Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Muzak

de Raluca Gherghel

Irina terminase serviciul și se grăbea pe Aleea Circului, sub cortul foșnitor al teilor. Simțea brațele lor verzi în jurul ei și gândurile îngrămădite în cap îi ieșeau prin creștet. O așteptau copiii. "Cedează tu", o auzea pe fată. "Crezi că se va schimba, mamă? Tot va mai pleca", se gândise cu o seară înainte băiatul.
La capătul aleei cerul se limpezea ca un ecou între nori. Adrian? Numele lui își făcea loc printre alte nume rătăcite în minte. La începutul verii soțul ei intrase într-un club de călătorii, o idee de afacere și o distracție pe muzakul zilelor de vară. Plecări bruște în timpul săptămânii de lucru, fără să mai discute cu ea, poate nici cu șefii, uneori pe datorii. Ideea de a părăsi serviciul. Un oracol modern decisese că abia acum își trăiește viața. Parcă se schimbase peste noapte.
Înainte să înceapă copiii școala, a revenit cu telefoane de împăcare și cu dorința de a vedea copiii. "Hai să ne împăcăm, întoarce-te acasă!" "Care casă?", fu primul gând care-i veni în minte Irinei. Mergea, se îndrepta din umeri și cuvintele schimbate cu furie o amețeau. Privirile speriate ale copiilor i se așezau pe frunte.
Cum se va întoarce el la ei, ca și cum nimic nu s-a întâmplat?
Vara ardea prin toți porii și deasupra orașului plutea o ceață de lumină. De când luaseră copiii vacanță, încercase să mai stea pe la părinții ei, cât să răsufle un pic. Când se întorcea însă acasă, nu rezista mai mult de un weekend cu Adrian sub același acoperiș.
- De luni de zile mă lovești cu egoismul tău, cu tăcerea și cu minciunile tale! Așa i-a spus ea duminică în bucătărie, după o masă fără o vorbă, fără un zâmbet.
- Ridici vocea, cine te-a învățat așa?
Irina își trecu nervoasă mâna prin păr.
Din nou râsul lui sarcastic. Irina ar fi vrut să părăsească în clipa aceea casa.
- Nu este feminin. Se mira că îl privește așa dezaprobator, era așa slabă.
- Și ce este masculin? Să bei?
- Nici un bărbat nu renunță la băutură. O privea de departe, parcă nu era acolo.
Erau câteva zile de când revenise. O lua amețeala ca pe marginea unei prăpăstii. Nopțile de insomnii vorbeau singure în mintea ei. E prea curând să înceapă lupta. Și e același război.
Un an mai târziu ajunseseră la divorț: prin înțelegere la notariat, copiii la Irina în custodie comună. Deseori ea se gândea la trecutul lor. Se bucurase de afecțiunea lui copilărește, nu înțelesese când dorințele lui trecuseră mult dincolo de ea. El a vrut să înceapă o viață nouă, o altă țară, o altă profesie.
Irina se apropia de patruzeci de ani, dar își păstrase încă prospețimea. Era slabă, cu forme armonioase, înaltă și cu pas hotărât. Părul avea culoarea lui castanie, ochii erau mai mult verzi decât căprui. Trăsăturile frumoase le transmisese și copiilor. Nu ieșea cu nimic în evidență, dar plăcea. O rochie nouă, un fard nou, un parfum de primăvară. Fără folos. Începea să șovăie, căci se simțea cu zece ani mai bătrână. Vedea cât de dificilă este viața după divorț și cât de mult suferă copiii.
Atunci a apărut Sorin, gata s-o înțeleagă și s-o consoleze. Erau colegi și se uitase cu jind la ea de când se angajase acolo. Irina știa că este separat de soția lui și că trece dintr-o relație în alta, cu condiția să fie atrăgătoare colega. A avut inspirația să-l țină departe de copii, dar ea s-a implicatt pe nesimțite.
Sorin s-a obișnuit cu Irina ca niciodată cu o altă femeie din viața lui. Dar avea mare grijă să nu-i promită nimic, să trăiască clipa și să nu despice firu-n patru ca ea.
Odată Irina stătea cuibărită la pieptul lui Sorin în casa de la țară. Pe chipurile lor vorbea liniștea caldă a locului, fereastra era deschisă și pe pervaz ajungeau crengile nucului din mijlocul curții. O răcoare abia simțită, cu miros de prune coapte se strecura pe jos prin cameră. Irina privea veselă pernele cusute în nenumărate culori, parcă niște păsări.
- Îți poți închipui un loc unde să avem mai multă liniște? Cum nu m-ai adus până acum aici, Sorin?
Sorin tăcea, era tot mai preocupat și-i ascundea Irinei că din pricina ei. Ea avea tot mai multe așteptări și devenea depresivă. Atunci îl chinuia cu întrebări și cu nemulțumiri.
- Crezi că nu ai greșit, dacă nu ai făcut promisiuni? De ce trebuie să trec prin asta?
- Nu s-a întâmplat nimic. Dacă vrei, ne vedem în continuare. Îți faci rău singură.
Până la urmă, întâlnirile cu Sorin îi sporeau tristețea, în timp ce grijile ei cu copiii crescuseră, Adrian nu le mai plătea pensia alimentară, pentru că plecase în Germania să își caute serviciu.
- Sorin, dacă tu ai fi trecut prin ce trec eu acum, aș fi fost lângă tine. Tu te retragi fără remușcări.
- Nu mă consider vinovat. Am crezut că-ți fac bine. Știi de câte ori am luat-o și eu de la zero?
Irina nu mai putea să-l asculte. Legătura lor a încetat, mai ales după ce l-a văzut curând plimbându-se cu o altă colegă, și ea divorțată. Irina ar fi plâns ca un copil, dar era la rândul ei mamă pentru doi copii. Nu mai avea nevoie de nimic pentru ea, doar să-și revină cât mai repede pentru copiii ei. În oglindă își zări cearcănele și un fir alb, aspru în păr. Avea patruzeci de ani și de atât se simțea.

Raluca Gherghel (ralu.ghe) | Scriitori Români

motto: Clipe de poezie

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro