proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Mi-am pus mereu întrebarea dac? a? putea vreodat? s? scriu despre un subiect atât de greu. Oare exist? chiar ”nimic”?
S? presupunem pentru început, a?a de amorul artei, c? exist?. Îl simboliz?m cu ”0” ?i nu de dragul matematicii, ci mai degrab? de dragul fizicii, imaginându-ne o spa?ialitate vid?, m?rginit?, în care percep?iile noastre sunt absolut inutile, deci, ”nimic”, pe în?elesul nostru generat de percep?ii, ar fi termenul cel mai potrivit. Folosind banala metod? de reducere la absurd, deci presupunând c? exist? acest ”nimic”, ar însemna mai întâi de toate s? admitem ruptura spa?iului care se consider? (oarecum demonstrat) a fi continuu ?i infinit. Deci, logic, din start gre?im undeva, f?r? a mai fi nevoie de alte specula?ii, sau dovezi. Introducând în ”ecua?ia logicii” factorul timp, care pân? la urm?, tot o chestie de percep?ie este (înainte de a fi orice altceva), ne-am trezi automat în fa?a unui paradox: în ”nimic”, neexistând percep?ii, deci nici dimensiuni, automat nu exist? timp a?a cum îl în?elegem noi acum. Oare, a?a s? fie? Ăsta s? fie argumentul suprem al celor care sus?in c? dup? moarte nu mai e ”nimic”? – sau, cei care, ignorând credin?a (ori de care...) ?i legile universului, necunoscute înc?, sunt ni?te zero absolu?i? Parc?, parc? înclin s? iau de bun? ”coda”. De ce? ”Moartea clinic?”, a?a-zis? liber? de orice percep?ii, mi se pare cel mai bun argument pân? în prezent. Doar ca o tranzi?ie lin? c?tre profunzimea orizontului ne?tiut a? include, pur imaginativ ?i de suprafa??, somnul, sau anestezia general?, iar timpul s-a scurs, chiar ?i pentru tine, de?i nu l-ai perceput. Vrei dovezi? Ia oglinda!



Legat de asta, cred c? este de datoria noastr? (în fa?a universului) s? murim ferici?i. Cum spuneam odat?, (v. ”specula?ia unui sequencer”) privit prin prisma percep?iei, timpul este o func?ie (ca variabil?) de ea îns??i, un fel de f(t)=t+Δt, unde Δt, reprezentând percep?ia, poate avea atât valori pozitive, cât ?i negative. Deci timpul nu poate fi perceput altfel decât relativ ?i de la individ la individ, diferit. A te apropia cât de cât de valorile t absolute, ar presupune s? n-ai în primul rând niciun fel de sentimente: s? fii gol, nici m?car robot, un simplu ambalaj care împacheteaz? o lips? de substan??. Exclus? o astfel de uniformizare. Radicalizând simbolic Δt, practic suntem confrunta?i în extremis cu: maxim? comprimare (valori negative) = maxim? fericire, iar maxim? dilatare (valori pozitive) = maxim? suferin?? (?i totul +/- în jurul lui t ca valoare absolut?). De când ne ?tim, am c?utat neîncetat maxima fericire ?i pe cât posibil s-o ob?inem cu maxim? vitez?. Gre?eala, zic eu, ar fi în primul rând s? alegem prioritar scurt?turile, un fel de radicalizare ?i re-radicalizare repetat? a unor frustr?ri, l?comii, sau neîmpliniri (care nu pot avea alte valori decât pozitive), deci în niciun caz nu ne-am apropia de ?el, decât iluzoriu, pentru c? t+ Δt, sau t+√n din Δt, tot mai dilatat ca ”t” va fi oricât am re-radicaliza. Deci, ideea ar fi, impropriu spus, ?i sub forma unui artificiu: ”s? tri??m”. De exemplu, ajun?i într-un punct cât de cât convenient, (s? zicem în urma unei împliniri oarecare, dar reale, nu ”fake”), de relativ? stabilitate, (chiar dac? nu congruent neap?rat spre confort), iar pentru asta trebuie s? muncim, am putea s? ne min?im exponen?ial prin autosugestie c? suntem la un pas de fericire, un fel de Δt la puterea ”n”, de care ne bucur?m ?i n-am vrea s? se piard?, (practic ne ag???m ?i tragem de el) c?ruia s?-i conferim o adev?rat? consisten?? ?i astfel s? conteze cu adev?rat în ecua?ia speculativei fericiri. D? cu virgul?, normal, dar cine ne opre?te s? facem asta, s? câ?tig?m timp? Altfel spus: nu-?i bate joc de lucrurile bune pe care le-ai f?cut în via??, fi permanent c?l?ul propriului negativism care zace în tine ?i las? universul s?-?i fac? treaba, pentru c? automat te va inunda cu energie pozitiv? compensatorie, iar r?spunsul lui e promt ?i f?r? gre?. S-ar putea spune c? ai mai f?cut un pas spre fericire, iar optimismul poate avea o doz? de prostie, dar gre?eal?, sau cu atât mai mult, crim?, n-a fost niciodat?. În plus, ca un bonus deloc de neglijat tot de la ”mama natur?” vei vedea c? e?ti mai s?n?tos, cu toate c? t ”butoneaz? mîr?av” împotriva ta. Dac? cu Δt ne mai juc?m cât de cât, cu nenorocitul de t n-avem nici o ?ans?.
Amos 6:10 Când unchiul s?u va lua pe cel mort s?-l ard?, ridicându-i oasele din cas?, ?i va întreba pe cel din fundul casei: «Mai este cineva cu tine?» acela va r?spunde: «Nimeni»… Iar cel?lalt va zice: «T?cere! C?ci nu trebuie s? pomenim acum Numele Domnului!»
Cred c? cel mai aproape de acest citat, ca esen?? artistic?, r?mâne tot Brâncu?i cu ”Masa t?cerii” ?i am s? motivez asta în felul meu, printr-o experien?? personal?, s? zicem pur intuitiv?. O s? încerc s? v? reproduc emo?ia sim?it? atunci:
”Încerc s? m? delimitez de curentul de opinie, de influen?e, de interpret?ri ?i fac abstrac?ie de faptul c? este opera unui mare artist. O privesc „în gol” de la în?l?imea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou v?d clepsidre în cele dou?sprezece ceasuri, înl?n?uind feciorelnic hora nesfâr?it? a timpului. Mi-aduc aminte c? sunt aproape b?trân, un orologiu ruginit ?i uitat, dar brusc ceva m? hr?ne?te dintr-o dat? cu tinere?e. Parc? plutesc. Simt nevoia instinctiv? s? o privesc de sus ?i mi-o imaginez în fa?a ochilor din plan vertical. Fixez, f?r? s? vreau, exact centrul mesei, orbindu-m? cu alb. Extraordinar! Cele dou?sprezece explozii solare echidistante în jurul fixa?iei mele încep s? pulseze: apar ?i dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-?i forma, gravitând angelic în jurul purit??ii albe. Am revela?ia sufletului f?r? vârst? cu credin?a în Dumnezeu ?i m? simt tân?r…. Sunt fericit.”

Încerca?i v? rog acest mic experiment: fixa?i cu mult? aten?ie ?i concentrare (+) din centrul gif-ului. Spune?i-mi ce a?i remarcat.