Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Ultimul cuvânt (fragment I)

de Stanica Ilie Viorel

ULTIMUL CUVÂNT
cupola
autor: Tego



În cocon, nimfa tr?ia cea mai confortabil? t?cere. Ar fi putut alege ve?nicia, dar ?i-a dorit uimirea. ?i atunci a auzit prima b?taie din aripi... ?i prima b?taie din aripi a fost ?i ultimul cuvânt.

Deschise ochii. Sim?i o u?oara ame?eal? ?i o durere care r?zb?tea din spatele tâmplelor. Î?i frec? fruntea cu ambele mâini, cu degetele mijlocii, în timp ce, cu degetele mari, î?i mas? u?or tâmplele. Sim?i cum o c?ldur? îi p?trunde întreg corpul. Închise ochii ?i sim?i c? durerea începea s? scad? în intensitate. Cât despre ame?eal?, aceast? disp?ruse f?r? s? î?i dea seama. Se gândi c? poate fi totul de la faptul c? are o tensiune arterial? anormal? sau poate c? dac? st? cu ochii închi?i se regleaz? totul. Deschise ochii cu u?oar? team?. Clipi de câteva ori, neîncetând s? î?i maseze fruntea ?i tâmplele, dar nu sim?i c? durerea se intensific?. Continu? masajul ?i zâmbi. "Ce prost sunt", î?i spuse în timp ce privea camera în care se afla.
Nu-?i amintea cum ajunsese acolo. Ultimele amintiri erau din trenul de mare vitez? cu care c?l?torea, a?a cum o f?cea zilnic, c?tre locul de munc?. Î?i amintea c? trenul intrase în tunel apoi, în loc s? se aprind? l?mpile de control, o flam? izbitor de puternic?, orbitoare, îl f?cuse s? închid? ochii brusc, s? se aplece ca ?i când ceva ar fi urmat s? îl loveasc?. Apoi… De acolo totul p?rea o negur?. Nu-?i amintea nimic."Probabil a avut loc un accident în trenul ?la ?i eu sunt acum la spital..." Î?i mi?c? picioarele, unul câte unul, cu team?, încercând s? afle dac? este întreg. C?uta s? î?i simt? întregul corp, fiecare buc??ic?. "Sunt cu toate la locul lor". Zâmbi iar ?i î?i d?du seama c? durerea de cap disp?ruse.
Se uit? în jurul s?u, f?r? s? se ridice. În stânga, o fereastr? acoperit? de o perdea transparent?, dincolo de care se putea vedea cerul albastru, senin, cu nori albi, prieteno?i. În dreapta, o comod?, un dulap, o mas?, un scaun. Pe mas?, din pozi?ia în care se afla putea s? v?d? un stilou ?i un top cu hârtie de scris.
Încerc? s? se ridice ?i mare îi fu’ uimirea s? constate c? îi era imposibil. O team? imens? îl cuprinse. Sim?i c? se sufoc?, apoi sim?i cum o transpira?ie rece îi inund? fruntea. "Sunt paralizat!" î?i spuse. "Sunt victima unui nenorocit de accident ?i am r?mas paralizat!". În acel moment dori s? strige dup? ajutor, dar vorbele nu îi ie?eau pe gur?. Era incapabil s? scoat? vreun sunet. Închise ochii ?i sim?i cum o lacrim? îi curge pe obraz. "Nu se poate!" î?i strig? în gând ?i strig?tele alea le auzea ca ?i când le-ar fi rostit. "Nu se poate!Nu se poate! Nu se poate!" Sim?ea c? frica îl va st?pâni ?i c? se va epuiza f?r? s? poat? spune cuiva, f?r? s? îi afle cineva teama. Lacrimile îi curgeau pe fa??, alunecând pân? c?tre urechi. Când sim?i lacrima atingându-i urechea î?i duse mâna instinctiv ?i se ?terse. Atunci deschise ochii uimit ?i î?i spuse în gând: "P?i eu pot s? m? mi?c! Pot mi?ca mâinile, pot mi?ca picioarele! Simt lacrimile!" Se pip?i pe piept, pe ?olduri. Sim?ea corpul, î?i sim?ea mâinile. Se ap?s? pe abdomen ?i sim?i c? interiorul se dilat?. Î?i sim?ea ?i interiorul. Î?i sim?ea inima cum bate, î?i sim?ea respira?ia. "Este ceva incredibil! Cum naiba s? fii paralizat, dar s? sim?i totul!? Cum s? nu te po?i mi?ca, cum s? nu po?i vorbi, dar s? fii con?tient de fiecare p?rticic? a corpului, s? o sim?i, dar s? nu o po?i controla!?" Mintea încerca s? deslu?easc? prin toate cuno?tin?ele dobândite dac? mai auzise de a?a ceva. Se uit? c?tre fereastr?, apoi c?tre camer?. În?elegea c? poate mi?ca capul în stânga ?i în dreapta, dar nu putea s? se ridice. "Poate c? a?a e s? fii paralizat ?i eu îmi închipuiam altceva." Gândul acela îl f?cu s? simt? iar frica. Închise ochii ?i încerc? s? î?i lini?teasc? respira?ia. "Trebuie s? fiu calm. Trebuie s? fiu atent la ce se întâmpl?.Poate, la fel ca ?i durerea aia pe care o aveam atunci când m-am trezit, poate la fel va trece ?i senza?ia asta. Starea asta".
St?tu a?a, cu ochii închi?i, controlându-?i respira?ia, pân? când reu?i o stare de relaxare total? care îl cuprinse într-atât încât a uitat tot ce s-a întamplat. Dup? o vreme adormi.
Undeva între somn ?i realitate, auzea, ca de peste tot, o voce,blând?, controlat?, care spunea:
"Nu pute?i vorbi. Pute?i gândi oricât, orice, dar ve?i putea spune doar ceea ce conteaz?. Pentru c? ceea ce ve?i spune, ve?i putea spune în scris. Doar în scris. Orice încercare de a comunica cu ceilal?i, altfel decât în scris v? va provoca r?u. O astfel de încercare v? va face s? sim?i?i o durere puternic? în cap. ?i ve?i le?ina. ?tim c? to?i ve?i încerca la un moment a?a ceva… Ve?i încerca prin gesturi, prin semne, chiar din priviri s? spune?i ceva, dar nu ve?i face altceva decât s? v? provoca?i durere. Cu timpul ve?i în?elege ?i ve?i accepta aceast? situa?ie. Pân? atunci s? ?ine?i minte c? tot ce ve?i spune, o ve?i face în scris. ?i cu fiecare liter?, cu fiecare cuvânt scris, ve?i consuma cerneala din stilou. Când cerneala se va epuiza, atunci v? ve?i stinge ?i voi.
Când v? ve?i trezi, ve?i putea coborâ din pat, ve?i putea umbla… Cel mai important- pe mas? ve?i g??i un stilou. STILOUL! Dar nu uit??i:- stiloul este instrumentul cu ajutorul c?ruia ve?i putea comunica, oricum, orice, oricui. Dar nu oricât! Pe mas?, lâng? stilou, ave?i hârtie pe care ve?i putea scrie."

Nu putea s? realizeze cât timp trecuse. P?rea c? este în camera aceea, pe patul acela, de o ve?nicie, dar totul i se p?rea atât de nefamiliar, necunoscut, de parc? ar fi acolo de doar câteva clipe.
Imediat ce s-a trezit ?i-a adus aminte visul acela ciudat. Cuvintele pe care le rostise acea voce se repetau, se rostogoleau, se înl?n?uiau, ca ?i când ar fi vrut s? pun? st?pânire pe toat? mintea sa.
Reu?i s? mediteze la în?iruirea de cuvinte ?i încet, încet, pe m?sur? ce î?i rec?pata con?tien?a, în?elegea ?i sensul lor. Zâmbi, ca ?i când a în?eles c? cineva ar fi vrut s?-i fac? o fars?, iar el, doar f?cea pe victima. Ca ?i când nu ar fi ?tiut c? este o fars?. Ca s? nu strice surpriz? celor care îi jucau farsa î?i spuse s? încerce s? spun? ceva folosind cuvintele, vorbele, dar s? o fac? în ?oapt? astfel încat cei care îi jucau farsa s? nu fie dezamagi?i c? le-a aflat secretul.
Se întoarse cu spatele c?tre mas?, î?i trase p?tura peste cap ?i sub p?tur? încerc? s? spun? ?optit cuvântul „surpriz?”. Mare îi fu mirarea s? realizeze c?, cu toate c? voin?? avea, c? se gândea la ce are de f?cut ?i c? ?i ?tia cum ar trebui s? se întample, gura îi r?mânea nemi?cat?, dincolo de voin?a sa, ca ?i când ar fi fost hipnotizat. Încerc? iar, gândind la cuvântul „vorbe”. Nimic. Î?i spunea în gând : „vorbe, vorbe, vorbe…” Repeta într-una cuvântul , dar nicicum nu reu?ea s?-l rosteasc?.
Î?i trase p?tura de pe el ?i o azvârli. Cu t?lpile goale atinse podeaua rece ?i asta îl f?cu s? tresar?. „Ce naiba se întampla!?” Î?i dorise s? spun? asta cu voce tare, dar cuvintele nu puteau fi rostite. Le auzea în mintea sa, le în?elegea, dar nu putea vorbi.
Se lini?ti ?i p??i c?tre fereastr?. Acolo trase perdeaua ?i î?i lipi fa?a de geam. Sim?i geamul rece ca pe o mângâiere ce îl alina ?i îi pl?cu aceast? stare. Se bucur? c? vede, c? simte, c? aude, c? merge, c? … „Cum naiba au reu?it? ?i cine sunt cei care îmi fac asta? Cei care ne fac asta!” amintindu-?i c? vocea aceea se adresase nu doar lui, ci mai multor persoane.
Se uit? pe fereastr? c?tre cerul curat, albastru. Nu se vedea altceva decât cerul ?i pe cer ni?te nori albi. Nu se vedea vreun copac, vreo cl?dire. Nici m?car cl?direa în care era nu o vedea. Se uit? în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Nimic. P?rea mai degrab? c? fereastr? este un tablou, nu o fereastr?. Observ? c? nu exist? vreun mâner de deschidere.”Cel mai probabil e o fereastr? fals?.” În timp ce gândi asta sim?i cum revolta punea st?pânire pe el ?i cum î?i dorea s? loveasc? în cineva. Nu ceva, ci pe cineva!
„Ciudat cum omul simte nevoia s? transfere în mod con?tient sau incon?tient r?ul, chinul, suferin?a sa, altora. Asta nu se întâmpl? la alte viet??i. Sau cred c? nu se întâmpl?. Dar omul… Cu omul este altceva! Cu cât este mai pu?in educat, cu atât se va manifesta în acest sens ?i va transfera celor din jur, într-un fel sau altul, chinul care îl macin?. ?i chiar dac?, pe de o parte, omul este, dac? nu singura vietate, atunci printre pu?inele, care poate sim?i sentimentul milei, fiind în stare s? ofere compasiune, vom reg?si, între indivizi, oameni care sufer? din mil? atunci când v?d un animal r?nit, dar care, în acela?i timp, sunt în stare s? î?i transfere chinul propriilor semeni.”
Aceste gânduri îl surprinser?. R?m?sese nemi?cât, cu fa?a lipit? de geam ?i gândise aceste lucruri ca ?i când tot ce i se întâmpla nu era altceva decât o clip? de medita?ie. „Probabil c? sunt sedat” î?i zise. „Cel mai probabil sunt atât de calm pentru c? mi-au dat ceva medica?ie.”
Se îndep?rt? de lâng? fereastr? ?i înaint? prin camer?.
Camera p?rea mai degrab? una de hotel ieftin. Chiar ?i patul, mobilierul s?r?cacios - o mas?, o noptier? lâng? pat, un fotoliu ?i atât. Toate îl f?ceau s? gândeasc? c? a?a ?i este. Un hotel. Camera d?dea într-un hol mic care avea în stânga, în dreapta ?i în cap?t câte o u??. Deschise u?a din stânga ?i f?r? mirare, descoperi toaleta. „Exact ca într-un hotel!” . Cabina de du?, un lavoar mic, vasul de WC, oglinda, un co? pentru de?euri, prosoapele a?ezate îngrijit pe un suport, un dulap de baie. Deschise dulapul ?i înauntru g?si periu?a de din?i, un aparat de ras, past? de din?i, spum? de ras, after shave, ap? de toalet?, hârtie igienic?. Le inventaria pe toate cu r?bdare, f?r? grab?. Desf?cu sticla cu ap? de toalet? ?i miroii : ”Destul de discret. Parc? miroase a l?cr?mioare.” Pulveriz? de o parte ?i de alta a gâtului în timp ce se privea în oglind?. Mirosul pl?cut al apei de toalet? îl f?cu s? simt? o senza?ie de relaxare ?i î?i zâmbi. Ca ?i când cel din oglind? ar fi fost altcineva, îi trase complice cu ochiul. „ Tinere, vom vedea ce e ?i treaba asta.” În timp ce î?i spuse în gând asta, ie?i din toalet? ?i, din hol, deschise u?a din fa?a sa. Era de fapt un mic dresing. Pe umera?e observ? un costum de haine, cu c?m??a pus? ?i ea sub haina costumului. O c?ma?? alb?. Lâng? costumul din stof? era un costum sport, de culoare albastr?. Sub jacheta sport, pe umera?, v?zu o bluz? cu mâneci scurte, de culoare galben?. Pe rafturi erau câteva c?ma?i împachetate ?i câteva bluze.Jos, o pereche de pantofi din piele. „Pentru costumul din stof?” î?i spuse. Lâng? ei, o pereche de pantofi sport ?i o pereche de papuci de cas?. Se aplec? ?i lu? papucii de cas?. Î?i b?g? picioarele în ei ?i se mir? c? sunt potrivi?i. Îi scoase din picioare ?i îi puse la loc. Atunci se uit? ?i la cum era îmbracat. Avea pe el o pijama de culoare verde deschis pe care erau imprimate modele geometrice, parc? aruncate la întamplare. Închise u?a dresingului ?i se întoarse c?tre u?a din cap?tul holului. Ap?s? clan?a cu o u?oar? emo?ie ?i r?mase surprins când aceasta se deschise. Se a?tepta ca aceea s? fie u?a care duce în afara camerei, dar se gândise c? este blocat?. Cu grij?, deschise u?a larg ?i v?zu un hol de nici doi metri l??ime ?i chiar în fa?? lui o alt? u?a. Pa?i pe mocheta holului ?i privi în stânga ?i în dreapta. Holul p?rea un arc de cerc, atât în stânga, cât ?i în dreapta. De unde se afla nu reu?ea s? v?d? unde se termin? holul. Porni în stânga.Pe ambele p?r?i, fa?? în fa??, erau u?i (u?i ca u?a camerei din care ie?ise). „Astea sunt toate camere de hotel.” î?i zise, în timp ce continua s? mearg?. Merse a?a cât s? fi parcurs vreo 50 de pa?i f?r? ca, în fa??, s? vad? cap?tul holului. Dup? un timp v?zu pe partea dreapta un rând de sc?ri care urcau ?i unul care cobora. Nu folosi sc?rile, ci continu? s? înainteze pe hol. Tot holul era acela?i- u?i pe o parte ?i pe alta, mochet? pe jos. O mochet? curat?,ro?u-brun, iar pe tavan erau becuri încorporate. Cel mai probabil c? a mers a?a vreo 20 de minute, dac? nu mai bine când în partea stâng? observ? o u?? deschis?. Intr? timid în camera respectiv? ?i î?i d?du seama c? de fapt era camera din care plecase. „ Am mers în cerc.” î?i zise. Se uit? la u?a de la intrare, o studie cu aten?ie ?i observ? c? nu are nimic distinctiv pe ea. „Dac? nu o l?sam deschis?, riscam s? nu mai g?sesc camera.” Î?i zise. Se uit? la u?a din fa?a camerei sale, era la fel. Se duse ?i încerca s? o deschid?. U?a era încuiat?. Se întoarse în camer?, într? în toalet?, lua de acolo sticla cu ap? de toalet? ?i apoi se întoarse ?i lovi u?a de la intrare, în partea din afar?, cu fundul sticlei, a?a fel încât, pe u?? se v?zu un semn, o adâncitur? provocat? de lovitur?. „A?a o s? ?tiu care este u?a camerei mele.” Gândi asta atât de natural, ca ?i când ?tia c? urma s? fie camera sa. Î?i d?du seama imediat de asta ?i î?i zise „dac? o s? r?mân? camera mea…”. Privi înc? o dat? cu aten?ie locul unde f?cuse semnul pe u?a, apoi închise u?a. Puse sticl? cu ap? de toalet? la locul ei ?i intr? în camer? l?sând u?a de la toalet? deschis?. Trase scaunul de lâng? mas?, se a?eza pe el ?i privi mas?. R?sfoi hârtiile a?ezate lâng? stilou ?i v?zu c? toate erau albe. Nici un cuvânt, nici un semn, nimic.
Se uit? la albul hârtiilor ?i sim?ea c? dincolo de toate cele v?zute altceva se întâmpl? cu el, mult mai important decât situa?ia în sine, decât formele din jurul sau, decât provocarea asta.
Sim?ea c? îi este foame ?i sete. ?i atunci se întreb? " unde or fi mâncarea ?i b?utura?". Se ridic? de pe scaun ?i se uit? atent prin camer?. "E clar, aici nu este nimic de mâncare. Ap? pot s? beau din baie, dar mâncarea!?".
Gândurile astea îl înso?ir? pân? afar? din camer?. Când ajunse în hol, se mai uit? odat? la semnul de pe u??, ca ?i când ar fi vrut s? se asigure c? înc? mai era acolo ?i apoi încerc? iar clan?a u?ii din fa??. Aceast? nu se deschise. Hot?rât, închise u?a camerei ?i plec?.
Când ajunse în dreptul sc?rilor se gândi "În sus, pot doar s? îmi consum energia urcând. Pare mai logic ca mâncarea s? fie jos." Nu mai c?ut? argumente pentru decizie. Coborâ un etaj, apoi altul ?i altul, ?i altul... Num?r? fiecare etaj de care trecea, ca s? aib? o orientare pentru când se va întoarce. "Dar de ce m-a? întoarce?" se întreb?. " Camera aia are un pat ?i o baie. Atât. Nu merit? pentru s? m? întorc." Se a?ez? pe treapta unei sc?ri ca ?i când ar fi vrut s? în?eleag? c? drumul s?u depinde de voin?a lui. Ca ?i când ar fi putut dormi ?i acolo pe treapta aia. "Oare sunt singur în toat? cl?direa asta?" Cu întrebarea asta în minte î?i continu? drumul, coborând. Num?rase fiecare etaj. Coborâse 17 etaje când sc?rile se terminar?.În fa?a lui, era o u?? care p?rea c? d? într-o curte ?i atunci sim?i o bucurie, ca ?i când ar fi fost un copil în fa?a unui magazin cu juc?rii. Totu?i, se temea ca nu cumva u?a s? nu se deschid? dar, sim?i o team?, la fel de intens?, în timp ce gândi c? se va deschide. Nu îndr?znea s? încerce. "Cine ?tie ce o fi dincolo? Aici parc? sunt totu?i în siguran??. G?sesc eu mâncare undeva în toat? cl?direa asta. Am coborât 17 nivele. ?i câte or mai fi în sus. Undeva, la unul din etaje, sigur este ceva de mâncare." Aceste gânduri îl f?ceau s? ezite. Se uita când c?tre sc?ri, când c?tre u??, nehot?rât. Aceast? stare dur? câteva secunde bune pân? când, deodat?, f?r? s? mai gândeasc?, puse mâna pe clan?? ?i când sim?i c? u?a cedeaz?, o deschise larg. Dintr-o dat? un aer proasp?t, rece, curat, îi atinse fa?a, îi p?trunse în pl?mâni, r?corindu-l, f?cându-l s? simt? cum mintea ?i trupul i se umplu cu energie. Înainte de a vedea ceva, acesta a fost prima senza?ie. Prima sa percep?ie a ceea ce era dincolo de u?a aia:- aer curat, proasp?t, vigorant. Imediat dup? ce sim?i toate astea, ca ?i când sim?urile sale nu se puteau manifesta deodat?, ci î?i d?deau întâietate, v?zu! Privirea sa sorbea priveli?tea, precum mai devreme n?rile sale sorbiser? aerul. Era o curte mare, al c?rei contur nu îl putea z?ri din pozi?ia în care se afla. P?rea o curte rotund?, judecând dup? zidurile cl?dirii din stânga ?i din dreapta. O curte plin? de verdea??, cu alei curate, pietruite, cu b?nci ?i izvoare în miniatur?. Pe alei v?zu oameni. Se mir? c? nu tr?ia imboldul s? se duc? la ei. Nu era gr?bit s?-i întâlneasc?. St?tea în u??, împietrit, dar cu sim?urile în a?teptare, treze. Cl?direa se înal?a ca un turn, imens. " Cred c? sunt mai mult de 100 de etaje" î?i spuse în timp ce privea de jur împrejur ?i în sus. Tot ceea ce vedea, era de fapt interiorul unui cilindru care p?rea a fi de sticl?. Nu se vedea nimic dincolo de acele ferestre aparente. Deaspura capului , acolo unde cel mai probabil se termina cl?direa, se vedea un albastru curat. "Cât o minge. Ca o minge albastr?" î?i zise. "Înalt? cl?dire!" Apoi î?i întoarse privirea c?tre curte. Oamenii din fa?? sa, femei ?i b?rba?i, se plimbau, t?cu?i, f?r? grab?. Unii st?teau pe b?nci. Al?ii î?i f?ceau de lucru prin iarb?. P?reau c? ar cauta ceva. În acel moment auzi! Auzi cum vântul mi?c? frunzele copacilor ?i auzea cântec de greieri. Auzea pa?ii celor care umblau pe c?r?ri ?i fo?netul hainelor lor. ?i cam atât. "Nimeni nu spune nimic. Nu se aud p?s?ri. Nu se aud ma?ini sau copii." Cu aceste gânduri p??i c?tre un ins care st?tea a?ezat pe o banca, chiar la marginea gr?dinii. Dup? câ?iva pa?i sim?i, pe t?lpi, pietrele de pe jos. C?lc? pe o piatr?, neglijent ?i sim?i o durere în c?lcâi.Se opri ?i ridic? priciorul, frecând locul care îl durea. Atunci î?i d?du seama c? este descul?! "Mai s? fie, nu doar c? sunt descul?, dar sunt în pijamale!" Se uit? la cei din gr?din? ?i v?zu c? to?i erau îmbr?ca?i cu haine adecvate locului ?i vremii. Doar el era în pijamale. Când c?lcase pe piatr? , din mi?carea instinctiv?, izbise cu talpa piciorului pietrele de pe alee astfel încât, câteva se rostogloir? c?tre cel care ?edea pe banca de la marginea gr?dinii. Omul, v?zând pietrele, privi c?tre el ?i, f?r? vreo mirare, zâmbi. Gestul nu-i scap? nici lui. Nu reac?ionase la acel zâmbet, cople?it de durerea pe care o resim?ea, dar acum, dup? ce se lini?ti, zâmbetul acela îl revazu' ?i parc? prinse curaj. Uit? ?i de jena faptului c? era în pijamale ?i de faptul c? este descul?. Î?i dorea doar s? îi vorbeasc? acelui om. Se îndrept? c?tre el ?i când ajunse în dreptul lui încerc? s? îi vorbeasc?." Bun? ziua, eu sunt Radu." î?i auzi gândurile, dar nu ?i vorbele. Mai încerca o dat? : "Salut, eu m? numesc Radu" degeaba! Vorbele nu îi ie?eau pe gur?. Buzele nu i se mi?cau. Î?i auzea vorbele precum ni?te gânduri. Ca ?i când le-ar fi spus numai pentru el. Probabil c? uimirea de pe chipul s?u se putea observa cu u?urin?? c?ci omul se ridic? de pe banc?, îl prinse cu ambele mâini de umeri ?i îl privi f?r? s? clipeasc?, f?r? s? zâmbeasc?, f?r? s? fie încruntat, ca ?i când era o statuie al c?rui chip inert transmitea doar form? produs? de artist, l?sând privitorului loc de imagina?ie proprie. Radu îl privi pe ins, nedumerit, ap?sat de senza?ia de r?t?cire pe care o resim?ea. Îl privi, îi sim?i mâinile pe umeri, mâini care nu-l strângeau, nu-l ap?sau mai mult decât c? o atingere neutr?. Îl privi ?i, ca ?i când încerca s?-l redeseneze, îi f?cu un contur rapid, o poz? pe care dori s? o memoreze, cât de repede, pân? nu dispare! Nasul u?or coroiat, ochii alb??tri, urechile mici, parc? lipite de ?easta capului, p?rul grizonat, scurt ?i aranjat, buzele bine conturate, groase, b?rbia îndr?znea??, f?r? par, gâtul puternic, umerii la?i. Omul purta o c?m??? alb?, cu mâneci lungi suflecate la man?ete. La piept observ?... Atunci, exact când privirea lui se îndrepta spre pieptul aceluia, insul î?i retrase u?or mâinile de pe umerii s?i, se întoarse cu spatele ?i plec?. Radu, ca ?i când ar fi vrut s?-l opreasc?, f?cu un gest cu mâna întins?. Dar imediat se opri. În minte îi era imaginea stiloului. La pieptul omului, în buzunarul c?m??îi era stiloul! Un stilou ca cel pe care el îl l?sase în camer?, pe mas?. "Of, am ?i uitat de asta!" î?i spuse. "Treaba asta e pe bune, din câte observ."
Î?i aduse aminte de cele întâmplate, de vorbele acelea pe care le ascultase ca prin vis. "Pfuai! Înseamn? c? trebuie s? m? întorc în camer?! Asta da belea. S? urc 17 etaje. Bun a?a! ??tia nu or avea lift pe undeva? Eu, ca eu. Pân? la etajul 17 rezist, dar cei care stau acolo sus, în vârful cl?dirii, ce or face f?r? lift? Trebuie s? fie ?i un lift." Cu gândurile astea se îndrept? c?tre u?a pe care ie?ise. Se mai uit? o dat? c?tre gr?dina din spatele s?u apoi într? în cl?dire. "Trebuie s? m? duc s? îmi pun ni?te haine pe mine ?i s? îmi iau stiloul ?la la mine. Oare cât o fi ceasul? O fi c?tre sear?, o fi mai c?tre diminea??? ?i unde pot g?si mâncare? " Urc? sc?rile f?r? vreo grab? ?i toate întreb?rile astea îl înv?luiau f?r? s? le g?seasc? vreun r?spuns. Nu erau curiozit??i prea mari. Nu le sim?ea ca pe o ap?sare ?i nici nu-l revolta lipsa r?spunsurilor. ?i le punea în mod natural , ca ?i când avea nevoie s? vorbeasc? cu cineva ?i singura persoan? c?reia i se putea adresa era el. Vorbea el, cu sine. "ha, ha, ha... " râdea în hohote în gând, dar pe fa?? îi ap?ruse doar un zâmbet discret. "La asta nu s-au gândit! Pot vorbi cu mine, f?r? ajutorul stiloului! Sau, poate c? s-au gândit, dar nu ?i-au dat seama cât de important e s? ai cu cine vorbi. Chiar ?i dac? acel cineva e propria persoan?." Se opri ca ?i când pierduse ceva. Se sim?ea r?t?cit ?i nu î?i d?dea seama de ce. "Pfuai, ce prost sunt! Am uitat s? num?r etajele!" Î?i d?du seama c? nu va putea g?si camera pentru c? totul- sc?rile, pere?ii, u?ile, la fiecare etaj, erau identice. "Asta e... Cobor ?i m? întorc. Le num?r." sim?ea c? situ?ia îl amuz? , nu îl revolta. Nu se sim?ea obosit, nu se sim?ea nervos. "Sigur e de la vreun medicament, ceva... Altfel nu puteam s? fiu eu atât de calm. Pân? mai ieri, dac? mi se întâmpla s? fiu atât de neatent, m? enervam la culme." Gândind astfel ajunse jos. "Bine c? n-am urcat ca prostu vreo 50 de etaje, a?a dus pe gânduri." Începu s? urce ?i la fiecare etaj num?ra: 1, 2...8,9...
Ajuns la etajul 17 intr? pe u?a care ducea în hol, o lua la stânga ?i, privind atent la fiecare u?a, num?rându-le, î?i g?si u?a." E a 7 -a u?a pe dreapta de la intrare. E bine de ?tiut ?i acest am?nunt!" Ap?s? clan?a, cu o u?oar? team?, team? ca nu cumva s? fie u?a blocat?. Dar u?a se deschise. R?sufl? u?urat. Intr? în camer? ?i locul i se p?rea atât de familiar ca ?i când acesta ar fi fost locul s?u de o via??. Intr? în baie, deschise robinetul, sorbi o gur? de ap?. Închise robinetul ?i se uit? în oglind?. "Radu, de azi suntem împreun?. Cei mai buni prieteni! S? facem s? ne fie bine ?i s? ne respect?m unul pe cel?lalt. Ok?" Î?i zâmbi ?i zâmbetul sau reflectat în oglind? îl sim?i ca pe cel al unui complice, al unui tovar?? t?cut care îi aproba decizia, subtil, subîn?eles.
Se duse în camer? ?i privi spre mas?. V?zu stiloul la locul lui, nemi?cat. Îl lu? ?i când îl atinse sim?i cum un vârtej, la început domol, apoi tot mai puternic, îl ?inea în mijlocul s?u, rotind cele din jur- patul, masa, scaunul, apoi ferestrele, apoi cl?direa se ridic? cu totul ?i gr?dina pe care o v?zuse mai devreme jos se învârtea la fereastr? lui, odat? cu tot ceea ce era în ea: oameni, alei, copaci... Pietrele de pe alei se în?iruiau ca un dragon ?i se unduiau în sus ?i în jos, în jurul s?u. Închise ochii, dorindu-?i s? nu mai vad? toate acele imagini ame?itoare ?i, când închise ochii se v?zu pe sine, privindu-se în oglind?, zâmbindu-?i. Apoi se v?zu p??ind în afara oglinzii, reflexia sa devinind o form?, o entitate, un altcineva. Privea f?r? team? c?tre cel care era el, sau cel?lalt el care, se îndrepta c?tre mas?, lua stiloul, hârtiile ?i le mâzg?lea. Una câte una, câte una, câte una... Pe m?sur? ce le umplea cu mâzg?lituri le f?cea cocolo? ?i le arunca prin camer?. În tot acest timp, cel?lalt el, se transforma de la o clip? la alta - p?rul de pe fa?? îi cre?tea cu repeziciune, p?rul de pe cap deasemenea. Fruntea i se încre?ea. Cearc?ne adânci îi ap?reau sub ochi. Nasul i se transform? ?i el, se umflase ?i devenise plin de negi. Apoi observ? c? p?rul atât de pe cap, cât ?i din barba deas? ?i lung? îi albea. Mâna cu care ?inea stiloul devenise noduroas? ?i tremura. Mi?c?rile îi deveneau tot mai stângace ?i lente. Ochii îi erau înce?o?a?i. Umerii se indoiau c?tre t?blia mesei. El, cel?lalt el, devenise în câteva momente un b?trân f?r? vlag?care, cu greu mai ?inea stiloul în mân?. Cu un ultim efort, acesta mâzg?li pe hârtia alb?, curat?, o linie care pornea de la sanga c?tre dreapta ?i apoi, în josul paginii, încet, încet, încet...Pân? când stiloul îi c?zu din mân? ?i mâna r?mase sprijinit? de mas?. Radu îl privi pe cel?lalt . Avea capul c?zut spre piept. Murise.
Atunci deschise ochii ?i privi c?tre stiloul pe care îl ?inea în mân?. Vârtejul din jurul s?u se oprise. Nu se temea, dar începea s? în?eleag? ?i s? cread?. De acum, stiloul era cuvântul s?u, era una cu vorbele sale.Vorbe care, spuse, îi scurgeau din via??. Pic?tur? cu pic?tur?, precum cerneala a?ternut? pe hârtie. F?r? vreo împotrivire la cele aflate, f?r? vreo team?, cu o acceptare deplin?, se a?ez? pe scaun. Lu? o hârtie ?i o a?ez? pe mas? privind lung la ea. La albul curat...
Nu se gândea la ceva anume. De fapt, nu se gândea la nimic. Nici m?car nu sim?ea nevoia s?-?i vorbeasc?. Privea c?tre hârtia alb? ?i parc? acel alb, nep?truns de vreun semn, neatins de vreo pic?tur? de cerneal?, era cel mai pur lucru întâlnit vreodat?. Se uit? c?tre stilou. Îi desf?cu cu grij? capacul, pe care îl a?ez? u?or pe mas?. Apoi, ridincând mâna, aduse stiloul cu peni?a în sus pân? în dreptul ochilor. O peni?? ca oricare alta- u?or crestat? la cap?t, aurit?. "Tu e?ti cea care m? va ajuta s? îmi pun vorbele pe hârtie!" ?i atunci, f?r? vreun gest de re?inere scrise pe hârtie : EU SUNT RADU.
Puse capacul pe stilou ?i apoi stiloul îl a?ez? pe hârtie. Sim?ea nevoia s? se întind?. Se urc? pe pat, se întinse, închise ochii ?i adormi.



Avea singur?tatea sa. Nu pentru c? ?i-ar fi dorit-o în mod explicit. Nu reu?ise s? lege o rela?ie în felul dorit de el. Atunci când a terminat facultatea, ca ?i când ar fi fost o în?elegere despre care el ar fi uitat, cea cu care petrecuse ultimii doi ani a decis c? nu pot fi împreun?. Când a în?eles, în el s-au n?scut sentimente ?i st?ri contradictorii. Ba era, ba nu era, trist. Se a?tepta s? simt? o durere, a?a cum citise de multe ori în romanele de dragoste. Dar el se sim?ea pur ?i simplu gol ?i tr?dat. Toate promisiunile lor, toate visele, p?reau, a?a, deodat?, doar un fel de pelicul? dintr-un scenariu ieftin. "Nu avem un viitor împreun?. Simt c? de acum înainte, trebuie s? încerc altceva..." Cam astea au fost cuvintele ei atunci când, dup? balul absolvirii, obosi?i de dans, de dragoste, de alcool, de dans, de alcool, de dragoste, de dans...El visa la nemurire ca ?i când acele clipe ar fi fost doar o ultima zvâcnire a lumii urmând s? se transforme în ve?nicie, ne?tiind c? ve?nicia e un snop de emo?ii. Vorbele ei nu l-au uimit. Pur ?i simplu au s?pat în el, instantaneu, un gol!
Nu avea s? rememoreze clipele de dup?. S-a trezit, a?a, singur, în singur?tatea sa. F?r? s? simt? nevoia de a mai fi altfel. Munc? lui era universul s?u. P?rin?ii sim?eau c? el sufer?, dar nu s-au implicat în vreun fel. Erau oameni simpli. El era cel care trecuse dincolo de ceea ce ei ar fi înf?ptuit vreodat?:- o ?coal? superioar?, o diplom?, un statut! În vara de dup? absolvire nu a f?cut altceva decât s? se ascund? în vie, la umbr? ?i s? citeasc?. Peste zi, mama lui venea cu câte o sticl? de ap?, cu o felie de pâine, cu o farfurie plin? cu de toate. "Las? m?i, Radu, c?r?ile alea! O s? te îmboln?ve?ti de la atâta citit! Ia de m?nânc?...Bea ni?te ap?. E rece, proasp?t?. Acu' a scos-o tac'tu din fântân?."
Nu î?i ridica ochii din paginile c?r?ii. Nu pentru c? ?i-ar fi propus asta. Era dincolo de loc ?i de timp. Uneori nici m?car nu citea. Gândurile sale erau închipuiri, erau vise, erau amintiri.
"Radu! Hai,mam?, de m?nânc? ceva...O s? te usuci pe picioare. Radu!"
?i vocea ei, îl trezea la realitate.
"Nu te îngrijora, mam?. Sunt bine. Doar c? eram pierdut în rândurile astea. M? uit mereu printre ele. M? r?t?cesc."
"E?ti r?t?cit cu sufletul. Tu nu e?ti în c?r?i, tu e?ti în alt? parte. Trebuie s? g?se?ti calea înapoi." ?i lacrimile îi umpleau ochii.
Radu se ridic? de pe p?mântul uscat, de sub umbra viei. Î?i lu? mama în bra?e ?i îi ?opti: "Sunt bine mam?. Fii lini?tit? ?i ai încredere, o s? îmi treac?."
Femeia î?i ?terse lacrimile de pe obraz ?i fa?a i se lumin?. ?tia c? Radu î?i împline?te vorbele. "Ia de m?nânc?, s? prinzi curaj ?i putere…"
Îl s?rut? pe obraji ?i, f?r? alt? vorb?, se îndep?rt?.
Radu privea trupul acela care p??ea mândru prin via de un verde proasp?t, silueta aceea ce parc? devenea o umbr?...
Singur?tatea sa era un fel de a fi.

Atunci când a plecat de acas? ?tia c? nu se va mai întoarce curând.Îl r?zbeau prea multe dorin?i.Î?i dorea s? cunoasc? ?i s? dovedeasc?.
"Am terminat ?tiin?ele astea inginere?ti, trebuie s? fiu acolo unde cunoa?terea mea s? fie de folos ?i s? afle."
Când ?i-a îmbr??i?at tat?l acesta i-a ?optit: " Eu am încredere c? vei reu?i. E?ti suficient de de?tept ?i de puternic."
Când ?i-a îmbr??i?at mama aceast? n-a spus nimic. Doar ochii îi plângeau. El i-a zis:" Ai lini?te, o s? fiu bine!"

Trei cerei a depus ?i toate trei au primit r?spuns. La to?i s-a prezentat la interviu. Nu-l interesa câ?tigul material. Îl interesa s? cunoasc?, s? fie el, între necunoa?tere ?i aflare. A fost acceptat de to?i cei trei. Dar el a ales GEOMA - companie care realiza cercet?ri geomorfice ?i nu doar atât. Dup? cum avea s? afle ?i s? în?eleag? mai apoi, compania avea în rândul s?u ?i biologi ?i psihologi ?i cosmologi. Era finan?at? din fonduri publice ?i scopul s?u era unul deja ?tiut – de vreo 7 ani se ocupau cu studii în zona supus? de?ertific?rii.
Alesese aceast? companie pentru c? sim?ea c? are nevoie de aer, avea nevoie de trecut. Nu de trecutul s?u, ci de un trecut care s?-l îngroape pe al s?u.
Prima zi de munc? a fost exact ce î?i dorea mai mult. Nici nu visa la ceva mai bun. Un ins, trecut de prima tinere?e, l-a luat în primire :" Hai debutantule c? n-avem toat? ziua la dispozi?ie. Ia rucsacul ?la ?i hai s? mergem c? pleac? trenul."
Trenul l-a dus, în prima zi (ca ?i în urm?toarele) dincolo de zona urban?. În de?ert. Era trenul companiei. Un tren lene?, dac? era s?-l compare cu cel cu care ajungea de acas? la munc?. Un tren în care urcau ?i coborau, pe traseu, angaja?i ai companiei. Avea s? afle mai târziu- to?i erau cercet?tori, sau asisten?i ca el. Aria de cercetare ?i prospec?iuni a companiei se întindea pe o suprafa?? imens?. Umpleau zi de zi eprubete cu fragmente din sol, de la diferite adâncimi. Se cerceta f?r? încetare cauza... Cauza care provoca moartea vegeta?iei. C?ci orice se planta în solul ?la, murea! Nu se cuno?tea cauza! Pe de o parte ei, inginerii, prospectau. Pe de alt? parte ceilal?i, bilogii, plantau, îns?mân?au. Nici unii, nici ceilal?i nu în?elegeau de ce în solul ?la, pe acea suprafa?? imens?, nu tr?iau plantele. Nici o plant?!
Precipita?ii naturale existau. Solul, din toate analizele, p?rea unul ca oricare altul. Ipoteza de lucru era c?, undeva, în sol, exist? un element care d?una într-atât vegeta?iei încât aceasta nu putea s? se dezvolte.
Dar nu se aflase nimic în acest sens.
Ori de câte ori pleca de la baz? î?i lua cu el o carte de studiu. Drumul dura cam 20-25 minute. Prefera s? mai afle câte ceva din rapoartele publicate. Era deja mai mult decât curios. Sim?ea chiar c? provocarea îi era destinat? lui. Provocarea de a g?si solu?ia la problema care persista de mai bine de 20 de ani.
Trenul care îi ducea de la sediu în teren era unul lent, comparativ cu trenurile publice cu care pleca de acas? pân? la serviciu. ?la era un tren de vitez?. Unul care î?i fura dreptul de a vedea peisajele. Mereu se întreba ce-o fi dincolo de ferestre. C?ci totul p?rea un tunel al timpului, atât de repede mergeau trenurile alea. Nu vedea altceva decât o pâcl?, un fel de cea?? zdrobit?, un fel de nor întins. A?a se întindea lumea dincolo de tren atunci când acesta se afla în mi?care.
Se urca în tren ?i citea. La început încercase s? afle privirilor ceva, apoi a renun?at.
Dar c?l?toria sa, pân? la serviciu, nu dura mai mult de 7 minute. Mai exact 6 minute ?i 25 de secunde. Cronometrase.

Stanica Ilie Viorel (TEGO) | Scriitori Români

motto: Fiinta-sangele rauri,rauri de ganduri.

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro