab?ine s? v? povestesc despre durerea mea. Spune?i, v? rog, cu ce v? pot ajuta?
— P?i, e simplu, r?spunse Alina cu voce stins?, atât din cauza gâtului iritat, cât ?i a pove?tii cu elefantul, care o impresionase mai mult decât l?sa s? se vad?. Vrem s? afl?m ce ?ti?i despre moartea celor doi colegi ai dumneavoastr?.
Tudor Avram ridic? din umeri:
— Ce-am v?zut eu e clar, numai c? nu m? crede nimeni… majoritatea cred c? mi-am pierdut min?ile dup? moartea lui Bimbo, lucru nu foarte departe de adev?r, dar faptul c? sunt sfâ?iat de durere e una, iar ce-am v?zut e alta.
— ?i ce-a?i v?zut? insist? Alina.
— P?i, am profitat c? diminea?a devreme nu e lume în aren?, fiindc? majoritatea dorm pân? târziu, ?i m-am dus acolo s? v?d cam ce num?r a? putea încropi dup? dispari?ia lui Bimbo. F?r? el nu prea mai am nici un rost pe aici, a?a c? trebuia s? pun repede ceva la cale, altfel directorul urma s? m? pun? pe liber cât de curând.
Oft? ?i î?i adun? gândurile, apoi continu?:
— Când am ajuns, am v?zut c? în aren? erau cei doi pitici care-?i repetau giumbu?lucurile lor tâmpite. Cum nu voiam s? m? vad?, m-am ascuns dup? un stâlp de sus?inere ?i-atunci l-am v?zut.
— Pe cine anume a?i v?zut? st?rui Alina.
— Un b?rbat de o statur? imens? a ap?rut parc? de nic?ieri. Prima dat? am crezut c?-i Hercule al nostru, colegul care are un num?r în care îndoaie fiare ?i rupe lan?uri, dar p?rea mai solid chiar ?i decât el. S-a apropiat de pitici ?i pe unul l-a aruncat pe um?r, iar pe cel?lalt l-a prins de guler cu din?ii…
— Cu din?ii? se mir? Alina.
— Cu din?ii, z?u a?a! De-asta m? cred to?i nebun. De când le-am povestit asta. Dar pe cuvântul meu c? l-a prins cu din?ii de guler, a?a cum î?i prinde o pisic? pisoii, ?i apoi a început s? urce cu ei spre trapez, cu repeziciune, de parc? n-ar fi avut nici o povoar? cu el. Primul gând a fost c? directorul nostru, a?a tâmpit cum e, a g?sit un acrobat de excep?ie ?i pune la cale un num?r nou de acroba?ie, pe ascuns, în care-i folose?te ?i pe cei doi pitici. Ce m-a mirat a fost lipsa plaselor de protec?ie ?i am auzit ceva ce p?rea a fi o ceart? apoi, cum era lini?te deplin? în tot cortul, am auzit cum le-a frânt gâturile, ca ?i cum totul s-ar fi petrecut chiar lâng? mine. A?a, cum ai suci gâtul unui pui. A mai lucrat ceva la ei, am în?eles c? le-a t?iat câte un deget ?i le-a prins apoi un bilet pe spate, pe urm? i-a aruncat în aren?. Dup? aceea s-a c???rat pe unul din suporturile cortului pân? sus, în vârf, unde este o deschiz?tur?. A ie?it prin ea ?i i-am v?zut silueta în lumina dimine?ii cum a alunecat pân? jos, la marginea cortului care d?dea în strad?.
Alina analiz? un moment informa?iile, apoi î?i încerc? norocul:
— A?i reu?it s?-i vede?i fa?a cumva?
— Nu. Dac? ar fi fost spectacol ?i toate luminile aprinse, poate a? fi reu?it s?-l v?d. Cel pu?in atunci când era jos, în aren?, dar când sunt repeti?ii de obicei este un fel de penumbr?, pentru a se face economie de curent. N-am v?zut nimic clar.
— Bine, spuse Alina. O s? v? chem?m mai târziu s? da?i o declara?ie. Pân? atunci v? mul?umim ?i crede?i-m? c? am toat? compasiunea pentru pierderea dumneavoastr?.
Tudor Avram zâmbi trist, se ridic? s? plece, dar în u?? se opri ?i spuse:
— Totu?i, v? rog s? nu pleca?i prea departe…
La privirea nedumerit? a Alinei continu?:
— S? nu face?i dou? drumuri… Cred c? o s?-l ucid ?i pe directorul nostru cât de curând… numai s? g?sesc o cale s?-l urc sus, la trapez, ?i s?-i rup gâtul...
Ie?i înainte ca tân?ra s? apuce s? r?spund? ceva, iar agentul Rusu, taciturn de felul lui, î?i recuper? c?tu?ele de pe mas? ?i morm?i:
— La cum se comport? directorul ?sta al lor, nu cred s?-i plâng? prea mul?i de mil?…


Capitolul 10

Probleme în Brigada Omucideri


Erau aduna?i cu to?ii în înc?perea pe care pu?inele probe o f?ceau s? par? ?i mai goal?. Îl a?teptau pe comisarul-?ef, care fusese chemat din nou la comandantul Poli?iei pentru obi?nuita de acum chelf?neal?. Pe panoul de polistiren erau a?ezate cele dou? copii m?rite dup? noile bile?elele g?site pe spatele celor doi pitici. Erau identice ?i ap?rea iar piticilor, cu diferen?a c? acum penultimii doi erau t?ia?i cu acela?i X mare ?i cu aceea?i vopsea ro?ie.
— Z?u dac? n-a? vrea uneori ca uciga?ul nostru s? dea dovad? de mai mult? creativitate, spuse comisarul Brumaru ?i se apropie de panou.



— Cum, de exemplu? întreb? cu glas ?optit inspectorul Alina D?ciulescu ?i to?i zâmbir? u?or auzindu-i vocea, pentru c? povestea cu rolul „poli?istului r?u” jucat de fat? se aflase repede în tot departamentul, cu înfloririle de rigoare, bineîn?eles.
— Nu ?tiu, ridic? din umeri comisarul. Poate s? schimbe culoarea ro?ie cu alta sau s? ne mai dea ceva indicii, pentru c? a?a parc? ne învârtim în cerc.
Inspectorul spuse ceva, dar nimeni nu o auzi ?i fu rugat? s? repete:
— Am spus c? r?u am ajuns dac? a?tept?m ca uciga?ului s? i se fac? mil? de noi ?i s? ne mai lase câte o f?râm? de indiciu.
— Nu-mi convine ce spui, dar ai perfect? dreptate. Îns? nu v?d ce-am putea face mai mult decât am f?cut pân? acum…
De zile ?i zile întregi, to?i poli?i?tii disponibili vizionau orice înregistrare video pe care putuser? pune mâna, erau interoga?i o mul?ime de oameni, dar nici unul nu ?tia ?i nici nu b?nuia nimic despre motivele pentru care cineva ?i-ar fi dorit s? ucid? ?apte pitici.
— Poate c?… ?opti inspectorul Alina D?ciulescu ?i toate privirile se întoarser? spre ea.
Era cea mai tân?r? din brigad?, dar îi mergea mintea pu?in altfel decât lor ?i din acest motiv avusese idei str?lucite de câteva ori.
— Spune, o încuraj? comisarul v?zând c? se oprise.
— M? gândesc doar, începu ea în ?oapt? ?i to?i î?i traser? scaunele mai aproape de ea ca s? aud? mai bine ce spunea. M? gândesc c? to?i ace?ti ?apte pitici au f?cut ceva care l-a sup?rat atât de r?u pe uciga?, încât a hot?rât c? trebuie s?-i suprime.
To?i o priveau aten?i a?teptând ca s? continue, dar nu mai spuse nimic, privind concentrat? într-un punct.
— În principiu, am ajuns cu to?ii la aceast? concluzie, dar nu v?d cu ce ne ajut? s? înaint?m cu ceva în anchet?, încerc? s? o ajute Brumaru.
— P?i, ne ajut? dac? presupunem c? ceea ce-au f?cut ei au f?cut to?i ?apte împreun? ?i, mai ales, în acela?i timp.
— Perfect de acord, spuse comisarul concesiv. Numai c? n-am g?sit nici un pitic în via??, ca s?-l putem interoga ?i s? ne spun? unde ?i când s-au reunit to?i ?apte la un loc.
— A?a este, spuse Alina zâmbind u?or. Ei au murit ?i nu ne mai pot spune nimic, dar directorul circului, dac? n-a murit înc? de fric? gândindu-se la mine, tr?ie?te ?i ne poate spune cu cât timp în urm? a mai avut spectacol în Bra?ov.
To?i trei b?rba?ii s?rir? în picioare, ba inspectorul Tudor Mih?il? chiar r?sturn? scaunul din cauza repezelii.
— M? duc eu! spuse el gr?bit. În cel mult o or? aflu to?i anii în care circul a avut spectacole în ora?.
— Nu te baza numai pe ce spune ame?itul ?la de director, strig? comisarul în urma lui. Mai bine cere-i actele, ca s? fim sigur c? nu minte.
— Îi spun c? m-a trimis domni?oara inspector ?i-atunci precis n-o s? îndr?zneasc? s? m? mint?, spuse el zâmbind în timp ce p?r?sea înc?perea.
Timpul începu s? se scurg? cu greutate ?i orele treceau una dup? alta, f?r? s? apar? nici inspectorul plecat la circ ?i nici comisarul-?ef cu ve?ti. Aproape se înserase, dar nici unul nu încerca s? aduc? vorba de plecare, ci doar mai beau din când în când câte o cafea.
Într-un târziu, pe u?? intr? comisarul-?ef, dar avea o figur? atât de posomorât? încât nici unul dintre ei nu-l întreb? nimic, a?teptând s?-?i revin? ?i s? spun? singur ce avea de zis.
Se a?ez? pe scaunul de la masa de sub panoul de polistiren, nu înainte de a privi lung la copiile bile?elelor pe care le l?sase uciga?ul.
Î?i puse mâinile pe mas?, în fa?a lui, ?i începu s? vorbeasc?:
— Nu v? spun cine a participat, de data asta, la ?edin?a de analiz? ca s? nu v? impresioneze, dar vreau s? v? spun doar c? atâ?ia ?efi la un loc n-am mai v?zut în via?a mea. S-a auzit ?i la Bucure?ti despre crimele din Bra?ov ?i probabil c? au s? ne trimit? ajutoare ?i de-acolo. Partea bun? este o s? p?str?m comanda ?i ei doar au s? ne ajute ?i n-au s? interfereze în nici un fel cu cercet?rile noastre.
Mut? mai încolo teancul de hârtii din fa?a lui ?i continu?:
— Partea proast? e c? am primit ordin s? identific?m, cu orice pre?, cel de-al ?aptelea pitic ?i s?-l protej?m, încercând s? afl?m de la el câte ceva despre identitatea criminalului.
Vru s? mai spun? ceva, dar chiar în acel moment cineva b?tu cu insisten?? la u?? ?i to?i se privir? între ei ca ?i cum nu le-ar fi venit s? cread? c? puteau fi deranja?i într-un astfel de moment. Cum b?taia se repet?, comisarul Brumaru strig? cu putere, ca pentru a-?i ascunde nelini?tea:
— Intr?.
Pe u?? intr? sau mai bine zis ?â?ni de-a dreptul agentul de la distribu?ia coresponden?ei, în mân? cu un plic protejat de o folie din plastic transparent:
— De data asta v-am ascultat sfatul, domnule comisar-?ef, ?i nimeni din cadrul Poli?iei nu l-a atins decât cu m?nu?i.
Agentul r?mase cu plicul întins ?i, cum comisarul-?ef ?ov?ia s?-l ia, comisarul Brumaru lu? el plicul, îi mul?umi agentului ?i a?tept? pân? când acesta închise u?a în urma lui, apoi deschise cu grij? plicul, folosindu-se de o penset? ?i un cuter.
— De data asta l-a protejat degeaba, morm?i comisarul nemul?umit, pentru c? a venit prin po?ta normal? ?i probabil e plin de amprentele tuturor angaja?ilor de la po?t? care l-au atins.
A?a cum se a?teptau deja, din plic scoase o foaie de hârtie împ?turit? pe care se putea vedea ?i ultimul pitic din cerc, t?iat cu vopsea ro?ie printr-un X mare, al?turi de ceilal?i ?ase.



Exact atunci intr? pe u?? ?i inspectorul Tudor Mih?il?, care spuse dintr-o suflare, ar?tându-le o foaie de hârtie plin? cu însemn?ri:
— În ultimi 10 ani „Circul Mare” a fost în Bra?ov din trei ani în trei ani, în general prim?vara, ?i de fiecare dat? st?tea cam o s?pt?mân? în ora?. Ave?i aici datele exacte. Am întrebat ?i de cei doi pitici, dac? erau pe vremea aceea angaja?i la circ, ?i, când l-am luat pu?in mai tare la întreb?ri, directorul a recunoscut c? în acest an – inspectorul ar?t? pe foaie o dat? subliniat? – ?i-au petrecut o bun? parte din timp în ora?, ba de câteva ori au ?i întârziat la spectacole din cauza asta ?i au fost la un pas de fie da?i afar?.
To?i studiar? cu aten?ie foaia de hârtie, apoi comisarul-?ef spuse cu voce tare ceea ce gândeau cu to?ii:
— Deci putem presupune c? în acest an, ?i degetul lui ar?t? spre data subliniat? de inspector, cei ?apte pitici s-au întâlnit ?i au f?cut ceva atât de sup?r?tor pentru cineva, încât acesta a hot?rât s?-i ucid?.
Ridic? mâinile a neputin?? ?i ad?ug?:
— Acum c-am sc?pat de grija pazei celui de-al ?aptelea pitic, trebuie s? a?tept?m s? fim anun?a?i unde a fost g?sit ?i pe urm? ne concentr?m numai asupra dovezilor pe care le avem ?i încerc?m s?-l aducem pe criminal în fa?a justi?iei.
Suna frumos, cu to?ii ?tiau asta, dar avea s? fie mai greu de înf?ptuit, mai ales din cauza lipsei probelor materiale. Chiar dac? avea s? fie adus în fa?a justi?iei, criminalul era foarte greu de condamnat dac? nu recuno?tea, pentru c? nu existau dovezi directe care s? duc? la el, ci doar probe circumstan?iale.
Inspectorul Alina D?ciulescu î?i pusese ?i ea o pereche de m?nu?i ?i, dup? ce termin? de cercetat biletul trimis de uciga?, lu? în mân? plicul ?i-l studie atent?, apoi îl privi în lumin? ?i scoase o exclama?ie:
— În?untru mai este o foaie de hârtie!
Îi întinse plicul comisarului Brumaru ?i îi ar?t? c?, lipit? de interiorul plicului, exact de m?rimea acestuia, mai era o foaie ?i numai dac? priveai plicul în lumin? se vedea c? mai este o hârtie acolo.
— Pare o hart?, spuse ea.
Mânuind cu delicate?e cuterul ?i penseta, comisarul Brumaru reu?i s? desprind? în cele din urm? foaia ?i, apucând-o de un col? cu penseta, o ridic? în a?a fel încât s? o vad? to?i.
Era o hart? din satelit a sta?iunii ?uga? B?i, una copiat? probabil de pe internet ?i care nu s-ar fi deosebit probabil prin nimic altceva de o hart? obi?nuit? dac?, undeva la vreun kilometru de sta?iune, nu ar fi recunoscut X-ul desenat cu vopsea ro?ie de c?tre uciga?.



— Am fost acolo într-o iarn?, la schi, spuse inspectorul Vladimir Cr?ciun. E foarte frumos.
— Ei, acum s-ar putea s? fie mai pu?in frumos din cauza „amicului” nostru, dar ai onoarea s? ne conduci dac? tot cuno?ti deja locurile.
Inspectorul Alina D?ciulescu, care privea cu aten?ie plicul, spuse gânditoare:
— Plicul a fost pus la po?t? azi, din ?uga? B?i… probabil c? uciga?ul a mizat pe faptul c? o s?-l primim abia mâine. Numai c? adresa scris? cu litere decupate din ziar i-o fi urgentat cumva traseul, a?a c? a ajuns azi.
Efectul pe care îl ob?inuse cu vocea ei r?gu?it? era de-a dreptul comic, dar, când în?elesul celor spuse de ea deveni clar pentru to?i, o privir? aten?i.
— ?i ce-i cu asta? întreb? comisarul-?ef, de?i parc? b?nuia ce avea s? spun?.
— P?i, poate uciga?ul mai e înc? în locul unde o s? aib? loc ultima crim?.
Se repezir? cu to?ii spre u??, dar comisarul-?ef a opri pe fat?:
— Te rog, intr? ?i pe la doctorul Rizescu ?i ia-l. În mod sigur o s? avem nevoie din nou de el.
Se pref?cu a nu vedea grimasa de nemul?umire a fetei ?i se duse dup? ceilal?i.
Inspectorul Vladimir Cr?ciun se a?ez? la volan ?i întreb? înainte de a porni motorul:
— N-ar trebui s? anun??m pe cineva? B?ile ?uga? sunt în jude?ul vecin ?i nu ?tiu dac? n-ar fi mai bine…
— Noi s?-l prindem pe uciga? mai întâi, spuse comisarul-?ef plin de energie, pe urm? ne ocup?m ?i de jurisdic?ie. D?-i drumul ?i nu mai sta pe gânduri!


Capitolul 11

Un viceprimar ambi?ios


Arpad Attila era un om mândru ?i ambi?ios, în ciuda celor 132 de centimetri pe care îi avea. Sau poate tocmai de asta. Oricum, din câte cuno?tea, era singurul viceprimar pitic din România ?i numai el ?tia câte trebuise s? fac? pentru a ajunge aici. Deoarece comuna Festelo? avea doar vreo dou? mii ?i ceva de locuitori, în consiliul local erau numai nou? membri ?i Arpad Attila mul?umea lui Dumnezeu pentru asta fiindc?, dac-ar fi fost mai mul?i, nu ?tia cum s-ar fi descurcat ca s? ajung? viceprimar. Pu?in? lume ?tie, dar în România numai primarul este ales prin vot direct, iar viceprimarul este ales dintre membrii consiliului local cu o majoritate simpl?.
Cu mul?i ani în urm?, Arpad Attila, sigur de calit??ile lui, candidase pentru postul de primar. Dar cele treizeci ?i trei de voturi ob?inute îl l?muriser? imediat c? în Festelo? cet??enii nu vor vota niciodat? un primar pitic. Ca ?i cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, în urma unui accident r?m?sese ?i f?r? un ochi, astfel c? cei din comun? aveau de ales de-acum între a-i spune „Chiorul” sau „Piticul”.
Î?i înghi?ise amarul ?i începuse s? lucreze altfel, ceva mai subtil. Se implicase în orice proiect ce i-ar fi putut aduce voturi ?i popularitate, iar la alegerile urm?toare candidase ca independent la un post de consilier local ?i, spre uimirea tuturor, ob?inuse mult peste voturile necesare. Dup? alegerea Consiliului, dar înaintea alegerii viceprimarului, Attila începuse o activitate intens?. Votul urma s? fie secret ?i el avea nevoie de cel pu?in cinci voturi – cu al lui urmau s? fie ?ase – ca s? aib? o majoritate confortabil?. Dar, ca s? fie sigur, momise de partea lui ?ase consilieri, indiferent de partidul din care f?ceau parte. La doi dintre consilieri le dusese într-o sear? câte un porc, iar altuia, care se credea mare vân?tor, îi f?cuse cadou frumoasa lui carabin? semiautomat? Winchester, pe care oricum nu o putea folosi din cauza reculului care îl trântea la p?mânt de fiecare dat?. O cump?rase cu mul?i ani în urm?, cu peste o mie de euro, în speran?a c? apari?ia lui cu pu?ca în spate pe uli?ele comunei îl va face s? creasc? în ochii s?tenilor. Zâmbetele ?i privirile furi?e îl convinseser? c? era mai bine s? o abandoneze în debara, ?i uite c? acum se dovedise util?.
Altuia i-o promisese pe Szusa, o vac? b?l?at? ?i afurisit?, oricum în ultimul timp nu mai d?dea lapte ?i c?p?tase obiceiul s?-l împung?, iar pe al cincilea îl asigurase c?, dac? ajunge el viceprimar, îl va ajuta s? ob?in? bucata de p?dure pe care o revendica de ani de zile de la Prim?rie, cât timp va fi plecat primarul în concediu. Celui de-al ?aselea, singurul român din tot Consiliul, îi era ?i ru?ine s?-?i aminteasc? ce trebuise s?-i promit? pentru a-i ob?ine sprijinul. Oricum, to?i î?i ?inuser? cuvântul ?i, la ?edin?a de alegere a viceprimarului, reu?ise s? câ?tige postul cu ?apte voturi pentru ?i dou? împotriv?, spre uimirea tuturor s?tenilor. Cum primarul se apropia de ?aptezeci de ani ?i-i pl?cea mai mult birtul decât treburile din Prim?rie, îl delegase s? se ocupe de toate problemele, lucru pe care îl ?i f?cea, ca pentru a-?i compensa într-un fel sau altul statura. Toat? lumea ?tia c?, dac? dorea s? ob?in? ceva de la el, era suficient s?-i cear? o audien?? ?i s? i se adreseze cu un sonor „Polgármester úr” adic? „Domnule primar” ?i imediat, ca prin minune, semn?tura ?i ?tampila Prim?riei ap?reau pe actul solicitantului. Înv??ase la un curs de perfec?ionare, unde fusese coleg cu un b?trân activist de la „?tefan Gheorghiu”, cum s? procedeze: pe fiecare cerere care i se prezenta spre aprobare scria cu litere cite?e „Se aprob?, în limitele legii”. Solicitantului îi ar?ta prima parte a aprob?rii, iar dac? acesta cerea cai verzi pe pere?i, când ajungea la func?ionarul îns?rcinat s? rezolve problema, acesta se lua cu mâinile de cap încercând s? fac? un slalom periculos între aprobarea dat? de viceprimar ?i ilegalitatea cerut? de solicitant.
Una peste alta, putea spune c? era un om împlinit ?i, luându-?i rolul în serios, î?i f?cuse un obicei ca diminea?a s? mearg? pe jos pân? la Prim?rie, încet ?i privind atent în toate p?r?ile. Acolo podul era cam ?ubred ?i putea s? fie luat de ape la prima ploaie mai zdrav?n?, cum se mai întâmplase de câteva ori. Avea s? propun? în prima ?edin?? de Consiliu s? se fac? o lucrare mai temeinic? ?i cu piloni de beton, nu de lemn ca pân? acum. Dincolo malul st?tea gata-gata s? se surpe peste ?coal?. Ar fi trebuit s? cheme un excavator ?i s? rezolve problema odat? pentru totdeauna, mai ales c? avea ?i el de aranjat câteva gr?mezi de p?mânt prin curte.
Seara f?cea la fel. Î?i f?cea timp, indiferent cât de obosit era, s? bat? m?car uli?a principal? dac? nu avea r?gaz s? treac? ?i pe celelalte trei, l?turalnice, care se desprindeau din ea. Totu?i, în seara asta se hot?rî s? verifice o reclama?ie mai veche ?i î?i f?cu timp s? ajung? ?i spre cap?tul comunei, unde lumea se plângea c? uli?a nu era luminat?, ?i, dup? ce ajunse la ultima cas?, î?i not? în minte s?-i anun?e pe cei de la Electrica s? schimbe becurile. În fond, Prim?ria le pl?tea o mul?ime de bani pentru între?inerea re?elei de iluminat din comun?.
Adâncit în gânduri, nici nu observ? ma?ina mare ?i neagr? care venea în urma lui, decât atunci când vru s? se întoarc? spre centru. Privi încruntat spre ea, întrebându-se în sinea lui ce putea c?uta o asemenea ma?in? puternic? în comuna lui. Nici unul dintre locuitori nu avea bani pentru a?a o ma?in? ?i nici rude care s?-?i permit? una.
Când ajunse lâng? el, portiera ?oferului se deschise ?i din ea coborî un om de o în?l?ime covâr?itoare. De fapt, lui Arpad Attila ?i un om de în?l?ime normal? i se p?rea înalt, dar omul ?sta era cu adev?rat uria? ?i, cu discern?mântul care-i mai r?mase dup? ce-l cuprinse un sentiment de nesiguran??, aprecie c? omul avea în jur de doi metri. Probabil chiar ceva peste, dar poate c? doar i se p?rea. Încerc? s? se lini?teasc? ?i s? se conving? c? omul se r?t?cise ?i voia doar o informa?ie. Uria?ul se mai apropie câ?iva pa?i ?i-atunci orice îndoial? disp?ru din mintea viceprimarului: omul nu voia nici o informa?ie. Îl voia pe el. Înainte de a se putea împotrivi, omul scoase din buzunarul scurtei o rol? de band? adeziv? ?i îi puse o bucat? pe gur? cu dexteritate, apoi îi prinse mâinile cu acelea?i mi?c?ri sigure. Îl ridic? f?r? nici un efort ?i îl trânti în portbagajul ma?inii. Str?inul privi în jur, dar nimeni nu p?ru c-ar fi observat scena, a?a c? se urc? în ma?in? ?i porni cu vitez? spre ?uga? B?i. Dup? un timp reduse viteza, nu pentru c? i-ar fi fost mil? de piticul care se lovea de pere?ii portbagajului, ci pentru c? nu voia s? atrag? aten?ia asupra lui. Dup? o jum?tate de or? reduse ?i mai mult viteza ?i intr? pe un drum de ?ar?, folosit pe vremuri ca drum forestier, dar din care acum mai r?m?seser? doar urmele l?sate de c?ru?ele celor care furau lemne de foc. În cele din urm? intr? în p?dure aproape o sut? de metri ?i ajunse acolo unde voia, pozi?ionând ma?ina în a?a fel încât s? lumineze cu farurile un butoi de 200 de litri, din plastic, ascuns printre tufi?uri. Îl scoase pe viceprimar din portbagaj ?i îi desf?cu leg?turile de la mâini, apoi, dup? ce se gândi pu?in, îi desprinse ?i banda de pe gur?:
— Nici un sunet sau î?i pun iar botni?a!
— N-am bani, spuse gr?bit Arpad Attila. N-am bani la mine, dar pot face rost dac? îmi dai drumul. Am zece hectare de p?dure ?i le pot vinde dac? este nevoie…
Omul uria? îl privi cu mil? ?i spuse blând:
— Am spus doar s? taci ?i nimic altceva. Doar s? taci…
Tot din portbagaj scoase dou? scânduri din lemn masiv, fiecare având t?iat? câte o form? semicircular?, care se v?di c? se potrivea perfect pe sub bra?ele viceprimarului. Avea pân? ?i dou? c?tu?e din fier, în care omul îi prinse mâinile cu dexteritate. Apoi îl ridic? f?r? nici un efort vizibil ?i, dup? ce îl privi câteva clipe lungi, se îndrept? cu el spre butoiul de plastic.
— Ce vrei s? faci? se impacient? pentru prima dat? viceprimarul pentru c?, atunci când b?rbatul scoase capacul butoiului cu mâna liber?, un iz în?ep?tor de acid îi inund? n?rile.
Uria?ul îl ?inu deasupra butoiului ?i spuse trist:
— Din câte-mi aduc aminte, a?a te-a întrebat ?i Alb? ca Z?pada, dar nu ?in minte ca tu s?-i fi r?spuns ceva…
Viceprimarul r?mase t?cut, izbit dintr-odat? de trecutul pe care îl credea uitat.
— Casanova mic ce e?ti! spuse b?rbatul aproape vesel.
— Ce înseamn? Casanova?
Uria?ul b?rbat r?m?sese blocat un moment, apoi explic?:
— A?a, un fel de Don Juan ca tine.
Arpad Attila analiz? informa?ia, dar, cum nu se potrivea cu nimic din ce ?tia, ridic? din umeri:
— Nici Don Juan nu ?tiu ce-nseamn?.
Uria?ul ridic? exasperat din mâini:
— În folclorul maghiar nu exist? un b?iat a?a, mai iub?re?, care…
— Aaa! f?cu Attila, dintr-o dat? luminat. Exist? a?a ceva, dar numai în pove?ti… i se spune Jano?.
— Bine, spuse satisf?cut b?rbatul. Atunci o s?-?i spun Jano?.
Attila f?cu ochii mari ?i spuse neajutorat:
— Dar eu nu sunt Jano? ?i nici nu m? port ca Jano?. Eu sunt un model de comportare în societate ?i de asta…
T?cu atunci când i se puse telefonul în fa??. Rev?zu scena din filmul f?cut cu o mul?ime de ani în urm?. Oft?, apoi ro?i ?i spuse în cele din urm?:
— Asta fost demult. Eu am ?i uitat, cred c? eram ?i pu?in b?ut…
B?rbatul privi ?i el un timp la imaginea de pe telefon ?i la mi?c?rile nesigure ale lui Attila, apoi spuse:
— În mod sigur erai beat, drag? Jano?, dar asta nu te absolv? de vin?.
Attila vru s? protesteze, îns? b?rbatul îi f?cu semn s? tac?.
— Iar referitor la faptul c? asta s-a întâmplat cu ani ?i ani în urm?, pentru mine n-are nici o importan??. Vorba bancului: eu numai ieri am aflat.
De?i locul ?i momentul nu p?reau deloc propice pentru a spune bancuri, b?rbatul hohoti u?or ?i spuse:
— Ion se treze?te într-o bun? diminea??, se duce direct la prietenul lui de-o via??, Gyuri, ?i-i trage o palm?. „Asta pentru ce fost, m?i Ioane?” „P?i, r?spunde Ion sup?rat, am aflat c? voi, ungurii, l-a?i ucis pe principele nostru, Mihai Viteazul”. „Ioi, m?i Ioane! Asta a?a e, dar a fost cu sute de ani în urm?”. „Se poate, spuse Ion, dar eu numai azi diminea?a am aflat.”
A?tept? câteva secunde s? priceap? Attila bancul, apoi ad?ug? serios:
— Vezi tu, nu prea conteaz? când s-au petrecut cele din film. Eu numai de foarte curând le-am aflat.
Îl înclin? pe viceprimar s? vad? con?inutul butoiului ?i spuse:
— Butoiul ?sta e plin cu ap? regal?… C? tot î?i pl?cea s?-?i cau?i rude împ?r?te?ti…
Uria?ul f?cea referire la faptul c? Arpad Attila, de?i de origine modest?, dup? ce se trezise împropriet?rit cu zeci de hectare de p?dure, începuse s?-?i caute o ascenden?? nobiliar?, spre amuzamentul prost ascuns al s?tenilor care îi cuno?teau familia de zeci de ani. Dar de unde putea ?ti str?inul a?a ceva? Vru s?-l întrebe, dar îl loc de asta spuse:
— Ce e apa regal??
Uria?ul hohoti iar ?i spuse:
— Apa regal? e un amestec de acid azotic ?i acid sulfuric, care dizolv? aproape orice. ?i eu am diluat-o pu?in, c? nu vreau s? te omor, ci doar s?-?i dizolve înc?p??ânarea ?i s?-mi spui cine a regizat filmul. Cine a fost în spatele camerei de filmat? ?tii?
— ?tiu, dar nu pot s? spun. Dac? afl? c? l-am tr?dat, ne omoar? pe-amândoi… Acum e un om important.
— B?nuiam asta, spuse str?inul ?i îl l?s? pu?in în jos, astfel c? picioarele îi intrar? pân? la glezne în amestecul arz?tor.
Nu urletul de groaz? ?i durere al viceprimarului îl f?cu pe str?in s?-l scoat? din butoi, ci teama ca nu cumva acesta s?-?i piard? cuno?tin?a.
Dup? ce viceprimarul încet? cu ?ipetele, care se transformar? încetul cu încetul într-un plâns cu sughi?uri, str?inul întreb? iar implacabil:
— Numele regizorului ?i scapi de orice grij?.
Cum dinspre viceprimar nu se auzeau decât vorbe bolborosite, cele mai multe în ungure?te, uria?ul îl scutur? ca pe un pisoi ud:
— Hai, adun?-te ?i vorbe?te române?te dac? vrei s? scapi de chin. Cine este regizorul?
— Ustur?, spuse viceprimarul în ungure?te. Groaznic ustur?...
Se vede treaba c? uria?ul ?tia pu?in ?i ungure?te, pentru c? aprob? serios:
— ?tiu c? ustur?… nu ?tiu dac? m?-n?elegi, dar ?sta a fost scopul… ca s?-mi spui cum îl cheam? pe regizor. Am o b?nuial?, dar vreau s?-mi confirmi tu. Deci pentru ultima dat? te întreb: ?tii cum se nume?te regizorul filmului?
— Ighen, spuse stins viceprimarul.
— B?nuiam eu, surâse trist uria?ul. Acum vrei s?-mi spui?
— Ighen, r?spunse stins viceprimarul ?i uria?ul î?i apropie ?i mai mult urechea de gura piticului.
Când auzi r?spunsul, un zâmbet larg îi lumin? fa?a ?i ?opti:
— B?nuiam eu...
Absent, cu gândul parc? în alt? parte, îl b?g? pe pitic cu totul în butoi ?i nici nu observ? c?, în zbaterea lui disperat?, viceprimarul î?i desprinsese mâna dreapt? din c?tu?ele de pe scândura de lemn ?i îl prinsese de piept, într-o încercare disperat? de a ie?i.
Uria?ul îi desprinse brusc mâna de pe pieptul lui ?i ciuli urechea. De undeva, din dep?rtare, se auzeau sirenele unor ma?ini de poli?ie. F?r? s? se gr?beasc?, îi eliber? ?i mâna stâng? din c?tu?e, îi t?ie degetul mic, apoi se îndrept? spre ma?in? ?i porni spre adâncul p?durii, pe vechiul drum forestier.
Chiar dac? s-ar fi aflat în cea mai modern? clinic? din lume, pe Arpad Attila nu-l mai putea salva nimeni, pentru c? apa regal? î?i s?pase albii prea adânci prin trupul s?u fragil.


Capitolul 12

Ultimul pitic

Comisarul Brumaru, care conducea prima ma?in?, frân? brusc. Înainte de a porni la drum, introdusese cât de precis putuse punctul marcat cu ro?u pe GPS ?i acum ap?rea c? ajunsese în dreptul lui. Dup? ce se oprir? ?i celelalte dou? ma?ini, coborî ?i ascult? atent. I se p?ru c? aude un fel de vaiet din adâncul p?durii ?i, mergând pe urma zgomotului, ajunse lâng? butoiul cu acid în care era scufundat piticul, la timp ca s?-l vad? dându-?i ultima suflare.
— Aici! strig? el spre ceilal?i. Veni?i cu ma?inile aici ?i lumina?i locul cu farurile!
La lumina str?lucitoare proiectat? de faruri, putur? vedea cu to?ii priveli?tea înfior?toare.
— Doamne, ce monstru a putut s? fac? asta? ?opti îngrozit? Alina, iar comisarul-?ef îi zise protector:
— Dac? vrei, po?i s? a?tep?i în ma?in?.
Fata scutur? înc?p??ânat? din cap ?i se mai apropie câ?iva pa?i de butoi, de?i se sim?ea cuprins? de oroare.
Fostul viceprimar privea cu ochii str?lucitori spre ei, ca ?i cum i-ar fi a?teptat s?-l salveze, dar, a?a cum constat? pe loc doctorul Rizescu, pe bietul om nu l-ar mai fi putut ajuta nimeni, indiferent cât de repede ar fi ajuns, pentru c? era mort deja de câteva minute când sosiser? lâng? el.
Doctorul scoase din ma?in? o prelat?, apoi lu? dou? scânduri ?i, ajutat de un agent, le a?ez? pe ea. Din partea de jos a trupului nu mai r?m?sese mare lucru, dar partea de sus era intact? ?i fa?a schimonosit? a viceprimarului ar?ta o parte din chinurile prin care trecuse înainte s? moar?. Unul dintre inspectori g?si capacul de la butoi ?i-l puse la locul lui, pentru c? mirosul de acid care se r?spândea în aer îi împiedica s? lucreze.
Doctorul Rizescu îi ar?t? comisarului Brumaru ceva str?lucitor în mâna strâns? a victimei înainte de a închide fermoarul sacului pentru cadavre. Îi desf?cur? cu greu degetele încle?tate ?i g?sir? un mic medalion prins cu un l?n?i?or sub?ire, pe care comisarul îl puse într-un plic de plastic pentru probe ?i-l etichet? apoi cu grij?. Era posibil s? r?mân? prima ?i ultima prob? din acest caz. A?a cum se a?teptau, ?i aceast? victim? avea degetul mic de la mâna stâng? t?iat.
Cercetar? cu grij? împrejurimile, dar nu mai g?sir? altceva. F?r? îndoial? c? uciga?ul venise pân? la locul crimei cu o ma?in?, dar, fiindc? vremea fusese bun?, drumul era uscat ?i nu p?strase nici o urm? de cauciuc, a?a c? în cele din urm? se întoarser? la Bra?ov.

*

L?n?i?orul cu medalion nu era singurul obiect g?sit la locul ultimei crime. Viceprimarul avea în buzunarul de la piept un pix gros care, dup? ce fu verificat de amprente, fu pus deoparte ca neinteresant: avea numai amprentele piticului pe el. Toat? aten?ia se concentr? atunci asupra medalionului: fusese desprins dintre degetele încle?tate ale victimei ?i nimeni nu se îndoia c? acesta îi apar?inuse uciga?ului. Dup? ce comisarul se convinse c? nu se g?sesc nici un fel de amprente pe el în afar? de cele ale viceprimarului, punga în care se afla trecu din mân? în mân?, dar nimeni dintre cei prezen?i nu î?i putea da seama despre ce anume era vorba.
Comisarul îl fotografie ?i scoase la imprimat? câteva copii, apoi le-a împ?r?it colegilor lui:
— Ar?ta?i fotografia asta în mod discret cuno?tin?elor voastre, numisma?i sau colec?ionari, dar nu le spune?i de unde provine.
În timp ce ei priveau curio?i micul medalion, inspectorul Alina D?ciulescu î?i butona înfrigurat? smartphone-ul ?i în cele din urm? scoase o exclama?ie triumf?toare.
— Ce s-a întâmplat? întreb? comisarul-?ef, care mereu se a?tepta la surprize din partea ei.
— Nu mai c?uta?i ?i nu mai întreba?i pe nimeni, pentru c? am aflat ce este!
Cu un gest triumf?tor le ar?t? imaginea medalionului, care se l?f?ia pe toat? suprafa?a ecranului telefonului ei.



— ?i ce naiba e asta? întreb? comisarul-?ef, încercând s? nu lase s? se vad? exasperarea ascuns? pe care o sim?ea fa?? de mai tinerii lui subalterni când vedea cât de dezinvolt mânuiau noua tehnologie.
Fata întoarse telefonul spre ea ?i citi rapid cele câteva informa?ii ata?ate imaginii:
— E vorba de insigna asociat? cu brevetul de para?utist care se acord? celor din Legiunea Str?in?.
Mai citi câteva cuvinte, apoi spuse:
— Din câte se spune aici, ??tia sunt cei mai duri dintre cei mai duri.
Se a?ternu un moment de lini?te, apoi comisarul Brumaru spuse:
— Am auzit de ei. Dac? insigna apar?ine într-adev?r unui para?utist din Legiunea Str?in?, putem s? ne lu?m adio de la el.
— De ce? întreb? inspectorul Tudor Mih?il?, care cochetase ?i el cu ideea de a se înrola în Legiunea Str?in? pe când era doar un adolescent.
— E o lege nescris? c?, atâta vreme cât un legionar respect? codul Legiunii, el nu e predat niciodat? justi?iei din alt? ?ar?.
— Stai a?a! interveni comisarul-?ef. Nici m?car pentru crim??
Comisarul Brumaru ridic? din umeri:
— Cu ce am putea acuza un legionar, domnule comisar-?ef? Cu o insign? care poate a fost plantat? acolo tocmai pentru a ne pune pe o pist? gre?it??
Ar?t? prin sal? ?i continu?:
— Ce avem pentru a acuza pe cineva? O arbalet? obi?nuit? care a apar?inut victimei, un ?techer ?i dou? table de cupru, un furtun, iar acum un butoi plin cu acid. Toate curate ?i f?r? nici o urm? de amprent?. E foarte posibil ca uciga?ul s? fie un profesionist din Legiunea Str?in?, dar nu avem nici o amprent?, nici o urm? ADN, nimic. Nimic care s? ne duc? la el.
În înc?pere se l?s? iar lini?tea ?i în cele din urm? tot Alina fu cea care rupse t?cerea:
— ?i-atunci ce facem? Renun??m la caz ?i gata?
Comisarul Brumaru scutur? înc?p??ânat din cap:
— În nici nu renun??m. Cum s? renun??m!? Nu pentru asta am fost preg?ti?i?
Inspectorii se uitar? unul la altul ?i ar fi vrut s? se simt? încuraja?i de vorbele comisarului, dar adev?rul era c? nici unul nu vedea vreo raz? de speran??, mai ales când priveau spre masa cu atât de pu?ine probe.


Capitolul 13

O zi obi?nuit?

Închisoarea din Lodea era situat? în mijlocul ora?ului ?i, de?i normativele europene impuneau ca astfel de construc?ii s? fie situate în afara localit??ilor, se tr?gea de timp cât de mult se putea dintr-un motiv foarte simplu: nu erau bani. La un moment dat directorul penitenciarului le propusese contabililor de la Ministerul Justi?iei s? rezolve într-un mod inedit aceast? problem?: în pu?c?rie se aflau 723 de pu?c?ria?i, dintre care 232 lucrau deja pe la diferite firme din ora? pentru a-?i reduce din pedeaps?, iar ceilal?i puteau s? fie folosi?i pentru ridicarea unei noi cl?diri. Economi?tii de la minister îl l?muriser? imediat c? de?inu?ii de care dispunea pentru munc? erau, în general, oameni cu o slab? preg?tire profesional?, buni poate pentru m?turatul str?zilor sau ambalatul legumelor, dar în nici un caz pentru construc?ii. ?i nu era vorba numai de costurile cu for?a de munc?, ci ?i de cheltuieli materiale pentru care, în cele din urm? pricepuse ?i directorul, nu se g?seau bani deloc, astfel c? închisoarea se aglomera an dup? an. Chiar dac? ini?ial fusese construit? pentru cinci sute de locuri, prin ridicarea unor noi cl?diri ?i supraetajarea altora se ajunsese la un num?r de 720 de locuri. Cei patru metri p?tra?i pe care legea îi prevedea pentru un de?inut erau oarecum respecta?i, de?i poate c? în unele celule aceste norme erau înc?lcate temporar. R?sfoind pentru a suta oar? hârtiile care îi ar?tau aceea?i situa?ie, deloc roz, în mâini îi ajunse iar dosarul de?inutului Vladimir Stoica, condamnat pentru tâlh?rie la ?apte ani cu executare. De?i regimul de maxim? siguran?? se putea aplica numai persoanelor care fuseser? condamnate la peste treisprezece ani de închisoare, Vladimir Stoica era supus acestui regim din cauza presiunii mediatice din jurul acestui caz. De la bun început ceva nu fusese în regul? cu procesul acestui om, iar directorul citi dosarul la fel de nedumerit ca prima dat?. Vladimir Stoica tâlh?rise o cas? de schimb valutar aflat? chiar în centrul Bra?ovului. Înarmat cu un cu?it, îl pusese la gâtul operatoarei care tocmai ie?ise la o ?igar? ?i o obligase s?-i dea to?i banii din seif. Ţipetele femeii atr?seser? aten?ia trec?torilor, astfel c? într-un r?gaz de câteva minute ap?ruser? atât agen?ii firmei de paz?, cât ?i Poli?ia. De?i se predase f?r? s? se opun? în nici un fel, imagini cu el fluturând cu?itul la gâtul femeii se r?spândiser? pe internet. Filmule?ul care ap?ruse pe internet fusese înregistrat de camera de supraveghere din magazin ?i de un trec?tor de ocazie, dar nimeni nu-?i putea explica cum de ajunseser? atât de repede pe net. Adev?rul este c? nici nu se f?cuser? cine ?tie ce cercet?ri, mai ales c? r?ul era deja f?cut. ?i, de?i judecarea unui caz nu se face sub presiunea str?zii, judec?torii fuseser? nevoi?i s? ?in? seama de articolele pline de ur? ?i de încrâncenare ap?rute în pres?, iar consecin?a fireasc? fusese condamnarea lui Vladimir Stoica la ?apte ani de închisoare cu executare ?i regim de maxim? siguran??.
Dar, deoarece trecuser? deja trei luni de la încarcerare, acest regim putea fi revizuit, mai ales c? de?inutul d?duse dovad? în tot acest timp de o comportare exemplar?. L?sând dosarul deschis pe birou, în fa?a lui, ridic? receptorul telefonului:
— De?inutul Vladimir Stoica s? fie adus la mine în birou.
— Am în?eles, s? tr?i?i! r?spunse o voce u?or mirat? ?i directorul î?i imagin? imediat la câte întreb?ri va da na?tere ac?iunea lui printre subordona?i. De peste un an, de când era director, înc? nu solicitase niciodat? ca un de?inut s?-i fie adus în birou.
Î?i ridic? ochii de pe dosar ?i privi biroul: uneori avea impresia c? tr?ie?te într-un adev?rat muzeu. Peste tot erau a?ezate obiecte vechi, de colec?ie, strânse cu patim? de predecesorul lui. Când acesta se pensionase, se mirase c? nu voia s? le ia.
– S?-?i spun un secret, îi zisese acesta înainte de plecare. Nici unul din obiectele astea nu valoreaz? nimic. Sunt doar copii extraordinar de reu?ite, f?cute de de?inu?i. De unii de?inu?i foarte pricepu?i la a?a ceva.
Îi mai m?rturisise c? „speciali?tii” în spargerea seifurilor sim?eau c?-i m?nânc? degetele s? fac? ceva ?i îi erau recunosc?tori c? le d?dea ocazia s? arate lumii m?sura talentului lor. Î?i opri ochii asupra imensului gramofon Majestic care domina biroul. Nu numai lui, ci oric?rui vizitator îi fura de prima dat? privirea.
— Trebuie s? valoreze o avere! spunea impresionat vizitatorul, f?r? s? ?tie c? gramofonul fusese de fapt construit de la zero, dup? o fotografie, din buc??i de tabl? de alam? ?i din scânduri r?mase de la l?zile de ambalaj, de c?tre Mânu??, vestitul sp?rg?tor de seifuri. „Construit” vorba vine, pentru c? Mânu??, de?i un maestru în felul lui, nu putuse reproduce decât ce se vedea în fotografie, astfel c? în cutia gramofonului nu se g?sea vreun mecanism, ci dou? c?r?mizi bine lipite, încât s? dea impresia de greutate ?i soliditate. Dar, una peste alta, era un obiect frumos ?i pâlnia lui imens?, în form? de petal? aurie, lumina biroul auster.
Î?i lu? ochii de la el abia când fu anun?at c? a sosit de?inutul ?i directorul îl privi curios. Îl vedea pentru prima dat? ?i, de?i nu voia s? se lase condus de prima impresie, trebui s? admit? c? nu se a?tepta deloc s? arate a?a. De?inutul avea în jur de treizeci de ani, era bine f?cut, cu tr?s?turi regulate ?i un p?r blond, aproape alb. Nu p?rea deloc afectat de regimul de deten?ie de maxim? siguran??.
— S? tr?i?i! spuse acesta dup? ce intr? ?i r?mase în picioare lâng? u??.
Regimul de maxim? siguran?? impunea ca un astfel de de?inut s? poarte în permanen?? c?tu?e, iar uneori, pentru de?inu?ii deosebit de periculo?i, chiar ?i lan?uri la picioare.
Vladimir Stoica avea numai c?tu?e ?i directorul îi f?cu semn plutonierului care îl înso?ea s? i le scoat?.
— Domnule director…, începu plutonierul s? spun?, dar directorul îl opri cu un gest ferm:
— Doar f? ce ?i-am spus, te rog, ?i-apoi las?-ne singuri.
— Am în?eles, spuse plutonierul vizibil nemul?umit ?i, dup? ce scoase c?tu?ele de?inutului, ie?i închizând cu grij? u?a.
Dup? ce ie?i, se lipi de u?? ?i ascult? atent: nu era deloc împ?cat ?tiind c? singurul de?inut aflat în regim de maxim? siguran?? era l?sat singur cu directorul. ?i-nc? f?r? c?tu?e.
?tia c?, dac? lucrurile vor sc?pa de sub control, toate astea se vor sparge în capul lui, chiar dac? nu f?cuse decât s? execute un ordin direct, venit din partea ?efului lui.
Dup? ce r?maser? singuri directorul îi ar?t? de?inutului scaunul din fa?a biroului ?i spuse:
— Ia loc, te rog.
Vladimir Stoica se a?ez? încet, î?i mas? încheieturile mâinilor, acolo unde fuseser? strânse de c?tu?e, ?i sus?inu ferm privirea directorului. Calm ?i f?r? pic de ostenta?ie.
Dup? o pauz? destul de lung? în care directorul p?rea c? î?i cânt?re?te cuvintele, în cele din urm? spuse:
— Domnule Vladimir Stoica, dumneata îmi creezi o mul?ime de probleme.
A?a cum se a?tepta, de?inutul ridic? uimit din sprâncene ?i privi nedumerit spre director. În primul rând, pentru c?, de trei luni încoace, pentru toat? lumea era de?inutul 35017, iar acum, dintr-odat?, însu?i directorul închisorii i se adresa pe nume. ?i, în al doilea rând, în toate aceste trei luni, încercase s? se adapteze pe cât putuse de bine regimului ?i mai ales s? nu creeze nici un fel de probleme. Analiz? situa?ia pe toate p?r?ile ?i în cele din urm? întreb? sincer nedumerit:
— Nu în?eleg, domnule director, ce fel de probleme v-am creat?
Directorul zâmbi blajin, a?a cum un p?rinte zâmbe?te unui copil pozna?, ?i spuse:
— P?i, ai r?mas ultimul de?inut din penitenciar care mai este încadrat în regimul de maxim? siguran??. Nu ?tiu dac? realizezi ce-nseamn? asta? În primul rând trebuie s?-?i asigur o celul? în care s? stai singur. Apoi, un de?inut aflat în regimul de maxim? siguran?? trebuie p?zit în permanen?? de un gardian. Pentru c? a?a sunt regulile, nu c? mi-a? dori eu…
Cum se ivi o pauz?, de?inutul num?rul 35071 ridic? din umeri ?i spuse:
— Nu m? deranjeaz?, domnule director.
Pentru prima dat? directorul p?ru s?-?i piard? cump?tul ?i trânti cu palma peste dosarul de?inutului, f?cându-l pe plutonierul aflat pe hol s? deschid? speriat u?a.
La semnul lini?titor f?cut de director, gardianul oft? u?urat ?i închise u?a.
Dup? ce plutonierul se retrase, directorul spuse ceva mai calm:
— Bineîn?eles c? nu te deranjeaz? cu nimic pe dumneata, domnule Vladimir Stoica. Pe mine m? deranjeaz?! S?pt?mâna viitoare îmi ies doi gardieni la pensie ?i tot s?pt?mâna viitoare îmi vine un nou lot de paisprezece de?inu?i, în ciuda faptului c? am f?cut o adres? c? nu mai am locuri.
— Tot nu în?eleg, spuse Vladimir Stoica, de?i se vedea pe fa?a lui c? începea s? în?eleag?.
Directorul ridic? exasperat din mâini ?i spuse pe un ton mai aspru decât ar fi vrut:
— Dar e simplu! Dac? faci o cerere de trecere de la regimul de maxim? siguran?? la regimul de deten?ie închis sau chiar semiînchis, cum eu sunt pre?edintele comisiei, am s? ?i-o aprob imediat ?i, uite-a?a, îmi r?mân o celul? de 32 de metri p?tra?i ?i un gardian disponibil, chiar dup? ce se pensioneaz? cei doi.
De?inutul l?s? capul în jos ?i spuse înc?p??ânat:
— Nu fac cerere, domnule director.
Directorul nu spuse nimic, dar se ridic? ?i se apropie de uria?ul gramofon Majestic ?i îl întoarse cu spatele spre de?inut. În spatele gramofonului str?lucitor ?i frumos nu erau decât vreo trei scânduri frumos vopsite, dar scânduri, ori?icât. Fostul director, care primise gramofonul de la Mânu??, îi spusese c? asta se datoreaz? faptului c? me?terul întemni?at reconstituise gramofonul dup? o fotografie. Dac? ar fi avut ca model un gramofon adev?rat, me?terul ar fi f?cut unul identic într-o lun?. Cel pu?in a?a îl asigurase fostul director.
Directorul l?s? gramofonul întors cu spatele, apoi se a?ez? iar în fotoliu.
— Înainte s? fac Facultatea de Drept am urmat, pentru propria mea pl?cere, cursurile Facult??ii de Psihologie ?i am preten?ia c? am înv??at cât de cât s? cunosc oamenii.
De?inutul se uita la el f?r? s? spun? nimic, a?a c? directorul continu?:
— Cazul dumitale este la fel de g?unos ca gramofonul ?sta. Privit din fa??, cazul arat? a?a ?i este superb argumentat: un tân?r ?omer întors din str?in?tate se hot?r??te s?-?i fac? rost de bani pentru a-?i continua traiul opulent pe care l-a deprins peste hotare. D? atacul la o cas? de schimb valutar, îi pune cu?itul la gât operatoarei, imaginile apar pe internet, impactul emo?ional este imens ?i sentin?a este pe m?sur?.
De?inutul ridic? din umeri ?i spuse resemnat:
— Dar chiar a?a este, domnule director… Mi-am pierdut cump?tul, atâta tot.
Directorul zâmbi superior:
— Am privit de zeci de ori înregistrarea sc?pat? pe net ?i tot timpul mi s-a p?rut c? e o neconcordan?? clar? între ceea ce ni s-a spus ?i ceea ce v?d în film.
Cum de?inutul nu spunea nimic, directorul continu?:
— Nu ?i-ai pierdut nici o clip? calmul, iar trec?torul care s-a „nimerit” întâmpl?tor acolo în momentul jafului a recunoscut în cele din urm? c? a primit un pont cu ora ?i locul unde se va desf??ura jaful. Ochii dumitale nu ar?tau deloc ca ochii unui om care ?i-a pierdut cump?tul, ci ca ochii unui om care ?tie perfect ce face. Ca s? nu mai vorbesc despre cu?it, care nu a fost nici o clip? în zona gâtului femeii, cum s-a insinuat, ci undeva în zona pieptului, probabil ca nu cumva s-o r?ne?ti din gre?eal?.
Dup? o pauz?, directorul se ridic?, a?ez? iar gramofonul cu partea str?lucitoare spre ei ?i spuse:
— Nu ?tiu ce joc faci, domnule Vladimir Stoica. Este foarte posibil s? fii un ofi?er sub acoperire trimis s? verifice condi?iile din penitenciarul meu ?i, în acest caz, s? le fie ru?ine celor care te-au trimis, dar nu mai vreau s? fac jocul nim?nui. Am nevoie de celula dumitale ?i de gardieni, a?a c? te rog s? faci odat? cererea aia!
Pentru c? de?inutul cl?tina înc?p??ânat din cap, directorul strig?:
— Gardian! ?i plutonierul intr? ca o vijelie.
— Ordona?i, domnule director!
Directorul ar?t? cel?lalt scaun din fa?a biroului ?i-i f?cu semn s? stea pe el, apoi îi întinse o foaie de hârtie ?i un pix ?i spuse:
— Scrie ce î?i dictez!
Dup? ce plutonierul se a?ez? ?i lu? pixul în mân?, directorul dict?:
— Subsemnatul… cum te nume?ti, gradul ?i încadrarea… având în vedere buna purtare a de?inutului num?rul 35071 în ultimule trei luni, v? rog s? aproba?i transferul de la regimul de maxim? siguran?? la regimul semiînchis.
Dup? ce gardianul termin? de scris, îi lu? foaia de hârtie ?i scrise clar pe ea „Se aprob?”, apoi i-o d?du iar plutonierului ?i îi spuse:
— Când ie?i, o la?i la Registratur? ca s?-i dea num?r de înregistrare ?i le spui s? o dirijeze spre comisia pentru schimbarea regimului de deten?ie.
Se întoarse spre de?inut ?i spuse:
— ?edin?a are loc ast?zi la ora 12, dar putem considera cererea deja trecut? de comisie, pentru c? eu sunt pre?edintele ei. Nu ?tiu ce-ai vrut s? ob?ii, dar crede-m? c? va fi mai bine a?a. Vei putea s? participi la programele de munc? ?i î?i vei scurta în cele din urm? aproape la jum?tate sentin?a. Po?i s? pleci!
Plutonierul vru s?-i prind? iar mâinile în c?tu?e, dar directorul îi f?cu semn c? nu mai este cazul.
De?inutul se ridic?, îmb?trânit dintr-odat?, ?i se îndrept? cu pa?i greoi spre ie?ire. Se opri în u?? ?i, f?r? s? ?in? seama de regulamentul închisorii, îi spuse directorului:
— Domnule director, ?ine?i minte ce v? spun! Cred c? bun?tatea dumneavoastr? tocmai m-a condamnat la moarte.


Capitolul 14

O anchet? dificil?


Cu timpul, camera de ?edin?e în care î?i desf??urau munca cei din Brigada Omucideri ajunsese s? fie cunoscut? de c?tre toat? lumea drept Camera cu Probe, de?i probele r?mâneau destul de pu?in acolo. Dup? ce cazul era rezolvat ?i probele prezentate instan?ei, nu mai erau aduse înapoi, ci trimise direct în depozit. Singura problem? era c? aceast? Camer? cu Probe nu avea un regim prea sever ?i în ea puteau intra ?i poli?i?ti care nu aveau leg?tur? direct? cu anchetele.
Necazurile ap?rur? atunci când se publicar? în pres? informa?ii care ar fi trebuit s? r?mân? în interiorul Camerei cu Probe.
Lucrul cel mai nepl?cut fu când, într-o diminea??, inspectorul Alina D?ciulescu le aduse un ziar local ?i le ar?t? un titlul de-o ?chioap?: „Poli?i?tii bra?oveni o dau din nou în bar?!”.
În câteva cuvinte, Iosif Manole, un ziarist care îi mai atacase de câteva ori în articolele lui, î?i informa cititorii c? Brigada Omucideri din Bra?ov, în lipsa unor rezultate concrete, a început s? fabrice ipoteze fantastice care s?-i scoat? complet din cauz?. Astfel, pornind de la o simpl? insign? folosit? de membrii Legiunii Str?ine, anchetatorii bra?oveni au lansat ipoteza c? uciga?ul piticilor ar fi un membru al Legiunii Str?ine. Cum membrii Legiunii Str?ine nu sunt niciodat? extr?da?i, uite-a?a se poate închide, f?r? probleme, un caz foarte complicat. Ziaristul men?iona în finalul articolului c? aceasta este o dovad? circumstan?ial?, pentru c? orice copil poate cump?ra de pe internet o insign? asem?n?toare cu cea g?sit? la locul ultimei crime, a?a c? nu ar trebui s? se ?in? seama de ea. „?i cel mai important”, spunea el, „este c? nu exist? nici un motiv logic pentru care un membru al Legiunii Str?ine ar dori s? ucid? ?apte pitici din Bra?ov”.
— Aici cam are dreptate, bomb?ni comisarul-?ef. Nu exist? nici un motiv sau, dac? exist?, nu-l cunoa?tem noi.
Puse mâna apoi pe telefon, îl chem? pe administrator ?i-i spuse c?, pân? mâine, vrea s? fie pus? o încuietoare cu cartele la u?a Camerei cu Probe ?i accesul restrâns la cei cinci membri ai Brig?zii Criminalistice.
Încuietoarea nu ajuta cu nimic la rezolvarea cazului, dar îi f?cea s? con?tientizeze faptul c? li se d?dea tot ce voiau, doar-doar vor descurca i?ele cazului în cele din urm?.
To?i a?teptau un miracol de la comisarul Brumaru pentru c? era, într-un fel, pe un teritoriu cunoscut. Nu studiase la FBI exact crimele comise de criminali în serie? Comisarul sim?ea într-un fel marea presiune care se punea pe el ?i încerca s? g?seasc? o bre??.
— O bre??, o fisur? cât de mic?, de asta avem nevoie ca s? putem avansa, le spunea el ?i privea flipchart-ul cu ochii înro?i?i de nesomn.
În cele din urm? bre?a fu g?sit? tot de Alina, tân?ra lor coleg?, ?i î?i d?dur? seama de asta când ap?ru la ?edin?a de analiz? toat? numai un zâmbet, fluturând victorioas? o cordelu?? la cap?tul c?reia se leg?na un stick USB argintiu.
— Nu cumva ai g?sit ceva!? întreb? cu speran?? comisarul-?ef Câmpeanu.
Fata zâmbi misterios ?i ar?t? spre stick-ul de memorie pe care îl flutura triumf?toare.
— Am g?sit! Bineîn?eles c-am g?sit! Problema e c? nu ?tiu ce s? mai cer, pentru c? îmi dau seama c-am fost înaintat? în grad prea de curând ca s? cer iar o avansare. Dar, poate, o excursie pl?tit? de Poli?ie prin insulele exotice ale m?rilor sudice tot a? merita drept prim?.
— Fat? drag?, vrei s? nu ne mai fierbi? o întrerupse comisarul-?ef ner?bd?tor. Arat? odat? ce ai ?i o s? ne gândim pe urm? la recompense…
Fata l?s? jaluzelele, apoi conect? stick-ul de memorie la laptop ?i pe acesta din urm? la proiector, dup? care îi spuse inspectorului Tudor Mih?il?, care o privea uimit:
— Încuie u?a, te rog! O s? v? ar?t un film porno ?i n-a? vrea s? ne surprind? cineva…
Dup? ce inspectorul se conform?, fata buton? la laptop ?i, în timp ce f?cea asta, le spuse:
— Am c?utat pe net filme despre Alb? ca Z?pada. Am g?sit zeci de variante, pân? când mi-a dat prin cap s? caut ?i variantele pentru adul?i. Taxele nu sunt foarte ridicate, dar am cheltuit ceva valut? pân? am ob?inut accesul pe site ?i, dup? ore ?i ore de filme XXX, am un rezultat. A?a c? sper s? g?sim o cale ca ?efii no?tri s? mi-i deconteze...
Comisarul-?ef vru s? comenteze ceva, dar chiar atunci proiectorul se lumin? ?i pe ecranul din fa?a lor ap?ru o c?su?? care sem?na, în mare, cu ceea ce ?tiau to?i c? era casa piticilor din poveste. Doar titlul era cu totul altul: Alb? ca Z?pada ?i cei ?apte pitici perver?i.
Ac?iunea filmului, ca ?i dialogul, lipsea cu des?vâr?ire ?i se vedea c? era filmat de un amator. Uneori camera prindea numai p?r?i din cadru, alteori se focaliza complet aiurea, dar asta n-avea nici o importan??, pentru c? tot filmule?ul era despre sex. Sex în toate pozi?iile cu cei ?apte pitici, pe rând sau to?i odat?, ?i o fat? care era îmbr?cat?, cel pu?in la început, exact ca Alb? ca Z?pada din filmul de desene animate. La început, pentru c? în cele din urm? fata ajungea complet dezbr?cat? ?i asaltat? din toate p?r?ile de pitici. To?i p?reau ciudat de neîndemânatici, iar cea care juca rolul Albei ca Z?pada ar?ta de-a dreptul drogat? sau, oricum, într-o stare de somnolen?? ?i nu era foarte con?tient? de ceea ce i se întâmpl?.
Filmule?ul dur? aproape zece minute ?i, dup? ce proiectorul se opri, r?maser? t?cu?i. Comisarul-?ef tu?i încurcat:
— Eu ce s? zic, ai gusturi destul de exclusiviste, dar tot nu în?eleg unde vrei s? ajungi.
— Of, Doamne Dumnezeule! izbucni exasperat? Alina. S? nu-mi spune?i c? v-a furat ac?iunea ?i n-a?i recunoscut piticii nici unul dintre voi?
— A! da, piticii… P?i, ce s? zic, doar to?i piticii seam?n? între ei… Stai pu?in! Doar nu vrei s? zici c?-i vorba de piticii no?tri? Mai pune filmul o dat?!
Fata mai puse o dat?, apoi înc? o dat?, filmule?ul ?i se convinser? cu to?ii: în film erau chiar cei ?apte pitici care fuseser? uci?i în Bra?ov, cu pu?ine zile în urm?. ?i, v?zând cât de drogat? ?i str?in? de ac?iune era fata din film, întrez?rir? dintr-odat? l?murit ?i motivul pentru care fuseser? uci?i piticii: fata fusese drogat? de c?tre pitici ?i pus?, împotriva voin?ei ei, s? fie starlet? într-un film porno. Prietenul ei, sau poate o rud? a fetei, aflase de film ?i se hot?râse s?-i pedepseasc? pe cei care o ademeniser?.
— E clar! spuse încântat comisarul-?ef. Dac? afl?m cine-i fata, putem afla ?i cine-i uciga?ul. Sigur face parte din cercul ei de cunoscu?i.
Comisarul Brumaru cl?tin? circumspect din cap:
— Problema nu-i chiar atât de simpl?. Din câte ?tiu, la ora actual? Poli?ia Român? înc? nu are un program de recunoa?tere facial?.
— Dar dac? ai apela la prietenii t?i din FBI? Precis ?i-a mai r?mas vreunul din perioada cât ai fost la instruire.
Comisarul Brumaru scutur? iar din cap:
— În mod sigur m-ar ajuta. Dar s? nu uit?m c? programul lor de recunoa?tere facial? se bazeaz? pe compararea cu un lung ?ir de fe?e din baza lor de date. Or, fata asta n-a fost niciodat? în Statele Unite. Nu prea v?d de unde ar avea-o în baza lor de date. Dar o s? încerc, bineîn?eles.
Comisarul-?ef se dezumfl? pu?in ?i se vedea c? se gândea intens la ceva. Instinctul îi spunea c? erau foarte aproape de rezolvare. Privi cu speran?? spre Alina:
— Î?i pl?tesc eu o excursie în Tahiti, dar mai g?se?te ceva!
Ceilal?i, chiar ?i comisarul Brumaru, întoarser? privirile spre fat?, care se ridic? exasperat? de pe scaun:
— Cum vre?i s? m? gândesc la ceva dac? v? uita?i to?i la mine ca la sfintele moa?te?
— Gata! Nu ne mai uit?m! spuse inspectorul Tudor Mih?il?. Dar g?se?te, totu?i, ceva. Sau, dac? nu g?se?ti nimic, atunci m?car sun? un prieten!
Comisarul-?ef tocmai se preg?tea s?-i spun? s? termine cu glumele pentru ca tân?ra lor coleg? s? se poat? concentra, când observ? o schimbare pe fa?a fetei. De unde pân? în urm? cu numai câteva momente se gândea intens, acum avea fa?a luminat?.
— Ai o idee? întreb? cu speran?? Tudor Mih?il?.
— Poate… spuse fata gânditoare. Acum câteva zile i-am trimis unei prietene o fotografie ?i ea a folosit un progr?mel gratuit de c?utat poze asem?n?toare pe net. M-am distrat pentru c? programul mi-a spus c? seam?n cu procuroarea din Crimeea. ?ti?i voi! Blonda aia despre care s-a tot vorbit zilele trecute...
— P?i, s? ?tii c? semeni pu?in. Mai ales când e?ti în uniform? ar??i exact ca ea, coment? ?i cel?lalt inspector din înc?pere, Vladimir Cr?ciun.
— L?sa?i asta! se r?sti comisarul-?ef. Mai bine spune dac? ?tii cum se numea programul.
Alina ridic? neputincioas? din umeri:
— Fata asta îmi trimite tone de informa?ii în fiecare zi ?i z?u c? nu le re?in pe toate. Dar pot s? o sun…
— P?i, ce mai a?tep?i? întreb? comisarul-?ef cu ochii str?lucind de speran??.
Alina se retrase lâng? fereastr? ?i î?i sun? prietena. Dup? câteva minute în care o l?muri despre ce anume era vorba, ceru prin semne un creion ?i o hârtie ?i, dup? ce le primi, not? adresa în timp ce o repeta în telefon
— www.tineye.com... OK, Andreea! Am notat... Mii de mul?umiri.
F?r? s?-i mai bage în seam? pe ceilal?i, se repezi ca posedat? la laptop ?i rul? iar filmul cu Alb? ca Z?pada. D?du stop cadru într-un loc unde fa?a fetei era în prim plan, salv? imaginea ?i rul? programul de c?utare care, dup? ce c?ut? prin unsprezece miliarde de fotografii, în mai pu?in de o secund? afi?? un singur rezultat.
M?ri fotografia ?i le-o ar?t? ?i celorlal?i: era vorba de o piatr? funerar? pe care se vedea o fat? de o frumuse?e r?pitoare. Fotografia era color ?i, f?r? îndoial?, chiar dac? fusese prelucrat? un pic, tot se vedea c? exista o asem?nare izbitoare cu Alb? ca Z?pada din filmul lui Walt Disney.
Dar cel mai important era faptul c?, pe lâng? obi?nuitele cuvinte frumoase de sub fotografie, era ?i un nume: Eva Nagy (1993 – 2012).
Comisarul-?ef socoti repede ?i spuse:
— Doamne, fata asta a murit la numai 19 ani! Vezi dac? mai po?i g?si ceva despre ea.
Alina tast? gr?bit? numele ?i, dup? câteva clipe, le ar?t? un articol de ziar: „Tân?ra Eva Nagy a ales s?-?i încheie socotelile cu via?a în aceast? diminea??. A fost g?sit? moart? într-o dependin?? din curte. P?rin?ii sunt dispera?i, cu atât mai mult cu cât fata abia intrase printre primii pe list? la Facultatea de Medicin?, iar anul viitor urma s? se c?s?toreasc? cu prietenul ei, care era plecat la munc? în str?in?tate”.
Mai erau câteva articole pe aceea?i tem? ?i tot din ziare aflar? c?, la doar un an dup? moartea fiicei lor, p?rin?ii fetei se mutaser? în Budapesta, la o sor? a mamei.
Comisarul Brumaru not? adresa unde locuiser? p?rin?ii fetei ?i cimitirul unde fusese îngropat?, apoi spuse:
— Dac? p?rin?ii s-au mutat din ?ar?, sunt pu?ine ?anse s? mai afl?m ceva de la vecini, dar eu am s? fac totu?i o încercare. Mai vine cineva cu mine?
Era singura pist? pe care o aveau de zile bune ?i se dovedi c? voiau to?i s? mearg?. Încuiar? Sala cu Probe ?i plecar? mai întâi la ultimul domiciliu cunoscut al p?rin?ilor Evei…


Capitolul 15

Surpriza din cimitir

De la sediul Poli?iei ?i pân? pe strada Matei Corvin nu f?cur? mai mult de-un sfert de or?. Actualii proprietari ai imobilului de la nr. 3 nu ?tiau mai nimic despre cei care locuiser? acolo înainte. Cump?raser? casa prin intermediul unei agen?ii imobiliare ?i aflaser? despre fata care se spânzurase în ?opronul din spatele cur?ii imediat ce se mutaser?. Nu erau oameni foarte impresionabili, dar pentru lini?tea lor sufleteasc? d?râmaser? ?opronul, mai ales c? nu aveau nevoie de el, iar în locul lui construiser? o mic? ser?.
— O vreme am crezut c? florile din ser? or s? se ofileasc?, spuse cu jum?tate de voce doamna care le deschisese.
La întrebarea nerostit? din privirea comisarului-?ef, d?du din umeri ru?inat?.
— P?i, m? gândeam c? sufletul fetei moarte o s? bântuie locul unde a murit, dar uita?i-v? ?i dumneavoastr? ce bine le merge la flori!
Au privit cu to?ii la panselu?ele care î?i etalau culorile zglobii, apoi comisarul Brumaru puse cea mai important? întrebare:
— ?tim c? a?i cump?rat casa printr-o agen?ie imobiliar?, dar nu ?ti?i cumva cum am putea da de vechii proprietari?
Fa?a femeii se lumin?:
— Au l?sat adresa la agen?ie, iar ei mi-au dat-o ?i mie, s? o am în caz c?-i caut? vreun prieten care n-a aflat c? s-au mutat. A?tepta?i numai pu?in s? o caut…
Dup? ce r?scoli câteva minute într-un sertar cu acte, se întoarse cu o carte de vizit? de la o agen?ie imobiliar?. Pe spate era trecut? adresa care îi interesa.
— Budapesta, Kiss Istvan utca, num?rul 12, citi cu greutate femeia scrisul de mân? ?i le întinse cartea de vizit?.
— Pute?i s? o p?stra?i, ad?ug? ea. Dac? în doi ani nu i-a c?utat nimeni, pu?in probabil s?-i mai caute cineva de-acum încolo.
Comisarul Brumaru puse cartea de vizit? în portmoneu, îi mul?umir? femeii, apoi pornir? spre cimitirul reformat, unde ajunser? cam într-un sfert de or?. Dup? ce întrebar? la administra?ia cimitirului despre mormântul Evei Nagy, merser? cu to?ii într-acolo. Era într-o margine, acolo unde se îngropau de obicei sinuciga?ii, dup? cum le-a spus cu o jum?tate de gur? administratorul. Recunoscur? imediat fotografia pe care micul progr?mel o g?sise pentru ei pe internet, dar, oricât se uitar? în jur, nu descoperir? nimic altceva. Era un mormânt ca oricare, ceva mai bine îngrijit decât altele. Mormântul era acoperit cu o plac? de beton ?i câteva flori r?zle?e î?i etalau culorile din ghivece de plastic, prinse în suporturi de fier forjat.
Administratorul le spuse c? p?rin?ii, stabili?i acum în Ungaria, virau anual administra?iei câteva sute de lei ca s? fie folosi?i pentru între?inerea mormântului ?i schimbarea florilor atunci când se ofileau.
Nu, din câte î?i amintea el p?rin?ii nu mai fuseser? s? viziteze mormântul de când fata fusese îngropat?, dar da, avea ?i el adresa lor din Ungaria. Adresa coincidea cu cea de pe cartea de vizit?, dar o notar? înc? o dat?. La plecare comisarul Brumaru vru s? mai vad? înc? o dat? mormântul.
— De ce? întreb? comisarul-?ef. Ai remarcat ceva suspect?
— N-a? putea spune, dar ceva nu-i în regul? cu locul ?sta... morm?i Brumaru.
Când ajunser? acolo, începu s? se învârt? încet în jurul mormântului.
— A?a-numita vedere lateral? mi-a semnalat o anomalie, dar, cum tocmai atunci vorbeam cu administratorul, am omis-o, spuse el ?i se concentr? asupra pl?cii de beton.
Era o plac? de beton ?lefuit, rezistent la uzur? ?i care avea încorporate pietricele albe, dând impresia final? de mozaic. Placa p?rea turnat? dintr-o bucat? ?i cei trei ani care trecuser? peste ea nu reu?iser? s-o afecteze în nici un fel.
Totu?i, undeva într-un col? al ei comisarul Brumaru z?ri o fisur? abia perceptibil?. Scoase un briceag din buzunar ?i reu?i s? ridice bucata fisurat? a pl?cii de beton. Acolo p?mântul fusese scos ?i în locul lui era a?ezat? o pung? de plastic. Î?i puse o pereche de m?nu?i din latex, apoi, vârând cu grij? mâna în adâncitur?, scoase cu grij? punga, în care se vedeau câteva degete.
Ridic? în lumina soarelui trofeul murdar de p?mânt ?i-l ar?t? ?i celorlal?i, spunându-le:
— Nu le mai num?r, dar fac pariu c? sunt ?apte.
Nici unul nu p?rea dornic s? pun? pariu pe a?a ceva, a?a c?-?i luar? r?mas-bun de la administrator ?i se întoarser? la sediul Poli?iei, unde se închiser? în Sala cu Probe.
Cum aveau ?i un frigider, comisarul Brumaru b?gat noua prob? într-o alt? pung?, apoi o puse în frigider pân? când aveau s? g?seasc? o modalitate de a i-o trimite doctorului Rizescu.
Se a?ezar? la mas? ?i se vedea c? fiecare a?tepta ca altcineva s? înceap? discu?ia. Scena din cimitir îi impresionase pe to?i mai mult decât ar fi vrut s? recunoasc?.
Comisarul Brumaru fu cel care sparse ghea?a, se apropie de flipchart ?i, punând o foaie nou?, scrise mare pe ea „BUDAPESTA”.
Se întoarse spre ceilal?i ?i spuse:
— Cred c? sunte?i de acord cu mine c? se impune o „excursie” la Budapesta, s? st?m de vorb? cu p?rin?ii Evei Nagy. Este evident c? piticii au fost uci?i de cineva apropiat Evei. Dar o s? l?murim asta numai dup? ce st?m de vorb? cu ei.
F?cu o pauz? ?i privi încurcat spre ei:
— A? vrea s? m? duc eu, dar am o problem?…
Cum to?i îl priveau ?int?, continu?:
— ?tiu numai vreo trei cuvinte în maghiar?… ?i cred c? sunt de fapt o înjur?tur?, a?a c? n-o s?-mi foloseasc? prea mult.
Comisarul-?ef îl întrerupse :
— Stai a?a! Nu-i nevoie s? ?tii ungure?te. Ai uitat c? p?rin?ii fetei sunt din România? Sunt sigur c? n-au uitat s? vorbeasc? române?te în trei ani, deci o s? te po?i în?elege perfect cu ei.
— Nu-i vorba de p?rin?ii fetei, spuse comisarul, ci de cei care m-ar putea ajuta s? ajung la ei. Am mai fost o singur? dat? în Budapesta ?i-am crezut c? mor. De?i vorbesc fluent engleza, franceza ?i germana, n-am g?sit pe nimeni cu care s? m? în?eleg. Ungurii au impresia c? singura limb? care merit? vorbit? pe lume e maghiara.
Inspectorul Alina D?ciulescu îi spuse hot?rât?:
— Vorbesc eu maghiara. ?i înc? destul de bine…
— Atunci e în regul?! spuse repede comisarul-?ef. Pleci cu el la Budapesta. ?i-a?a ?i-am r?mas dator cu o excursie…
— P?i da, domnule comisar-?ef, dar era vorba de Tahiti, nu de Budapesta…
Comisarul ridic? din umeri nep?s?tor:
— Acum, fie vorba între noi, ce mi-e Tahiti, ce mi-e Budapesta! Tot cu avionul o s? zbori ?i tot spre vest, a?a c? ce mai conteaz?… Gata! Nu mai sta?i pe gânduri ?i pleca?i pân? nu m? r?zgândesc. Ave?i grij? cât cheltui?i, altfel serviciul financiar n-o s? v? deconteze nimic…
— De fapt, pentru Tahiti ar trebui s? lu?m un avion spre est... bomb?ni tân?ra fat? în timp ce ie?i pe u??, dar nu z?bovi s? vad? dac? ?eful ei îi r?spunde ceva.


Capitolul 16

Excursia în Tahiti va avea loc la Budapesta

Ajun?i pe aeroportul din Budapesta, comisarul Brumaru ar fi vrut s? închirieze o ma?in?, dar subalterna lui îl temper?:
— Chiar dac? o s? fie mai scump cu taxiul, nu avem prea mult de mers: aeroport-hotel, de la hotel la p?rin?ii Evei ?i înapoi la hotel. Ca s? nu mai spun c? nici eu ?i nici dumneavoastr? nu ne-am descurca a?a de bine prin traficul din ora?.
De?i i-ar fi pl?cut s?-?i p?streze libertatea de ac?iune pe care ?i-o d? o ma?in?, Brumaru trebui s? recunoasc? faptul c? fata avea dreptate, a?a c?-?i luar? bagajele de pe banda transportoare ?i g?sir? imediat un taxi.
Spre admira?ia comisarului, colega lui mai tân?r? se descurca într-adev?r bine în maghiar?, astfel c? putu s?-l l?mureasc? relativ repede pe taximetrist unde doreau s? ajung?. La hotel, de asemenea, dup? o discu?ie îndelungat? cu fata de la recep?ie, ob?inu în cele din urm? cartelele pentru dou? camere. Stabilir? s? se întâlneasc? jos, la recep?ie, dup? un du?, ca s? m?nânce ceva ?i s? hot?rasc? ce vor face în continuare. Alina începea s? regrete c? nu veniser? oficial. A?a ar fi putut cere ajutorul poli?iei budapestane pentru a afla num?rul de telefon al familiei Nagy. Încerca s?-?i imagineze cum vor reac?iona p?rin?ii fetei când se vor trezi cu doi poli?i?ti la u??, chiar dac? nu erau în uniform?. Pe de alt? parte, a doua zi era sâmb?t? ?i se putea întâmpla ca p?rin?ii fetei s? plece din ora?. În acela?i timp, î?i d?dea seama c?, de când nu mai vorbise maghiara, uitase multe dintre cuvintele uzuale, a?a c? se hot?rî s? cear? ajutorul recep?ionerei care se dovedise atât de amabil? cu ea pân? atunci.
Dup? un du? scurt, î?i schimb? hainele ?i coborî la recep?ie, unde începu, mai poticnit, s?-i povesteasc? fetei despre problema lor. Spre u?urarea ei, recep?ionera în?elese imediat despre ce este vorba ?i-i f?cu rost de num?rul de telefon al familiei Nagy în mai pu?in de zece minute.
— Nu ?tiu dac? mai este valabil acum, s-a scuzat recep?ionera. Baza de date e destul de veche ?i aproape toat? lumea a renun?at la telefoanele fixe pentru cele mobile, dar încerca?i. Nu ave?i ce pierde.
Cu inima îndoit?, Alina sun? la num?rul primit ?i, dup? câteva apeluri în gol, r?spunse o voce cultivat?, de femeie.
Se prezent? ?i îi expuse, pe scurt, motivul pentru care îi c?utau. La cap?tul cel?lalt al firului se l?s? o pauz? lung? ?i o clip? tân?ra se temu de ce era mai r?u. Familia fetei sinuciga?e voia s? uite trecutul ?i nu mai dorea s? discute cu nimeni despre cele întâmplate atunci. Luaser? în calcul amândoi aceast? ipotez? în timpul zborului ?i, de?i comisarul Brumaru promisese s? se gândeasc? la o solu?ie, pân? la aterizare nu g?sise nimic. Din fericire, nu era vorba de a?a ceva, pentru c? la cel?lalt cap?t al firului se auzi un suspin în?bu?it, apoi vocea spuse:
— Am crezut c? nu va mai fi nevoie s? ne amintim prin ce-am trecut, dar, dac? a?i venit din România pân? aici, probabil c? nu a?i f?cut-o degeaba…
Când îi zise c? ar dori s? stabileasc? o întâlnire pentru a doua zi, femeia se scuz? spunând c? a doua zi urma s? plece ?i ea foarte de diminea??, dup? so?ul ei, la ni?te rude, lâng? Lacul Balaton. Dar dac? ar putea s? ajung? într-o or? la ei acas?, ar fi perfect...
Accept? înainte ca femeia s? se r?zgândeasc? ?i o rug? pe recep?ioner? s? le cheme un taxi, apoi o lu? la fug? pe sc?ri. Aveau camere la etajul doi ?i, pân? ar fi chemat liftul, sigur ajungea mai repede. Era ora cinci dup? amiaz? ?i pân? la ?ase trebuia s? ajung? la familia fetei, dar nu ?tia cât de departe era hotelul lor de Kiss Istvan utca.
Începu s? bat? cu putere în u?a comisarului ?i, când acesta îi deschise, v?zu c? era abia pe jum?tate b?rbierit. V?zând-o atât de agitat?, îi zâmbi ?i spuse:
— ?i mie mi-e foame, dar parc? nu chiar a?a de tare încât s? sparg u?ile…
R?suflând întret?iat din cauza efortului, fata îl puse repede la curent cu ceea ce ob?inuse ?i atunci comisarul îi deschise larg u?a. Era îmbr?cat doar în pantaloni ?i maiou, cu un obraz înc? plin de spum? de b?rbierit. Dup? ce în?elese urgen?a, Alina v?zu pentru prima dat? diferen?a dintre b?rba?i ?i femei când vine vorba de viteza cu care se pot îmbr?ca. În timp ce ea r?m?sese în u??, el mai trase de dou? ori cu lama pe obrazul plin de spum?, apoi se ?terse în fug? cu un prosop, î?i lu? c?ma?a ?i, cât se încheie la nasturi, î?i strecur? picioarele în pantofii de lâng? u??, î?i b?g? din mers c?ma?a în pantaloni, înh??? sacoul din cuier ?i, înainte ca fata s?-?i dea seama ce se întâmpl?, o împinse afar? din cadrul u?ii spunându-i:
— P?i atunci s? mergem! Parc? spuneai c? ne a?teapt? un taxi...
De fapt, când ie?ir? în fa?a hotelului v?zur? c? taxiul nu sosise înc?, a?a c? Brumaru avu timp s?-?i aranjeze ultimele detalii ale ?inutei într-unul din geamurile mari de la parterului hotelului. Mai trecur? câteva minute pân? când ap?ru taxiul comandat ?i, spre bucuria lor, se dovedi c? strada Kiss Istvan nu era prea departe, astfel c? într-o jum?tate de or? ajunser? la adresa p?rin?ilor Evei.
Dup? ce sunar? ?i se prezentar? la interfon, poarta de la intrarea în curte se deschise ?i îi întâmpin? o femeie înalt?, între dou? vârste, dar puternic marcat? de trecerea timpului ?i, f?r? îndoial?, de pierderea singurului ei copil. Îi pofti în cas? ?i, de?i se vedea c? o face din obliga?ie, se purt? foarte politicos cu ei. Le cercet? cu aten?ie legitima?iile ?i apoi se scuz? c? so?ul ei lipse?te.
— A plecat cu un prieten la vân?toare, la o caban? lâng? Lacul Balaton. Acolo unde m? a?teapt? ?i pe mine mâine.
Le servi câte o limonad? rece, apoi ad?ug?:
— Poate c?-i mai bine c? este plecat pentru c?, dac? ar fi fost ?i el acas?, în mod sigur n-ar fi fost de acord s? st?m de vorb? cu dumneavoastr?.
Cum cei doi din fa?a ei nu spuneau nimic, se sim?i datoare s? explice:
— So?ul meu spunea, atunci când încercam s? aflu ce s-a întâmplat: „Fata noastr? e moart? ?i nimic din ceea ce-am putea face nu o va readuce la via??. A?a, ce rost are s? ne mai facem sânge r?u?”.
Sorbi o gur? de limonad? ?i continu?:
— Nu pot s? spun c? n-are dreptate, dar, pe de alt? parte, ca mam? sunt curioas? ce anume a f?cut-o pe feti?a mea s?-?i pun? cap?t zilelor. Avea tot ce-i trebuia. M? rog, aproape tot ce-i trebuia ?i, dintr-odat?, în doar câteva zile s-a schimbat cu totul, încât nici nu o mai recuno?team. S-a închis cu totul în ea, nu mai mânca ?i abia dac? scotea dou?, trei vorbe pe zi.
Oft? greu, apoi t?cu un timp îndelungat. Cei doi poli?i?ti din fa?a ei îi respectar? t?cerea, ?tiind c? era mai bine s? o lase s? povesteasc? în ritmul ei. Într-adev?r, dup? un timp scoase o batist?, î?i ?terse lacrimile ?i apoi continu?:
— Dac? ne-ar fi spus ce-o fr?mânta, sunt sigur? c? am fi rezolvat, indiferent despre ce anume ar fi fost vorba. Nu ne putem închipui, nici eu ?i nici so?ul meu, ce-ar fi putut s? o schimbe atât de mult în numai câteva zile. Tocmai reu?ise la Facultatea de Medicin?, prietenul ei – care era plecat în str?in?tate, la munc? – urma s? se întoarc? în curând, dar pân? atunci îi trimitea o mul?ime de bani, astfel c? putea s?-?i satisfac? toate poftele… Doamne, era atât de copil?roas?…Nu ?tiu dac? a?i v?zut casa din Bra?ov unde am locuit...
La semnul afirmativ al celor doi, explic?:
— Îi intrase în cap c? seam?n? perfect cu Alb? ca Z?pada ?i î?i confec?ionase un costum identic cu cel din filmul de desene animate, cump?rase ?apte pitici din ipsos pe care îi pusese în gr?din?, în jurul m?su?ei la care înv??a pentru facultate. Era convins? c? piticii i-au purtat noroc la examen, dar eu sunt convins? c? a v?zut-o cineva din strad? ?i i-a pus gând r?u, pentru c? era într-adev?r foarte frumoas?.
Se ridic? greu, aduse un album ?i îl puse în poala Alinei, apoi le ar?t? câteva fotografii cu Eva. Fusese o frumuse?e de fat? ?i Alina remarc? o fotografie în care Eva st?tea în picioare, îmbr?cat? ca Alb? ca Z?pada, iar lâng? ea era un tân?r solid, care o ?inea protector de dup? umeri.
— El era prietenul ei? întreb? Alina ca din întâmplare.
— Da, încuviin?? trist mama Evei. Avea un prieten cu vreo zece ani mai mare ca ea. Îi spunea Tony. Nou? nu prea ne-a pl?cut de el la început. În primul rând, pentru c? ni s-a p?rut prea b?trân pentru ea ?i în al doilea rând pentru c?...
Ezit? câteva momente apoi continu?:
— ... pentru c? era român. Noi am sperat s? se m?rite cu fiul unei prietene de aici, din Ungaria, dar fata nici nu voia s? aud?.
Mai f?cu o pauz?, apoi continu?:
— Pân? la urm? ne-am obi?nuit cu ideea, mai ales când am v?zut cât? grij? avea de ea ?i cât de protector era.
— Mai este în ?ar? prietenul acesta al ei? întreb? ?i comisarul Brumaru.
Femeia ?ov?i câteva clipe, privi spre Alina care r?sfoia t?cut? albumul, apoi spuse:
— Prietenul ?sta, Anton Stoicescu, ne-a rugat s? nu spunem unde este plecat, dar cred c? dup? atâta timp chiar nu mai conteaz?. A plecat cu un contract de cinci ani ?i s-a angajat în Legiunea Str?in?. Nu ?tiu care sunt regulile pe-acolo, dar nici m?car la înmormântarea Evei n-a putut veni. Oricum, de atunci nu l-am mai v?zut, dar este de explicat. So?ul meu nu-l suferea ?i, cum Eva nu mai era, între noi ?i el nu mai era nimic de zis.
Alina privi lung fotografia din album ?i întreb?:
— Putem ob?ine ?i noi o fotografie cu el? Ne pute?i da ?i nou? una?
Femeia r?sfoi albumul ?i g?si o fotografie cu iubitul fetei singur. O scoase ?i le-o întinse:
— Lua?i-o, v? rog, pentru c?, a?a cum spunea so?ul meu, f?r? Eva nu mai este nimic între noi ?i el. Nu cred c? vom mai avea vreodat? nevoie de ea.
Comisarul lu? fotografia, mai ceru una în care cei doi tineri erau împreun? ?i le puse cu grij? în portofel. Ridicându-se s? plece, o întreb?:
— ?ti?i cumva dac? acest Anton Stoicescu locuia în Bra?ov?
Femeia înclin? aprobator din cap ?i r?spunse stins, ca ?i cum amintirile ar fi secat-o de puteri:
— În Bra?ov locuia, dar nu ?tiu unde anume. Tot timpul el era cel care venea dup? Eva, atunci când ie?eau în ora?…
Pe când îi conducea spre poart?, puse mâna pe bra?ul Alinei ?i o rug? aproape în ?oapt?:
— Ave?i num?rul meu de telefon… v? rog doar, dac? afla?i ce s-a întâmplat, s?-mi spune?i ?i mie...
Î?i ?terse iar ochii, apoi oft?:
— Nici nu ?ti?i cum se simte o mam? când se gânde?te c? poate din cauza ei fata ei s-a sinucis. C? poate am gre?it sau n-am f?cut ceva ce ar fi trebuit s? facem…
Alina încuviin?? din cap ?i spuse:
— Crede?i-m?, doamn? Nagy, nu cred c?-i vorba despre vreo vin? din partea dumneavoastr? ?i în mod sigur am s? v? sun dac? afl?m ce s-a întâmplat…
Taxiul înc? îi a?tepta, a?a c? urcar? t?cu?i în el. La hotel intr? fiecare în camera lui ?i dormir? bu?tean, f?r? s? mai schimbe vreo vorb? între ei.
A doua zi, pe la ora zece ?i cinci minute, aveau avion spre Bucure?ti.


Capitolul 17

Probe circumstan?iale


— Sper c? v? da?i seama c? ce-a?i adus voi nu sunt decât ni?te probe pur circumstan?iale, spuse comisarul-?ef Câmpeanu privind cum comisarul Brumaru prinde pe panoul de polistiren cele dou? fotografii aduse de la Budapesta.
Comisarul Brumaru nu r?spunse. În locul lui vorbi inspectorul Alina D?ciulescu, care nu voia în nici un fel s? le fie diminuate rezultatele deplas?rii la Budapesta:
— Oricum, e mai mult decât nimic. Chiar dac? probele astea n-o s? conving? doar ele singure nici un judec?tor, noi ?tim adev?rul...
— Nu vreau s? fac pe avocatul diavolului, dar poate doar ni se pare c? ?tim adev?rul. Am ajuns la el prin deduc?ie ?i tot a?a ne putem imagina o foarte complicat? cale prin care un coleg al lui Anton Stoicescu ar vrea s? se r?zbune pe el.
Comisarul Brumaru terminase de prins ?i aranjat fotografiile pe panou ?i se întoarse spre ei:
— Ave?i perfect? dreptate c? sunt probe circumstan?iale ?i c? se pot ?ese o mul?ime de scenarii care s?-l scoat? din cauz? pe Anton Stoicescu. Dar, dac? ?inem seama de Briciul lui Occam, el r?mâne singurul suspect cu adev?rat valabil.
— Of, c? m-a?i înnebunit cu briciul ?sta! L?sa?i-l naibii ?i pleca?i la adresa pe care-a?i primit-o! Poate afla?i ?i ceva concret.
Primiser? la începutul ?edin?ei de la Serviciul de Eviden?ei a Popula?iei adresa unde Anton Stoicescu locuise pân? în urm? cu câ?iva ani.
De data asta plecar? pe teren cei doi inspectori mai tineri, Vladimir Cr?ciun ?i Tudor Mih?il?. Nu avur? prea mult noroc, pentru c? garsoniera unde locuise Anton Stoicescu era ocupat? acum de un b?iat ?i o fat?, chiria?i de peste doi ani, care nu auziser? în via?a lor de locatarul dinainte. Închiriaser? garsoniera printr-o agen?ie imobiliar? unde, de asemenea, nu ?tia nimeni nimic despre suspectul lor.
Ie?ir? dezam?gi?i din sediul agen?iei imobiliare ?i se oprir? o vreme în fa?a blocului, care avea o teras? la parter.
— Dac? tot suntem în civil, poate ar merge o bere... s? ne vin? vreo idee, propuse Vladimir Cr?ciun. Dar hai s? nu st?m pe teras?, s? mergem mai bine în?untru.
— Hai! fu de acord cel?lalt. Mai ales c? l-am v?zut ?i pe Tic? intrând. Precis iar are ?tiri proaspete.
Tic? era Constantin Nedelcea, un inspector de la Serviciul de Proba?iuni pentru persoanele eliberate condi?ionat ?i era mereu tolb? de nout??i din lumea infractorilor.
Îl g?sir? la o mas?, lâng? fereastr?, împreun? cu un b?rbat între dou? vârste, cu priviri furi?e, care p?reau c? v?d tot în jur, f?r? s? se uite într-o direc?ie anume.
— Ia te uit? ce g?sim noi aici! spuse Vladimir Cr?ciun ?i amândoi se a?ezar? f?r? s? mai cear? voie.
Tic? ridic? halba de bere spre ei ?i, dup? ce le comand? ?i lor câte una, spuse vesel:
— Nu e ce crede?i voi, gagiilor! S-a înfiin?at un nou program, numit „Interviul motiva?ional”, ?i el trebuie s? aib? loc într-o atmosfer? relaxat?, pentru a permite o manier? interactiv? de desf??urare, ?i ?sta mi s-a p?rut cel mai bun loc.
Ar?t? spre omul din fa?a lui ?i spuse:
— Limbu?? s-a eliberat condi?ionat din pu?c?rie ieri ?i m-am gândit s? stabilim de la bun început condi?iile de supraveghere…
— Nu-mi mai spune?i a?a, domnu’ ?ef! Cine ?tie ce-or s? cread? colegii dumneavoastr? despre mine?
— Fii sigur c? nimic de r?u, Limbu??. Mai ales dac? le faci ?i lor cinste c-o halb?…
— O halb?? Vai de mine, m? jigni?i! Bere la discre?ie! Câte pot duce domnii… Ast?zi b?iatu’ este în bani. Ia privi?i! Cu gesturi de prestidigitator, scoase o hârtie de cinci sute de lei ?i se mângâie fericit cu ea pe b?rbie.
O ascunse înapoi ?i continu? exaltat:
— V? da?i seama? Am ie?it numai de-o zi ?i deja am f?cut cinci sute de lei. Asta înseamn? s? ?tii s?-?i vinzi informa?ia.
Venir? cele dou? beri ?i, u?or amuza?i, cei doi inspectori ciocnir? cu Limbu??, care p?rea de-a dreptul onorat s? stea la mas? cu trei inspectori de poli?ie.
Dup? ce b?ur? berea ?i mai comandar? câte una, Tic? le f?cu cu ochiul colegilor lui ?i spuse:
— Mare lucru s? te po?i descurca a?a cum a f?cut-o prietenul meu. Auzi la el! Cinci sute de lei într-o zi. Dar ce naiba ai putut face ca s?-?i pl?teasc? cineva atâta amar de bani?
Limbu?? privi precaut în jur, apoi spuse:
— N-ar trebui s? v? zic, dar, fiindc? vreau s? vede?i c? nu-i ceva necurat la mijloc, o s? v? spun. Mi i-a dat ziaristul ?la, care scrie la rubrica Diverse, pentru-o informa?ie-bomb?.
Cei trei inspectori se uitar? unul la altul, apoi Tic?, care se pricepea cum s?-l ia, spuse:
— Ascult?, Limbu??! ?tii bine c? noi n-avem cinci sute de lei de dat, dar ce-ar fi s? ne spui ?i nou? despre ce-i vorba? ?tii bine c? mai ai nevoie de mine ca s?-?i pun o vorb? bun? la urm?toarea ta eliberare condi?ionat?…
— Nu-i vorba de asta! M-am f?cut b?iat cuminte ?i nu m? mai întorc la pu?c?rie, a?a c? n-o s? mai fie nici o eliberare condi?ionat?. Dar uite, ca s? v? da?i seama c? nu-s b?iat r?u, o v? spun care-i treaba.
Privi iar în jur, cu un gest devenit deja reflex, apoi se aplec? peste mas? ?i începu s? ?opteasc?:
— Chiar înainte de a mi se aproba cererea de eliberare condi?ionat?, în celul? cu noi a fost adus un de?inut periculos, care fusese pân-atunci la izolare. Îl cheam? Vladimir Stoica ?i era mai t?cut ca zidul lâng? care avea patul. C? era periculos, mi-am dat seama înc? din prima noapte. ?eful de celul? a hot?rât c? nu se poart? destul de respectuos cu el ?i c? merit? o corec?ie ca s?-?i cunoasc? locul. A?a c? el ?i cu doi oameni de-ai lui au încercat noaptea s?-l „civilizeze”, cum zicea el. Ei bine, l-au civilizat a?a de bine, c? diminea?a z?ceau în pat to?i trei, cu oasele zdrobite ?i vân?t?i cât cuprinde. Numai c?-n pu?c?rie onoarea e onoare ?i nici unul dintre ei n-a depus reclama?ie, dar din clipa aia ?i-au cunoscut locul.
Mai b?u o gur? de bere, apoi privi iar în jur înainte de a continua:
— Dac? tot a primit regim semideschis de deten?ie, a fost admis ?i la lucru în cadrul închisorii ?i-am avut noroc s? fiu dat cu el la confec?ionarea de cutii de ambalaj din carton. E o munc? tâmpit?. Toat? ziua trebuie s? tai cartoane dup? o matri?? ?i-apoi s? le îndoi. Te tâmpe?ti pur ?i simplu! Ca s? mai treac? vremea, mai povesteam una-alta. Mai mult eu, dar îl l?sam în pace ?i nu-l întrebam nimic. ?tiam c? pân? la urm? o s? se deschid?.
Mai comand? patru halbe de bere ?i spuse:
— Mutul cu care lucram s-a pornit pe vorbit cam dup? dou? s?pt?mâni, dup? ce tocmai îi povestisem cum am ajuns eu în pu?c?rie din cauza unei femei, care m-a turnat pentru c? m-a prins cu alta. Ăla a-nceput s? râd?, apoi a spus: „Se pare c? to?i ajung în pu?c?rie din cauza unor femei”. „Cum a?a?”. l-am întrebat eu ?i pe urm? a-nceput s?-mi povesteasc? câte un pic în fiecare zi, pân? când i-am aflat toat? povestea.
Cu întreruperi ?i priviri furi?e în jur, de?i nimeni nu ar fi putut s?-i aud? în h?rm?laia tot mai mare din ber?rie, aflar? povestea lui Vladimir Stoica.
Vladimir Stoica se iubea cu o fat? de aceea?i vârst? cu el, din Piatra-Neam?, numai c? erau amândoi s?raci lipi?i. Ca s? fac? rost de bani, hot?râse s? se înroleze în Legiunea Str?in?, cu un contract pe cinci ani. În tot acest timp, banii pe care-i câ?tiga acolo îi trimitea fratelui lui ?i acesta îi d?dea ?i fetei o parte din ei, ca s? se descurce pân? se întoarce el. Dup? trei ani aflase de la un binevoitor c? iubita lui e încurcat? cu altul ?i c-ar fi bine s? vin? s? l?mureasc? situa?ia, înainte de-a fi prea târziu. Ce era s? fac?? Concediul pe anul în curs ?i-l epuizase, a?a c? a fusese nevoit s? dezerteze. Ajunsese în Piatra Neam? hot?rât s?-?i strâng? iubita de gât, dar când se întâlnise cu ea constatase c? era îns?rcinat? ?i tot ea era foarte pornit? ?i întreba c? de ce e sup?rat, c? doar e gravid? cu fratele lui, a?a c? nu-i mare lucru. În loc s?-i omoare pe amândoi, îl umflase râsul ?i-i l?sase în plata Domnului, începând s?-?i fac? griji pentru el. Din ce-i spusese el lui Limbu??, Legiunea nu se purta deloc cu m?nu?i cu cei care dezertau din post. Nu era vorba nici pe departe de închisoare sau alte pedepse cum se auzise, ci doar erau trimi?i ni?te legionari mai duri, care le aranjau câte un accident. În Legiune te pl?teau rege?te, dar nu exista iertare pentru dezertori. A?a c? înscenase un jaf ?i încercase s? se ascund? în pu?c?rie, care i se p?rea locul cel mai sigur deocamdat?, cel pu?in pân? când avea s? uite Legiunea de el.
Cei doi inspectori de la Brigada Criminalistic? erau numai ochi ?i urechi ?i î?i d?deau seama c?, dac? ar fi scos carne?elele s?-?i noteze, l-ar fi blocat pe Limbu??, a?a c? se bucurau c? erau amândoi, cu speran?a c? aveau s? se completeze reciproc atunci când aveau s? relateze totul colegilor.
Mai aveau o singur? nel?murire ?i Vladimir Cr?ciun îl întreb? direct, când Limbu?? f?cu o pauz?:
— ?i, totu?i, cine ar da cinci sute de lei pe-o asemenea informa?ie ?i de ce?
Limbu?? îl privi plecând capul într-o parte ?i scoase f?r? s? vrea pu?in limba din gur?, asemenea unui câine care se r?core?te. Inspectorul se întreb? dac? porecla de Limbu?? ?i-o datoreaz? obiceiului de-a ciripi sau celui de a scoate din când în când limba, r?mânând cu ea scoas? minute în ?ir.
— P?i, v-am spuse înainte! spuse Limbu??.
— Da, confirm? Vladimir Cr?ciun, ziaristul de la Diverse. Dar cum se nume?te?
Limbu?? scoase un ziar mototolit din buzunar ?i le ar?t? un articol:
— Uita?i aici, articolul ?sta! Ieri i-am vândut informa?ia ?i azi a scris deja despre el.
Cei doi inspectori îi luar? ziarul din mân? ?i citir? în grab? titlul: „Un dezertor din Legiunea Str?in? se ascunde în penitenciarul de la Lodea”. În articol erau descrise acelea?i lucruri pe care le auziser? ?i de la Limbu??, iar articolul era semnat de Iosif Manole, ziaristul care î?i f?cuse un obicei din a critica Brigada Omucideri în tot f?cea.
Vladimir Cr?ciun, dup? ce citi articolul în diagonal?, b?g? ziarul în buzunar ?i spuse gr?bit:
— Pe noi v? rog s? ne scuza?i, dar trebuie s? ducem ve?tile mai departe…


Capitolul 18

O vizit? la pu?c?rie

Dup? ce citir? articolul din ziar, convenir? c? se impune f?r? întârziere o vizit? la penitenciarul din Lodea.
Chiar ?i pentru comisarul Brumaru fu greu s? ob?in? o vizit? la cel mai cunoscut de?inut din închisoare, Vladimir Stoica, condamnat la ?apte ani cu executare pentru tâlh?rie. Dar notorietatea lui nu de-aici provenea, ci din faptul c? unul dintre ziari?tii care relataser? despre cazul lui descoperise c? de?inutul era un dezertor din Legiunea Str?in?. Dup? apari?ia acestei ?tiri în pres?, de?inutul se transformase brusc ?i începuse s?-?i atace colegii de celul?, astfel c? fusese nevoie s? i se schimbe regimul de deten?ie ?i s? fie izolat din nou. Din aceast? pricin? accesul la el era atât de greu, mai ales c? refuza cu obstina?ie orice vizit?, indiferent cine o solicita.
Cu mari interven?ii, f?cute pân? la Ministerul Justi?iei, i se aprob? pân? la urm? comisarului s?-l vad? pe recalcitrantul de?inut, dar numai pentru o jum?tate de or?, „în interesul rezolv?rii unui caz”.
— Cam vag? exprimarea asta, spuse comandantul închisorii dup? ce v?zu aprob?rile, dar comisarul Brumaru ridic? dezolat din umeri.
— Va trebui s? p?strez confiden?ialitatea discu?iei. Este un caz foarte delicat.
Comandantul închisorii zâmbi ?i d?du ordin ca oaspetele s? fie condus în camera de vizite. Era de notorietate cu ce anchet? se ocupa comisarul Brumaru, dar nu putea pricepe în ruptul capului de ce-l interesa totu?i acest de?inut.
Comisarul Brumaru lu? loc la masa metalic? din camera de vizite ?i ascult? absent recomand?rile plutonierului care urma s? aduc? de?inutul:
— Omul ?sta n-a fost violent la început, dar, dup? ce ziaristul ?la nenorocit ?i-a vârât nasul pe-aici, s-a transformat de nici nu-l mai cuno?ti, a?a c?-i mai bine s-avem grij?.
În ciuda avertismentelor date de subofi?er, atunci când Vladimir Stoica fu adus ?i înc?tu?at cu mâinile de mas?, comisarului parc? nu-i venea s? cread? c?-i vorba de acela?i om de care vorbea subofi?erul. Era calm, avea un zâmbet resemnat pe fa?? ?i, dup? ce se a?ez? pe scaun, privi curios la comisar.
Acesta, dup? ce se prezent?, spuse cât mai oficial cu putin??:
— Am solicitat aceast? întrevedere pentru a v? cere câteva informa?ii care ar putea duce la rezolvarea unui caz.
De?inutul ridic? din umeri ?i spuse curios:
— Nu prea v?d ce anume a? putea spune eu ca s? v? ajute pe dumneavoastr? în rezolvarea indiferent c?rui caz.
De?inutul avea o voce lini?tit?, egal? ?i nu p?rea impresionat nici de uniforma, ?i nici de cuvintele comisarului, a?a c? Brumaru se hot?rî s? fie scurt:
— A? dori s?-mi spune?i tot ce ?ti?i despre Legiunea Str?in?.
Abia acum Vladimir Stoica îl privi u?or amuzat pe comisar, apoi zâmbi de-a binelea:
— Doamne Dumnezeule, doar nu vre?i s? v? înrola?i? Ar trebui s? v? gr?bi?i, pentru c? sunte?i cam la limit?. ?ti?i c? nu înroleaz? decât b?rba?i pân? la 40 de ani? întreb? el ?i izbucni într-un râs sincer, f?cându-l pe plutonierul din col?ul camerei s?-l priveasc? încruntat.
— Nu, nici vorb?! spuse gr?bit comisarul. Dar sper ca informa?iile aflate de la dumneavoastr? s? m? ajute în rezolvarea unui caz.
Abia acum Vladimir Stoica îl privi atent ?i cl?tin? din cap:
— Citim ?i noi ziarele pe-aici, domnule comisar. Dumneavoastr? ancheta?i moartea celor ?apte pitici?
— Da, sunt unul dintre anchetatori, recunoscu oarecum for?at comisarul.
De?inutul cl?tin? vehement din cap, apoi spuse:
— În acest caz, sunte?i pe-o pist? complet gre?it?. Crede?i-m?, am fost înrolat trei ani ?i am avut timp s? înv?? stilul de ac?iune al celor din Legiunea Str?in?. Bag mâna în foc c? n-a fost un legionar.
Comisarul vârî mâna în buzunarul vestonului ?i scoase o fotografie pe care, dup? ce i-o ar?t? subofi?erului care încuviin?? cu un semn din cap, o puse pe mas?, în fa?a de?inutului.
— Insigna din fotografia asta a fost g?sit? în mâna ultimei victime. Era prins? la cap?tul unui l?n?i?or de argint ?i se pare c? uciga?ul nu a observat c? a pierdut-o.
Vladimir Stoica privi lung la foaia de hârtie din fa?a lui, se încrunt? ?i spuse:
— Insigna asta a fost conceput? s? fie purtat? pe veston, prins? cu un ac. A fost modificat? în a?a fel încât s? poat? fi purtat? ca un medalion cu un l?n?i?or. Probabil c? proprietarul era prea ata?at de ea, dar, pe de alt? parte, nu voia s? fie vizibil?.
Întoarse fotografia pe partea cealalt?, dar, cum nu era nimic acolo, întreb?:
— Pot vedea ?i originalul?
Comisarul privi spre subofi?erul din col?, dar de?inutul spuse:
— Îi da?i plutonierului insigna ?i, dup? ce-o verific?, mi-o poate ar?ta f?r? grij?. Dac? a fost modificat, înseamn? c? nu mai are ac ?i nici alt? parte ascu?it? care s-o fac? periculoas?.
F?cu întocmai ?i în cele din urm? insigna ajunse la de?inut, care, dup? ce-o privi îndelung, o întoarse ?i îi privi reversul în lumin?, apoi oft? adânc ?i i-o întinse comisarului.
— Insigna asta a apar?inut unui membru al Regimentului de Para?uti?ti. Pe spatele ei sunt dou? crest?turi abia vizibile cu ochiul liber ?i, dac? nu ?tii ce înseamn?, ai putea crede c? sunt f?cute din gre?eal? sau de la uzura normal?. Dar nu-i deloc a?a…
Cum de?inutul t?cu privind fix insigna, comisarul f?cu la fel, respectându-i într-un fel t?cerea. Când i se p?ru c? a trecut suficient timp ?i subofi?erul din col? începuse s? se impacienteze, întreb?:
— ?i ce semnifica?ie au cele dou? crest?turi?
Vladimir Stoica tres?ri ?i zâmbi absent, apoi r?spunse:
— Prima dintre ele semnific? faptul c? purt?torul ei face parte din elita elitei, adic? ni?te trupe de comando cum nu sunt altele pe lume, ?i spun asta f?r? nici un pic de exagerare, pentru c? i-am v?zut la lucru.
Cum t?cerea se a?ternu din nou între ei, tot comisarul fu cel care o întrerupse:
— ?i-a doua crest?tur??
T?cerea se prelungi din nou, f?cându-l pe plutonier s? se r?steasc? la el:
— Hei! Domnul comisar te-a întrebat ceva!
De?inutul îl privi absent ?i îi r?spunse abia fu preg?tit s? o fac?.
— Asta înseamn? c? sunt ca ?i mort.
Ridic? ochii spre comisar ?i spuse:
— Cred c? a?i venit la timp, fiindc? mâine, pe vremea asta, nu ?tiu dac? o s? mai fiu în via??.
— Ei, ce vorb? e asta? întreb? sup?rat subofi?erul, de?i el ar fi trebuit doar s? asiste t?cut la discu?ie ?i nimic mai mult. Te afli la izolare, în cel mai bine p?zit loc din toat? închisoarea.
De?inutul îl privi atent, apoi îl întreb?:
— Domnule plutonier, ave?i copii?
De?i discu?iile cu caracter personal erau strict interzise între personalul închisorii ?i de?inu?i, plutonierul sim?i c? întrebarea ascunde un rol în continuarea discu?iei, a?a c? r?spunse cu voce sc?zut?, privind nelini?tit spre u?a de intrare, ca ?i cum i-ar fi fost fric? s? nu-l aud? cineva:
— Doi copii.
Vladimir Stoica înclin? aprobator din cap, apoi spuse:
— Ia imagina?i-v? c? azi, când v? duce?i acas?, v? g?si?i copiii lega?i de scaune ?i pe un vl?jgan care le ?ine cu?itul la gât ?i v? spune: „Pune mâine cele trei pic?turi din fiola asta în mâncarea de?inutului Vladimir Stoica sau altfel nu-?i mai vezi copii în via??”. Ce-a?i face în acest caz?
V?zând privirea pierdut? a subofi?erului, continu?:
— Nu-mi r?spunde?i, fiindc? nu a?tept nici un r?spuns. Vreau s? spun doar c? este unul din cele o mie de moduri prin care un recuperator ar putea ajunge la mine.
— Ce-i acela un recuperator? întreb? comisarul în timp ce plutonierul înc? privea spre ei, parc? f?r? s?-i vin? s? cread? ce a auzit
De?inutul ridic? din umeri dezolat:
— Recuperatorii sunt unul dintre cele mai bine p?strate secrete ale Legiunii. Sunt uciga?ii ei ?i singurul lucru pe care-l recupereaz? este via?a cuiva pe care Legiunea îl consider? nedemn s? mai tr?iasc?… a?a cum sunt eu, de exemplu.
Comisarul întreb? nedumerit:
— Sta?i, c? nu în?eleg… vrea un recuperator s? v? elimine?
Vladimir Stoica îl privi cu mil?:
— Pentru c? sunt un dezertor, de-asta. Sunt un nenorocit de dezertor ?i înainte de a depune jur?mântul ?i se spune clar c? o s? fii pedepsit. Dar nu-?i spune nimeni c? pedeapsa pentru dezertare este moartea. Mai ales dac? dezertezi din post ?i din cauza fugii tale mor oameni în urma ta. Pentru c? în cazul meu exact asta s-a întâmplat.
— Stai a?a, îl întrerupse comisarul. Pedeapsa cu moartea pentru dezertare se d? numai pe timp de r?zboi.
— A?a este, îl aprob? Vladimir Stoica, numai c? Legiunea se afl? tot timpul în stare de r?zboi ?i, când semnezi un contract, Legiunea te pl?te?te rege?te, dar are preten?ia ca, atunci când are nevoie de tine, s? te g?seasc? acolo, ?i nu umblând hai-hui, dup? curve.
— Dumneavoastr? a?a a?i f?cut?
— Fix a?a! confirm? de?inutul ?i, dup? câteva momente de t?cere, continu?:
— De asta nu primesc în Legiune decât b?rba?i tineri, nec?s?tori?i, pentru a evita încurc?turile amoroase. Numai c? eu, când am semnat contractul cu ei, aveam o prieten? cu care am discutat foarte serios c? este o bun? modalitate prin care puteam agonisi ceva bani repede ?i mul?i. A fost de acord ?i eu, ca n?t?r?ul, am plecat s? câ?tig bani pe care-i trimiteam în ?ar? fratelui meu. Fratele meu îi d?dea o parte din bani ei, ca s? aib? cu ce s? tr?iasc?, iar o parte s?-i p?streze pentru când aveam s? m? întorc.
Urm? iar o pauz? lung? pe care comisarul nu o întrerupse. Dup? câteva momente Vladimir Stoica continu? s? vorbeasc?:
— Cineva m-a informat c? lucrurile nu stau chiar a?a pe roze cum presupuneam eu ?i c? fratele meu s-a combinat cu… hai s?-i zic prietena mea. De?i ?tiam la ce m? expun, am profitat de primul prilej ivit ?i-am dezertat. În câteva zile am sosit în România ?i, când am ajuns acas?, am v?zut c? lucrurile st?teau mult mai r?u decât mi se spusese: fosta mea iubit? era gravid? cu fratele meu. Bunul meu frate, pentru c? se sim?ea vinovat, a-nceput s? bea ca s?-?i mai uite din vin?. Din banii mei, bineîn?eles, pe care eu speram ca el s?-i adune pentru când ajung acas?, ca s?-mi întemeiez o familie. Am ajuns acas? hot?rât s?-l împu?c pe el, iar pe ea s-o strâng de gât. În loc de asta, m-a umflat râsul când am v?zut pentru cine era s?-mi las oasele prin junglele Africii. I-am l?sat în plata Domnului ?i-am vrut s? plec în Japonia, unde îmi aranjasem din timp un loc de sc?pare, numai c? prietenul la care urma s? stau a fost ucis de Yakuza, pe care nu ?tiu cu ce-i sup?rase. Mai aveam o singur? ?ans? s? scap de mâna lung? a recuperatorilor Legiunii ?i n-am ezitat s? dau un jaf la o cas? de schimb valutar. I-am pus cu?itul la gât fetei de la ghi?eu ?i m-am predat când a sosit poli?ia. Fiind tâlh?rie înso?it? de violen??, am fost judecat în regim de urgen??, dar, pentru c? am colaborat cu autorit??ile ?i mi-am regretat fapta, am primit numai ?apte ani de deten?ie. Speram s? nu afle nici un recuperator de mine ?i probabil n-ar fi aflat dac? ziaristul ?la nenorocit nu ?i-ar fi b?gat nasul. L-am rugat ca pe Dumnezeu s? p?streze doar pentru el ce-a aflat, pentru c? altfel m? condamn? la moarte sigur?. A spus c? nu poate face a?a ceva, c? asta-i meseria lui. A?a, drag? domnule comisar, v? rog s? îmi da?i o foaie de hârtie, s? v? notez numele lui ?i s? pute?i feri de el. Îl cheam? Iosif Manole ?i e un om care n-are mam?, n-are tat? când i se pare c? e rost de un articol bun.
Cu acordul tacit al plutonierului, comisarul Brumaru îi întinse o foaie de hârtie ?i un creion, iar de?inutul scrise câteva cuvinte.
— Chiar am crezut c? o s? scap ?i c? nici un recuperator nu a citit articolul din ziar. Era un ziar local totu?i, dar insigna asta îmi spune c? înc? m? caut?. V-a dat cineva descrierea prezumtivului criminal?
— Un singur om l-a v?zut, când a coborât de pe cortul circului, dar în afar? de faptul c? i s-a p?rut uria? ?i c? avea o fa?? p?tr??oas?, altceva n-a putut preciza.
— E destul ?i atât, spuse moroc?nos Vladimir Stoica, pentru c? dintre recuperatori un singur român arat? a?a. I se spune Jean Valjean ?i aici, în barul ?sta, poate fi g?sit un om care, pentru o mie de euro, o s? v? spun? toate mi?c?rile lui.
Mai scrise ceva pe bilet ?i i-l întinse comisarului. Dup? ce citi biletul, comisarul întreb? uimit:
— Jean Valjean? Ăsta nu-i un personaj din Mizerabilii?
De?inutul ridic? din umeri:
— Cât timp e?ti sub contract, po?i s?-?i alegi ce nume vrei. Po?i s?-?i spui ?i Mickey Mouse, ei î?i fac un pa?aport pe numele ales de tine ?i î?i dau drumul în lume. A?a ai posibilitatea s? ui?i pentru totdeauna de vechiul t?u nume.
Comisarul scoase din portofel fotografia lui Anton Stoicescu ?i i-o ar?t?. De?inutul încuviin?? resemnat din cap:
— El e. Cel mai bun dintre cei mai buni... Nu i-a sc?pat nimeni pân? acum.
Comisarul învârti de câteva ori biletul primit de la de?inut, apoi întreb? gr?bit, observând c? plutonierul se uita ostentativ la ceas, semn c? jum?tatea de or? se apropia de final:
— Dac? zice?i c? acest Jean Valjean a venit dup? dumneavoastr?, atunci cum v? explica?i c? a început s? ucid? pitici în loc s? v? caute?
Vladimir Stoica ridic? din umeri, apoi spuse dup? o clip? de gândire:
— Nu-mi explic în nici un fel. Poate, când s-a ivit misiunea referitoare la mine, s-o fi oferit voluntar pentru c? avea ?i el de rezolvat ceva în particular… m? refer la pitici.
Comisarul î?i strânse hârtiile, gata s? plece, iar plutonierul desf?cu c?tu?ele de?inutului de la mas? ?i îl conducea spre ie?ire când acesta mai întreb?:
— Domnule comisar, sunte?i înarmat? Ave?i un pistol?
Nedumerit, comisarul privi de la plutonier la de?inut, apoi risc? un r?spuns, ne?tiind dac? nu încalc? cine ?tie ce regulament de ordine interioar?.
— Bineîn?eles c? am. Dar nu este permis? intrarea cu el în închisoare ?i l-am l?sat în seiful de la poart? spre p?strare. Dar de ce m? întreba?i a?a ceva?
— Voiam s? ?tiu doar… în cazul în care, într-una din zilele urm?toare, o s? fiu g?sit mort.
— Ce-are a face una cu alta? întreb? comisarul confuz.
— P?i, are! spuse Vladimir Stoica. Dac? mor, eu mor din cauza tic?losului de ziarist pe care l-am scris pe foaie. El e cel care m-a condamnat la moarte, prin dezv?luirile lui tâmpite, de?i îl rugasem s? p?streze t?cerea. Ca s? se fac? dreptate, o s? trebuiasc? s?-l aresta?i, nu? Doar cu asta v? ocupa?i, nu? Face?i dreptate... de?i ca s? face?i dreptate cu adev?rat ar trebui s?-l împu?ca?i direct.
Comisarul Brumaru surâse în fa?a unei interpret?ri atât de puerile a sarcinii lui ?i se porni s?-i explice de?inutului:
— Eu nu ucid oameni, domnule Stoica, ci îi aduc în fa?a justi?iei dac? încalc? legea.
— Ţine?i minte numele, domnule comisar: Iosif Manole. Face?i un bine lumii ?i ucide?i-l înainte s? mai fac? ?i alte blestem??ii!
Subofi?erul îl prinse de mân? ?i-l trase spre ie?ire:
— Hai, c? a trecut jum?tatea de or? ?i, oricum, spre sfâr?it ai vorbit numai prostii…
Zâmbi încurcat spre comisar ?i închise u?a în urma lor, iar ofi?erul r?mase locului la mas?, privind îndelung la bile?elul pe care era scris numele unui bar din Marsilia ?i numele unui ziarist pe care ar trebui s? îl ucid?. Cel pu?in dup? p?rerea de?inutului Vladimir Stoica.
Ajuns la ie?irea din penitenciar, î?i recuper? pistolul ?i î?i aduse aminte f?r? s? vrea de cuvintele de?inutului, apoi se gândi c? prea mult timp petrecut la izolare putea s? conduc? pe cineva ?i la astfel de idei ciudate.

*

A doua zi, înainte s? înceap? ?edin?a de analiz?, inspectorul Alina D?ciulescu se apropie t?cut? de Brumaru ?i îi întinse un ziar local. Puse degetul pe un articol semnat de Iosif Manole ?i i-l ar?t?.
Articolul era scurt ?i bine informat: „Ieri comisarul Ovidiu Brumaru l-a vizitat pe de?inutul Vladimir Stoica la penitenciarul de maxim? siguran?? din Lodea ?i, în ciuda greut??ilor pe care le-a avut în a-l vedea, în cele din urm? i-a fost permis? o vizit? de o jum?tate de or?. Nu se ?tie ce au discutat cei doi, dar putem presupune c? se încearc? legarea anchetei privind uciderea celor ?apte pitici de un om sau mai mul?i din Legiunea Str?in?. Aceast? ipotez?, cel pu?in hazardat?, arat? cât de pu?ine date au cei din Brigada Criminalistic? Bra?ov. Nici una dintre dovezile pe care le au criminali?tii nu duce spre aceast? ipotez?, ci doar dorin?a de a încurca ancheta cu ipoteze fantastice, pentru a-?i ascunde lipsa de profesionalism”.
Comisarul strânse din din?i ?i începu s? în?eleag? de ce era a?a de pornit Vladimir Stoica pe ziarist. Din numai câteva fraze în numele libert??ii de expresie, reu?ise s?-i jigneasc? pe to?i ?i s? arunce în derizoriu toate eforturile lor.
Îi întinse ziarul Alinei f?r? s? comenteze, dar aceasta îi mai ar?t? câteva rânduri, aflate la sfâr?itul ultimei paginii, în care se spunea: „În aceast? diminea?? de?inutul Vladimir Stoica a fost g?sit mort în celula sa. Doctorul patolog Horia Rizescu a confirmat, dup? autopsie, c? moartea a fost una natural? ?i s-a datorat unui atac cerebral. Se pare c? de?inutul a avut mai multe alterca?ii cu colegii s?i în ultima vreme ?i din acest motiv a fost închis separat de ceilal?i de?inu?i, în sectorul de izolare. Vom reveni cu am?nunte în edi?ia de mâine a ziarului”.
În afar? de Alina, nimeni nu observ? cât de mult îl marcaser? articolele din ziar. ?edin?a se desf??ur? apoi ca de obicei. La sfâr?itul ei, comisarul Brumaru scrise câteva rânduri pe o foaie de hârtie ?i i-o prezent? comisarului-?ef s? o semneze.
— Ce-i asta? întreb? comisarul-?ef ?i î?i puse ochelarii s? citeasc?.
— Cererea de concediu pe anul ?sta, domnule comisar-?ef. Se pare c? evenimentele din ultima perioad? m-au marcat mai mult decât a? fi vrut s? recunosc, a?a c? simt nevoia de odihn?. Neap?rat.
Comisarul-?ef îi semn? aproape ca în trans? cererea, apoi, dup? ce Brumaru plec? s? o duc? la Serviciul Personal, se întoarse spre ceilal?i:
— Se vede pe el c?-i obosit… ca ?i noi, de altfel, dar nu m? a?teptam s? fie el cel care pleac? s? se bronzeze când avem un asemenea caz pe cap, spuse comandantul lor v?dit nemul?umit.
Alina zâmbi u?or ?i le spuse încet, ca ?i cum i-ar fi fost fric? s? n-o aud? cel care tocmai ie?ise:
— Nu pleac? la bronzat...
— Cum adic?? De unde ?tii dumneata unde pleac??
— Am eu o b?nuial?, spuse fata zâmbind misterios. ?i-aproape c?-mi vine ?i mie s? plec cu el.
— Nu ne mai ?ine pe ace ?i spune-ne, dac? ?tii ceva! îi ceru comisarul-?ef.
— Nu ?tiu nimic, dar am o b?nuial? c? nu pleac? s? se bronzeze, ci s? vâneze.
— S? vâneze?! Ce s? vâneze? întreb? comisarul-?ef.
— Pe uciga?ul piticilor. ?i pe cel al lui Vladimir Stoica. E convins c? ?i ?sta a fost ucis tot de acela?i membru al Legiunii Str?ine.
— Prostii, spuse comisarul-?ef. Nu avem nici cel mai mic indiciu, cu excep?ia unei insigne-medalion, care poate c? nici nu i-a apar?inut uciga?ului.
T?cu privind spre masa cu probe, apoi ad?ug?:
— Cu ce este aici nu avem nici m?car cu ce s? acuz?m pe cineva ?i cu atât mai pu?in s?-l aducem în fa?a justi?iei.
— Poate c? nu vrea s?-l aduc? în fa?a justi?iei... insinu? fata.
— ?i-atunci ce vrea s? fac??
— Poate vrea s?-l ucid?. Pur ?i simplu.
În înc?pere se l?s? o t?cere grea. Fiecare dintre cei prezen?i încerca s? ?i-l imagineze pe comisarul Brumaru într-o astfel de ipostaz?, dar nici unul nu-l credea capabil de a?a ceva.
— N-ar face el a?a ceva! conchise comisarul-?ef în numele tuturor, dar tân?ra lor coleg? f?cuse s? încol?easc? în sufletele lor s?mân?a îndoielii.


Capitolul 19

Avocata diavolului

Alina D?ciulescu locuia într-o garsonier? de pe bulevardul 15 Noiembrie ?i doar ce-?i pusese, de vreo trei zile, geamuri termopan, pentru c? nu putea deloc s? se odihneasc? din cauza circula?iei infernale de sub ferestrele ei. Abia pe la dou? noaptea începea s? se r?reasc?, dar în fiecare diminea??, începând de pe la patru diminea?a, ma?inile vâjâiau iar pe lâng? blocul ei, a?a c? fusese nevoit? s? fac? aceast? investi?ie, de?i era hot?rât? s? se mute într-un an, doi, undeva la periferie, într-o zon? unde nop?ile era mai lini?tite.
Era zece seara ?i asculta zgomotul mult atenuat al ma?inilor gândindu-se c? va putea, pentru prima dat? de când se mutase în garsonier?, s? asculte muzica preferat? ?i la boxe, nu numai la c??ti. Tocmai alegea un CD, preg?tit? pentru câteva minute de relaxare, când sun? telefonul. Era comisarul Brumaru ?i î?i spuse c? precis era vreo urgen??, pentru c?, de când lucrau împreun?, nu o mai sunase niciodat? la o or? atât de târzie.
— ?tiu c?-i târziu ?i-mi cer scuze pentru asta, începu comisarul s? vorbeasc?, dar trebuie neap?rat s? st?m de vorb? câteva minute. Mâine de diminea?? plec la Bucure?ti ?i a? prefera s? vorbim în seara asta.
Pentru c? nu spunea nimic, încercând surprins? s? analizeze informa?ia, comisarul insist?:
— Nu-i cine ?tie ce, dar am o ipotez? nou? ?i a? vrea s? faci pu?in pe avocatul diavolului…
Î?i reveni din surpriz? ?i spuse repede în telefon:
— Da, sigur c? da! Nici o problem?... V? a?tept.
— În cinci minute ajung, spuse Brumaru ?i închise.
Alina arunc? o privire spre dezordinea din camer? ?i, de?i ?tia c? este inutil, începu s? strâng? febril lucrurile aruncate la întâmplare prin mica ei garsonier?. Începu cu obiectele de îmbr?c?minte feminin? pe care un b?rbat n-ar trebui s? le vad? împr??tiate prin camera unei fete, cel pu?in nu la prima vizit?.
Tocmai terminase de aruncat în ?ifonier dou? bluze ?i-un sutien când auzi soneria. Privind disperat? în jur, se hot?rî c? nu poate face nimic în plus, a?a c? deschise larg u?a. În prag, cu un buchet de trandafiri în mân?, a?tepta comisarul Brumaru cu o min? foarte serioas? pe fa??.
Pe Alina o pufni râsul, dar încerc? s? se ab?in? ?i-l pofti gr?bit? în?untru, con?tient? fiind de faptul c? erau cerceta?i intens prin vizoarele celorlalte trei u?i de pe palier.
Comisarul Brumaru, de obicei atât de atent când cerceta scena unei crime, p?ru s? nu bage în seam? dezordinea din garsonier? ?i, dup? ce-i întinse absent trandafirii, spuse:
— Cu riscul s? par? o întâlnire romantic? pentru vecinii t?i, nu puteam s? vin cu mâna goal?, a?a c? am adunat ni?te trandafiri de pe lâng? blocul meu. Ai grij? la spini! Ajunge c? m-am în?epat eu! zâmbi el ?i se a?ez? pe unicul fotoliu din garsonier?, sco?ând din buzunar câteva foi de hârtie.
Alina se a?ez? ?i ea pe unul dintre scaunele de lâng? mas? ?i întreb?:
— Ceva de b?ut? O bere, un ceai, o cafea… Nu eram preg?tit? pentru vizite ?i din cauza asta nu prea am nimic prin cas?, chiar ?i eu, când vreau ceva, prefer s? merg într-un bar sau o cofet?rie.
Comisarul f?cu semn cu mâna c? nu dore?te nimic ?i ar?t? spre hârtiile din mâna lui:
— În dup?-amiaza asta, ca niciodat?, dup? ce-am ajuns acas?, în timp ce m? gândeam la cazul nostru, am a?ipit în fotoliu. Câteva minute, nu mai mult, dar în timp ce mo??iam mi-a venit o idee ?i a? vrea s?-?i cer p?rerea despre ea. Chiar dac? e?ti cea mai tân?r? membr? a echipei, ai o minte parc? anume f?cut? pentru descifrarea cazurilor încâlcite. Nu e un compliment, ci doar o constatare. F?, te rog, pe avocatul diavolului pentru mine, pentru c? în func?ie de ceea ce-o s?-mi spui, mâine diminea?? o s? plec spre Marsilia sau spre Budapesta.
Alina înghi?i în sec ?i nu spuse nimic pentru c? î?i vedea astfel confirmate toate b?nuielile.
— V? ascult, spuse ea ?i se a?ez? mai bine pe scaun.
Comisarul î?i aranj? hârtiile mai bine pe genunchi, apoi privi în jur, de parc? ar fi c?utat un flipchart s?-?i noteze ideile. Cum nu g?si nimic asem?n?tor, î?i plec? ochii peste hârtii ?i întreb?:
— Ce înseamn? Nagy în ungure?te?
Alina îl privi ciudat ?i r?spunse:
— Nagy înseamn? mare.
Comisarul încuviin?? t?cut, apoi scoase o hârtie din teancul de pe genunchi ?i spuse dup? ce o consult? atent:
— A?a ?tiam ?i eu, dar voiam s? m? asigur… În trecut, numele de familie se d?dea de multe ori dup? o caracteristic? aparte pe care o aveau membrii familiei. Putem presupune c? membrii familiei Nagy erau destul de… mari, s? zicem.
Alina cl?tin? din cap cu îndoial?:
— Regula asta nu s-a prea aplicat în cazul lui Alexandru Mare.
Comisarul alung? obiec?ia fetei cu un gest:
— Alexandru Mare era rezultatul unei anomalii genetice… ?i, de fapt, nu ?tim cum ar?tau p?rin?ii lui. Poate tat?l lui era… mare ?i, dac? genele nu ?i-ar fi f?cut de cap, ?i Alexandru Mare ar fi fost un om cu o în?l?ime peste medie.
— Foarte posibil, confirm? Alina, dar tot nu-mi dau seama unde vre?i s-ajunge?i.
— O s?-?i explic imediat, spuse comisarul, dar mai am o întrebare. Când am fost la Budapesta ?i mama Evei ne-a dat albumul cu fotografii, cât stat eu de vorb? cu ea tu ai ?inut albumul pe genunchi ?i l-ai r?sfoit, nu-i a?a?
Fata aprob? printr-un gest, ne?tiind unde vrea s? ajung? comisarul.
— Eram interesa?i doar de fotografiile Evei ?i de felul cum ar?ta prietenul ei, î?i continu? el ideea, dar ai v?zut întâmpl?tor ?i vreo fotografie cu tat?l Evei?
Alina r?mase gânditoare câteva momente, apoi spuse:
— Ave?i dreptate c? m? interesau doar fata ?i prietenul ei, dar am v?zut ?i fotografii de când Eva era pu?in mai mic? ?i ap?rea în poze împreun? cu tat?l ?i mama ei.
Comisarul se plec? în fa??, ca ?i cum ar fi vrut s? o vad? mai bine, ?i întreb?:
— Tat?l ei cum ar?ta?
Alina închise ochii ?i încerc? s?-?i aminteasc?:
— Nu-mi aduc aminte foarte bine, dar mi s-a p?rut un b?rbat solid... foarte solid.
Continu? ezitant:
— În toate fotografiile cred c? era cu aproape un cap mai înalt decât so?ia lui…
Brumaru o întrerupse:
— Iar so?ia lui, din câte am observat când ne-a deschis poarta, era aproape de în?l?imea mea, care am fix un metru ?i optzeci de centimetri.
— Acum c? m? gândesc mai bine, mi s-a p?rut într-o form? fizic? foarte bun?. D?dea impresia de putere, de om care ?tie ce vrea...
— ?i vârsta? Cam câ?i ani crezi c? are?
— În fotografii p?rea s? aib? în jur de patruzeci, dar erau f?cute în urm? cu patru, cinci ani. Deci acum ar trebui s? aib? cel mult patruzeci ?i cinci.
R?mase pe gânduri privind spre comisar, dar parc? f?r? s?-l vad?. Dup? un timp întreb?:
— Crede?i c? uciga?ul piticilor ar putea fi tat?l Evei?
Comisarul nu r?spunse. Scoase doar din buzunar insigna de para?utist ?i i-o ar?t? fetei ?i abia apoi o întreb?:
— Când ai descoperit ce este, ai spus c?-i plin internetul de astfel de insigne. Sunt ?i de vânzare?
Fata deschise laptopul ?i, dup? ce tast? câteva minute, îi ar?t? ecranul comisarului:
— Copiile se vând pe Ebay cu 4-5 euro, dar o insign? original? se d? de la 45 de euro în sus. Uita?i-v? aici!
Comisarul privi insignele puse la vânzare, apoi întreb?:
— Vrei s? spui c?, dac? eu a? fi dispus dau 45 de euro, a? putea face rost de o insign? de para?utist original??
Fata aprob? din cap, mai privi o dat? ecranul ?i preciz?:
— 45 de euro insigna, plus 7 euro transportul ?i, în cel mult o s?pt?mân?, o pute?i avea. Chiar mai repede, pentru c? vine din Germania, de la un colec?ionar de insigne militare. Cont pe Ebay am eu. Dac? v? dori?i cu orice pre? una, îmi da?i banii ?i eu o comand.
— Nu vreau, zâmbi comisarul. Voiam doar s? ?tiu cât de u?or ar fi putut s? fac? rost de una tat?l Evei.
O t?cere adânc? se l?s? ?i comisarul o privea curios pe tân?r?. Putea vedea pe fa?a ei felul cum analiza, rând pe rând, ipotezele.
Dup? un timp, comisarul se ridic? în picioare ?i se apropie de geam. Un moment Alina avu impresia c? o s? scoat? o carioca ?i o s? înceap? s?-?i scrie ipotezele pe sticla ferestrei, dar p?ru s? se ab?in? în ultimul moment ?i se întoarse spre ea, vorbind ?i enumerând pe degete:
— Deci avem doi suspec?i pân? acum: primul ar fi iubitul fetei, plecat s? se înroleze în Legiunea Str?in? pentru a câ?tiga bani ca s?-?i întemeieze o familie. Dup? sinuciderea fetei descoper? întâmpl?tor pe net filmul ?i profit? de misiunea primit? ca „recuperator” pentru a afla identitatea piticilor din film, pe care-i ucide apoi pe rând, iar la final î?i îndepline?te ?i misiunea pentru care a fost trimis în România. Se întoarce în Fran?a, unde este l?udat ?i r?spl?tit pentru misiunea îndeplinit?, ?tiind c? nu va fi extr?dat niciodat?.
F?cu o pauz? ?i privi spre Alina s? vad? dac?-i urm?rea ra?ionamentul. P?ru mul?umit de ceea ce v?zu, a?a c? ridic? al doilea deget ?i continu?:
— În acela?i timp, tat?l fetei – care nu îl putea suferi pe viitorul lui ginere – afl?, întâmpl?tor sau nu, c? Tony urmeaz? s? vin? în România. S? re?inem faptul c? tat?l fetei are cel mult patruzeci ?i cinci de ani, este înalt, masiv, într-o bun? form? fizic?, vân?tor, iubitor de mi?care în aer liber ?i, într-un fel sau altul, afl? ?i el de filmule?ul porno de pe internet.
Ar?t? spre insigna de para?utist ?i spuse:
— Cump?r? de pe internet o insign? de tipul celor folosite în Legiunea Str?in? ?i o „uit?” în mâinile ultimei victime, ca s? ne pun? astfel pe urmele lui Anton Stoicescu, ?i rezolv? în felul ?sta dou? lucruri dintr-o lovitur?: se r?zbun? pe cei ?apte pitici din cauza c?rora murise fata lui ?i în acela?i timp se r?zbun? ?i pe cel care îndr?znise s? se îndr?gosteasc? de fata lui. Unii ta?i pot reac?iona ?i astfel, mai ales când fata lor urmeaz? s? se c?s?toreasc? ?i observ? c? nu mai este singurul b?rbat importat din via?a ei. Sunt cazuri în care devin deosebit de protectori ?i de posesivi.
— Am cunoscut pe pielea mea genul ?sta de protec?ie, spuse zâmbind amar Alina, dar comisarul nu p?ru s? o fi auzit, adâncit cum era în gândurile lui.
Dup? ce t?cu aproape un minut cu privirile a?intite în hârtii, comisarul o întreb? direct:
— Deci, dup? p?rerea ta, unde-ar trebui s? plec mâine? La Budapesta, s? verific dac? nu cumva uciga?ul piticilor e tat?l Evei, sau la Marsilia, s?-l verific pe iubitul ei?
Alina oft? adânc ?i în cele din urm? spuse:
— Domnule comisar, dac? vre?i s? fiu sincer?, a? spune s? sta?i acas?. Sau, dac? ave?i bani destui de cheltuit, s? v? duce?i într-o excursie în Tahiti sau în alt loc exotic, unde s? v? odihni?i pur ?i simplu.
Brumaru o privi uluit, ca ?i cum i-ar fi propus cine ?tie ce nerozie, a?a c? Alina insist?:
— De obicei asta fac oamenii în concediu.
— Da, ?tiu, se scuz? comisarul, dar am crezut c-ai în?eles c? n-o s? am lini?te pân? nu rezolv cazul ?sta.
V?zându-i privirea confuz?, ad?ug?:
— ?tiu, o s? spui c? n-o s? g?sesc niciodat? suficiente probe, nici pentru unul, nici pentru altul, ca s?-i pot aduce în fa?a justi?iei, dar… Nu ?tiu, cum s?-?i explic ca s? m?-n?elegi? Vreau s? dezleg enigma asta pentru mine însumi.
Alina plec? ochii înainte de a-i r?spunde:
— În cazul ?sta, inima îmi spune s? v? îndemn s? merge?i la Budapesta.
— Crezi c? tat?l fetei este cel care…?
— Nu conteaz? ce cred eu, dar acolo este cel mai pu?in periculos ?i vreau s? v? întoarce?i întreg ?i s?n?tos, pentru c? mi-ar pl?cea s? fi?i cel care-i ia locul comisarului-?ef când iese la pensie.
Brumaru o privi cu aten?ie, dar nu p?ru s? în?eleag? cu adev?rat sensul vorbelor ei, pentru c? flutur? exasperat din mân?, ca ?i cum argumente de genul ?sta erau nesemnificative:
— ?tiu asta, dar realizezi c? nu pot s? ?in cont de un asemenea ra?ionament. Vreau s? aud opinia inspectorului Alina D?ciulescu. Nu vreau s? te laud, dar am deplin? încredere în judecata ta atunci când este profesional?, nu temperamental?.
— Atunci r?mâne Marsilia, domnule comisar. N-am argumente pentru un ora? sau altul, dar hai s?-i zicem intui?ie feminin?. Sau subcon?tient… Cumva, informa?iile despre caz s-au tot adunat în zilele astea ?i cred c? Anton Stoicescu este uciga?ul celor ?apte pitici. Dar sper c? sunte?i con?tient c? este un om periculos, c?ruia se pare c? a început s?-i plac? s? ucid?. Este… Nu vreau s? folosesc un titlul de film de serie B, dar cred c? este un profesionist al crimei. Ce-o s? face?i când o s?-l întâlni?i? Am toat? stima pentru calit??ile dumneavoastr?, dar…
Comisarul nu r?spunse. Doar o privi ciudat, apoi î?i strânse hârtiile în?irate pe genunchi ?i le îndes? înapoi în buzunar. Se ridic? s? plece ?i se apropie de ea, iar Alina îl privi curioas? s? aud? ce va spune:
— Î?i mul?umesc mult. Mi-ai fost de mare ajutor, spuse el aproape ?optit ?i se aplec? spre ea.
Alina închise ochii a?teptând, dar el o s?rut? cast pe frunte.
Ajuns la u??, se întoarse ca ?i cum ar fi uitat ceva ?i-i spuse:
— Când m?-ntorc, trebuie s? facem rost de un flipchart ?i la tine acas?. A? gândi mult mai u?or cu ajutorul lui, dac? mi-a? putea vizualiza ideile.
Alina se apropie de u?a închis? în urma lui ?i începu s? râd? înceti?or. I se p?rea cea mai romantic? întâlnire pe care o avusese pân? atunci.


Capitolul 20

În trecere prin Marsilia


Comisarul Brumaru mai fusese în Fran?a de dou? ori, dar nu avusese posibilitatea s? ajung? ?i în Marsilia. Prima dat? la Paris, unde fusese târât de-a dreptul prin toate locurile importante din capitala Fran?ei de c?tre fosta lui so?ie. Nu din pl?cerea de a le vedea, ci doar pentru a mai completa un punct din agend?. A doua oar?, tot cu so?ia lui, pe Valea Loarei, ?i abia pe la jum?tatea excursiei î?i d?duse seama c?-l luase cu ea pentru franceza lui fluent?, ?i nicidecum pentru c?-i f?cea pl?cere s? viziteze superbele locuri împreun?. Din cele dou? excursii se aleseser? cu o mul?ime de fotografii ?i nici o amintire pl?cut? ?i comisarul se gândea de multe ori c? atunci, în timpul ultimei excursii, începuse cu adev?rat ruptura între ei.
Î?i alung? gândurile despre trecut pentru c? un taximetrist perseverent îl întreba pentru a doua oar? unde vrea s? ajung?. Nici nu realizat când se urc? în ma?in? ?i-i spuse insistentului ?ofer c? vrea s? ajung? la gar?.
— Sunt patru g?ri în Marsilia, domnule. La care din ele dori?i s? ajunge?i?
Brumaru oft? adânc. Uite c? a?a ceva uitase s?-l întrebe pe Vladimir Stoica ?i nici în ghidurile pe care le citise pe internet despre înrolarea în Legiunea Str?in? nu g?sise informa?ia asta. N-ar fi vrut s? spun? a?a, chiar oricui, despre destina?ia lui final?, dar se pare c? n-avea de ales.
— P?i, vreau s? ajung în gara de unde a? putea lua un tren spre Aubagne.
În timp ce-i punea bagajul în portbagaj, ?oferul îl m?sur? din priviri curios ?i în cele din urm?-l întreb?:
— Ierta?i-m? c? v? întreb, dar de ce v? duce?i în Aubagne? Sper c? nu vre?i s? v? înrola?i în Legiune.
— Nu, nici vorb?! Caut pe cineva.
?oferul a?tept? s? urce ?i el, apoi porni spre ora? spunându-i:
— Atunci e-n regul?. Mi s-a p?rut c? sunte?i cam în vârst? pentru înrolare. Mereu duc tineri dornici s? se înroleze în Legiune, dar media lor de vârst? este de 25 de ani. Din câte ?tiu, limita pân? la care se primesc recru?i este de 40 de ani, or, dumneavoastr? cred c? a?i dep??it u?or limita.
Comisarului nu-i pl?cea s? dea am?nunte despre el, dar î?i d?dea seama c? trebuia s? încropeasc? un fir de conversa?ie cu ?oferul. Poate a?a mai afla ?i el câte ceva în plus fa?? de informa?iile pe care le avea deja. Aeroportul International Marseille-Provence era situat la vreo 30 de kilometri de ora?ul propriu-zis, a?a c? aveau tot timpul pentru conversa?ii. Cam pe la jum?tatea distan?ei, dup? ce-l studie mai bine în oglinda retrovizoare, ?oferul întreb?:
— Poate c? nu-i treaba mea s? insist, dar ce vre?i s? face?i în Aubagne?
Brumaru oft? adânc, de?i fusese con?tient de la bun început c? va fi întrebat în cele din urm? ?i asta.
— Dup? cum am spus, doar caut pe cineva.
?oferul conduse în t?cere câteva minute, apoi vorbi iar??i:
— Nu vreau s? m? amestec, dar ?ti?i c? nu o s? fi?i foarte bine primit în Aubagne dac? merge?i cu trenul?
— Cum a?a? întreb? Brumaru, iar ?oferul spuse:
— Or??elul Aubagne îmi pare c? are un singur scop în ultima vreme: primirea ?i testarea recru?ilor pentru Legiune. În gar? a?teapt? microbuze care s?-i duc? pe candida?i la centrul de recrutare. To?i str?inii care r?mân stingheri în gar? sunt lua?i imediat la ochi de poli?ia lor militar?.
— De ce? întreb? curios Brumaru, care nu fusese prevenit de o asemenea complica?ie.
— Pentru c? str?inii în Aubagne înseamn? de obicei probleme. Ori sunt p?rin?i care vin s?-?i recupereze copiii, ori iubite isterice care-?i revendic? ta?ii pentru copiii lor. Oricum, poli?i?tii lor sunt foarte eficien?i, din ce-am auzit. V? propun, dac? doar c?uta?i pe cineva, s? v? duc eu cu taxiul. Din Marsilia la Aubagne sunt 15 kilometri ?i v? iau numai un euro pe kilometru, iar dac? e nevoie, v? ?i a?tept… bineîn?eles, asta numai dac? crede?i c? merit?. E-adev?rat c? trenul v? cost? doar cinci euro, dar eu zic s? v? gândi?i bine înainte de a v? hot?rî. Poate merit? diferen?a…
Brumaru r?mase gânditor câteva minute, cânt?rindu-?i op?iunile, ?i când s? spun? ceva v?zu c? ?oferul trage pe marginea drumului ?i opre?te f?r? s? spun? nimic, privindu-l lung prin oglind?.
— S-a întâmplat ceva? întreb? alarmat Brumaru.
— Nimic deosebit, a?tept doar s?-mi spune?i ce-a?i hot?rât. Dac? mergem la Marsilia trebuie s? o lu?m pe acolo, ar?t? el drept în fa??, iar dac? dori?i la Aubagne, trebuie s? o lu?m pe ?oseaua de centur?.
— Asta era... se lini?ti Brumaru. Credeam c? m-a depistat deja poli?ia legionarilor, încerc? el s? fac? o glum?, dar ?oferul nu p?ru deloc amuzat.
Bani avea suficien?i la el, a?a c? op?iunea prezentat? de taximetrist îi surâdea, mai ales dac? îl g?sea suficient de repede pe cel numit Mangusta. Îl privi înc? o dat? pe ?ofer prin oglinda retrovizoare ?i spuse:
— OK. Mergem atunci la Aubagne, la barul Legionarul.
?oferul pufni pe nas, dar nu spuse nimic.
— Ce nu e în regul?? întreb? Brumaru u?or uimit de reac?ia taximetristului.
— P?i, barul ?sta e chiar sub nasul lor, la doar doi pa?i de Muzeul Legiunii ?i Centrul de Recrutare. Dar sper s? v? confunde cu vreun Legionar nostalgic care a venit s?-?i aminteasc? de faptele de vitejie din trecut.
Îl privi cu un ochi critic ?i ad?ug?:
— Un pic de aspect milit?ros ave?i... p?rul tuns scurt... dar pe poli?i?tii lor nu cred c?-i pute?i induce în eroare, a?a c? ar fi bine s? v? mi?ca?i repede.
Nu dur? mai mult de-un sfert de or? ?i ajunser? în fa?a barului. O clip?, Brumaru se gândi la bagajele l?sate în portbagajul taxiului ?i la posibilitatea ca ?oferul s? dispar? cu ele. N-avea decât haine de schimb în ele, pentru c? actele ?i banii îi avea asupra lui, a?a c? ridic? din umeri nep?s?tor ?i coborî din taxi.
— V? a?tept, dar s? v? gr?bi?i! spuse ?oferul în urma lui.
În bar era semiîntuneric ?i, venit din lumina puternic? de afar?, în primul moment nu deslu?i decât tejgheaua lucioas? din alam?, unde un barman plictisit îl privi f?r? chef cum se apropie de el. În spate, la mese, se aflau deja câ?iva clien?i la fel de plictisi?i ca ?i barmanul.
Deasupra raftului cu sticle era atârnat un tablou, destul de stângaci desenat, cu un legionar târându-se prin jungl? cu un cu?it însângerat în mân?, sub care erau scrise cursiv versurile:

„Si tu tues pour le plaisir, tu es un sanguinaire.
Si tu tues pour l’argent, tu es un mercenaire.
Mais si tu tues pour les deux, tu es un Légionnaire.”

— A? dori s? stau de vorb? cu Mangusta, spuse el privind în ochii legionarului din tablou ?i abia atunci î?i d?du seama cât de caraghioas? suna cererea lui.
Barmanul lu? un pahar ?i începu s?-l ?tearg? încet, în timp ce-l privea t?cut. Dup? câteva clipe, plictisit de pahar, îl a?ez? pe tejghea ?i întreb?:
— Vi se pare cumva c? a?i intrat într-o gr?din? zoologic?? Nu cunosc nici o ?opârl? sau ce animal o fi ?la.
A?a cum fusese sf?tuit, scoase o bancnot? de 10 euro ?i-o puse pe tejghea, în fa?a barmanului, care-?i schimb? imediat p?rerea:
— Pe hârtia asta scrie c? ?opârla care-?i spune Mangusta este chiar acolo, la masa din col?, spuse el ?i ar?t? spre una dintre mesele aflate în obscuritate. Hei, Mangusto! Te caut? cineva! strig? el ?i de la masa indicat? imediat se ridic? un om m?run?el care se apropie repede.
Avea o fa?? îngust?, aducând pu?in cu cea a unui animal, dar Brumaru nu garanta c-ar fi fost vorba chiar de o mangust?. Întinse o mân? mic? ?i parc? lipsit? de oase spre Brumaru, în timp ce-l privea atent:
— Mie mi se spune Mangusta. Ne cunoa?tem de undeva?
— Nu chiar, r?spunse Brumaru, strângând în sil? mâna rece ?i umed? a celui din fa?a lui. M-a trimis un prieten la dumneavoastr?, s? v? salut…
Mangusta îi f?cu semn s? tac? ?i ar?t? spre barman, care p?rea extrem de interesat de conversa?ia lor.
— Haide?i la o mas?, s? nu stârnim curiozit??i inutile. ?i s? ?ti?i c? prietenii prietenilor mei sunt întotdeauna bine primi?i, mai ales dac? fac cinste c-un Calvados.
Dup? ce comand? ?i pl?ti o sticl? de Calvados, care p?rea s? fie b?utura preferat? a omului din fa?a lui, Brumaru scoase un pix din buzunar, apoi scrise cu litere de tipar pe un ?erve?el: Jean Valjean. Întoarse ?erve?elul spre omul din fa?a lui. Acesta îl privi abia dup? ce d?du pe gât paharul care-l avea în fa??.
Citi atent ?i ochii i se luminar?. Întinse mâna spre Brumaru.
— Sper c? prietenul nostru comun v-a spus ?i tariful.
— Da, mi-a spus, confirm? Brumaru, ?i sper ca informa?ia primit? s? merite banii.
— Merit?! confirm? Mangusta. Am o surs? chiar la Serviciul de Personal al Legiunii. ?tiu tot, despre to?i!
Cum fusese informat despre ce sum? este vorba, Brumaru scoase din buzunar fi?icul de zece hârtii a câte o sut? de euro ?i i-l înmân? discret Mangustei, care le num?r? sub mas?, pe pip?ite. Mul?umit, b?g? banii în buzunar, îi ceru prin semne pixul ?i, pe acela?i ?erve?el, scrise ?i el câteva cuvinte.
— Ar fi bine s? memora?i locul unde se g?se?te acum Jean Valjean ?i apoi s? ardem ?erve?elul. Este mai sigur, chiar dac? suntem între prieteni, spuse el ?i f?cu un semn discret spre barman.
Brumaru citi de câteva ori cuvintele de pe bile?elul improvizat, apoi i-l d?du Mangustei care, cu gesturi precise, îl rupse în buc??ele mici ?i le d?du foc în scrumier?. A?tept? pân? când arser? toate buc??elele complet, apoi le f?râmi?? atent printre mucurile de ?ig?ri.
— Ţine?i minte! Pre?ul travers?rii pân? în Alger e de 100 de euro, dac? ave?i viz?, ?i de 500 de euro f?r?. Dar b?nuiesc c? n-ave?i…
La semnul negativ al lui Brumaru, Mangusta zâmbi par?iv:
— Ei, asta o s?-l încânte pe c?pitanul la care v? trimit. Are o ascunz?toare la pupa, pe care nu-i place s-o ?in? nefolosit?.
Pe moment Brumaru î?i imagin? cele mai sumbre scenarii, dar Mangusta îl lini?ti, parc? intuind la ce se gândea:
— Nu trebuie s? v? fie team?. C?pitanul la care v? trimit este de toat? încrederea. Colaborez de mult? vreme cu el…
„Tocmai de asta mi-e fric?”, gândi Brumaru ?i se ridic? s? plece.
— Nu uita?i! spuse Mangusta turnându-?i înc? un pahar de Calvados. Dac? v? opre?te pe drum cineva de la poli?ia militar? ?i v? întreab? ce-a?i f?cut aici, îi spune?i c? l-a?i c?utat pe Piratul. E un fost legionar care-?i f?cea veacul pe aici ?i care-a murit anul trecut.
Brumaru nu r?spunse ?i ie?i afar?, în c?ldura torid? a zilei de var?. Nu fu deloc mirat când v?zu c?, lâng? taxiul care-l a?tepta, se aflau doi poli?i?ti militari care st?teau de vorb? cu ?oferul.
Se apropie încet ?i unul dintre poli?i?ti îl salut? politicos, apoi spuse:
— Bun? ziua! Actele dumneavoastr? la control!
Brumaru privi spre ?oferul taxiului, dar acesta tocmai î?i a?eza în torpedo actele ma?inii care îi fuseser? controlate ?i lui. Ezit? o clip?, dar, cum nu cuno?tea prea bine legisla?ia francez? în domeniu, prefer? s? nu creeze probleme, mai ales c? nu înc?lcase nici o lege pân? în prezent, dup? cuno?tin?a lui.
Scoase pa?aportul ?i-l înmân? poli?istului, apoi î?i lu? o min? vesel? ?i întreb?:
— Vi se pare c? sem?n a legionar?
Cel?lalt îl privi încruntat ?i r?spunse în timp ce colegul lui î?i nota datele din pa?aport într-un carnet:
— A evadat un legionar de vârsta dumneavoastr?, a?a c? trebuie s? control?m toate persoanele care corespund descrierii.
O scuz? ca oricare alta, ?i nici m?car nu puteau fi contrazi?i.
Primul poli?ist terminase de copiat datele din pa?aport ?i-l privea la rândul lui încruntat.
Îl întreb?:
— Cu ce treburi prin Aubagne, domnule Ovidiu Brumaru?
Numele lui suna caraghios în gura poli?istului francez, dar lui Brumaru nu-i ardea de râs. Î?i aduse aminte de sfatul Mangustei ?i spuse, încercând s? nu par? prea gr?bit:
— Am c?utat un prieten… i se spune Piratul.
Poli?istul îi înmân? pa?aportul ?i spuse:
— A murit anul trecut. A fost împu?cat pe când ajuta un legionar s? evadeze. Nu a oprit la soma?ii…
— A?a mi s-a spus ?i mie, r?spunse Brumaru, de?i recunoscuse imediat inten?ia de intimidare a celor doi.
Practicase ?i el jocul ?sta de câteva ori, de?i i se p?rea c? trecuser? ani de zile de atunci.
— Mai ave?i ?i alte treburi pe aici? întreb? unul din ei ?i Brumaru d?du din cap c? nu.
— E bine asta, îl complet? cel?lalt, pentru c? Aubagne poate deveni un loc periculos pentru str?inii între dou? vârste. Pot fi oricând confunda?i cu vreun dezertor.
Brumaru ocoli ma?ina, se urc? în taxi ?i, f?r? s? priveasc? spre cei doi poli?i?ti, îi f?cu semn ?oferului s? porneasc?.
Dup? ce parcurser? vreo sut? de metri, Brumaru întoarse capul ?i se uit? în urm?. Cei doi poli?i?ti, plictisi?i s? mai urm?reasc? taxiul cu privirea, tocmai se preg?teau s? intre în bar.
Alibiul lui cu Mangusta ?i cu Piratul n-avea s? reziste mai mult de cinci minute dup? ce poli?i?tii aveau s? stea de vorb? cu barmanul cu priviri piezi?e, a?a c? scoase o sut? de euro din buzunar ?i-o întinse peste um?rul ?oferului:
— Asta-i suplimentar dac? reu?im s? ajungem la dana trei f?r? s? ne mai opreasc? poli?i?tii.
?oferul înh??? banii ?i rânji:
— Or fi ei foarte buni la c?s?pit oameni, dar pe ?osea eu sunt regele. Mai ales c? dup? ce ne apropiem de Marsilia nu ne mai urm?resc, pentru c? poli?i?tii din ora? nu prea îi au la inim?.
Rege sau nu, ?oferul se descurc? ?i, chiar dac? auzir? un timp sirenele ma?inii de poli?ie în spatele lor, în cele din urm? se pierdur? pe ni?te drumuri l?turalnice ?i dup? o or? coborî teaf?r ?i nev?t?mat pe dana trei, cu geamantanul în mân? ?i c?utând vasul Mont Blanc.


Capitolul 21

Hotel Paradis


Cândva, probabil c? Hotelul Paradis din Tanene ar?tase ca un hotel adev?rat, dar în ziua când ajunse Brumaru în el, abia se deosebea de ruinele din jur. La aceast? prim? impresie se ad?ugau ?i cele câteva g?uri de proiectile din pere?i, acoperite de bine, de r?u cu cartoane, dar care nu împiedicau nici insectele ?i nici ?opârlele s? se plimbe prin camer? ca la ele acas?.
În schimb, pre?ul putea rivaliza cu cele de pe riviera francez?, a?a c? se hot?rî s? nu se uite la cheltuieli, numai s? afle cât mai repede locul unde se afla Jean Valjean. Primii bani se duser? în van, pe aiurelile unui gur? spart? care se l?uda c? ?tie tot, dar se dovedi pân? la urm? un simplu escroc în pan? de monetar.
Cum nimeni nu ?tia nimic ?i nimeni nu p?rea s? fi auzit de Jean Valjean, în cele din urm? ajunse la concluzia c? probabil nici Mangusta nu fusese chiar atât de inocent pe cât ar fi vrut s? par? ?i c?-l tr?sese sfoar? copios.
De?i poate c? îl suspecta degeaba, pentru c? pontul cu vasul Mont Blanc fusese bun ?i c?pitanul se oferise s?-l duc? chiar el de la Alger ?i pân? la Dakar, de unde urm? s? se descurce cum va putea pân? la Kolia, un mic or??el din Guineea Francez?, ultimul loc unde fusese trimis regimentul din care f?cea parte Jean Valjean. Numai c? transportul pe mare cu vasul care abia plutea nu-i surâdea deloc. Risca s? i se termine concediul cu mult înainte de a se apropia de ?int?. Pân? la urm? reu?ise s? g?seasc? un avion care p?rea c? dateaz? din al doilea r?zboi mondial ?i, înghesuit între capre ?i balo?i în care suspecta c? sunt droguri, ajunsese la Kolia. Or??elul era complet distrus de b?t?liile dintre cele dou? fac?iuni rivale ?i fusese nevoit s? se ad?posteasc? în Tanene, unde, de bine, de r?u, luptele încetaser? ?i hotelul se ?inea înc? pe picioare. Recep?ionerul se numea Sekouba Doré ?i, stimulat de câ?iva euro, îi promisese c?-l va ?ine la curent cu tot ce va auzi despre Regimentul II/2 al Legiunii, din care f?cea parte ?i omul c?utat de el.
Trecuser? trei zile de când se plimba în jurul hotelului, pentru c? nu îndr?znea s? se dep?rteze prea mult, mai ales c? din interiorul p?durii se auzeau din când în când rafale prelungi de mitraliere ?i arme automate. Nu era obi?nuit cu inactivitatea, a?a c? st?tea ca pe jar. În ultima sear?, când se întoarse din mica lui hoin?real?, îl v?zu pe recep?ioner c?-i face un semn discret s? se apropie. R?sufl? u?urat, sperând c? a?teptarea lui luase sfâr?it.
Dup? ce se îndep?rtar? ?i ultimii clien?i de la recep?ie, Sekouba Doré se aplec? spre el ?i ?opti:
— Câ?iva dintre refugia?ii care au venit azi au spus c? legionarii au fost v?zu?i prin apropiere. S-au auzit focuri de mitralier? ?i pe-aici se ?tie c? rebelii au numai arme de asalt Kala?nikov. Legionarii au eliberat ni?te oameni de afaceri francezi ?i cred c-o s?-i aduc? s?-i cazeze în hotel, pân? când o s? fie evacua?i. E posibil s? apar? ?i omul dumneavoastr?.
Brumaru îi mul?umi ?i îi întinse o hârtie de 10 euro, îngrijorat c? banii pe care-i luase cu el la plecare erau pe terminate.
Adormi greu, dar în cele din urm? adormi. Gândul c? este aproape de ?inta lui îl f?cu s? aib? un vis agitat, cu urm?riri ?i oameni cu fe?ele vopsite care tr?geau în el. Se trezi la un moment dat pentru c? sim?i o ap?sare rece pe gât, d?du cu mâna s-o îndep?rteze ?i descoperi c? nu se poate mi?ca.
Era în patul lui, cu fa?a în jos ?i mâinile legate la spate, cu un cu?it rece ?i bine ascu?it la gât.
— Am auzit c? m? cau?i? întreb? o voce r?gu?it? ?i Brumaru î?i aminti de cei ?apte pitici ?i de degetele lor t?iate. „Oare o s?-mi taie ?i mie degetul mic, dup? ce m? ucide?”, se întreb? el în timp ce era întors brutal cu fa?a în sus.
Da, îl avea în fa?a lui pe Jean Valjean sau pe Anton Stoicescu, exact a?a cum ar?ta în fotografiile pe care le primise de la mama Evei.
— Vorbe?te încet, îl avertiz? legionarul frunz?rindu-i pa?aportul, apoi întreb?: De ce m? cau?i, domnule Ovidiu Brumaru? Ai un mandat interna?ional de arestare pe numele meu?
Brumaru nu sim?i nevoia s? r?spund?, ci doar cl?tin? din cap c? nu.
— Atunci de ce m? cau?i? repet? întrebarea omul aplecat deasupra lui.
Brumaru î?i pusese ?i el, de multe ori, aceea?i întrebare. Avea s?-l g?seasc? pân? la urm? pe legionar. Dar nu î?i pusese niciodat? întrebarea ce se va întâmpla atunci. Uite c? sosise momentul pe care-l a?tepta de atâta vreme ?i el nu era în stare s? r?spund? la o întrebare atât de simpl?.
— Vrei s? m? ucizi? întreb? legionarul ?i un ton u?or amuzat se sim?ea în vocea lui.
Brumaru cl?tin? din cap c? nu ?i omul de deasupra lui p?ru c? în?elege asta, dar tot nu aflase de ce str?b?tuse jum?tate din Africa pentru a-l întâlni.
— Atunci de ce? insist? el ?i în cele din urm? Brumaru se hot?rî s? vorbeasc?.
Tu?i u?or ca s?-?i dreag? vocea, apoi spuse:
— Sunt ofi?er criminalist ?i pentru mine este important s? aflu adev?rul. Cu orice risc.
Anton Stoicescu îl privi ciudat, ca ?i cum nu i-ar fi venit s? cread?. Cl?tin? neîncrez?tor din cap:
— Ai b?tut atâta drum numai ca s? afli? Ai riscat s? fii ucis, pentru c?, sincer s? fiu, a lipsit doar un pic s? te las în pat cu gâtul t?iat, numai ca s? afli?
— Da, confirm? Brumaru. Vreau s? aflu adev?ratul motiv. E greu de în?eles, dar oarecum e ca în poezia lui Arghezi: „Vreau s? te pip?i ?i s? urlu: «Este!».
Legionarul îl privi ciudat, apoi lu? cu?itul ?i îi t?ie leg?turile care-i ?ineau mâinile imobilizate. Scoase un telefon ?i-l ?inu în fa?a lui Brumaru, apoi porni filmule?ul cu Alb? ca Z?pada.
— L-am v?zut ?i eu pe internet, a?a c? am b?nuit c? acesta ar fi motivul crimelor.
Legionarul tast? ceva pe telefon, apoi spuse:
— Uit?-te, te rog, ?i la filmul ?sta. Dac? din primul nu-?i dai seama bine ce se-ntâmpl?, ba chiar la un moment dat fata pare ?i ea o participant? entuziast? la film?ri, în al doilea se vede clar c? ea era drogat? de c?tre un b?rbat c?ruia ceilal?i nu-i spun pe nume. Îi spun doar Regizorul.
Legionarul îl l?s? s? urm?reasc? filmul, apoi ad?ug?:
— Este ceea ce se cheam? un making-of, adic? un filmule? despre felul cum s-a realizat filmul cu adev?rat. Pân? n-am v?zut filmul ?sta, înc? mai credeam c? Eva are partea ei de vin? ?i c? poate î?i meritase soarta, dac? a fost atât de u?uratic?. Apoi m-am convins de nevinov??ia ei, ba chiar ?i de faptul c? piticii sunt oarecum victime colaterale, iar principalul vinovat este Regizorul. I-ai recunoscut vocea, când d?dea pre?ioasele indica?ii regizorale?
— Nu, spuse Brumaru. De?i mi pare extrem de cunoscut?.
— A?a mi s-a p?rut ?i mie, ?i pân? la urm? am primit confirmarea de la ultimul pitic ucis. Regizorul î?i proteja identitatea ?i numai prin el f?cea toate pl??ile c?tre ceilal?i pitici. La film?ri ap?rea când totul era deja preg?tit ?i atât Eva cât ?i piticii erau fie be?i, fie droga?i.
— L-ai ucis ?i pe el? întreb? Brumaru.
— Nu înc?, recunoscu legionarul cu o u?oar? p?rere de r?u. Mi s-au terminat ?i concediul, ?i timpul acordat pentru misiune.
Zâmbi crud ?i continu?:
— O s?-l omor anul viitor pe vremea asta. Atunci îmi iau ultimul concediu, pentru c? pe urm? îmi expir? contractul cu Legiunea. E un om important acum. Pân? la anul o s? ajung? ?i mai important, dar asta nu mai conteaz?. Tot îl omor. O s? fie mult mai bine p?zit ?i uciderea lui o s? fie o adev?rat? provocare.
— Ciudat mod de a-?i petrece concediul, coment? Brumaru ?i tot ce ob?inu fu un hohot de râs.
— Nu cred c? e?ti cel mai indicat s? critici felul în care îmi petrec eu concediul. Uit?-te la tine! Nu era mai bine s?-?i cheltui banii în Tahiti, cu colega ta?
— ?tii ?i asta? se mir? Brumaru.
— ?tiam tot pentru c? cineva, nu spun cine, a montat un microfon în suportul de polistiren, a?a c? auzeam ?i urm?ream ipotezele voastre live.
O vreme se privir? în t?cere, apoi legionarul întreb?:
— Ei, e?ti mul?umit? Ai aflat tot ce te interesa?
Brumaru d?du din umeri:
— S? zicem c?-?i în?eleg motiva?ia par?ial în cazul piticilor ?i chiar al Regizorului, dar camaradul de arme? De ce-a fost nevoie s?-l ucizi?
Legionarul zâmbi dispre?uitor:
— În cazul lui am fost poate cel mai motivat. Dezertarea pe timp de r?zboi s-a pedepsit întotdeauna cu moartea.
— Fran?a nu este în r?zboi, din câte ?tiu eu, r?spunse Brumaru.
— Fran?a nu, dar Legiunea Str?in? da. Legiunea este tot timpul în r?zboi fie într-un loc, fie în altul. ?i, dac? vrei s? ?tii concret ce s-a întâmplat, ei bine, „camaradul” meu ?i-a abandonat colegii dintr-un cuib de mitralier? ?i-a fugit acas? cu prima ocazie, când a auzit c? mândra lui î?i face de cap cu altul. El trebuia s? asigure spatele celor din cuib, dar, pentru c? n-a f?cut-o, au fost lua?i ca din oal? ?i împu?ca?i. Legiunea nu iart? a?a ceva.
— Cineva mi-a spus despre tine c? te-ai dezumanizat cu totul ?i c? te-ai transformat într-o ma?in? de ucis.
— Deja vorbim ca s? ne afl?m în treab?. Bineîn?eles c? m-am transformat într-o ma?in? de ucis, pentru c? ?sta a fost singurul mod în care puteam supravie?ui. În primele zile dup? ce-am ajuns în Legiune am înv??at o poezie care sun? cam a?a:

„Dac? ucizi pentru pl?cere, e?ti un sadic.
Daca ucizi pentru bani, e?ti un mercenar.
Dar daca ucizi pentru amândou?, e?ti un legionar…”

— Am v?zut-o pe peretele barului din Aubagne.
— E ?i acolo, dar mai e ?i-n inimile noastre… O vreme am luat poezia în glum?, pe urm? mi-am dat seama c? cei mai buni dintre legionari erau tocmai cei care se potriveau cu versurile ei.
— ?i dup? ce-o s? termini cu Legiunea ce-o s? faci? Nu po?i r?mâne o via?? întreag? aici.
Legionarul se ridic? de pe pat, b?g? cu?itul în teac? ?i spuse:
— Dup? ce-l omor la anul pe Regizor, mai am un an ?i-mi expir? contractul. Probabil m?-ntorc în ?ar? s?-l ucid pe Regizor ?i s? fac ordine.
— Ce în?elegi prin „s? faci ordine”? întreb? Brumaru.
— P?i, o s?-i ucid pe to?i criminalii care scap? datorit? tertipurilor avoc??e?ti. Cel pu?in o bun? parte din ei. A?a c?, drag? comisare, du-te acas? ?i odihne?te-te. De anul viitor o s? ai foarte mult? treab?.
Legionarul se urc? pe pervazul ferestrei ?i disp?ru t?cut în noapte, asemenea unei feline uria?e, iar Brumaru î?i c?ut? pa?aportul ?i î?i num?r? pu?inii bani r?ma?i, preg?tindu-se s? se întoarc? acas?.


Capitolul 22

În loc de epilog


La prima ?edin?? a Brig?zii Omucideri la care particip? dup? revenirea din concediu, Comisarul Brumaru etala o fa?? bronzat? ?i, chiar dac? nu ar?ta foarte fericit, p?rea oarecum împ?cat cu sine însu?i. Colegii lui must?ceau, dar el era mul?umit. Îl descoperise pe autorul crimelor, iar faptul c? nu-l putea aduce în fa?a justi?iei nu p?rea s? mai aib? atâta importan?? pentru el, de?i uneori îl încerca un sentiment de vinov??ie pentru asta.
— Ei, cum a fost în concediu? întreb? comisarul-?ef abia ascunzându-?i un zâmbet.
— Bine, r?spunse Brumaru cu o jum?tate de voce.
Nu dorea s? dea am?nunte, dar nici nu era capabil acum s? inventeze minciuni în care s? se încurce mai târziu.
— M? bucur s? aud asta… Pentru c? noi, aici, în timp ce dumneata te odihneai, am rezolvat cazul.
Spusese toate astea cu pauze lungi. Privind din când în când spre Brumaru, se apropie de masa cu probe ?i ridic? pixul greu ?i butuc?nos al celei de-a ?aptea victime, viceprimarul pitic care fusese ucis în butoiul cu ap? regal?.
I-l întinse comisarului spre a-l cerceta ?i zise cu un zâmbet larg:
— Rezolvarea era aici, în pixul ?sta, care are încorporat? o mini camer? ascuns?. Se pare c? viceprimarul nostru se sim?ea amenin?at de cineva, pentru c? îl pornea de fiecare dat? când ie?ea din Prim?rie ?i îl oprea doar atunci când ajungea acas?. Spre norocul nostru, a procedat la fel ?i în seara în care a fost ucis, a?a c? a înregistrat toat? crima… ?i pe criminal, fire?te. Vrei s? vezi?
— Vreau! Sigur c? vreau! r?spunse comisarul ?i sper? s? nu se observe cât de tare îi tremura vocea.
— Stimat? colega, te rog! i se adres? comisarul protocolar Alinei ?i aceasta se apropie de el, îi lu? pixul din mân? ?i, ap?sând un buton minuscul, îl desf?cu în dou? buc??i.
Una dintre p?r?i avea un conector USB, pe care fata îl racord? la proiector, în timp ce unul dintre inspectorii mai tineri l?s? jaluzelele. Pe ecran se desf??ura una dintre serile obi?nuite ale viceprimarului.
— Imediat ajung ?i la seara în care a fost ucis, se scuz? fata ?i, ajutându-se de cursorul mouse-ului, derul? filmul mai spre final.
Pe ecran, Anton Stoicescu sau Legionarul, cum se obi?nuiser? s?-i spun? în ultimul timp, î?i apropie fa?a de camer? ?i întreb?:
— Hai, adun?-te ?i vorbe?te române?te dac? vrei s? scapi de chin. Cine este regizorul?
— Ustur?, spuse viceprimarul în ungure?te. Groaznic ustur?...
— ?tiu c? ustur?, spuse calm Legionarul… nu ?tiu dac? m?-n?elegi, dar ?sta a fost scopul… ca s?-mi spui cum îl cheam? pe regizor. Am o b?nuial?, dar vreau s?-mi confirmi tu. Deci pentru ultima dat? te întreb: ?tii cum se nume?te regizorul filmului?
— Ighen, spuse stins viceprimarul.
— B?nuiam eu. Acum vrei s?-mi spui?
— Ighen, r?spunse stins viceprimarul, iar Legionarul se apropie ?i mai mult de camer?.
— B?nuiam eu..., spuse el dup? ce auzi r?spunsul. La anu’ o s?-l ucid ?i pe el, pentru c? mi-am terminat concediul pe anul ?sta.
Se mai auzi un zgomot ca de lupt?, dup? care urmar? numai sunete confuze ?i un vaiet continuu, pân? când se auzir? sirenele ma?inilor de poli?ie. Erau chiar cele în care veniser? ei ?i figura comisarului Brumaru acoperi tot ecranul când spuse:
— Aici! strig? el spre ceilal?i. Veni?i cu ma?inile aici ?i lumina?i locul cu farurile!
În fundal se auzi ?i vocea Alinei comentând:
— Doamne, ce monstru a putut s? fac? asta?
Urmau apoi imagini confuze din timpul cât viceprimarul era ridicat din butoi ?i a?ezat pe prelat?. Alina opri proiectorul ?i inspectorul Cr?ciun ridic? jaluzelele ?i în camer? se f?cu lumin? din nou.
V?zuser? de nenum?rate ori filmul, dar tot erau impresiona?i. Într-un târziu comisarul-?ef î?i reveni ?i spuse.
— Filmul, împreun? cu fotografia în care Legionarul apare al?turi de Eva, au convins un complet de judecat? înc? de la prima prezentare a probelor. La ora actual? avem un mandat de arestare pe numele lui Anton Stoicescu ?i chiar în timp ce vorbim se lucreaz? la acte pentru a se emite un mandat interna?ional de arestare de c?tre Interpol.
Era mândru ?i se vedea asta pe fa?a lui radioas?:
— Dup? cum vezi, datorit? eforturilor noastre conjugate, cazul a fost rezolvat ?i a?a am închis gura tuturor. De-acum e treaba altora s?-l aduc? în fa?a justi?iei. Noi ne-am rezolvat partea noastr? de treab? cu brio, a?a c? tic?losul ?la de ziarist n-are decât s? ne pupe-n fund.
To?i f?cur? ochii mari pentru c? nu erau obi?nui?i s?-l vad? pe comisarul-?ef luat de val, nici m?car în momentele când era cuprins de euforie.
În timp ce Alina î?i f?cea de lucru cu proiectorul, iar ceilal?i p?reau preocupa?i s? se laude unul pe altul, Brumaru profit? de un moment de lini?te ?i strecur? întrebarea:
— Am o curiozitate totu?i. Cine a descoperit c? pixul are încorporat? o camer? de filmat ?
Fa?a comisarului-?ef se lumin? într-un zâmbet larg ?i o prinse protector pe Alina de dup? umeri:
— Mai are rost s?-ntrebi? Bineîn?eles c? Minitehnicus a noastr?. ?i pot s?-?i spun c?, f?r? s? vrei, ai avut un rol în aceast? descoperire.
— Cum a?a? întreb? Brumaru mirat.
— P?i, imediat dup? ce-ai dat telefon din Bucure?ti c-ai ajuns cu bine în ?ar?, Alina noastr? s-a dus glon? la pix ?i l-a desf?cut în dou?. Acum bineîn?eles c? trebuie s? m? gândesc la o recompens?…
V?zând c? Alina începe s? zâmbeasc?, complet? repede:
— Te rog, nu începe iar cu excursia în Tahiti, c? m-ai exasperat cu ea. Uite, dac? vrei, pot s?-?i fac rost de un bilet la mare, prin sindicat. Chiar dac? pentru asta trebuie s? renun? la al meu…
— Nu, mul?umesc! spuse fata ?i îl privi pe Brumaru ca ?i cum ar fi gândit: „premiul meu este c? s-a întors cu bine acas?”.
Brumaru î?i feri privirea ?i nu spuse nimic. Î?i imagin? cum ar fi reac?ionat legionarul dac? i-ar fi spus c? exist? un mandat interna?ional de arestare pe numele lui ?i c? trebuie s? îl aresteze.
Î?i pip?i cicatricea sub?ire l?sat? de cu?itul legionarului pe gâtul s?u ?i întreb? ca s? abat? aten?ia de la el:
— ?i cum r?mâne cu amenin?area legionarului c-o s? se întoarc? anul viitor s?-l ucid? pe Regizor?
Comisarul-?ef ridic? din umeri:
— Eu ce s? spun? Mi-am anun?at ?efii, n-au decât s? hot?rasc? ei! La urma urmei, e demnitar ?i e p?zit de SPP. N-au decât s?-l p?zeasc? ei! Eu n-am s? mi?c un deget pentru el, dac? se dovede?te c? el e Regizorul. S? nu uit?m urm?torul principiu de drept: Primum non nocere!
— Ăsta-i din medicin?, domnule comisar-?ef, spuse zâmbitoare Alina.
— Crezi c? nu ?tiu? Voiam doar s? v? pun la încercare. Dar v?d c? se aplic? foarte bine ?i aici. Nu putem încerca s? facem bine f?când mai mult r?u. S?-i l?s?m pe al?ii s? hot?rasc? asta. Noi s? ne vedem mai bine de treab? ?i s? golim Camera de Probe, în a?teptarea viitoarelor cazuri.
Pe când mutau probele în arhiva din subsol, Brumaru desf?cu foile de hârtie cu piticii de pe panoul de polistiren ?i lu? microfonul plantat acolo, f?r? s?-l observe cineva. ?tia c? nu face bine ascunzând o asemenea prob?, dar sim?ea c? asta era cea mai mic? dintre ilegalit??ile pe care va fi nevoit s? le fac? dac? legionarul se va întoarce în ?ar?. ?i, din cele zece minute cât discutase cu el, era convins de-un singur lucru: înaltul demnitar, protejat sau nu, va fi ucis anul viitor.