proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Nelini?tea

Domnica era o femeie singuratic?, trecut? de ?aizeci de ani, cu p?rul alb strâns într-un coc auster ?i ochii adânci?i de nesomn. Locuia într-o garsonier? la etajul al patrulea din blocul muncitoresc. Fusese cândva o prezen?? luminoas?, dar via?a o înv??ase s? tac?. Acum, purta în suflet o nelini?te pe care nimeni nu reu?ea s? o în?eleag?.
De luni întregi, nop?ile îi erau sfâ?iate de acela?i co?mar: un copil plângând, ?ipând, implorând. Glasul lui nu venea din vis, ci dintr-un loc mai adânc ? dincolo de ziduri, dincolo de carne, dincolo de timp.
– „F?-mi un mormânt... elibereaz?-m?...” îi striga copilul, cu o voce care o f?cea s? tresar? ?i s? se trezeasc? ud? de sudoare.
Dar Domnica nu ?tia al cui este copilul, ce s-a întâmplat! Ziua, ea mergea la biseric?, se spovedea, ?inea posturi, aprindea lumân?ri ?i d?dea de poman?. Copilul revenea noapte de noapte cu mai mult zbucium. Nimic nu aducea lini?tea. Vecinii o ascultau cu mil?, o îndemnau s? rabde, s? se roage, s? nu-?i piard? credin?a.Domnica sim?ea c? se pr?bu?e?te. Dup? un sir de nop?i nedormite cu mult? fr?mântare ea lu? decizia. În acea diminea??, cu ochii ro?ii ?i sufletul zdrobit, a hot?rât s? vând? garsoniera.
– „Poate c? nu e locul meu aici,” le-a spus vecinilor. „Poate c? altcineva va putea tr?i f?r? co?maruri.”
Garsoniera a fost cump?rat? de Andrei, un tân?r proasp?t c?s?torit, plin de planuri ?i speran?e. Voia s? o transforme într-un c?min. În timpul renov?rilor, a decis s? schimbe cada veche din baie. Era ruginit?, cr?pat?, ?i p?rea s? ascund? un miros greu, de umezeal?. Când me?terii au ridicat cada, au încremenit. Sub ea, învelit într-o c?m??u?? de copil, z?cea un schelet minuscul. Un trup uitat, ascuns acolo de cine ?tie câ?i ani.
Andrei a chemat poli?ia, preotul, ?i a f?cut tot ce era cu putin??: slujbe, rug?ciuni, poman?. Pruncul a fost îngropat cre?tine?te, cu lumân?ri ?i lacrimi.
În noaptea aceea, Domnica a dormit pentru prima dat? f?r? co?maruri. De?i nu mai locuia acolo, visul i-a adus pace. Copilul nu mai plângea. O privea cu ochi blânzi ?i îi spunea:
– „Mul?umesc.!”
Diminea?a, Domnica s-a trezit cu fa?a luminat?. Co?marul se sfâr?ise. Fusese aleas? s? aud? durerea unui suflet uitat. ?i, prin suferin?a ei, acel suflet fusese eliberat.
Dar pentru Andrei, lini?tea era doar o iluzie. În primele nop?i dup? renovare, începu s? aud? pa?i mici pe gresia din hol. So?ia lui, Ioana, îl privea cu ochi mari:
– „Ai auzit ?i tu, nu?”
El d?dea din cap, dar încerca s? r?mân? ra?ional.
– „Probabil ?evi... poate vecinii de sus...”
Dar într-o noapte, când se întorcea din baie, o siluet? mic?, translucid?, st?tea în cap?tul coridorului. Un copil. Cu ochii mari, tri?ti. Nu plângea. Doar îl privea.
Andrei a f?cut din nou slujbe, a aprins lumân?ri, a pus icoane în fiecare camer?. Dar copilul revenea. Nu cu ur?. Cu o durere mut?, ca o ran? care nu se închide. Într-o noapte, copilul i-a vorbit:
– „Nu m-ai întrebat cine sunt.”
A doua zi, Andrei a început s? caute. A mers la arhive, la poli?ie, la vecinii b?trâni care mai tr?iau în bloc. A aflat c?, în anii ’80, o tân?r? de 17 ani, îns?rcinat? în secret, locuise în acea garsonier?. P?rin?ii o obligaser? s? ascund? sarcina. Copilul s-a n?scut acolo, în t?cere. ?i tot acolo, în t?cere, a murit. Fata a fost trimis? departe. Nimeni nu a vorbit vreodat? despre ce s-a întâmplat.
Andrei a g?sit-o. Era o femeie în vârst? acum, retras?, cu ochii goi. Când a auzit ce s-a descoperit, a izbucnit în plâns:
– „Nu am avut de ales... eram elev? la un liceu de construc?ii, mi-au spus c? e p?cat, c? o s? fiu exmatriculat?, c? voi ajunge de râsul lumii ... dar el... el era copilul meu...”
Andrei a dus-o la mormânt. Femeia a îngenuncheat ?i plângând abia a putut spune:
– „Iart?-m?!”
În noaptea aceea, copilul a ap?rut din nou. Dar de data asta, zâmbea. Apoi s-a topit în lumin?.
Garsoniera a r?mas t?cut?. Nu mai era blestemat?. Era un loc unde, în sfâr?it, cineva fusese v?zut, auzit, iubit.
?i visele Domnic?i se lini?tiser?. Dar un gând totu?i nu-i d?dea pace. Era o absen?? grea, ca o camer? în care cineva a plecat ?i nu se mai întoarce. Într-o diminea?? de toamn?, cu frunzele c?zând ca ni?te lacrimi arse, Domnica s-a întors în cartierul unde tr?ise. Nu voia s? vad? garsoniera. Voia doar s? simt? dac? durerea fusese cu adev?rat alungat?.
Dar pa?ii o purtar?, f?r? s? vrea, pân? în fa?a u?ii. Era o u?? nou?, vopsit? în alb. Andrei ie?ea tocmai atunci, cu o pung? de cump?r?turi. A recunoscut-o imediat.
–„ Vre?i s? intra?i?” a întrebat cu blânde?e.
Domnica a dat din cap. A p??it în?untru. Totul era schimbat. Pere?ii erau albi, lumina era cald?, iar în baie... în baie mirosea a busuioc. Pe pervazul ferestrei, o lumânare ardea. Lâng? ea, o fotografie mic?, alb-negru, cu un copil de câteva luni, învelit într-o c?m??u??.
– „Am g?sit-o în arhive,” i-a spus Andrei. „Era în dosarul medical al mamei lui. Nimeni nu o ceruse vreodat?.”
Domnica s-a apropiat. A privit chipul copilului. Lacrimile i-au curs f?r? zgomot. A îngenuncheat ?i a ?optit:
– „Erai atât de aproape f?r? s? ?tiu de tine. Acum c? am aflat s? mergi în lumin?, puiule.
În acel moment, o adiere blând? a trecut prin camer?. Lumânarea a pâlpâit. ?i Domnica a sim?it, pentru prima dat?, c? nu mai era singur?. C? durerea fusese ascultat?. C? iubirea, chiar ?i târzie, poate vindeca.